Bună ziua. Voi continua azi cu partea a II-a din ce mai aveam de scris. Mai înainte de a continua, voi nota doar câteva idei legate de ceea ce era partea I.
În primul rând despre rostul acestor scrieri. Este evident că toată lumea știe că oamenii chinuiți psihiaric (și nu numai) scriu mereu adevărul și nu sunt băgați în seamă sau spun adevărul atunci când au cui - eu oricum nu aveam cui - și restul oamenilor se prefac că îi evită pentru a evita lamentațiile acestor persoane nenorocite, despre care toți știu că au fost condamnate și adesea complet nevinovate. Toți consideră că acești oameni au fost respinși și nu pot fi acceptați în societate. Etc. Nu mai scriu totul, fiindcă oricum se subînțelege tot ce ține de acest lucru, voi mai menționa doar câteva aspecte mai încolo. Fiind un om inteligent, eu am descifrat aceste nenorociri și percepții ale victimelor și călăilor în câteva secunde doar, de mult timp.
De câțiva ani am scris cu semnele diacritice vechi, care mi se păreau mai corecte, inclusiv când am scris postările despre viața mea. De azi voi scrie din nou după actualele reguli ortografice. Scriind după sistemul vechi am eliminat posibilitatea ca persoanele care nu cunosc limba română să poată înțelege parțial cel puțin, prin traducere automată (și oricum instrumentele automate de traducere distorsionează înțelesul textului) , ceea ce am încercat să comunic. Libertatea de expresie de asemenea ar trebui să fie un drept fundamental al omului, prin care persoana să poată evita diverse injurii și să se poată afirma sau integra în sistemul social. Dar acest drept e de fapt legat de nevoia de afiliere individului și nu poate fi exercitat decât dacă individul are relații cu alte persoane - iar eu am fost dureros de singură și deci nu am avut dreptul la exprimare a ideilor sau adevărului. Gândiți-vă logic, dacă cumva câțiva oameni au citit sau citesc ceea ce eu scriu pe blogul meu sau pe facebook, în realitate ei nu comunică cu mine și efectiv nu au cum să perceapă ceea ce vreau să transmit. Proștii cred că e suficient să scrii ceva pe internet, dar, în realitate, omul nu comunică nimic cu alții doar prin scrierea pe internet a unor lucruri în spațiul virtual public. Lucrul acesta e adevărat, nu e doar în cazul meu așa - comunicarea în sens instrumental e nulă dacă ești izolat pe internet, e chiar mai rău decât dacî destinatarul citește o scrisoare scrisă de mână sau dacă un cititor citește un roman oarecare în literatură. Iar în cazul meu era vorba de adevărul curat și aveam mereu dreptate.
Bineînțeles că nu consider că specialiștii sau oamenii din alte țări ar fi mai inteligenți decât cei din România în legătură cu cazul meu - care e un caz de crimă și persecuție, cum au spus toți. Dar, repet, era mai bine ca și alții să înțeleagă, deci ar trebui să corectez toate diacriticele în sute de postări ale mele de pe blog. Ceea ce ar dura prea mult. Bineînțeles că e evident că eu am fost persecutată și respinsă în țara mea și în limba română, dar sunt și eu o persoană normală și bună, un cetățean al lumii și un om viu și cuminte și bun, care e de fapt asasinat de ceilalți semeni indirect. Am spus la începutul anului că voi scrie din nou, de mînă o cerere memoriu de eliberare și drepturi, pe care o voi trimite din nou la diverse organizații naționale și internaționale, la diferite instituții, la diverse persoane mai ales etc., așa cum am mai făcut. Nu voiam să trimit doar copiile la xerox ale scrierii, fie scanate pe calculator, fie trimise în plic, dar probabil că aș fi mers din nou personal în diverse locuri (veți înțelege mai încolo în curînd) și aș fi înmânat eu însămi acea cerere, cum au făcut desigur mulți pacienți psihiatrici, este oricum datoria mea, deși nimeni nu vrea să vorbească cu mine de mulți ani. De asemenea trebuie să transmit și linkul spre blogul despre viața mea - de unde pot găsi linkuri spe toate celelalte bloguri, literare sau nu, ale mele. De aceea ar fi fost bine să fi scris cu noile diacritice. E foarte clar că am mai cerut adesea peste tot viața și am fost respinsă mereu, dar trebuie să continuu, fiind încă un om inteligent. Unii spun că oamenii nici acum nu au înțeles că am fost mereu un om perfect normal. Eu am întrebat care oameni și ei spun că prostimea, fiindcă cei inteligenți normal că știu acest lucru. Bine, dar eu nu am nevoie ca proștii să creadă că sunt un om normal, ceilalți ar putea și ar fi putut mereu să mă accepte ca om liber și atunci și proștii m-ar fi respectat. Da, e un caz de crimă gravă. E adevărat că, de când sunt la Voluntari, nu m-au mai otrăvit sau torturat (mulțumesc lui Dumnezeu), decât eventual foarte puțin, dar ei zic că asta se datorează minciunilor pe care ei le-au creat despre mama mea, ceea ce ar putea fi adevărat.
