Infernul sunt ceilalţi, partea a XXIV-a

Aşadar, continui să scriu povestea adevărată a vieţii mele din punctul în care rămăsesem, respectiv 2002-2003. Sper încă să o pot termina, în ciuda dificultăţilor.

Datorită oribilelor chinuri din 2007 încoace, aproape că am uitat când am început săn merg cu cererea mea de eliberare peste tot, în 2002 sau în 2003…Oricum nu mai pot căuta printre hârtiile mele păstrate prin dulapuri unde există copii şi data primelor mele cereri. Sunt aproape convinsă că a fost în 2002 (chiar acum mi-au întrerupt iar curentul electric, cum fac ei mereu şi un om rău a intrat pe mintea mea cu ideea că ei mă ameninţă aşa ca să nu scriu adevărul. Ei bine, cum am scris absolut tot adevărul până în 2002 voi scrie tot absolut tot adevărul în continuare, dacă sănătatea fizică îmin permite. Nu mă impresionează ameninţările lor fiindcă de fapt nu am avut parte de viaţă deloc din 1984 şi nici acum nu am niciun drept şi sunt complet singură şi fără bani. Ceea ce voi scrie eu e adevărul curat, nicidecum invenţiile lor. Nu am niciun interes să mint şi doar moartea, dacă mă vor omorî, poate opri cursul acestei povestiri…sau dacă îmi vor lua calculatorul de tot. Ei oricum m-au chinuit încontinuu, chiar dacă nu spuneam despre cum m-au torturat nimic.). Spuneam că sunt convinsă aproape că a fost în 2002, ceea ce ar explica modul în care m-au chinuit în ultimii doi ani petrecuţi în facultatea de medicină, respectiv anul 4 şi anul 5. Dar e posibil să fi fost în iarna 2002-2003. Oricum, stăteam la biroul vechi al tatei şi îmi scriam prima cerere de viaţă şi drepturi omeneşti normale. Am scris atunci toată povestea vieţii mele pe scurt şi problemele din prezentul de atunci pe scurt. Am explicat de ce încă vreau să trăiesc şi că am fost mereu un om de valoare şi nu am greşit nimic şi că credeam că merit viaţa şi că viitorul meu de om abuzat nedrept pare foarte sumbru.

Cu această plângere-cerere am fost în vreo 20 de locuri în total (oameni, insitituţii, organizaţii diverse), ea nu a fost identică în toate locurile, o scriam din nou şi din nou şi era uneori mai scurtă, alteori mai lungă. Prima oară am înotat prin nămeţi mergând la U.N.H.C.R., care avea sediul aproape de Calea Moşilor atunci. Înotam prin nămeţi cu proteză pe un picior amputat, dar pe vremea aceea mă deplasam mai uşor. Am lăsat scrisoarea la poartă şi apoi am mers din nou peste un timp. Scrisoarea mi s-a returnat şi o doamnă de acolo mi-a spus că “vă înţeleg foarte bine, mai bine decât credeţi dvs.”, ceea ce eu nu am înţeles. Am început cu acea organizaţie aşa zis pentru refugiaţi, fiindcă nu înţelegeam de ce eu fusesem persecutată atâţia ani în ţara mea, pe care o iubeam nespus, din copilărie.

Acum nu mai pot nota aici în ordine locurile în care am fost, le voi enumera de-a valma. Am mai lăsat câte o scrisoare la două organizaţii cu sediul pe Bulevardul Dacia (una era O.I.M – organizaţie pentru migraţii, cealaltă nu mai ştiu exact ce, parcă ceva legat de forţa de muncă). Am mai fost la două parcă organizaţii legate de drepturile omului. Una era aproape de cheiul Dâmboviţei şi doamna de acolo m-a întrebat dacă eu consider că drepturile mi-au fost încălcate şi eu am răspuns pozitiv. Însă când i-am spus că am fost pacientă cu diagnostic psihiatric mi-a spus că nu ţine de competenţa lor. La cealaltă organizaţie nu mai ştiu ce am păţit, am uitat.

Am mai lăsat scrisorica mea la decanatul şi la rectoratul facultăţii de medicină. Am fost şi acolo datorită modului în care m-au tratat anumiţi profesori, dintre care unii îmi spuneau că oamenii cu probleme psihice nu au ce căuta la medicină. Deci mă obligau indirect să mă sinucid, fiindcă nu puteam avea niciun venit (nu am dreptul la pensie) şi toţi ceilalţi mă respingeau peste tot. Tata se pare că a mirosit că eu încep aceste demers şi m-a avertizat că fac o foarte mare prostie şi voi ajunge mai rău. Eu am continuat. Am căutat Crucea Roşie Internaţională (asta îmi amintea de naşul meu care îmi sugerase odată, când îi ceream ajutorul, să încerc să intru în Armata Salvării sau nu ştiu ce organizaţie care acceptă şi femei). De la Crucea Roşie Internaţională am fost direcţionată la Crucea Roşie, poate Română, cu sediul atunci pe strada care dădea din bulevard în fosta Piaţa Amzei, stradă de care unii îmi spuseseră că e legată de francmasonerie şi alţii ulterior mi-au spus (după 2005) că francmasonii au vrut să mă distrugă. Acolo am fost de mai multe ori, fiindcă mi s-a spus că trebuie să se consulte între ei legat de cazul meu. M-au obligat să aştept. În final o doamnă de acolo a venit la parter în întâmpinarea mea cu memoriul meu în mână, ştampilat cu roşu, şi mi-a spus că răspunsul e nu. Cu imensă durere am întrebat atunci dacă nu ştie cum aş putea intra la vreo mânăstire şi mi-a sugerat mânăstirea Pasărea, dar numai peste câteva luni din acel moment.

