Infernul sunt ceilalţi, partea a XXII-a

Azi, 17 noiembrie 2014.
Zilele trecute iar au intrat nişte porci peste mine cu aceeaşi idee cu care ei mă lovesc mereu: ei spun că nu vor să recunoască adevărul fiindcă pentru ei ar însemna dezonoare şi ruşine -- deci preferă să mă omoare! Nu pot înţelege asemenea ticăloşie şi lipsă de logică totodată şi lipsă de omenie, etc...nu ştiu dacă dvs, mă înţelegeţi.

De-a lungul întregii mele vieţi, în ciuda faptului că am fost torturată încontinuu din 84, am fost totodată un exemplu de virtute şi o perfectă combinaţie între normalitate şi nevinovăţie. Nu am uitat nimic, nu am omis nimic din povestea vieţii mele şi nu voi omite nimic nici în continuare. Nu mi-au şters creierul legat de faptele din viaţa mea şi nu veţi găsi nimic rău, chiar dacă veţi căuta cu lumânarea. Daţi-mi un exemplu de greşeală! Sau de vinovăţie, vă implor spuneţi dacă aveţi cunoştinţă de vreo greşeală din partea mea! În realitate nu am greşit nimic şi trebuie să fie adevărul. Nici legat de povestea aceea cu BBCul nu am greşit nimic, am fost doar utilizată drept carne şi creier, ca materie primă, cum au făcut cu mine şi în rest...Vă daţi seama că mass media nu ar putea exista pe o planetă pustie şi că tot creierul uman stă la baza acestei inveţii. Numai atunci, datorită chinurilor îndurate atât de mulţi ani, am gândit puţin cu pasiune că îmi doresc pacea şi libertatea pentru Palestina aceea, fiindcă într-un fel m-au păcălit că aşa era situaţia acolo. Numai atunci nu am fost perfect rece şi detaşată. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, dvs, nu vi s-a întâmplat niciodată să fiţi oarecum înfierbântaţi de ştiri la radio sau la TV? Şi am observat apoi că dorinţele sau gândurile mele oricum nu aveau niciodată influenţă, absolut deloc. Este adevărat. În rest am fost un om absolut perfect.

Când eram la examenul de la aparatul cardiovascular am fost restanţieră, nu am putut merge la examen în urma chinurilor asupra mea de la gastro de care am povestit(sau altele similare) şi celorlalte rele care au urmat. Eram torturată şi izolată încontinuu. Am fost la examen după sesiune şi profesoara ne-a întrebat care e motivul pentru care noi, cei câţiva de acolo, nu am putut merge la examenul programat anterior. Ori poate am simţit eu nevoia să spun (şi încă un tânăr de acolo), dar în mod sigur fiindcă profesoara mă provocase. I-am spus că am probeleme psihiatrice şi să îmi doresc libertatea, fiind nevinovată. Celălalt student i-a spus probabil acelaşi lucru sau ceva similar. Profesoara a spus că noi nu avem ce căuta la facultatea de medicină, având asemenea probleme. Tânărul acela, spre deosebire de mine, părea foarte afectat de medicamente şi avea o expresie bizară a figurii. Eu am avut aproape întotdeauna o mare expresivitate şi mimică adecvată conversaţiei, nu am fost niciodată închisă şi nu am indus pe nimeni în eorare. Aţi putea să mă acuzaţi că i-am spus profesoarei adevărul. Aţi putea spune că trebuia să păstrez totul secret, sau că e o ruşine să fii închis de societate la psihiatrie şi că omul trebuie să se strecoare printre ceilalţi cu capul în pământ. Înseamnă că nu aţi înţeles nimic. Când este vorba de oameni inteligenţi care îşi cer libertatea este vorba în general de oameni absolut normali şi buni, efectiv fără pată, deci ei nu au de ce să se ruşineze. Psihiatrii nu sunt Dumnezeu. Şi eu nu am avut de ales...indiferent de orice, faptul că omul este victima psihiatriei tot iese la iveală şi omul oricum e marginalizat şi nu are niciun drept. Făcusem facultatea de psihologie în zadar şi crezusem în zadar că voi fi acceptată să muncesc, şi nu făcusem caz de nevinvăţia mea şi totuşi totul fusese degeaba. Am trăit normal şi vertical cum se spune, dar în zadar.