De asemenea, să nu uităm că mulți pot controla cine citește blogul meu și chiar conținutul care apare pe ecranul cititorului.
Unii au intrat azi cu ideea că eu am suferit același calvar cu C.A. Rosetti, care și el fusese considerat nebun. Nu cunosc acest lucru, dar această parte a calvarului meu e insignifiantă pe lângă restul lucrurilor povestite de mine sau pe care le voi mai nota în viitorul apropiat - puține au mai rămas de spus.
Cunoașteți desigur povestea lui Dino Campana și a altor personalități chinuite psihiatric, care nu au reușit să fie acceptate nici măcar în artă sau poezie în particular, datorită statutului de nebuni, adică sclavi de fapt, deși omul care creează ceva ar trebui judecat după produsul muncii lui, nu după alte idei fără temei sau dovadă. Atât el cât și alții sunt autori controversați, iar colegii lor de breaslă le reneagă valoarea pe baza ideii că au fost tratați psihiatric, chiar dacă produsele efortului lor sunt similare cu ale celor liberi.
Oricum, repet, faptul că am scris adevărul esențial despre mine e evident un lucru normal. Cei din oraș veneau cu ideea aberantă că eu făcusem un lucru rău, dar nu spuneau clar ce, cu vorbele ”unde am ajunge dacă toți ăia băgați la balamuc ar face ca ea”, deși ei erau cei care mă loveau monstruos și făceau gălăgie, eu doar scriam adevărul clar, și numai din 2012 am început acel blog, după ce am intrat pe internet din 2010. Dar ei au modificat datele de pe blogurile mele - acum apare ca fiind început în 2013, și la fel au schimbat datele și la blogul de haiku, început în 2010 și la primul meu blog de poezii. Tot acei oameni răi din oraș veneau cu toate celelalte idei rele și agresive, spuneau că toți cei băgați la balamuc sunt omorâți și cred toți că omul care e victimizat psihiatric (și nu numai) trebuie să își accepte soarta în tăcere, să nu se plângă și să se lase omorât fără să creeze vreo dificultate (? ce) călăilor, fiindcă asta e decizia ”poporului” sau a medicilor specialiști. Vă reamintesc faptul că ei cred că oamenii f_ți trebuie omorâți și că cei băgați la balamuc asta sunt - oameni f_ți adică.
”tu ești considerată nebună prin convenție, nu fiindcă ai fi nebună cu adevărat, și din cauza asta nu ai niciun ban, că altfel aveai.”
”pe unii idioți i-au păcălit cu ideea că tu ai trădat secrete ce ți-au fost spuse sau pe care le știai” Bine, dar ei nu pot dovedi așa o aberație. Nu am știut niciun secret și nimeni nu mi-a spus absolut nimic, darmite secrete. Nimic altceva.
Mereu intră unii cu ideea ”orice facem tot ea iese”, o idee care atrăgea probabil agresivitatea unor nebuni asupra mea.
O altă aberație a lor e ”o să sărăcim cu toții” - cu care tot în mine lovesc, deși eu nu am sărăcit, am fost săracă de mică.
”Un om de o bunătate imensă și o inteligență de trei ori mai mare, pe care ei nu l-au acceptat nici să spele pe jos.”