Am mai fost la biserica ortodoxă la Patriarhie, la biroul pentru probleme sociale, unde mi s-a spus că nu pot fi primită în nicio mânăstire cu acest diagnostic psihiatric. Am fost şi la biserica catolică, unde am primit cam acelaşi răspuns. Am discutat ce e drept frumos cu o asistentă socială, dar nimeni, nici ea, nu şi-a ţinut promisiunile faţă de mine. Cum poate am povestit deja , la un moment dat am încercat să fiu adoptată de biserica catolică, din cauză că suferisem anumite prejudicii din partea ortodocşilor (de pildă povestea cu preotul unchi), dar nu am mers până la capăt sau nu am reuşit. Ceea ce mă miră în zuia de azi e că unii mi-au sugerat că oamenii credeau că eu aş fi fost păcătoasă. Odată, la o slujbă la biserica catolică am găsit pe uşă un bilet pe care scria “ne rugăm pentru sufletele aflate în purgatoriu: Cristina şi Charles”. M-a mirat coincidenţa legat de numele meu încă de atunci. Precis eu nu am avut vreun păcat.

Am mai fost la centrul de terapie experienţială al fostei mele profesoare Mitrofan, unde am descoperit mai târziu că au lucrat şi foşti colegi de ai mei. Avea sediul lângă Facultatea de Drept. V-am povestit cum doamna profesoară mă admonestase că nu am voie să spun nimic cu voce tare despre viaţa mea, fiindcă pacienţii dumneaei sunt sensibili şi cum mi-a dat-o pe Cezara Daşu drept sprijin, căreia i-am povestit viaţa mea în detaliu până în vara lui 89, după care ea mi-a spus că nu mai poate să mă vadă. Când am fost din nou la dna Mitrofan, ea m-a trimis la dna psihiatru Vişoiu care activa la Centrul pentru diagnoza şi recuperarea forţei de muncă. I-am lăsat scrisoarea mea, curat şi decent scrisă, fără omisiuni, fără erori. M-am dus din nou şi spre oroarea mea nu a mai fost amabilă defel, ci a început să urle la mine efectiv (ţipa tare) că eu sunt foarte bolnavă şi ea trebuie să mă interneze acolo fiindcă nici nu realizez că povestirea vieţii mele înseamnă DELIR. Şi tot urla că e delir, delir…şi că directorul care m-a angajat ca profesoară (fusesem suplinitoare în facultate) ar putea face puşcărie fiindcă eu am acest diagnostic şi că eu trebuie să înţeleg că nu am dreptul să am relaţii în societate cu nimeni şi nicidecum cu copiii. Eu mi-am luat coada între picioare şi am fugit de acolo. Ceea ce m-a uimit peste măsură a fost faptul că tata a început să pomenească numele doamnei Vişoiu, deşi nu îi povestisem nimic. Pe vremea aceea nu ştiam că poate că există telepatie pe lume. Tata râdea de mine şi spunea adesea – ce ai căutat tu la doamna Pişoiu?!

Am fost la Oficiul pentru Emigrări în Canada de pe Bulevardul Dacia şi am lăsat şi acolo tot adevărul. Doamna de acolo m-a sfătuit să las o scrisoare şi în engleză amabasasorului Canadei, ceea ce am făcut, cu rugămintea de a fi transmisă cererea mea oricărei alte organizaţii competente sau altor ambasade.

La un moment dat m-am internat eu însămi intenţionat la spitalul cel mare de psihiatrie, doar în scopul de a lăsa şi acolo cererea mea de eleiberare şi drepturi. Culmea e că m-au primit, dar şi acolo mi-au refuzat orice rugăminte. La cererea medicului psihiatru am fost la organizaţia Trepte unde pacienţii de acolo mi-au sugerat că trebuie să ţin complet ascuns faptul că am diagnostic psihiatric (dar asta efectiv nu se putea şi oricum vecinii mei ştiau şi foştii colegi la fel), dar, în ansamblu, cei din programul Trepte m-au respins şi mi s-a spus că de fapt nu pot avea drepturi de muncă şi deci de bani. Apoi am fost la fundaţia Estuar, unde mi s-a spus cam la fel. Apoi am fost din nou (sau mai înainte) la psihologi, de data aceasta la facultatea de psihologie, care încă avea vechiul sediu. Am vrut să las scrisoarea mea şi domnului Mitrofan şi doamnei. Dlui, profesor cu care făcusem practică pedagogică, a refuzat să primească scrisoarea mea, dar m-a sfătuit să încerc să dau examen pentru un post în învăţământ în 2003, ceea ce am şi făcut. Dar cu condiţia să ţin mereu ascuns trecutul meu psihiatric. Pe drumul de ieşire din facultate m-am întâlnit cu fostul meu coleg Ovidiu Pop, care m-a întrebat ce caut acolo, eu i-am spus adevărul şi el a replicat : “dar de ce nu-ţi iei libertatea singură”, ceea ce m-a nedumirit complet.