În plus, pe lângă faptul că am fost un om absolut normal întotdeauna, am fost şi o persoană bună ca pâinea caldă, cum au zis cei care m-au cunoscut. Nu am avut păcate majore şi nici mici, respectiv niciodată nu am bârfit, nu am fost geloasă sau invidioasă, nu am lovit deloc pe ceialalţi, dimpotrivă am ajutat şi am răbdat, am spus vorbe calme şi bune, am pus mereu câte o vorbă bună pentru alţii, i-am vorbit de bine. Am crezut în oameni, nu îmi imaginam niciodată răul sau barbaria cu care urmau să mă lovească. Am crezut că şi ei îi respectă pe cei buni, la fel ca mine. Ultimul curs la care am mers a fost cel de diabetologie, la un spital lângă casă, respectiv spitalul Cantacuzino. Acolo am fost din nou lovită în mod "paranoic", explic din nou cum: eu mereu, absolut mereu am vorbit normal cu ceilalţi, nu cred că veţi găsi vreo greşeală în 44 de ani cât am acum. Ceilalţi însă aproape mereu după 84, mi-au răspuns aiurea în tramvai şi cu idei aberante, ceilalţi de fapt nu au comunicat de fapt cu mine, deşi eu mereu am fost lucidă. Acum câţiva ani puteam povesti în detaliu, cu sute de exemple şi nume. Acestea mi-au fost şterse din memorie, de timp şi chinuri diverse. Totuşi am dat unele exemple şi vă asigur că au fost de sute de ori mai multe, nu ştiu dacă mă credeţi. La Cantacuzino mi se întâmplau lucruri mai ciudate în timp ce îmi cumpăram câte ceva de mâncare de la chioşcul de lângă poartă. În definitiv, repet, ceilalţi aveau lumea lor în care eu nu aveam loc şi stăteam umilă şi prăpădită, şi cu creierul în pioneze şi trupul chinuit deoparte...hrănindu-mă cu ce apucam să cumpăr. În seria mea apăruseră şi doi sau trei studenţi din Israel, apropos de povestea cu BBC şi m-am gândit mai târziu că poate unii credeau că eu greşisem ceva. În timpul acela eu uitasem deja povestea, fiindcă aveam cugetul curat. În curtea spitalului erau un afiş de teatru cu titlul "Regele, nebun?", ceea ce îmi zgândărea suferinţa veche legată de lipsa mea de statut în societate. Şi apoi deodată m-am trezit la realitatea cruntă fiindcă la curs ni s-a cerut imperativ să începem lucrarea de licenţă, respectiv cu subiect legat de diabet...m-am îngrozit. Era deja al doilea semestru al anului V, aveau dreptate. Dar eu mi-am dat seaam că nu pot, că totul a fost în zadar şi m-au cuprins o tristeţe şi o durere amară. Dacă nu mi-ar fi fost atât de rău, aş fi încercat să mă lupt cu dificultăţile. Dar mă simţeam oribil, trăgeam greutăţi mari după mine şi mă apăsau ocale de fier pe creier. Abia scriam la curs...nu mai puteam să mă concentrez, mi-am dat seama că efectiv nu mai pot, că nu mai pot merge la facultate, unde oricum ceilalţi aveau toate privilegiile şi lumea lor. M-am hotărât să reunţ la facultate şi rău am făcut!! Trebuia să o amân medical anul, cred că era posibil. Mi-aş fi revenit şi aş fi făcut şi lucrarea de diplomă, dar atunci nici nu m-am gândit la aşa ceva. O vreme după 2002, 2 sau 3 ani, legea încă îmi permitea să continui facultatea dar eu am crezut în alt fel de viitor, pe care urmau să mi-l distrugă, cum voi povesti. Era mai bine să termin facultatea, chiar dacă m-ar fi respins şi nu aş fi avut loc de muncă. Când m-am hotărât să renunţ, bietul meu tată şi bietul meu naş (în definitiv nu au fost personaje negative fiindcă m-au crescut frumos până în 84 şi eram fericită şi inteligentă şi educată frumos)amândoi au insistat enorm să nu renunţ şi eu nu i-am ascultat din nou. De trei ori nu mi-am ascultat tatăl şi de fiecare dată am păţit-o rău: unu că nu am vrut să dau la construcţii şi am picat în ghearele lui Zăgrean, doi că m-am dus la Govora şi am rămas fără picior şi trei că am renunţat la facultatea de medicină. Aş vrea să sfătuiesc tinerii să creadă mai mult în cei cu o generaţie mai vârstnci, mai ales când e vorba de decizii majore de viaţă, fiindcă, chiar dacă lor li se pare că aceia bătrâni sunt idioţi sau răi, experienţa lor de viaţă este de nepreţuit şi infailibilă adesea, chiar dacă ei nu pot să explice totul fiindcă asta nu se poate!! Tata m-a obligat să scriu şi să semnez un bilet cu conţinutul: subsemnata, Cristina... în deplinătatea facultăţilor mele mintale, etc, declar că renunţ la facultatea de medicină...a fost în zadar, eu tot nu mi-am dat seama ce prostie făceam.

Un lucru urât e că unii intră peste mine (inclusiv zilele trecute) cu ideea sau întrebarea "şi n-a delirat nimic". Pentru numele lui Dumnezeu, de ce mă loviţi? Şi de ce nu vreţi să fie adevărul? Evident că nu am delirat niciodată, oamenii inteligenţi nu au cum să delireze. Mă întreb dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

continuare în partea a XXIII-a