Cred că nu ați înțeles - eu nu am avut nici cea mai micuță greșeală, nici de gîndire sau înțelegere a realității după 35 de ani și înainte foarte puțin, nici vreo răutate sau invidie etc. oricât de mică, niciodată, dar am fost totuși un om normal și eram în stare de diverse activități și de fericire, pentru mine și pentru ceilalți.
Voi continua cu partea a II-a. Mama mea își bate joc de scrierile mele de acum, cu ideea că am ”inspirație” (deși sunt doar lucruri reale) sau că ”lucrez” la ele - ceea ce oarecum e adevărat, fiindcă din nefericire asta e munca mea și principala mea activitate utilă. Odinioară îmi lua și îmi distrugea poeziile sau alte notițe, sau mă lua în derâdere în liceu și când m-au închis la psihiatrie mi-au luat jurnalul și alte obiecte, cu ideea subînțeleasă că sunt nebună probabil. Au intrat niște tâmpiți în engleză, cu ideea că familia mea a fost proastă că mi-a luat jurnalul și altele și apoi au spus că, dimpotrivă, au fost deștepți, fiindcă în acest mod m-au legat și mai puternic de trecut. După cum vedeți, acești indivizi în engleză aruncă mereu vorbe rele, cu intenție rea, chiar mai mult decât cei în românește, din perspectiva teoriei conspirației, cu idei legate de delirul celor care se gândesc cum să fie manipulată sau controlată viața mea, un fel de management care exclude respectul și considerarea mea drept om, cu ideea că eu sunt proastă chiar. Desigur, ei pot fi din orice nații, aruncând idei în română sau în engleză. Așa fac ei mereu.
”Ei nu pot înțelege adevărul. Tu ești dumnezeu și ei cred că ești nebună sau obiect politic, sau obiect de torturat și manipulat și tratat inuman.”
Am mai spus: ei ar putea vedea adevărul, și nu e necesar să creadă că aș fi Dumnezeu, că tot aia ar fi.
Partea a II-a
Am spus că în partea a II-a mă voi referi la anumite aspecte ale vieții mele sociale.
După cum se spune, viața mea socială ”este admirabilă, este sublimă putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.”
Mă voi referi mai ales la aspecte mai recente, din prezent și din ultimii 14 ani, după moartea tatei în 2005, cu unele rare referiri și la aspecte mai vechi. Eu am început blogul despre viața mea în 2012 și am scris în condiții grele, în funcție de cât mă lăsau vecinii să scriu. La un moment dat era ideea că ei mint despre conținutul a ceea ce scrisesem eu, ca și cum era delir sau alt simptom, sau ca și cum scrisul în sine ar fi fost un act patologic, când aș fi putut face ceva mai constructiv, mai util, fiindcă oricum, se știe, nimeni nu recunoaște că cei închiși la psihiatrie nu sunt deloc nebuni și nimeni nu vrea să îi accepte sau să le recunoască valoarea reală de oameni, oricât de puțin. Decât extrem de rar, spun unii, dar eu nu cunosc exemple. Da, știam și eu asta, dar nu am avut ce face. Am continuat și să scriu poezie, chiar ceva mai bine decât înainte (consider eu), dar nu a plăcut nimănui, ca și înainte, sau chiar mai rău. Sunt unii care cred că ideea episoadelor psihiatrice e reală, dar eu pot explica clar legat de viața mea că nu e, și atunci ei au inventat ideea că eu trăiesc într-un fel de nebunie lucidă, că sunt conștientă mereu de situație și de restul evenimentelor din jurul meu și din afara vieții mele psihice, dar tot sunt nebună! Judecata mea a fost mereu corectă și ei tot mint. Adevărul scris de mine a fost mereu așa, și nu s-a desfășurat niciodată ca delir sau episod și a fost mereu întreg în memoria și rațiunea mea, nu l-am obținut în etape, dar nu aveam cum să îl scriu tot deodată.
Este evident că nu e delir și fiindcă e totul scris sobru, clar despre fapte și obiecte reale, fără referiri la sentimente sau gânduri ale mele decât arar sau doar în postări de un anumit tip, scris în mod intenționat așa, pentru a elimina ambiguitățile sau ideea de interpretativitate, sau judecata subiectivă a cititorilor. Astfel sunt numai fapte, lucruri care puteau fi chiar dovedite concret sau prin legături logice clare și coerent cu restul.
