Iar au intrat peste mintea mea cu ideea că ”ea nu înțelege că nimeni nu vrea adevărul și ea trebuie să se omoare?” Adevărul e întotdeauna mult mai frumos decât minciuna, nu înțeleg de ce ei iubesc numai minciuna și răul.
Poate că nu ați reușit să citiți printre rânduri sau să înțelegeți cum am fost eu cu adevărat o viață întreagă -- nu e megalomanie sau orgoliiu, e adevărul și a trebuit să spun și aceste lucruri. Vă dați seama cât de mult am iubit oamenii cu gândul bun și curat, câtă speranță a fost sădită de Dumnezeu în inima mea ca să pot rezista 32 de ani de închisoare și tortură fără să mă sinucid? Vă dați seama oare cât de calmă am fost întreaga viață și răbdătoare, cât de frumos mi-a fost sufletul, umplut cu gingășie și dragoste de viață în același timp? Vă dați seama oare câte fapte mici bune și gânduri frumoase față de alții am avut o viață întreagă? Vă dați seama oare cum am preamărit viața în toate formele ei, creaturi mici sau mari care stau mărturie pentru faptul că lumea și viața sunt miraculos de frumoase? Vă dați seama cât de mult am respectat totul? Vă dați seama cât de mult am admirat și frumusețea lucrurilor inanimate -- pietre, cer, nori, munți, etc.? Vă dați seama ce suflet perfect de frumos în permanență am avut, încă din copilărie? Și oare înțelegeți că am avut și caracterul puternic și frumos și bun? Și totuși îmi vreți moartea și vreți minciună, deși eu nu am păcătuit și nu am greșit nimic toată viața, fiindcă așa m-au crescut. Am avut toate virtuțile creștine și celelalte care sunt bune și însemnate în viața omului. Nu m-am aplecat în fața răului sau diavolului și niciodată nu aș fi putut face așa ceva. Nu mi-a umblat mintea aiurea și nu am fost nebună niciodată. Și totodată mi-am iubit țara și oamenii ei buni. Și am citit mult cărți bune și frumoase și aș fi putut fi unul dintre marii erudiți din această țară, draga mea Românie...dar nu m-au lăsat. Și deși tot ce am spus mai sus e adevărul, îmi vreți moartea, deși eu am dovedit totul încă din 1984...deși maică-mea îmi vrea moartea și răul din copilărie și eu am fost un om perfect. Și nu am fost melancolică, ci o persoană plină de drag de lume și viață cu spiritul vioi și puterea de a glumi și de a râde.
P.S. Oricum nu aș fi devenit un mare erudit (ceea ce este destul de inutil în societate), fiindcă eram femeie și dedicată vieții de familie și creșterii unor copii fericiți (voiam mult de tot să am dacă se poate doi copii, dar fără dreptul de a avea măcar unul mor, cum am spus din 1984, fiindcă de atunci mă considerau nebună, mă torturau imens, deși eram o tânără cu suflet și intelect perfect, fără niciun defect sau tulburare psihică).
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
Da, este adevărat ce am spus despre mine și e cumva și logic, în armonie cu toate prin care am trecut, cu rezistența gândului meu bun și frumos (și acum și tot timpul) și adevărului și bucuriei de a trăi, faptului că nu sunt o mizantroapă și am supraviețuit și am rămas un om normal în ciuda a toate prin câte am trecut. Totul era bine și când am scris această filă de jurnal, cu excepția faptului că încă mă agățam de ideea de a avea un copil. Aceasta era singura mea idee irealizabilă și singurul vis care mă menținea în viață. Un fir al Ariadnei, un principiu motivațional, un rost al vieții. Abia în 2016 am renunțat la acel vis, am înțeles că era prea târziu. Am plâns mult și chiar am urlat de durerea pierderii acelui copil ipotetic și, când în sfârșit m-am resemnat, nu m-au lăsat în pace și m-au închis la psihiatrie aproape inconștientă, otrăvită probabil, căci nu mai mă oboseam plângând. M-au ținut sub perfuzii cel puțin o noapte și abia apoi m-am trezit. Abia atunci, la 45 de ani, am devenit iremediabil fericită, nu este ceva anormal sau o iluzie. Am devenit adevărată cu totul și eu însămi, acum 9 ani. Am o mulțime de motive de a mă bucura de viață, dar odinioară, din cauza modului în care m-au tratat și masacrat și tuturor evenimentelor de viață, era normal ca eu să mă agăț de speranța de a avea copil, unica mea dorință întreagă viață și astfel mergeam înainte, credeam în dreptate ca orice om bun și eram sigură că lumea se va bucura să mi se dea drepturile, fiindcă am fost un om absolut normal și nu am greșit nimic, deci eram sigură că mi se va da și dreptul să am copil sau măcar să am un copil adoptat. Unii fac greșeala să creadă că m-au tratat psihiatric și m-au nenorocit complet și că adevărata normalitate e durerea și patosul și dorința aberantă de a avea copil. Nu, nu este așa, au fost păcăliți de niște proști. Adevărata normalitate este fericirea și emoțiile și sentimentele superioare, frumoase, inteligente, mai ales pentru oamenii inteligenți, cum eram și eu. Pentru un prost poate ar fi fost mai normal să fie pătimaș și cald mereu și cu ideea de a zbura pe lună, și cu mii de dureri, dar pentru mine nu era normal așa ceva. Eram atunci încă oarbă de suferință, dar, prin trezirea la cruda realitate că acest copil nu va exista, am devenit cu totul eu însămi și fericită. A fost singura mea idee greșită, dar nu delir, ci o speranță deșartă.
RăspundețiȘtergereDeși sunt autoarea acestui blog și a comentariilor cu profilul meu cu piatra mică pe buturugă mică, nu am dreptul să îmi editez postările și nici măcar comentariile și un nebun oarecare (nu știu cine) notează pe bara de adrese google că această postare a mea (19.03.2016) e foarte periculoasă. Nu e nimic periculos în blogul meu și probabil că dacă unii oameni normali și foarte deștepți ar fi citit, atunci nu aș mai fi fost omorâtă și aș fi realizat și eu ceva scrieri bune și frumoase și utile și inteligente pentru omenire. Unii spun tot timpul în mintea mea că eu nu am fost niciodată nebună, dar sunt izolată și nici măcar poeziile nu mi sunt acceptate, pentru ei vor să mă omoare și ca oamenii să nu înțeleagă că tot ce am spus e adevărul și că nu am fost niciodată nebună. Păcat, am fost un om foarte inteligent. Ei i-au convins pe proști să mă omoare, și m-au izolat tot de aceea, dar sunt mai proști, dacă erau deștepți nici nu ar fi vrut să mor și nici nu aveau cum să fie crezuți de proști, e logic că proștii au tendința să creadă în cei care sunt mai aproape de mintea lor, aceia sunt mai inteligibili pentru ei și oricum eu am fost izolată și nu am avut contact nici măcar cu proștii.
Ștergere