Când încă eram profesoară la liceul Caragiale am avut diverse probleme. Nu suportam să trăiesc în ilegalitate şi erau şi alte chestiuni dureroase. Atunci am fost cu cererea mea la Ministerul Sănătăţii şi în aceeaşi zi m-am întâlnit chiar lângă blocul în care stăteam cu fosta colegă Cerasela Prodan, cea de care mi se spunea că lucrează la SRI. Apoi am fost la Insitutul Medico Legal, unde am văzut că exista o comisie de expertiză pentru psihiatrie, în speranţa că îmi va fi reconsiderat cel puţin diagnosticul abuziv din tinereţe. Acolo mi s-a spus că formalităţile cer ca solicitantul să aibă o recipisă de la Tribunalul de cartier pentru a fi eventual examinat. După moartea tatei mai aveam doar 600 de euro în bancă şi Francisca Sauka, verisoara mea, care a aflat de planurile mele, m-a sfătuit să nu merg la tribnunal, fiindcă îmi voi pierde toţi banii degeaba. Şi ea şi tanti Lili, mătuşa prin alianţă, îmi spuneau că diagnosticul nu poate fi schimbat, fiindcă odată ce omul e declarat nebun, aşa rămâne până la moarte şi că trebuie să mă resemnez. Este adevărat, la tribunal am mers degeaba, mi-am pierdut banii şi nu am primit nicio ţidulă, ba mai mult decât atât, m-au batjocorit public că m-am dust acolo degeaba şi că procedura e alta…au cheamt acolo pe cineva de la oficiul pentru handicapaţi şi au vorbit aiurea despre mine, fără legătură cu adeverinţa pe care încercam să o obţin.

Când încă stăteam cu chirie am mai dus scrisoarea mea şi pe preşul doamnei Micaela Slăvescu, poate acum nu ami e în viaţă, nu ştiu, fosta mea meditatoare din 1988, când încă mai mă luptam cu părinţii să mă lase să dau examen la filologie. Ea mi-a dat ulterior telefon şi mi-a explicat că şi ea suferă mult din lipsă de bani şi că banii sunt problema principală.

Am mai fost în locuri legate de handicapuri fizice sau psihice. Am lucrat ca “bibliotecară” un an (2007) la biblioteca centrală A.S.E., dar m-au obligat să îmi dau demisia, deşi nu greşisem nimic, absolut nimic, iar ei erau porci, cum voi povesti din nou mai clar.

După ce am rămas din nou fără serviciu am fost la fundaţia Motivation, acum mai mulţi ani şi am explicat că eram aptă de muncă şi tare dornică (aşa şi era atunci). Ei aveau un program special pentru astfel de persoane. M-au întrebat dacă sunt de acord să muncesc ca femeie de serviciu. Eu am răspuns pozitiv, fiindcă e mai bine ceva decât nimic, plus singurătatea atroce. M-au rugat să scriu CV în română şi în enlgeză, şi am aşteptat şi am tot trimis mailuri şi întrebări vreo 3 ani până când programul acela a fost desfiinţat. Responsabila Alina Iovănel îmi tot răspundea dureros pentru mine că oamenii singuri cum sunt eu se “schimbă” prea mult în timp…ca şi cum datorită singurătăţii urma să îmi pierd minţile cu adevărat.

Am mai încercat să mă angajez de la Oficiul pentru forţele de muncă de sector, dar nu am reuşit. Deşi au mai fost locuri de muncă de bibliotecari, mi se cereau la telefon lucruri de nivel de master, imposibile, ca şi cum îşi băteau joc de mine. Am mai trimis mai multe mailuri la diverse organizaţii legaet de handicapuri sau drepturile omului, din ţară sau din străinătate. Am mai trimis, fără să primesc răspuns, la foşti colegi din facultate sau foşti profesori. Am fost din nou la fundaţia Estuar…

Continuarea în partea a XXIV-a

Clonă de blog

Acest blog va continua să funcţioneze, în afară de cazul în care va fi şters de responsabilii de la blogger. Acum câteva zile mi s-a interzis accesul şi pe google şi pe yahoo. Atunci m-am gândit să transfer toate blogurile mele de pe blogger pe wordpress. Azi am primit o înştiinţare cel puţin ciudată de la Blogger prin care mi se aduce la cunoştinţă să noua lor politică...etc. etc. implică să nu existe niciun fel de poze cu nuduri pe bloguri. Ei spun că rapoartele lor indică faptul că eu aş fi folosit poze nud pe blogul acesta al meu. Nu e adevărat, nu ştiu la ce rapoarte se referă. Nu am utilizat niciodată poze nud pe blog, nu am nici în casă nici în calculator şi nici nu am privit niciodată, fiindcă am avut o educaţie austeră. În acelaşi timp acest blog al meu, cât şi cel în limba engleză despre viaţa mea chinuită au fost mereu cu restricţie pentru cei care nu sunt adulţi, fiindcă eu consider că vorbe precum "futut" sau altele pe care eu nici nu le-am pronunţat vreodată şi nici nu le-am gândit eu însămi dar le-am auzit verde în faţă sau în gândul meu, nu sunt pentru urechi tinere, aşa era corect, să pun blogul cu restricţie de vizionare, cum am şi făcut de la început. Totodată mai sunt pe blog şi povestiri despre violenţa îndurată de mine o viaţă întreagă, care de asemenea consider că nu sunt fapte pentru minţile fragede.

Ceea ce voi posta în continuare va exista pe ambele mele bloguri cu acelaşi conţinut, respectiv pe Blogger şi pe Wordpress. Găsiţi acest blog (clona lui) la adresa:

http://cristinamonicamoldoveanu5.wordpress.com

azi, 4 octombrie 2021, recitesc blogul meu - e adevărat, am copiat acest blog pe wordpress, dar tot aici am continuat până azi.