Din cauza violenței asupra mea am început la un moment dat seria ISC (infernul sunt ceilalți) unde am reluat lucrurile în ordine cronologică. Deoarece la un moment dat eram prea tare otrăvită și torturată zilnic cu zgomote infernale pe care le știau și vecinii și alți bucureșteni, a trebuit să întrerup seria ISC prin anii 2002-2003, când urma să scriu despre cum am suferit la moartea alor mei - nașa în 2002, nașu în 2004, tata în 2005 și tot ce s-a mai întîmplat după aceea. O mare parte dn ce a urmat e scris în alte postări, unele cu pseudonime, în care mă refer la cum am fost tratată când am fost profesoară - de fapt respinsă de la început și otrăvită unde stăteam cu chirie, ceea ce eu nu știam de la început.
Am reușit apoi să scriu jurnale cu ceea ce era adevărat, cu ce gândeam eu și ce spuneau unii peste mintea mea, mai ales când ei s-au mai liniștit, fiindcă din lucrurile cu adevărat oribile pe care le spuneau ei în gândul meu (mai ales în 2005-2010, nu prea am scris, nu aș fi scris și chiar le-am uitat, din fericire.
Jurnalele se scriu mai ușor, pentru scrierea cronologică ar fi trebuit să fac efort mai mare, să caut diverse probe sau surse, să fiu extrem de atentă să fie adevărul cât mai precis, cum am și fost de altfel. Întreg blogul meu conține poate doar câteva greșeli sau erori față de adevăr, datorate otrăvii sau altor torturi. Dacă aș fi terminat ISC, poate ar fi fost mai clar totul. Fiind evenimnte mai recente, ar fi apărut clar că nu trăiam într-o lume de fantezie niciodată, că nu eram niciodată depresivă, că nu eram narcisică și mă gândeam și la alții și la mine, că eram orientată spre exterior și aveam bună inserție în real mereu etc.
Oricum, chiar și așa, se poate observa cert că nu deliram legat de otravă - e clar că e un gen de fapte reale pe care nimeni nu le distorsionează, darmite un om inteligent. E clar și că am fost mereu un om serios, cu sentimente frumoase și drag de oameni, drag de viață și de cultura românească și universală. E clar că nu am greșit și se subînțeleg sentimentele mele frumoase față de toți și față de familie, chiar dacă nu m-au acceptat deloc din 84, fiindcă încă de când eram copil priveam pe oamenii ceilalți fără să îi judec aspru și mai apoi portretul fiecăruia era real, alcătuit din umbre și mai ales lumini, aureolate de dulceața amintirii și iubirii care așterne cearceaf curat pentru vise, dar și pentru realitate.
Chiar și în literatură, cu excepția unor curente radicale, portretele eroilor nu sunt albe sau negre niciodată.
După ce aș fi terminat ISC, aș fi scris un corolar despre mai multe lucruri frumoase și bune și înțelepte din lume - fiindcă ele există și merită să fie scrise chiar dacă nu există - și nu doar despre mine. Chiar și în poezie am preferat să nu scriu numai la persoana I singular. Era clar demult că povestea vieții mele a fost frumoasă, dar ei spun că oamenii îi judecă pe ceilalți numai după modul în care sunt aceia tratați în societate. Era o poveste extrem de frumoasă despre un om bun și normal și disponibil mereu pentru adevăr, frumusețe și lumină și iertarea altora și dragul de orice fel de muncă sau studiu. O poveste despre un om cu nivel mare al autostimei - dar nu vanitate, nu eroare - și bună cunoaștere de sine, un om care a urmat un drum frumos și firesc al cunoașterii lumii din jurul său și a universului ca atare.
Voi continua mâine și voi intra direct în miezul subiectului, fiindcă azi trebuie să mă întind puțin în pat și să mai citesc ceva, orice.
II - continuare, am revenit pe internet
Preambul peste preambul.
