Ceva poate din evoluţia vieţii mele m-a transformat într-un fel de magnet care atrage numai pilitură de fier de sex feminin. Mă refer la publicul care îmi vizionează videoclipurile pe care le-am postat pe canalul meu youtube. Sunt peste 90 la sută femei conform statisticilor. Mi se pare straniu şi defel amuzant. Aş îndrăzni să spun că e un fenomen sociopatologic, că poate sufăr de o sociopatie al cărei nume îmi e necunoscut.
Încă din copilărie am trăit între femei: femei care mă alintau, mă răsfăţau cu iubire şi poveşti (fiindcă bani nu prea aveau de altfel) şi, crescând, au existat doar câţiva bărbaţi cu care am avut relaţii în familia mea, aproape toţi decedaţi. La grădiniţă mă jucam desigur numai cu fete. În şcoala generală erau şi băieţi în clasă, care jucau cu mine un fel de joc de-a şoarecele şi pisica, mă hărţuiau, mă hămuiau, îmi jucau feste diferite, mai mult sau mai puţin nevinovate. În liceu şi în facultate erau preponderent fete şi oricum nu am avut relaţii mai apropiate cu băieţii. E ca şi cum mi-aş fi trăit existenţa într-un fel de veşnică mânăstire, între surori care uneori mă primeau în jocurile lor şi mă făceau să fiu fericită. Însă relaţia cu mama a fost lipsită de orice fel de confort fizic sau psihic şi cunoscuţii toţi mi-au spus că acesta e un lucru tabu şi că nu am voie şi nici cum să discut cu alţii despre asta, ca şi cum eu aş fi fost nebună sau aş fi greşit ceva. Nu mai detaliez din nou povestea acestui cordon ombilical strâns peste buze şi corzile vocale, provenind de la o mamă care pretindea deschis că are dreptul să mă chinuie cum vrea ea şi că eu nu am niciun drept. Îmi amintesc o scenă din romanul Stăvilar la Pacific de Marguerite Duras, scena în care bătrâna mamă, lovită de mult timp de neajunsuri şi dezamăgiri diverse, capătă respect faţă de fiul ei numai în ziua în care acesta se luptă cu ea şi nu se mai lasă pocnit. Cred că e un lucru firesc când copilul e de sex masculin, dar dacă e fată ce se poate face? Propria mea mamă mă bătea şi eu nu o provocam defel şi nu puteam ridica mâna asupra ei, fiindcă era sprijinită şi de tata. Şi când ea îşi exprima un fel de invidie faţă de calităţile mele fizice sau intelectuale, în ce fel puteam eu să o pun la punct? Şi cum să fi făcut aceasta, chiar dacă după vârsta de 20 de ani nu m-a mai bătut, dar m-a lovit în multe alte moduri, din moment ce eu însămi am fost închisă de familie la psihiatrie? Şi sabia lui Damocles atârna mereu asupra mea...ori mereu eram eu între furcile caudine, cum preferaţi. Ori altfel spus, cum aş fi putut eu, copil încă până la 18 ani, dar totodată un om foarte calm, să îmi dau seama că în faţa unei mame care se dădea mereu cu mult superioară mie ar fi trebuit să joc teatru că sunt mai proastă decât eram, să nu fiu cu adevărat eu însămi, adică după toate că citeam sute de cărţi, să mă prefac a fi obraznică şi agresivă sau nervoasă. Ei bine, nu puteam acest lucru, deşi poate asta era ceea ce voiau ceilalţi.
Mama Albei ca Zăpada priveşte oare în oglindă ca să verifce cât mai este de frumoasă sau din alt motiv? Eu cred că ea, ca şi Narcis, priveşte în oglindă pentru a îşi prelungi tinereţea şi frumuseţea, aşa cum te-ai scufunda într-o apă curată, cu proprietăţi de rejuvenare. Eu am fost mereu înconjurată de oglinzi strâmbe. Am avut impresia ciudată, după mulţi ani de suferinţă, ceea ce este normal, că oamenii îşi imaginează că eu aş fi greşit ceva şi nici nu pot ghici ce, fiindcă am avut o viaţă strict feminină şi curată. Am fost oricum un caracter extrem de feminin, conform testelor psihologice şi am avut o inteligenţă emoţională accentuată, care însă nu mi-a folosit. Mi s-a mai părut uneori că oamenii ar crede că eu aş fi minţit ceva vreodată, culmea absurdului fiindcă nu am minţit niciodată şi, prin spiritul meu analitic şi memoria fidelă, am fost eu însămi o oglindă foarte curată a realităţii pe care nu am deformat-o niciodată. În acelaşi timp am dăruit mereu cu tot sufletul numai gânduri de bine altora şi fapte ori vorbe când am putut, fără să bârfesc vreodată.
Aşadar nu ştiu de cel fel de sociopatie sufăr, dacă există într-adevăr una. Cred, cu spiritul practic care nu m-a părăsit nicicând, că totul se datorează vântului care flutură prin buzunarele mele...În definitiv am avut destinul tipic al unei fete fără zestre şi cu educaţie mult peste condiţia ei socială, încă din copilărie.