Infernul sunt ceilalţi, partea a XXIII-a

A trecut un timp de când nu am mai scris. Mi-a fost tare greu , din două motive --- unu că m-au torturat rău ca de obicei şi doi că mă apropii de moarte şi îmi pare sincer rău. Ceea ce urmează să povestesc va fi şi mai fragmentar ca restul, fiindcă mi-au tot şters amintirile din ultimii ani şi fiindcă suferinţa care a urmat a fost mai mare decât ceea ce am povestit până acum. Dar totul e adevărat şi adevărat e şi ceea ce voi povesti în continuare. A urmat o perioadă foarte grea din 2002 până în 2007, din ce în ce mai grea zi de zi, iar din 2007 până în prezent totul a fost negru absolut, şi din ce în ce mai rău, deşi eu am rămas aceeaşi mereu, nu am fost niciodată nebună şi nu am greşit niciodată. Ceea ce se poate vedea clar în aceşti ultimi ani din 2002 încoace a fost de fapt la fel de clar şi înainte de 2002. Acum au intrat alţi porci peste mine cu ideea că omaenii din lumea toată cred că eu sunt nebună şi de aceea trebuie să mă sinucid, alţii că eu trebuie să mor şi să nu fie dreptate şi adevăr fiindcă eu am pierdut totul şi alţii că eu îmi merit soarta fiindcă am fost fiica unui porc. Nu înţeleg niciuna dintre aceste trei idei absurde şi îmi pare rău. Am fost totuşi un om perfect şi în aparenţă Zăgrean a fost porcul mai mare nu taică-meu (veţi vedea şi în ultimele scrisori)şi taică-meu nici măcar nu era taică-meu şi nu mă crescuse el şi m-a chinuit enorm, dar eu am rămas mereu un om perfect. Dacă nu va fi tot adevărul în curând şi copilul meu, desigur mă sinucid, fiindcă nu sunt nebună şi nu am fost niciodată....

continuare în curând

Infernul sunt ceilalţi, partea a XXII-a

Azi, 17 noiembrie 2014.
Zilele trecute iar au intrat nişte porci peste mine cu aceeaşi idee cu care ei mă lovesc mereu: ei spun că nu vor să recunoască adevărul fiindcă pentru ei ar însemna dezonoare şi ruşine -- deci preferă să mă omoare! Nu pot înţelege asemenea ticăloşie şi lipsă de logică totodată şi lipsă de omenie, etc...nu ştiu dacă dvs, mă înţelegeţi.

De-a lungul întregii mele vieţi, în ciuda faptului că am fost torturată încontinuu din 84, am fost totodată un exemplu de virtute şi o perfectă combinaţie între normalitate şi nevinovăţie. Nu am uitat nimic, nu am omis nimic din povestea vieţii mele şi nu voi omite nimic nici în continuare. Nu mi-au şters creierul legat de faptele din viaţa mea şi nu veţi găsi nimic rău, chiar dacă veţi căuta cu lumânarea. Daţi-mi un exemplu de greşeală! Sau de vinovăţie, vă implor spuneţi dacă aveţi cunoştinţă de vreo greşeală din partea mea! În realitate nu am greşit nimic şi trebuie să fie adevărul. Nici legat de povestea aceea cu BBCul nu am greşit nimic, am fost doar utilizată drept carne şi creier, ca materie primă, cum au făcut cu mine şi în rest...Vă daţi seama că mass media nu ar putea exista pe o planetă pustie şi că tot creierul uman stă la baza acestei inveţii. Numai atunci, datorită chinurilor îndurate atât de mulţi ani, am gândit puţin cu pasiune că îmi doresc pacea şi libertatea pentru Palestina aceea, fiindcă într-un fel m-au păcălit că aşa era situaţia acolo. Numai atunci nu am fost perfect rece şi detaşată. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, dvs, nu vi s-a întâmplat niciodată să fiţi oarecum înfierbântaţi de ştiri la radio sau la TV? Şi am observat apoi că dorinţele sau gândurile mele oricum nu aveau niciodată influenţă, absolut deloc. Este adevărat. În rest am fost un om absolut perfect.

Când eram la examenul de la aparatul cardiovascular am fost restanţieră, nu am putut merge la examen în urma chinurilor asupra mea de la gastro de care am povestit(sau altele similare) şi celorlalte rele care au urmat. Eram torturată şi izolată încontinuu. Am fost la examen după sesiune şi profesoara ne-a întrebat care e motivul pentru care noi, cei câţiva de acolo, nu am putut merge la examenul programat anterior. Ori poate am simţit eu nevoia să spun (şi încă un tânăr de acolo), dar în mod sigur fiindcă profesoara mă provocase. I-am spus că am probeleme psihiatrice şi să îmi doresc libertatea, fiind nevinovată. Celălalt student i-a spus probabil acelaşi lucru sau ceva similar. Profesoara a spus că noi nu avem ce căuta la facultatea de medicină, având asemenea probleme. Tânărul acela, spre deosebire de mine, părea foarte afectat de medicamente şi avea o expresie bizară a figurii. Eu am avut aproape întotdeauna o mare expresivitate şi mimică adecvată conversaţiei, nu am fost niciodată închisă şi nu am indus pe nimeni în eorare. Aţi putea să mă acuzaţi că i-am spus profesoarei adevărul. Aţi putea spune că trebuia să păstrez totul secret, sau că e o ruşine să fii închis de societate la psihiatrie şi că omul trebuie să se strecoare printre ceilalţi cu capul în pământ. Înseamnă că nu aţi înţeles nimic. Când este vorba de oameni inteligenţi care îşi cer libertatea este vorba în general de oameni absolut normali şi buni, efectiv fără pată, deci ei nu au de ce să se ruşineze. Psihiatrii nu sunt Dumnezeu. Şi eu nu am avut de ales...indiferent de orice, faptul că omul este victima psihiatriei tot iese la iveală şi omul oricum e marginalizat şi nu are niciun drept. Făcusem facultatea de psihologie în zadar şi crezusem în zadar că voi fi acceptată să muncesc, şi nu făcusem caz de nevinvăţia mea şi totuşi totul fusese degeaba. Am trăit normal şi vertical cum se spune, dar în zadar.