Au intrat unii nemulțumiți de ceea ce am scris despre relația mea cu familia. Ei spun că eu am fost evident un copil ilegitim al unei familii sărace, nedorit de familie. Că eu într-adevăr îi iubeam pe toți și mă bucuram să fiu cu ei, fără să fac diferențieri, dar ei s-au purtat bine doar cât eram mică, până m-am mutat cu părinții, crescută fiind în Voluntari de rudele tatei care nu era tatăl meu. Că eu eram clar torturată groaznic zilnic de părinți din 84, dar că lumea credea că eu sunt de vină, sau sunt nebună sau mint ulterior, sau altceva, ce eu nu știu. Că familia mea nu vrea să recunoască adevărul și preferă să mor. etc.
Legat de sentimentele bune exprimate de mine anterior, ei spun că sunt optimistul incurabil, cum au spus adesea. Insinuează că am fost exact genul de copil și om care nu e acceptat niciodată, fiindcă acceptă totul cu răbdare și iubire și vede ceva bun și util, pe cale de a fi ceva și mai bun chiar și într-un căcat. Nu au dreptate - am să explic din nou. În realitate ei afirmă că oamenii inteligenți nu sunt acceptați de vulg, atâta tot. Am fost un om inteligent, un om care vedea partea bună și frumoasă a oricărui lucru, dar totodată făceam distincție clară între ceeea ce e bun și ceea ce e rău cu adevărat, între ceea ce contează și fleacuri. Ofeream cuvinte bune și frumoase, rostite cu calm și sinceritate, făceam complimente și spuneam vorbe bune fără să mă prefac, nu vorbeam pe nimeni pe la spate și unii, în ultimii ani, au aruncat asupra mea toate ideile rele stereotipe ale oamenilor mai puțin inteligenți - inclusiv că eram genul miere prin față și fiere pe la spate sau în gând, ceea ce era exclus și chiar vizibil și din ceea ce am scris toată viața și din modul meu de a vorbi și de a mă purta cu alții - și alții au spus adesea că eu sunt evident un om foarte bun și inteligent și de aceea trebuie să mă ascundă și să mă izoleze și să mă acopere, ca să nu se facă ei de râs că m-au condamnat, nevinovată fiind. Într-adevăr, nimeni nu putea crede ceva rău despre mine, fiindcă eram evident izolată, de foarte mult timp. Nu au dreptate că eram genul care nu e acceptat, și aici nu era vorba de rejecție, ci de o crimă sordidă, care putea fi evitată. Nu eram genul care să se amestece în bârfe, atâta tot, nu puteam minți, cum fac proștii, despre alții, îmi repugna răul și nu spuneam răul când toți spun răul și nu puteam fi așa ca ei și toți de fapt bârfesc și spun minciuni, în mod extrem de pueril. Am fost, cum au spus unii adesea, un om foarte drept (într-o lume strâmbă). Nu de mult spuneau că, dacă aș fi avut drepturi, oricum nimeni nu m-ar fi acceptat, fiindcă aș fi fost un om prea corect. Normal că nu aș fi mințit și dacă era vorba de o nedreptate spusă mie despre un alt om, imediat spuneam adevărul, nu intram în jocul minciunii altora niciodată, ca să nu fac răul. Repet, nu puteam bârfi și nu putem minți, dar diferențiam lucrurile importante de fleacuri. Puteau să mă accepte pentru o muncă oarecare, nu neapărat cu publicul, cu câțiva oameni măcar în viața mea, oricât de umilă ca poziție socială, nu era nevoie să mă omoare. Puteau să mă accepte și pentru dreptul la studii superioare, abstract-teoretice mai ales.
