Soarta lui Othello

În urmă cu câţiva ani am vizionat filmul „Vălul pictat”. Mi-a lăsat o senzaţie neplăcută. Era ca şi cum aş fi sorbit apă într-o gară de tren mică, în care găleata fântînii şi cana de tinichea sunt uzate şi au un gust ciudat.

Am descoperit comparaţia între înţelesul iubirii adevărate, (în măsura în care ea există!) şi înţelesul minciunii şi pierderii respectului de sine. Era totodată o descoperire a sensului idealului de datorie şi o analiză pătrunzătoare a vieţii omeneşti confruntând realităţi tragice.

Urmărind acel film, ceea ce mi-a zguduit temelia viselor a fost cântecul franţuzesc din final „à la claire fontaine”, în traducere. Un cântec trist despre o iubire pierdută şi ceea ce devine o femeie care nu a înţeles la timp ce pierde. Mai demult aveam un pian de jucărie şi, la 18 ani, am descifrat şi fredonat eu însămi acelaşi cântec dintr-o carte Mauger pentru învăţarea limbii franceze. Era dureros să îmi amintesc de vremea tinereţii când credeam că sunt îndrăgostită de un bărbat căruia nu îi păsa de mine. Erau amintiri pure şi luminoase ale unui vis de iubire inocentă şi tocmai cântecul acela le ţinea şi mai aproape de sufletul meu.

În filmul Vălul pictat soţia medicului protagonist este implicată într-o relaţie adulterină, după care soţul îi pune şi ei viaţa în pericol într-o zonă afectată de o epidemie de holeră, în care el se îmbolnăveşte şi moare. Abia după aceea soţia devine cu adevărat soţia lui, păstrând o amintire dulce-amară, dând naştere unui copil pe care îl va creşte ca şi cum era copilul medicului defunct. Regulile şi convenienţele sociale triumfă şi sufletul acelei femei este transfigurat. Impresia mea e că ea îl iartă pe soţ şi ia întreaga vină asupra ei, cum era firesc.

Apoi am urmărit alt film, Pacientul englez. În acest caz, cuplul căsătorit moare, atât soţia infidelă, cât şi soţul răzbunător. Până la ultima suflare soţia păstrează iubirea vinovată faţă de alt bărbat. După un lanţ de evenimente în care bărbatul intrus încearcă în zadar să salveze viaţa femeii iubite, el însuşi, pacientul englez, moare după suferinţă îndelungată.

Am tras concluzia că ambele filme concordă cu concepţiile mele despre căsătorie: legătura maritală este sacră şi ruperea ei, uneori inevitabilă, duce la dezastre, fie în lumea din afară fie în inimile celor implicaţi în astfel de drame. Iubirea răneşte şi doboară, oricine ştie acest lucru. O altă eventuală concluzie e că ar trebui să ne domesticim pasiunile şi să fim mai egoişti în scopul de a supravieţui, cum afirmă mulţi moralişti. Să ţintim spre autocontrol şi scopuri rezonabile. Totuşi, fără iubire, în toate formele ei, până şi cele mai solide construcţii ale spiritului uman s-ar face praf şi pulbere. Iubirea e răul necesar, fermentul divin care cimentează şi desface, pentru a lăsa loc renaşterii şi reînnoirii.

Autocompătimirea, prea multă mândrie sau chiar dragostea altruistă duc la dezastre. A dărui totul altora de asemenea duce la nenorocire. Echilibrul rămâne doar un ideal intangibil atâta vreme cât omul e întemniţat într-un trup fragil, sursă de suferinţe zilnice în care doar iubirea şi experienţele mistice sau spirituale sunt singurele mijloace de a mai slăbi lanţurile.

După cum spunea şi Dostoievski, în unele situaţii singura cale de supravieţuire este a ierta şi a lua vina celorlalţi aspura ta. Răzbunarea poate duce la pierderea a tot, cu excepţia câtorva concluzii filozofice amare dintr-un jurnal secret.

Othello e mereu pedepsit de propriul eu, nu de cei pe care i-a distrus, pentru egoismul şi pasiunile sale exacerbate. Toate pasiunile pot duce la pierderi mai mari, cum ar fi epidemiile, războaiele, ori piederile de vieţi nevinovate. Din acest punct de vedere sunt de acord cu filozofia antică care avea drept ideal atingerea stării de ataraxie.