În plus, pe lângă faptul că am fost un om absolut normal întotdeauna, am fost şi o persoană bună ca pâinea caldă, cum au zis cei care m-au cunoscut. Nu am avut păcate majore şi nici mici, respectiv niciodată nu am bârfit, nu am fost geloasă sau invidioasă, nu am lovit deloc pe ceialalţi, dimpotrivă am ajutat şi am răbdat, am spus vorbe calme şi bune, am pus mereu câte o vorbă bună pentru alţii, i-am vorbit de bine. Am crezut în oameni, nu îmi imaginam niciodată răul sau barbaria cu care urmau să mă lovească. Am crezut că şi ei îi respectă pe cei buni, la fel ca mine. Ultimul curs la care am mers a fost cel de diabetologie, la un spital lângă casă, respectiv spitalul Cantacuzino. Acolo am fost din nou lovită în mod "paranoic", explic din nou cum: eu mereu, absolut mereu am vorbit normal cu ceilalţi, nu cred că veţi găsi vreo greşeală în 44 de ani cât am acum. Ceilalţi însă aproape mereu după 84, mi-au răspuns aiurea în tramvai şi cu idei aberante, ceilalţi de fapt nu au comunicat de fapt cu mine, deşi eu mereu am fost lucidă. Acum câţiva ani puteam povesti în detaliu, cu sute de exemple şi nume. Acestea mi-au fost şterse din memorie, de timp şi chinuri diverse. Totuşi am dat unele exemple şi vă asigur că au fost de sute de ori mai multe, nu ştiu dacă mă credeţi. La Cantacuzino mi se întâmplau lucruri mai ciudate în timp ce îmi cumpăram câte ceva de mâncare de la chioşcul de lângă poartă. În definitiv, repet, ceilalţi aveau lumea lor în care eu nu aveam loc şi stăteam umilă şi prăpădită, şi cu creierul în pioneze şi trupul chinuit deoparte...hrănindu-mă cu ce apucam să cumpăr. În seria mea apăruseră şi doi sau trei studenţi din Israel, apropos de povestea cu BBC şi m-am gândit mai târziu că poate unii credeau că eu greşisem ceva. În timpul acela eu uitasem deja povestea, fiindcă aveam cugetul curat. În curtea spitalului erau un afiş de teatru cu titlul "Regele, nebun?", ceea ce îmi zgândărea suferinţa veche legată de lipsa mea de statut în societate. Şi apoi deodată m-am trezit la realitatea cruntă fiindcă la curs ni s-a cerut imperativ să începem lucrarea de licenţă, respectiv cu subiect legat de diabet...m-am îngrozit. Era deja al doilea semestru al anului V, aveau dreptate. Dar eu mi-am dat seaam că nu pot, că totul a fost în zadar şi m-au cuprins o tristeţe şi o durere amară. Dacă nu mi-ar fi fost atât de rău, aş fi încercat să mă lupt cu dificultăţile. Dar mă simţeam oribil, trăgeam greutăţi mari după mine şi mă apăsau ocale de fier pe creier. Abia scriam la curs...nu mai puteam să mă concentrez, mi-am dat seama că efectiv nu mai pot, că nu mai pot merge la facultate, unde oricum ceilalţi aveau toate privilegiile şi lumea lor. M-am hotărât să reunţ la facultate şi rău am făcut!! Trebuia să o amân medical anul, cred că era posibil. Mi-aş fi revenit şi aş fi făcut şi lucrarea de diplomă, dar atunci nici nu m-am gândit la aşa ceva. O vreme după 2002, 2 sau 3 ani, legea încă îmi permitea să continui facultatea dar eu am crezut în alt fel de viitor, pe care urmau să mi-l distrugă, cum voi povesti. Era mai bine să termin facultatea, chiar dacă m-ar fi respins şi nu aş fi avut loc de muncă. Când m-am hotărât să renunţ, bietul meu tată şi bietul meu naş (în definitiv nu au fost personaje negative fiindcă m-au crescut frumos până în 84 şi eram fericită şi inteligentă şi educată frumos)amândoi au insistat enorm să nu renunţ şi eu nu i-am ascultat din nou. De trei ori nu mi-am ascultat tatăl şi de fiecare dată am păţit-o rău: unu că nu am vrut să dau la construcţii şi am picat în ghearele lui Zăgrean, doi că m-am dus la Govora şi am rămas fără picior şi trei că am renunţat la facultatea de medicină. Aş vrea să sfătuiesc tinerii să creadă mai mult în cei cu o generaţie mai vârstnci, mai ales când e vorba de decizii majore de viaţă, fiindcă, chiar dacă lor li se pare că aceia bătrâni sunt idioţi sau răi, experienţa lor de viaţă este de nepreţuit şi infailibilă adesea, chiar dacă ei nu pot să explice totul fiindcă asta nu se poate!! Tata m-a obligat să scriu şi să semnez un bilet cu conţinutul: subsemnata, Cristina... în deplinătatea facultăţilor mele mintale, etc, declar că renunţ la facultatea de medicină...a fost în zadar, eu tot nu mi-am dat seama ce prostie făceam.