________________________________
Să presupunem că doar o dată în viaţa dvs. aţi trece peste sfânta prejudecată care face casă bună cu raţiunea omului precaut şi ipocrit, a arivistului normal care sunteţi dvs în cazul în care faceţi parte din grupul majoritar al oamenilor ce plutesc şi vor pluti poate şi la naufragiul oricărui Titanic al societăţii actuale. Adică să fiţi din nou acel copil care încă judecă cu inima şi vede limpede ce e drept (în sens ideal) înainte ca adulţii să îl oblige să utilizeze raportorul lor valoric corupt.
Vai, nu mă întrebaţi dacă în ziua de azi trăim într-o zonă de penumbră preapocaliptică, fiindcă e prea dureros pentru mine să descriu ce simt sau ce cred despre moravurile epocii actuale în care, să spun drept, pentru mine Sodoma şi Gomora sunt metafore prea blânde. Dar, conştientă de faptul că poate mă înşel, încorsetată fiind în concepţiile mele puritane de fată bătrână, las pe alţii să vorbească în acest sens. Eu vreau să ţintesc doar un anumit punct sensibil al gândirii dvs., acela legat de autoritatea paternă sau maternă.
Ştiu că sunt posesoarea nefericită a unui diagnostic psihiatric, oferit drept răsplată pentru inocenţa şi puritatea mea, ori poate naivitatea mea veţi spune dvs., la numai 21 de ani, cu toate că nimeni în locul meu nu ar fi putut ghici ce se ascundea în spatele aparenţelor care mă înconjurau. Aşadar gândirea mea, şi poate şi ce scriu acum aici, poate fi considerat patologic sau simptomatic sau morbid sau patognomonic, etc. În mod nedrept. Nu aveţi decât să mă închideţi cu forţa în cămaşă de forţă, cum aţi mai făcut de multe ori, deşi nu îmi doresc acest lucru. Nu aveţi decât să ridicaţi osanale oamenilor prin natura lor violenţi, care aplică barbaria şi abuzul de putere în cazurile de aceste gen.
Oricum eu tot voi scrie ca întotdeauna adevărul, niciodată nu am exagerat sau dramatizat inutil. Cazul meu e un caz de multiple abuzuri şi încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului, care nu există oricum decât ca ideal şi nu sunt respectate în societate. Una dintre cele mai dureroase crime asupra mea e cea a părinţilor mei asupra mea. Efectiv părinţii au aplicat torturi lente şi oribile asupra mea din 1984, când aveam 13 ani şi m-au luat să stau cu ei. Ceea ce eu nu am reuşit să înţeleg în 30 de ani este de ce societatea ca întreg mi-a refuzat dreptul la viaţă şi a urmat indicaţiile părinţilor mei care au spus direct, citez: „Noi suntem părinţii tăi şi dacă vrem avem dreptul să te omorâm”. Ce părere aveţi despre astfel de părinţi sau despre astfel de societate care loveşte copilul nevinovat timp de zeci de ani, imitaţie perfectă a abuzului parental asupra tinerei persoane? Ştiu că aici e vorba despre mine şi sunt subiectivă, dar vreau să atac ipocrizia şi prejudecata societăţii legat de ceeea ce pot fi părinţii. Este tabu să vorbeşti de rău despre părinţi sau să spui adevărul chiar dacă ei te chinuie zilnic. Doar copilul e consideraat schizofren sau altfel de nebun. Amintiţi-vă totuşi povestea lui Alice în ţara minunilor sau povestea soacrei cu trei nurori. În ultimul caz era totuşi o soacră şi primea un tratament extrem de crud şi poate nemeritat din partea nurorilor. Dar când e vorba de o mamă vitregă faţă de copil, vi se pare normal să consideraţi copilul sclavul ei sacrificat, oricât de bun sau inteligent ar fi copilul. Sistemul social, instituţiile statului sunt de asemenea natură. Deci părinţii mei aveau dreptate când spuneau că mă pot omorî dacă vor. Şi în povestea lui Alice, ducesa este un caracter instabil şi nedrept care abuzează copilul neputincios şi care prin urmare e respectată şi lăsată să îşi crească copilul cum vrea ea. În cazul copiilor abuzaţi de părinţi, ei primesc diagnosticul psihiatric în tinereţe, după care sunt oarecum trataţi drept imaturi întreaga viaţă (fiindcă maturitatea înseamnă putere şi autonomie în societate), fiind legaţi de voinţa şi toanele părinţilor numiţi în mod absurd şi dureros „aparţinători”, ca să nu li se spună stăpâni.
Cu tristeţe recunosc că eu nu pot fi nici mare moralizator, nici mare reformator, să schimb sistemul considerat bun de marea majoritate despre care povesteam la începutul acestei scrieri. Doar vă rog să fiţi conştienţi de aceste fapte altădată când veţi mai lovi în oamenii nevinovaţi, în cazul în care nu ştiaţi deja povestea lor...poate se mai poate totuşi face ceva, poate se poate arăta că uneori copiii sacrificaţi (de fapt ucişi lent şi dureros) erau oameni posibil de valoare în societate. Poate se poate trece uneori peste sacralitatea absurdă a ideii de mamă, care poate fi autoarea unui infanticid inutil uneori. Poate se pot face unele excepţii uneori.
Eu nu am fost Socrate pentru a merita o moarte asemenea lui, nu am avut niciun fel de activitate intelectuală publică şi niciun amestec în interesele puterii politice sau administrative din vremea mea.
eu şi mama şi tata, poze care îmi plac într-un fel...nu văd nicio trăsătură fizică în comun între mine şi tata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...