13 iulie 2019

13 iulie 2019
Azi doar despre povestea copăcelului din fața casei mele din Voluntari, numit cimișir (Buxus Sempervirens), arbust cu frunze veșnic verzi. Ca întotdeauna voi scrie binele și adevărul, deși am înțeles că nimeni nu apreciază bunătatea și rațiunea mea, poate veți citi și veți înțelege, niciodată nu am servit oamenilor lecții greșite sau rele, niciodată nu m-am înșelat și totuși toți vreți să mor, ceea ce e evident și așa a fost mereu.

E o poveste clară, puțin tristă, dar nu se pot trage concluzii greșite. Ei spun mereu că oamenii au interpretat tot binele în rău, nu știu de ce. Anul trecut, mama mi-a spus de mai multe ori că arbustul cimișir din fața casei noastre, din curte, s-a uscat și că îi pare rău de el. În realitate știam că nu are cum să îi pară rău, fiindcă ei nu i-a părut niciodată rău de nimeni și de nimic, aș putea da mii de exemple. Mie însă, da. Ea știa că mă poate face să sufăr dacă ea face rău altor oameni sau vietăți și exact așa făcea și apoi răsucea cuțitul în rană, insistînd să îmi povestească cum a făcut ea rău și ce s-a întîmplat cu omul sau vietatea respectivă. Știu, pare ciudat și poate nu credeți, fiincă eu am fost respinsă și izolată de toți și lovită continuu, în timp ce ea a avut o viață respectată și aparent ultilă. Ea, ca și în trecut, îmi povestea despre acel arbust ca să mă rănească, la fel cum povestea despre morți sau bolnavi la care țineam etc. Mă gîndesc totuși că, poate, mama nu a avut ce face, fiind evident prinsă și ea într-o omenire coruptă și rea. Poate, ca și dvs. și alții, ea nu a făcut răul intenționat asupra mea, ci doar dintr-o eroare de gîndire sau altcumva.

Anul trecut, în toamnă, am venit la Voluntari și am curățat puțin prin grădină. Din 2006, mama a distrus mai mulți copaci și flori la care țineam le-a eliminat din grădină, poate nu pe toate în mod intenționat. Vecinul a lăsat găinile lui și rațele la noi în grădină, cea ce a dus la distrugerea florilor și ierbii complet în grădina din spate. Cimișirul era aproape complet uscat. M-am apropiat de el, l-am atins, l-am curățat puțin și am făcut la fel și cu alți copaci.
În primăvară cimișirul a înviat din nou, frumos și verde și bogat. Mama mi l-a arătat în primăvară ca pe un miracol, și unii au intrat peste mintea mea cu idei rele, spunînd că mama mea a înțeles ce sînt eu - adică forță a vieții - și mă urăște mai tare fiindcă am înviat acel copac. Aiureli, ea știa de mult ce sînt. Eu nu trag concluzia pripită că eu eram viața, cum au zis mai mulți, dar vă povestesc exact ce s-a întîmplat. Ca întotdeauna, nimeni nu avea motiv să mă lovească și asta au făcut din nou. Copăcelul era tot verde și înainte să vin în oraș ultima oară, cînd m-au otrăvit rău.

În lipsa mea, mama, ajutată poate de încă cineva, a tăiat din fața casei liliacul alb și gutuiul japonez, știind că îmi face, indirect, rău, fiincă știa că țin la acei copaci și nu eram de acord cu tăierea lor. Bineînțeles proprietatea este 75% a mea, dar mama niciodată nu a ascultat de voința mea deloc. Mi-a spsu că gutuiul japonez a înflorit foarte bogat în primăvară, cînd eu eram în oraș la un moment dat. A venit Carmen, asistenta medicului meu psihiatru și mama iar a insistat pe frumusețea cimișirului care dăduse lăstari și în jurul lui și printre pietrele de pavaj din fața ferestrei. Unii au intrat în mintea mea cu ideea că săracul, vrea să se înmulțească. Probabil credeau că copăcelul reprezenta un spirit anume. Carmen a amenințat că va planta în mod sigur cîte un lăstar de cimișir pe mormintele tatălui și nașului meu, la picioare. Eu am spus că nu e normal așa ceva, să crească brăduți dn mormînt, că e normal să fie copaci, dar lîngă morminte, nu crescuți din ele. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că Carmen, fiind asistentă la psihiatrie, crde toate aberațiile cu putință despre mine și despre viață în general. Mama spus inițial că va tăia doar o parte din liliac, dar l-a tăiat tot și în plus și gutuiul japonez. A lăsat cîțiva lăstari din fiecare și a spus că în doi ani se vor reface, ceea ce e imposibil, nu mai există trunchiul. Unii au zis că abia ultima oară, cînd m-au otrăvit monstruos în oraș, mi-au dat doză letală și în maximum 2 ani voi muri și eu. (?)
În urma acestor retezări și otrăvirii mele și mai puternice, cimișirul a început să pălească acum o săptămînă și acum e aproape uscat din nou și are și boală pe frunze, ceea ce nu avusese anul trecut. M-am apropiat de el și am văzut că este încărcat și de boală și de păianjeni. Mîine îl voi curăța din nou.