Un lucru urât e că unii intră peste mine (inclusiv zilele trecute) cu ideea sau întrebarea "şi n-a delirat nimic". Pentru numele lui Dumnezeu, de ce mă loviţi? Şi de ce nu vreţi să fie adevărul? Evident că nu am delirat niciodată, oamenii inteligenţi nu au cum să delireze. Mă întreb dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

continuare în partea a XXIII-a

Soarta lui Othello

În urmă cu câţiva ani am vizionat filmul „Vălul pictat”. Mi-a lăsat o senzaţie neplăcută. Era ca şi cum aş fi sorbit apă într-o gară de tren mică, în care găleata fântînii şi cana de tinichea sunt uzate şi au un gust ciudat.

Am descoperit comparaţia între înţelesul iubirii adevărate, (în măsura în care ea există!) şi înţelesul minciunii şi pierderii respectului de sine. Era totodată o descoperire a sensului idealului de datorie şi o analiză pătrunzătoare a vieţii omeneşti confruntând realităţi tragice.

Urmărind acel film, ceea ce mi-a zguduit temelia viselor a fost cântecul franţuzesc din final „à la claire fontaine”, în traducere. Un cântec trist despre o iubire pierdută şi ceea ce devine o femeie care nu a înţeles la timp ce pierde. Mai demult aveam un pian de jucărie şi, la 18 ani, am descifrat şi fredonat eu însămi acelaşi cântec dintr-o carte Mauger pentru învăţarea limbii franceze. Era dureros să îmi amintesc de vremea tinereţii când credeam că sunt îndrăgostită de un bărbat căruia nu îi păsa de mine. Erau amintiri pure şi luminoase ale unui vis de iubire inocentă şi tocmai cântecul acela le ţinea şi mai aproape de sufletul meu.

În filmul Vălul pictat soţia medicului protagonist este implicată într-o relaţie adulterină, după care soţul îi pune şi ei viaţa în pericol într-o zonă afectată de o epidemie de holeră, în care el se îmbolnăveşte şi moare. Abia după aceea soţia devine cu adevărat soţia lui, păstrând o amintire dulce-amară, dând naştere unui copil pe care îl va creşte ca şi cum era copilul medicului defunct. Regulile şi convenienţele sociale triumfă şi sufletul acelei femei este transfigurat. Impresia mea e că ea îl iartă pe soţ şi ia întreaga vină asupra ei, cum era firesc.

Apoi am urmărit alt film, Pacientul englez. În acest caz, cuplul căsătorit moare, atât soţia infidelă, cât şi soţul răzbunător. Până la ultima suflare soţia păstrează iubirea vinovată faţă de alt bărbat. După un lanţ de evenimente în care bărbatul intrus încearcă în zadar să salveze viaţa femeii iubite, el însuşi, pacientul englez, moare după suferinţă îndelungată.

Am tras concluzia că ambele filme concordă cu concepţiile mele despre căsătorie: legătura maritală este sacră şi ruperea ei, uneori inevitabilă, duce la dezastre, fie în lumea din afară fie în inimile celor implicaţi în astfel de drame. Iubirea răneşte şi doboară, oricine ştie acest lucru. O altă eventuală concluzie e că ar trebui să ne domesticim pasiunile şi să fim mai egoişti în scopul de a supravieţui, cum afirmă mulţi moralişti. Să ţintim spre autocontrol şi scopuri rezonabile. Totuşi, fără iubire, în toate formele ei, până şi cele mai solide construcţii ale spiritului uman s-ar face praf şi pulbere. Iubirea e răul necesar, fermentul divin care cimentează şi desface, pentru a lăsa loc renaşterii şi reînnoirii.

Autocompătimirea, prea multă mândrie sau chiar dragostea altruistă duc la dezastre. A dărui totul altora de asemenea duce la nenorocire. Echilibrul rămâne doar un ideal intangibil atâta vreme cât omul e întemniţat într-un trup fragil, sursă de suferinţe zilnice în care doar iubirea şi experienţele mistice sau spirituale sunt singurele mijloace de a mai slăbi lanţurile.

După cum spunea şi Dostoievski, în unele situaţii singura cale de supravieţuire este a ierta şi a lua vina celorlalţi aspura ta. Răzbunarea poate duce la pierderea a tot, cu excepţia câtorva concluzii filozofice amare dintr-un jurnal secret.

Othello e mereu pedepsit de propriul eu, nu de cei pe care i-a distrus, pentru egoismul şi pasiunile sale exacerbate. Toate pasiunile pot duce la pierderi mai mari, cum ar fi epidemiile, războaiele, ori piederile de vieţi nevinovate. Din acest punct de vedere sunt de acord cu filozofia antică care avea drept ideal atingerea stării de ataraxie.

Grasă şi luminoasă

În 2008 eram deja grasă, aproape greutatea de azi, dar altfel repartizată. Aveam 37 de ani. Eram grasă şi luminoasă, cu sufletul încă plin de speranţă şi gândul bun ca întotdeauna. Dar nimeni nu mă voia....şi nu aveam serviciu. Pun aici o serie de poze, acum haina aceea nu mă mai încape, am burtă imensă, anormală şi pieptul hiperinflat...şi rele trupeşti multe. Postez pozele într-un elan de nostalgie. Sunt de fapt imagini stop cadru dintr-un filmuleţ. Cu aceeaşi fustă a mea din anul 2001 parcă, că după aia nu am avut bani, cum voi povesti... Şi o poză în care râd!!

Feminitate ///o mamă oribilă, aceeaşi poveste adevărată

Două texte mai vechi despre eterna poveste ---chinul îndurat nedrept de mine legat de mama mea şi ipocrizia de neînţeles a societăţii. În definitiv veţi spune ---acum ai ajuns neputincioasă Cristina, nu mai eşti ca în 2007 şi maică-ta te spală şi îţi aduce mîncare şi tu nu ai bani (am ajuns aşa datorită vouă) ---dar eu nu am greşit nimic, mai bine mor, deşi nu vreau şi sincer nu pot înţelege cruzimea lumii după tot ce am îndurat din 84...

