11 august 2019

II - continuare
Cu tot dezinteresul dvs., acum trebuie să continuu să scriu partea a II-a din acea povestire despre mine.
De foarte multe ori au intrat peste mine cu ideea că ”ei nu te văd așa cum ești”. Am întrebat cine. Poate se referă la familia mea, cu care de fapt nu am relații deloc (în afară de mama), dar nu are sens. Sau poate se referă la prietenii sau cititorii mei de pe facebook (altcineva nu există în viața mea - facebookiști care uneori par să arunce o lumină falsă asupra vieții mele - dar asta nu are sens absolut deloc, fiindcă dvs. și alții nu știți absolut nimic despre mine și nu ați avut contact cu mine deloc. Cum să mă vedeți? În niciun fel, nu e logic posibil. Ați fi putut eventual înțelege ceva despre mine dacă ați fi citit blogurile mele, inclusiv acela despre viața mea, dar cu atenție.

Unii criticau faptul că eu am scris și continuu să scriu adevărul, când de fapt nu era ceva rău și era necesar și normal, singura mea șansă reală de viață, chiar dacă infimă.
Ei spuneau nu de mult că prin spunerea adevărului - care însă nu e recunoscut și e distorsionat de ceilalți - eu mi-aș fi salvat viața, dar aș fi distrus multe lucruri bune, cum ar fi evoluția pozitivă și prestigiul psihologiei și psihiatriei din România, cu cae eu am avut legătură și care m-au persecutat. Niciodată nu am inventat nimic, ei chiar asta spuneau acum câteva zile, dar și mai demult. Este o concepție greșită. Adevărul curat și întreg nu distruge absolut nimic niciodată. Cel mult, dar numai rar, ar fi dus la anumite progrese sau binefaceri sau optimizări ale diverselor subsisteme.

continuu imediat
Este vorba deci despre viața mea socială, interacțiunile mele cu alți oameni, gîndurile și sentimentele mele, răul pe care fără rost mi l-au făcut. Perfecțiunea mea și faptul că din 84 am încercat, fără nicio reacție greșităn sau defect, să fiu acceptată ca om liber în societate, fiindcă meritam și nu avea rost să fiu omorâtă.
Toți oamenii inteligenți înțeleg că e vroba în cazul meu de sclavie mutilantă și că nu am avut nicio șansă de viață. Mulți spuneau că toți pacienții psihiatrici au dreptate, deci nu exista niciun motiv ca eu să fiu eliberată și deci să am drepturi sociale, fiindcă așa au hotărât unii de cînd m-am născut. Eu consider că meritam să fiu o excepție și să mi se dea libertatea, fiindcă am fost cu adevărat un om perfect, cu multe calități și capacitate de muncă și studiu și creație intelectuală, fără defecte sau greșeli. În ce privește pe ceilalți pacienți psihiatrici, ei sunt la fel de răi și proști ca și oamenii liberi din afara spitalului, cu cîteva 2-3 excepții poate - din tot ce am cunoscut eu la internările mele psihiatrice.
Fiindcă e vorba de tot ce e mai important - respectiv relațiile omului cu ceilalți oameni - voi proceda în mod sistematic. În primul rând, trebuie să înțelegeți că acest lucru e cel mai important și esența vieții omenești. Niciun om nu e nimic în afara societății, fiecare om trăiește numai prin și datorită celorlalți, altceva nu e necesar pentru fericire sau pentru autocunoaștere, autostimă, bucurie sau plăcere a vieții, rost al omului viu. Eu înțelesesem foarte bine acest lucru încă din 1984, când au început să mă tortureze părinții și să mă respingă ceilalți. Niciodată nu am gândit altfel și nu am simțit altfel și e imposibil ca un om să trăiască vreo satisfacție sau orice fel de confort de viață sau orice progres personal în singurătate. Absolut nimic. Tot ce am gândit sau memorat sau muncit vreodată a fost mereu cu conștiința faptului că e pentru ceilalți. Nu există nimic auto-fatic în vorbirea sau viața nimănui. Cei care nu au fost singuri cel puțin 25 de ani nu pot înțelege. Prospero a trăit singur puțin, dar tot ce făcea era pentru și prin Miranda, Caliban, Ariel. Robinson Crusoe îl avea pe Vineri și pe tatăl lui Vineri și Biblia și încă câțiva și numai astfel a rezistat și a avut activitate utilă 27 de ani. Eu am fost singură 35 de ani și complet izolată aproape 14 ani și nu mai pot îndura. Între timp nu am înnebunit niciodată și am rămas absolut la fel cum eram în 84. Numai proștii cred că omul are vreun rost singur și de obicei singuri rămân bătrânii, văduvii, părinții cu copii mari etc. Dar ei totuși mai comunică cu restul familiei, cu prieteni, cu vecini etc. și în plus au și bucuria că viața lor a avut un rost și încă are, ei fiind doriți sau iubiți sau respectați un pic sau mai mult de familie și cunoștințe. Eu am fost izolată forțat și complet de mulți ani, în anii tineri și roditori ai vieții și am cerut mereu drepturile și mi s-au refuzat mereu. Singurul rost și rod al vieții mele e mama mea rea și care îmi dorea moartea de la 13 ani (poate fiind nebună sau altceva, oricum eu nu aveam gânduri rele, dar ea asta declara) - deci viața mea toată și tot ce pot fi util și toată bucuria mea ca om e oar mama și oarecum pisica mea Cloe, un animal.