Mi s-a uscat și nucul de lîngă gardul vecinului cu păsările. Mama părea supărată că înviasem eu cimișirul. ”tu ai fost tot ce e bun și frumos și numai ce e bun toată viața, dar toată lumea te urăște” ”nu putem accepta un Dumnezeu urît de toată lumea.” (??) Încă de mult, oamenii au această expresie: ”decît așa o viață, mai bine nimic.”
Ideea era că idioții, văzînd că eu dădeam viață lucrurilor și oamenilor, au interpretat în rău, că eu eram vrăjitoare și trebuiau să mă omoare. Asta nu știu sigur, dar mi s-a spus că e evident că ei interpretau tot binele în rău, că evident eram un om normal și rațional și inteligent, nu doar viața pur și simplu, și ei tot m-au respins și chiar mă scuipau cu idei de vrăjitoare și îmi voiau moartea, fiind eu evident un om bun. Că vrăjitoare și forțe ale distrugerii erau celelalte femei și mama mea, care mă lovea mereu.
Unii spun că mereu cînd moare un mare spirit, mor și copacii din jurul lui. Poate, dar nu trebuia și poate nici acum nu trebuie să mă omoare, e vorba de otravă, nu fusesem bolnavă.

De ce credeau ei că trebuie să distrugă și să omoare ceva frumos și bun, cum era și viața acelui pomișor? La fel și viața mea. De ce, prin ce miracol, sînt ei atrași și convinși numai de idei întunecate, oculte și rele, care duc numai la morți, la boli și la distrugere și mai sînt și false pe deasupra? De ce consideră ei că rațiunea și lumina sînt dușmanii lor?

Fiindcă ieri are 12 iulie, mi-am amintit că azi e ziua de naștere a cumnatei mamei. Pe 13 iulie, de ziua ei, acum 23 de ani, a murit bunica mea, mama mamei. Unii spun că familia mea e o familie de asasini și că datorită faptului că eu am spus adevărul, sînt persecutată de ei și de restul lumii. Mi-au spus că încă de la boala bunei, străbunica mea în 1988, m-au luat toți la ochi, fiindcă buna nu mînca și nu bea de mult timp și eu am ținut-o în viață prin dragostea și prezența mea acolo și prin forța vieții reprezentată de mine. Buna a murit cînd am plecat eu în București de acolo. Ei spun că proștii toți cred în zicala agramată ”pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”, cînd e de fapt invers. Mie mi se pare logic că e invers, fiindcă atunci cînd moare un bătrîn sau un bolnav, cade asupra celor rămași o parte din rău, (poate nu chiar totdeauna, nu știu sigur). Dar eu am fost întotdeauna bună cu bolnavii și bătrînii și toate vietățile din iubire adevărată și niciodată din calcule meschine. V-am explicat de sute de ori că întotdeauna, absolut întotdeauna, explicația finală a tuturor misterelor și tainelor vieții și morții este BINELE, (dar și frumosul și adevărul), niciodată vrăji sau secrete întunecate, care de fapt nu există, dar nimeni nu mă crede.

Povestea cu buna era și din cauză că în abecedarul de atunci era pezentată o familie la fel cu a mea, care ținea o bătrînă al colțul unei laviți să mănînce, fiindcă le era scîrbă și îi dădeau linguri și blide rele, exact ca ai mei. Apoi, în 1996, a paralizat mama mamei după ce a fost în București și m-au chemat să ajut la îngrijirea ei. Toți, inclusiv săteni, voiau să moară și familia mea la fel și o blestemau și propriul fiu și ea săraca suferea pe un pat de scînduri și eu plîngeam și sufeream, normal că ținusem la ea. Îngrijind-o cu drag cum puteam și vorbindu-i frumos, ea a început să se înzdrăvenească și chiar să vorbească și să mănînce singură. Știam că ei nu pot să își permită să o îngrijească, dar ea săraca își revenise și se agăța de mine. Pe vremea aceea eu știam că eram binele mereu, dar nu știam că eram și viața - ceea ce e posibil, fiindcă mereu animalele și plantele și chiar oamenii își reveneau cînd le atingeam sau le îngrijeam. Am observat că avem putere de vindecare și asupra propriului meu trup, dar poate mă înșel. Oricum, anul trecut mi s-a spus că eu mai am foarte puțin din acel har și putere. Familia m-a trimis la București cu ură și țipete în 1996, spunînd clar că le-am stricat socotelile, că sînt nebună și nu am lăsat-o să moară pe bunica. Unii spuneau peste mintea mea că evident eram viața, dar că și medicii au înnebunit și au încercat să mă omoare, cum am povestit și voi explica din nou pe surt, e vorba de ceilalți medici, nu de psihiatri. Ei spuneau că medicii ar fi trebuit să mă trateze (numai) pe mine, dar ei, în schimb, au tratat ”bolile” și au pus și mai multă greutate peste mine, fiind proști. Spuneau că eu sînt cauza lăuntrică a puterii lor medicale de vindecare, dar că oamenii au crezut invers, că eram moartea, mereu au crezut totul pe dos decît realitatea.

Tot ei spun că ăia răi au dat vina tot pe mine pentru crimele din familia mea și că i-au omorît în lipsa mea, direct sau indirect, pe membrii familiei mele, cu ideea că astfel mă vor lovi indirect și mă vor omorî pe mine, cea ce evident e scopul unei întregi omeniri păcălite și corupte. Ei spun că niciodată nu au existat asemenea idioți în istorie.

Oricum nimeni nu a stat de vorbă cu mine niciodată și nimeni nu m-a întrebat nimic, dar ei zic că totuși i-au păcălit pe toți că eu sînt nebună și inventez tot ce am scris, sau, mai rău, i-au păcălit că dacă eu mor, va fi bine pentru toți oamenii. Ei zic că niciodată în istorie nu a fost totul cotropit de rău în asemnea hal, și binele complet respins și lovit o viață întreagă. E posibil, dar nu e din cauza mea. Timp de 35 de ani, în închisoare și tortură și otravă evident dovedibil, eu am trecut peste tot ce e rău și binele a învins în permanență, dar absolut nimeni nu mă acceptă deloc, după cum vedeți.