Ceva poate din evoluţia vieţii mele m-a transformat într-un fel de magnet care atrage numai pilitură de fier de sex feminin. Mă refer la publicul care îmi vizionează videoclipurile pe care le-am postat pe canalul meu youtube. Sunt peste 90 la sută femei conform statisticilor. Mi se pare straniu şi defel amuzant. Aş îndrăzni să spun că e un fenomen sociopatologic, că poate sufăr de o sociopatie al cărei nume îmi e necunoscut.

Încă din copilărie am trăit între femei: femei care mă alintau, mă răsfăţau cu iubire şi poveşti (fiindcă bani nu prea aveau de altfel) şi, crescând, au existat doar câţiva bărbaţi cu care am avut relaţii în familia mea, aproape toţi decedaţi. La grădiniţă mă jucam desigur numai cu fete. În şcoala generală erau şi băieţi în clasă, care jucau cu mine un fel de joc de-a şoarecele şi pisica, mă hărţuiau, mă hămuiau, îmi jucau feste diferite, mai mult sau mai puţin nevinovate. În liceu şi în facultate erau preponderent fete şi oricum nu am avut relaţii mai apropiate cu băieţii. E ca şi cum mi-aş fi trăit existenţa într-un fel de veşnică mânăstire, între surori care uneori mă primeau în jocurile lor şi mă făceau să fiu fericită. Însă relaţia cu mama a fost lipsită de orice fel de confort fizic sau psihic şi cunoscuţii toţi mi-au spus că acesta e un lucru tabu şi că nu am voie şi nici cum să discut cu alţii despre asta, ca şi cum eu aş fi fost nebună sau aş fi greşit ceva. Nu mai detaliez din nou povestea acestui cordon ombilical strâns peste buze şi corzile vocale, provenind de la o mamă care pretindea deschis că are dreptul să mă chinuie cum vrea ea şi că eu nu am niciun drept. Îmi amintesc o scenă din romanul Stăvilar la Pacific de Marguerite Duras, scena în care bătrâna mamă, lovită de mult timp de neajunsuri şi dezamăgiri diverse, capătă respect faţă de fiul ei numai în ziua în care acesta se luptă cu ea şi nu se mai lasă pocnit. Cred că e un lucru firesc când copilul e de sex masculin, dar dacă e fată ce se poate face? Propria mea mamă mă bătea şi eu nu o provocam defel şi nu puteam ridica mâna asupra ei, fiindcă era sprijinită şi de tata. Şi când ea îşi exprima un fel de invidie faţă de calităţile mele fizice sau intelectuale, în ce fel puteam eu să o pun la punct? Şi cum să fi făcut aceasta, chiar dacă după vârsta de 20 de ani nu m-a mai bătut, dar m-a lovit în multe alte moduri, din moment ce eu însămi am fost închisă de familie la psihiatrie? Şi sabia lui Damocles atârna mereu asupra mea...ori mereu eram eu între furcile caudine, cum preferaţi. Ori altfel spus, cum aş fi putut eu, copil încă până la 18 ani, dar totodată un om foarte calm, să îmi dau seama că în faţa unei mame care se dădea mereu cu mult superioară mie ar fi trebuit să joc teatru că sunt mai proastă decât eram, să nu fiu cu adevărat eu însămi, adică după toate că citeam sute de cărţi, să mă prefac a fi obraznică şi agresivă sau nervoasă. Ei bine, nu puteam acest lucru, deşi poate asta era ceea ce voiau ceilalţi.

Mama Albei ca Zăpada priveşte oare în oglindă ca să verifce cât mai este de frumoasă sau din alt motiv? Eu cred că ea, ca şi Narcis, priveşte în oglindă pentru a îşi prelungi tinereţea şi frumuseţea, aşa cum te-ai scufunda într-o apă curată, cu proprietăţi de rejuvenare. Eu am fost mereu înconjurată de oglinzi strâmbe. Am avut impresia ciudată, după mulţi ani de suferinţă, ceea ce este normal, că oamenii îşi imaginează că eu aş fi greşit ceva şi nici nu pot ghici ce, fiindcă am avut o viaţă strict feminină şi curată. Am fost oricum un caracter extrem de feminin, conform testelor psihologice şi am avut o inteligenţă emoţională accentuată, care însă nu mi-a folosit. Mi s-a mai părut uneori că oamenii ar crede că eu aş fi minţit ceva vreodată, culmea absurdului fiindcă nu am minţit niciodată şi, prin spiritul meu analitic şi memoria fidelă, am fost eu însămi o oglindă foarte curată a realităţii pe care nu am deformat-o niciodată. În acelaşi timp am dăruit mereu cu tot sufletul numai gânduri de bine altora şi fapte ori vorbe când am putut, fără să bârfesc vreodată.

Aşadar nu ştiu de cel fel de sociopatie sufăr, dacă există într-adevăr una. Cred, cu spiritul practic care nu m-a părăsit nicicând, că totul se datorează vântului care flutură prin buzunarele mele...În definitiv am avut destinul tipic al unei fete fără zestre şi cu educaţie mult peste condiţia ei socială, încă din copilărie.