Punctul numărul unu este relația mea cu pacienții psihiatrici. Eșec total și aici, din motive ușor de înțeles. Eu, fiind un om normal, cum sunt și mulți dintre ei, nu aveam de unde să scot oameni în viața mea fără noroc, cu familie mică și săracă și retrasă. Nu aveam cum să vânez oameni cât de cît apropiați ca personalitate și interese de mine, să îi trag de mână și să îngenunchez în fața lor să îi rog să vorbim la telefon măcar o dată pe lună sau să vină la mine la o cafea sau la un ceai. Oamenii cu interesele mele colaborează intelectual în mod util, dar și afectiv, cu alți oameni liberi, între care eu nu am am fost primită, care au dreptul să își fructifice valoarea de muncă și de intelect în cadre organizate împreună cu alții sau, dacă nu lucrează în instituții, a totuși o rețea organizată de relații cu ceilalți asemenea lor. Una dintre rarele mele ocazii de comunicare cu alții au fost internările mele la psihiatrie. Acolo, în general, infirmierele, pacienții, asistentele și medicii și-au bătut joc de mine, așa cum am povestit în detaliu pe blogul meu. Nu mai detailez - era ca în afara spitalului, parcă aveau ceva cu mine, iar psihiatra Căpraru, singura care a dialogat cu mine dintre cei 5 psihiatri ai mei, spunea că eu ”nu socializez” (cuvânt înjositor pentru un om) cu ceilalți pacienți, ca să răsucească cuțitul în rana reală și era complet absurd, fiindcă ceilalți erau cu adevărat răi sau proști și mă vorbeau de rău pe față, fără motiv, și nu aveam niciun interes comun cu ei și nu aveam ce face împreună cu ei. Au existat numai cîteva excepții - doar câțiva oameni mai buni care s-au purtat mai bine cu mine - și o singură pacientă mai inteligentă cu care am reușit să comunic, Victoria, la ultima mea internare, în 2016, la sfârșitul anului. Totuși, eu mereu am încercat să mențin relațiile mele cu alți pacienți și după externare, am făcut schimburi de numere de telefon și am rugat să mă caute sau să accepte să îi caut eu, dar a fost în zadar, nu au vrut sau nu au putut să continue relația cu mine. După mai bine de un an din acel 2016, m-am bucurat mult când m-a căutat Victoria pe facebook și apoi mi-a propus să ne întâlnim și părea ceva sigur, un miracol practic în viața mea, dar ea a renunțat apoi, așa cum am pățit mereu, nu ne-am mai văzut.

Încă o dată, una dintre rarele ocazii de viață socială reală din viața mea au fost internările psihiatrice. Este adevărat că e vorba de sclavie monstruoasă, dar managerii sistemului încearcă să dea impresia falsă de umanizare a sistemului. În realitate e invers. Eu nu cunosc, ca grupuri și medii organizate pentru pacienți psihiatrici decât două:
fundația ”Trepte”, pentru pacienți până la 55 de ani, unde intră numai cei favorizați și recomandați - eu am fost rcomandată în 2002 sau 2003 de medicul Căpraru, dar cei din grup nu prea m-au agreat, am fost doar o dată acolo și unul vorbea de exemplu despre faptul că trebuie să ascundă condiția lui de femeia de serviciu a blocului, fiindcă altfel e rău - de parcă vecinii au ar ști sau nu ar afla oricum și se plângeau că pensia lor e mică - dar eu abia trecusem de 30 de ani și imploram dreptul la muncă de mult timp și dna Căpraru a spus că nu pot obține pensie atunci când am întrebat, și că ar trebui să caut de lucru. Alții însă, cu am povestit deja și voi explica din nou, spuneau că nu am dreptul legal să muncesc și Căpraru Nora contesta aceasta atunci. Nu am rămas atunci la Trepte, unde pacienții mi sepăreau oribil de ipocriți și jucau piese de teatru ca terapie și confecționau mărțișoare (asta da, recunosc, nu e rău) dar și mergeau împreună la ”distracții” la filme în oraș, deci aveau și bani față de mine și aveau și altă stare de spirit, în timp ce eu îmi doream nespus de o viață să muncesc și chiar eram în stare. Ulterior, cum voi povesti, am obținut un post de titular la liceul ILC din București, unde nu am reușit din vina altora 100% - ce am notat pe blogul meu a fost adevărat - și totdată fiindcă eram cu adevărat otrăvită, dar nici măcar nu știam atunci. Anul trecut, 2018, aveam 47 de ani și am telefonat la Trepte și desigur mi s-a refuzat orice evaluare și acceptare eventuală acolo, că tot mai bine ar fi fost cu nebunii aceia decât moartă de singurătate, și eu oricum mereu am respectat și iubit oamenii, chiar și pe ei. Anul acesta am intenționat să caut mai mulți oameni - că de fapt doar oamenii contează, organizațiile și instituțiile și fundațiile sunt tot oameni, nimic altceva, și nu au altfel de putere - printre altele am vrut să merg să caut pe Căpraru, să vorbesc măcar 2-3 cuvinte, chiar dacă nu m-ar fi putut ajuta și nu fusese ultima mea psihiatră, dar nu am fost lăsată să merg nicăieri.

Al doilea centru social pe care îl știam - și poate singurul care mai există în ditamai capitala - era Estuar, unde existau nu de mult foarte mulți psihologi pe cap de pacient. Dar la Estuar erau activități, dacă țin bine minte, numai în sezonul cald, (pe gheață oricum nu aș fi putut merge nicăieri) era departe de mine și ajungeam greu cu două mijloace de transport în comun cu scări înalte, ceea ce era greu pentru condiția mea de șchioapă și, chiar în perioada în care nu mai puteam de singurătate și încercam să merg acolo pur și simplu nu aveam bani pentru bilete - patru pe zi, să zicem 12 pe săptămână dacă mergeam 3 zile, deci 48 pe lună, adică peste 60 de lei pe lună, când aveam cam 10 milioane pe lună și aveam facturi și nu putem deci aproape un milion pentru mersul acolo lunar, dacă mai luam și câte o apă de băut la jumătate de litru, când nu aveam nici haine și încălțări, când nu aveam nici pensie și nici ajutorul actual de la primărie și nu mai aveam nici bani de șampon sau de pâine sau de detergent pentru rufe și mi le lua mama din oraș la Voluntari să mi le spele. Atunci m-am dus totuși, fiindcă nu mai puteam îndura fără nicio vorbă cu nimeni, și psihologii de acolo mi-au cerut scrisoare medicală și copie după foaia mea clinică de la medicul psihiatru, eu fiind dispensarizată din 2007 la policlinica Vitan la medicul Cârlig Raisa, care vorbește mereu cu accent moldovenesc.
(fac o paranteză cu ideile unora de astăzi:
”Familia ta și ceilalți mint despre tine și tu încă nici nu ai murit. După ce mori, ei vor continua să mintă.”
”Proștii au ajuns să creadă că în vârful piramidei este mereu un nebun și tu de fapt ai fost un om normal în cele mai mici detalii”
”pacienții psihiatrici sunt tratați mai rău decât cei din închisori, fiindcă nu sunt considerați oameni deloc.”)
Revin la povestea despre Estuar.
Eu nu am avut bani toată viața și mai mulți ani a fost greu de tot, deși eram tânără. Nu am avut-o ca relație socială decât pe mama, dar am explicat cum a fost ea de când eram copil și vă dați seama cum a fost și după moartea tatei, chiar dacă, nu am apucat să notez pe blogul meu. Ea e cea care a blocat proprietățile imobiliare în indiviziune, dar a devenit și mai rea uneori inventând fără motiv că eu o sărăcesc pe ea și o arunc pe drumuri. Nici ea nu avea bani, dar a fost lăsată să muncească până la 70 de ani. Dacă îi ceream bani, oricât de puțini, de obicei 10-15 lei, dar nu des și numai rar 50 de lei după mai mulți ani, ea făcea foarte urât și mă lua mult la rost, cu pretextul că fumam, deși banii nu mi-ar fi ajuns nici dacă nu fumam. Pe altceva nu am cheltuit, că nici nu aveam ce. Doi ani nu am fumat deloc, dar m-au torturat enorm și am fumat din nou numai din două motive - izolarea totală și faptul sigur că eram otrăvită (inclusiv mirosul) de vecini și nimeream sigur otravă la supermarket și în alte părți. Nu greșisem nimic toată viața, eram capabilă de muncă și tot timpul îmi aruncau vorbe de moarte și ură, după o viață întreagă de iubire și gânduri bune față de oameni.
Când Cârlig a trebuit să îmi dea actele necesare nu a refuzat, dar mi le-a dat pe amândouă pe numele altei paciente, în timp ce eu nu am verificat când am ieșit din cabinetul ei, de unde ieșeam mereu cam șifonată, fiindcă spuneam bună ziua și ele, ea cu Carmen, asistenta ei, de obicei începeau imediat să vorbească cu alți pacienți și ignoaru cuvintele mele normale de politețe. Ajungând la sediul Estuar, o tânără psiholog mi-a spus că ambele acte erau ale altcuiva după ce a plecat cu ele într-un birou și apoi a ieșit, deci eu nu pot spune cu certitudine cine era vinovat. Nu m-am mai dus din nou la psihiatru după acte, simțindu-mă respinsă oficial, fără statut normal la Estuar, unde spuneau că toți pacienții trebuie să aibă dosar. Nu am mai încercat, fiindu-mi greu și urât pe moment, mai ales că așa a fost toată viața. Am fost mereu un om corect, dar ei , psihologii șipsihiatrii, au mințit flagrant , cum am dovedit nu de mult cu actul întocmit de psihologul Călinescu la ultima mea internare în 2016 și cu actele psihiatrice de atunci, scanate de mine și postate aici. Am încă actele greșite de Cârlig (care era și numele unei foste eleve de liceu de-a mea) și poate voi scana din nou să vă arăt, dar presupun că ați înțeles că am dreptate și e adevărul. Lucrul acesta m-a amărât foarte tare, fiindcă nu mai puteam îndura singurătatea și nedreptatea constantă. Au intrat peste mintea mea niște idioți care spuneau că eu nu am ce căuta la Estuar fiindcă nu sunt nebună, deși e clar și omenește normal că omul are nvoie de câteva cuvințele măcar din când în când, și relația cu niște proști sau nebuni ”adevărați” e de mii de ori mai bună decât nimicul, este un lucru bun și prețios și necesar și e inuman ca oamenii să fie tratați așa. Alții au intrat cu veșnica lor obsesie că ei trebuie să facă să nu respire nimic și să mușamalizeze totul. Întotdeauna am fost genul de persoană care nu are nevoie să vorbească decât puțin, dar care se bucură mult să îi asculte pe ceilalți.

Azi, 11 august 2019, am căzut pe trepte intrând în casă, fiindcă m-am împiedicat în fusta prea lungă, Nu m-am rănit decât la cotul drept și nu mi-a curs mult sânge, mulțumesc lui Dumnezeu că nu am pățit ceva rău.
Strâns legat de experiența mea negativă cu pacienții și personalul psihiatric, ca relații sociale, este și povestea legată de fundația Motivation. Această poveste despre fundația Motivation, unde am fost înscrisă într-un program de integrare în muncă a persoanelor cu handicap fizic sau psihic a durat 3 ani aproape, din februarie 2010, când m-am înscris acolo printr-o formalitate numită contract, până la sfârșitul lui 2012 când, doar în urma insistențelor mele, rare, din an în Paște, mi s-a spus că acel program al lor a luase sfârșit, dar nici nu fusesem anunțată. Oricum, între timp nu mi s-a oferit nimic de muncă sau o activitate oarecare, chiar neplătită. Și acest lucru ține tot de capitolul relații sociale și voi explica mâine, acum e prea târziu.

Un alt aspect care ține tot de social e faptul că astă seară veneam spre casă pe strada Avram Iancu din Voluntari și un tânăr a scuipat zgomotos pe trotuar imediat după ce m-a depășit. Nu știu dacă a fost cu intenție rea, dar pot spune că acest lucru mi s-a întâmplat de mai multe ori în București pe Moșilor, unde locuiam, unde bărbați mai jos pe scara socială - țigani răi, proști fără bani, bețivi, diverși nebuni scuipau pe jos când se apropiau de mine, fie în fața mea, fie imediat ce mă depășeau. Totuși acest lucru neplăcut e legat de alte evenimente pe care le voi povesti, de modul în care mă torturau vecinii (cum voi povesti pe scurt) și de faptul că eram în scalvie și nu eram om liber și deci nu aveam dreptul la muncă cel puțin. Este posibil să fi fost cu intenție rea, fiindcă ei încontinuu inventau minciuni despre mine, eu fiind evident singură din 1984. Aceste momente de scuipat pe lângă mine au fost mai ales în anii de după 2010, deci e posibil să fi fost dn cauza persecuției asupra mea, deși după 2005, cum am explicat, nu am avut nici cea mai mică greșeală nici de gândire, în timp ce toată tinerețea, până la 35 de ani, am avut doar câteva mici greșeli de lipsă de înțelegere a universului omului, fiind tânără, dar totuși numai câteva greșeli toată viața și niciodată greșeli de faptă sau cuvânt, și nu am făcut nimic rău nimănui.
Noapte bună acum.