Așadar, ei mereu inventau altceva rău, în timp ce treceau zeci de ani de izolare pentru mine. Ei spun de pildă că eu într-adevăr nu am gânit nimic rău despre nimeni și că nu am dorit niciodată răul nimănui, dar că i-a deranjat pe toți faptul că am povestit adevărul despre cum m-au chinuit. Practic asta a început pe blogul meu în 2012, fiind eu și foarte singură și torturată zi de zi și otrăvită. Înainte inventau mereu altceva. Mai apoi au spus că i-a deranjat că am scris numele lor și astfel i-am compromis pentru greșelile lor și răul pe care mi l-au făcut. Practic, era ura celor privilegiați și bogați față de un om făr noroc, o femeie fără păcat, sclavă și masacrată, care nu avea nici bani de hrană și haine mai mulți ani - de fapt încă din copilărie -, era ideea acră și haină a celor care se simt vinovați sau acuzați și inventează, pentru confortul lor psihic doar, că omul nedreptățit este acru și rău și invidios și de ce dracu nu tace și nu respectă munca și avuția și norocul celor ca ei, care se consideră buni, deși nu dau nici un leu pe stradă când omul cerșește și de fapt e vorba de un om care nu a fost lăsat să muncească deși putea în mod sigur și cerea aceasta, de un om care iertase cu inima curată și bunătate desăvârșită totul. Un om care nu contesta defel ordinea socială, ci doar nedreptatea strigătoare la cer, cum au recunoscut și ei adesea, și crimele sordide. Un fel de Fanny din romanul Departe de lumea dezlănțuită, plus intelectul superior și bunătatea desăvârșită a omului înțelept.
În mod sigur, cum am înțeles cu mult timp înainte, chiar dacă aș fi continuat să nu scriu adevărul și să tac, cum fusese atâția ani înainte, ei tot ar fi continuat să mă omoare practic în chinuri și nedreptate. Eu, din motive pe care nu le voi mai explica, începusem să scriu pentru mine personal, pe mailul meu, ce era mai esențial din povestea vieții mele, încă din 2007, (e adevărat că și Georges Sand scrisese memorii cu acest nume, e adevărat că existau unele asemănări cu viața mea, că și eu învățasem să citesc singură înainte de școală, și că aveam o parte din sensibiliate asemenea ei, dar nu eram ca ea defel). Când scriam în 2007 a fost înfiorător, fiindcă au început să mă tortureze tot mai monstruos cu ideea că vor să mor și să mușamalizee totul și au intrat în calculatorul meu și ștergeau constant fragmente mari sau povestiri întregi și eu, fiind încă tânără și mai puțin otrăvită, le scriam în întregime din nou, dar era extrem de obositor și mă chinuiau și spuneau mereu că ei inventează minciuni ca să acopere adevărul și îi apuca mereu ideea ”pe unde scoatem cămașa” etc. La un moment dat inventaseră că eu oricum par nebună că scriam cu inițiale și nu cu numel întreg despre oamenii din viața mea, la fel cum am făcut și pe blog în unele povestiri, unele copiate de pe mailul meu.
Uneori, orice ați spune dvs., e necesar ca omul să scrie adevărul și cu numele de botez și de familie ale celor care fac răul, ca un fel de cartografiere a drumul vieții, drum unidirecțional pentru toți muritorii. Nu e o greșeală, e ceva bun de fapt. Lucrul trebuie privit cu îngăduință, fiindcă un caz e perdut numai atunci când imoralitatea e atât de grotescă, încât cei răi vor să omoare cu orice preț un om inofensiv și fără pată. În rest, de ce îi deranja numele lor în povestea mea? Dacă toți au greșit, de ce nu puteau fi iertați și eu să fiu lăsată să trăiesc? Poate totuși ei nu erau chiar bestii fără milă așa cum apar în aparență, poate pur și simplu nu vedeau sau nu știau adevărul sau nu intenționaseră clar să mă omoare, deci adevărul putea fi spus. Dacă nu intenționaseră răul mă puteau accepta și nu ar transmite aceleași modele de comportament generației următoare și lucrurile ar fi un pic mai bune. Ei au un anumit nume pentru că așa i-a lăsat Dumnezeu pe lume și e adevărat că numele fiecărui om contează și se leagă de sensuri și modele și matrici culturale și spirituale în general, fiindcă există oricum o taină a botezului, oricare ar fi religia individului. Din partea mea nu a fost niciun fel de lașitate sau ticăloșie sau lipsă de demnitate sau coloană vertebrală, cum sun cei simpli la minte și suflet. Uneori e nevoie de numele oamenilor vinovați pentru a fi evitate crime mai grave, așa cum voiau cei care îmi fac mereu răul. Unoeri e nevoie atunci când victima e complet nevinovată și dornică de viață și totodată un om matur și responsabil care nu distruge nimic și e tratat drept copil de către niște oameni extrem de puerili. Anul trecut am intenționat să scriu un fel de rezumat mai important despre viața mea socială din ultimii ani, dar au introdus otravă clar, foarte rău, cum am mai povestit, și medicii m-au tratat rău sau au refuzat să mă ajute, ca întotdeauna. Unul dintre ei spunea că eu nu trebuie să scriu acel rezumat, fiindcă e vorba despre oameni care m-au tratat rău și trebuie să se trezească la realitate și să înțeleagă și să mă accepte, exact acele persoane. Ei nu s-au ”trezit”, dar el nu avea dreptate, fiindcă, dacă s-ar trezi la realitate, atunci oricum m-ar accepta, chiar dacă am menționat sau voi menționa numele lor, acesta e un detaliu lipsit de importanță. Acum, în timp ce scriam acestea, mama m-a întrerupt de mai multe ori, exact când îmi adunam ideile mai importante legate de numele oamenilor și relatarea mea adevărată și din păcate nu am scris argumentele mai importante, dar, dacă mi le voi aminti, le voi adăuga și veți vedea cert că am dreptate și am avut mereu. Deci, în cele ce vor urma, voi scrie cu nume cu tot adevărul curat și bun despre flecuștețe din viața mea socială, care de fapt au fost fie respingere și batjocură care susține de fapt crima și otrava și tortura sau ajutor uneori, sau chiar acte criminale sau abuzuri, deși ei spun că pe toți îi irită, tocmai fiindcă e evident adevărul, dar unii neagă absolut toată realitatea și vor moartea mea - fiindcă, spun ei, adevărul e frumos numai despre mine, dar pentru ei e o rușine și au inventat minciuni ca să scape de mine și mai ales ca să creadă proștii că trebuie să scape de mine pentru o viață mai bună a lor, ceea ce e o minicună. Deci pe aceștia nu îi rușinează nimic, ci vor să mor, chiar dacă asta a însemnat și înseamnă mai multă greșeală și tortură și otravă și suferință pentru mine. Ei par să fie rușinați numai pentru imaginea lor falsă în ochii unor oameni foate proști, ceea ce eu nu pot înțelege, și nici faptul că ei se simt ața importanți pe lângă mine, oricine ar fi ei, deși nici nu mă cunosc, doar fiindcă eu am fost femeie săracă și singură.
A intrat unul peste mine cu ideea că ”bre, tu nu ai înțeles ce era mai important: tu ai spus mereu numai adevărul (și chiar tot adevărul) și oamenii au inventat că tu ai mințit sau ai inventat ceea ce ai scris.”
Acest gen de argument e unul de natură emoțională și omul nu trebuie să se lase înjosit și mânat de afecte și emoții puternice sau amețitoare. Mai sunt legat de spunerea adevărului în cazul meu, nu în general, și alte argumente de natură logică, nobilă și rațională, care sunt mai importante. Nimeni nu trebuie să cadă pradă patimii în fața dezvăluirii unor adevăruri, fie dezgustătoare, fie sublime, ci să mențină fruntea dreaptă și viața calmă. Unii nici nu realizează că barbaria se află la un milimetru de civilizație, fiindcă oamenii simpli cad uneori pradă nebuniei unor lideri de opinie sau propriilor lor patimi și nevoi materiale. Ceea ce omul inteligent știe și trebuie să nu uite este că omul simplu poate fi fie extrem de bun, fie extrem de rău, dar că asta depinde de noi, cei inteligenți și înțelepți, cei care știm valoarea adevărului, cei care știm că tinerii sînt influențabili și neștiutori orice ar crede ei, noi suntem responsabili etc. Cum am mai spus, eu am fost pradă sentimentelor deasupra rațiunii doar o dată în viață, cînd m-am îndrăgostit, la mai puțin de 18 ani, dar fără să fi avut vreo vină cât de mică. În rest nimic, toată viața, cum am povestit. Nu uitați că anarhia și dezordinea distrug ce e bun și fericirea oricui în timp scurt. Un alt motiv simplu pentru adevărul curat în cazul meu e faptul că de fapt nu trebuiau și nu era bine să mă omoare, moartea mea ar fi evitată prin adevărul necesar, nici mai mult nici mai puțin, iar argumentele lor că trebuie să mor și să fiu bolnavă fizic, nu psihic, pentru ei sunt doar aberații. Dar sunt și alte motive.