________________________________
Să presupunem că doar o dată în viaţa dvs. aţi trece peste sfânta prejudecată care face casă bună cu raţiunea omului precaut şi ipocrit, a arivistului normal care sunteţi dvs în cazul în care faceţi parte din grupul majoritar al oamenilor ce plutesc şi vor pluti poate şi la naufragiul oricărui Titanic al societăţii actuale. Adică să fiţi din nou acel copil care încă judecă cu inima şi vede limpede ce e drept (în sens ideal) înainte ca adulţii să îl oblige să utilizeze raportorul lor valoric corupt.

Vai, nu mă întrebaţi dacă în ziua de azi trăim într-o zonă de penumbră preapocaliptică, fiindcă e prea dureros pentru mine să descriu ce simt sau ce cred despre moravurile epocii actuale în care, să spun drept, pentru mine Sodoma şi Gomora sunt metafore prea blânde. Dar, conştientă de faptul că poate mă înşel, încorsetată fiind în concepţiile mele puritane de fată bătrână, las pe alţii să vorbească în acest sens. Eu vreau să ţintesc doar un anumit punct sensibil al gândirii dvs., acela legat de autoritatea paternă sau maternă.

Ştiu că sunt posesoarea nefericită a unui diagnostic psihiatric, oferit drept răsplată pentru inocenţa şi puritatea mea, ori poate naivitatea mea veţi spune dvs., la numai 21 de ani, cu toate că nimeni în locul meu nu ar fi putut ghici ce se ascundea în spatele aparenţelor care mă înconjurau. Aşadar gândirea mea, şi poate şi ce scriu acum aici, poate fi considerat patologic sau simptomatic sau morbid sau patognomonic, etc. În mod nedrept. Nu aveţi decât să mă închideţi cu forţa în cămaşă de forţă, cum aţi mai făcut de multe ori, deşi nu îmi doresc acest lucru. Nu aveţi decât să ridicaţi osanale oamenilor prin natura lor violenţi, care aplică barbaria şi abuzul de putere în cazurile de aceste gen.

Oricum eu tot voi scrie ca întotdeauna adevărul, niciodată nu am exagerat sau dramatizat inutil. Cazul meu e un caz de multiple abuzuri şi încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului, care nu există oricum decât ca ideal şi nu sunt respectate în societate. Una dintre cele mai dureroase crime asupra mea e cea a părinţilor mei asupra mea. Efectiv părinţii au aplicat torturi lente şi oribile asupra mea din 1984, când aveam 13 ani şi m-au luat să stau cu ei. Ceea ce eu nu am reuşit să înţeleg în 30 de ani este de ce societatea ca întreg mi-a refuzat dreptul la viaţă şi a urmat indicaţiile părinţilor mei care au spus direct, citez: „Noi suntem părinţii tăi şi dacă vrem avem dreptul să te omorâm”. Ce părere aveţi despre astfel de părinţi sau despre astfel de societate care loveşte copilul nevinovat timp de zeci de ani, imitaţie perfectă a abuzului parental asupra tinerei persoane? Ştiu că aici e vorba despre mine şi sunt subiectivă, dar vreau să atac ipocrizia şi prejudecata societăţii legat de ceeea ce pot fi părinţii. Este tabu să vorbeşti de rău despre părinţi sau să spui adevărul chiar dacă ei te chinuie zilnic. Doar copilul e consideraat schizofren sau altfel de nebun. Amintiţi-vă totuşi povestea lui Alice în ţara minunilor sau povestea soacrei cu trei nurori. În ultimul caz era totuşi o soacră şi primea un tratament extrem de crud şi poate nemeritat din partea nurorilor. Dar când e vorba de o mamă vitregă faţă de copil, vi se pare normal să consideraţi copilul sclavul ei sacrificat, oricât de bun sau inteligent ar fi copilul. Sistemul social, instituţiile statului sunt de asemenea natură. Deci părinţii mei aveau dreptate când spuneau că mă pot omorî dacă vor. Şi în povestea lui Alice, ducesa este un caracter instabil şi nedrept care abuzează copilul neputincios şi care prin urmare e respectată şi lăsată să îşi crească copilul cum vrea ea. În cazul copiilor abuzaţi de părinţi, ei primesc diagnosticul psihiatric în tinereţe, după care sunt oarecum trataţi drept imaturi întreaga viaţă (fiindcă maturitatea înseamnă putere şi autonomie în societate), fiind legaţi de voinţa şi toanele părinţilor numiţi în mod absurd şi dureros „aparţinători”, ca să nu li se spună stăpâni.

Cu tristeţe recunosc că eu nu pot fi nici mare moralizator, nici mare reformator, să schimb sistemul considerat bun de marea majoritate despre care povesteam la începutul acestei scrieri. Doar vă rog să fiţi conştienţi de aceste fapte altădată când veţi mai lovi în oamenii nevinovaţi, în cazul în care nu ştiaţi deja povestea lor...poate se mai poate totuşi face ceva, poate se poate arăta că uneori copiii sacrificaţi (de fapt ucişi lent şi dureros) erau oameni posibil de valoare în societate. Poate se poate trece uneori peste sacralitatea absurdă a ideii de mamă, care poate fi autoarea unui infanticid inutil uneori. Poate se pot face unele excepţii uneori.

Eu nu am fost Socrate pentru a merita o moarte asemenea lui, nu am avut niciun fel de activitate intelectuală publică şi niciun amestec în interesele puterii politice sau administrative din vremea mea.

eu şi mama şi tata, poze care îmi plac într-un fel...nu văd nicio trăsătură fizică în comun între mine şi tata.

Aici sunt eu în poza din carnetul de note de la facultatea de medicină. Când erau tineri toţi erau frumoşi...aici naşii mei, când erau naşi la o altă nuntă, fiindcă ei au năşit mai mulţi, nu doar pe părinţii mei: