14 august 2019

partea a II-a, secțiunea 5

Așadar am mers la sediul SPER și am vorbit cu Iolanda, în interiorul unui cabinet, nu în anticameră. Din câte țin minte, s-ar putea să mă fi înșelat, nu erau pacienți care să aștepte acolo sau oricum era doar o persoană, care nu avea cum să audă ce vorbeam eu înăuntru cu Iolanda. I-am explicat situația mea clar, cu vorbe măsurate și fără iritare sau tristețe, clar și calm, cum a fost felul meu întotdeauna. I-am explicat să voiam să am dreptul de a munci și credeam că îl merit (și aveam dreptate - profesoara Holdevici îmi spusese la master că nu am dreptul să am pacienți ca psihoterapeut (dar de fapt nu aveam dreptul la nimic și că în consecință nu pot face masterul pe care îl începusem, fiindcă pentru dizertație ei cereau obligatoriu ca studentul să aibă pacienți cu care să ”lucreze” - la insistențele mele mi-a dat un pacient bărbat cu care am vorbit o singură dată și care nu mi-a relatat absolut nicio problemă sau necaz în ciuda insistențelor mele, și atunci nu înțelegeam de ce Holdevici Irina îl numea pe acel pacient masturbiciu, vorbind cu altă studentă, nu cu mine - poate și fiincă eu nu aveam experiență sexuală deloc, și nu am nici acum, nu m-am masturbat și mai degrabă lipsa mea totală de cunoștințe despre sex era o contraindicație pentru a fi eu psihoterapeut, nu diagnosticul meu psihiatric, cum spunea Irina. Ea, Holdevici, mă sărutase în mod grețos pe frunte, așa cum făcuse odată profesorul medic care mă sedusese la meditații dar și mama mea groaznică la fel și cineva mi-a spus că acest gest înseamnă sacrificare. Nici ea nu era căsătorită, nu știu dacă fusese, dar, printre altele a scris o carte despre frigiditate, care apăruse la chioșcul cu cărți de la capătul străzii mele. Holdevici mi-a mai făcut încă vreo câteva lucruri neplăcute, și o dată sugerase că Ionescu psihiatrul ar fi vinovat în cazul meu și că ei de aceea nu îi place de el. Ionescu, dzeu să îl ierte, era unul dintre psihiatrii onești cu mine, fiindcă l-am întrebat la cursul de psihiatrie ce înseamnă diagnosticul meu de depresie atipică - el m-a întrebat ”domnnia voastră?” (!! om de modă veche), eu i-am spus da și el a spus că asta înseamnă schizofrenie paranoidă, cel mai frecvent și acceptat diagnostic în cazuti de genul meu. El mi-a fost medic la spital după ce am avut tentativa de sinucidere și chiar a dat mâna cu mine și m-a întrebat de ce spun eu ”tatăl meu-dușmanul meu”, dar medicul stagiar a fost sinceră șia spus că eu nu am spus deloc așa ceva, ci familia mea spune că eu așa zic sau cred. Tot Ionescu m-a întrebat atunci dacă simt senzația de membru fantomă în urma amputației, fiincă el nu avusese ocazia să întrebe niciodată și ar fi vrut să știe dacă există acel lucru scris în cărți. I-am spus că nu, așa cum era. Fiindcă vorbeam despre profesori universitari de la psihologie, aș mai avea de adăugat relația mai ciudată cu Minulescu Mihaela și cea cu Mitorfan Nicolae, soțul Iolandei, dar voi nota din nou (fiindcă erau oricm pe blog) acestea mai încolo, în cursul continuării părții despre social).
Deci, revin la întâlnirea mea cu Iolanda - i-am explicat frumos că sunt complet singură, de fapt cu părinții mei răi ( nu știu să fi spus sigur cum erau ei) dar că nu am nicio actiivtate, că am mare nevoie să muncesc, atât psihologic cât și pentru un viitor financiar și restul - că eram totuși în stare, că era extrem de greu așa și o rugam să mă ajute dacă poate să îmi recapăt drepturile, fiindcă așa nu îmi rămâne decât să mă sinucid, dat fiind faptul că tot răul e din 1984 și nu am avut vreo șansă toată viața. Deși în mod sigur am vorbit ”autentic” vorba ei, deși nu am ridicat glasul și avea un ton normal și aveam dreptate, Iolanda m-a apostrofat destul de neplăcut, cu ideea că trebuie să vorbesc foarte încet, în șoaptă, fiincă dacă pacienții ei aud tare despre sinucidere se sperie și e traumatizant pentru ei. Eu, pe moment, m-am îngrozit, fiincă era evident ce fel de om eram și fusesem mereu, era evident că eram genul de persoană care mai degrabă se lasă lovită sau aleargă 5 kilometri decât să se obosească altă persoană, decât să facă răul, chiar și indirect, unei alte pesoane - fusesem mereu un om cu bun simț, evident eram omul care nu se vaită din fleacuri (Holdevici mă acuza invers, cu ideea că ”copilul care nu plânge moare de foame”) și evident eram un om întrutotul altruist. Apoi Iolanda, mi-a recomandat-o pe Cezara, o tânără care urma să îmi țină puțin de urât, în singurătatea mea totală.
(A venit mma lângă mine și m-a întrerupt vreo jumătate de oră, continuu scrierea acum)
Tot Holdevici spunea că eu sunt ”brânză bună în burduf de câine” - poate se referea la relațiile mele sociale. Cât despre faptul că eu eram copilul care moare de foame că nu plânge, o nimerise perfect, fiindcă familia mea povestea că eu, încă din pruncie eram un copil tăcut și foarte cuminte și foarte rar plângeam.
Tot o relație ciudată am avut cu colegul meu Pop Ovidiu, care, nu știu de ce, făcea aluzii la sexul oral și îmi spunea că nebunii sunt și ei oameni și că eu ar trebui să știu asta mai bine decât alții. Normal că sunt și ei oameni, dar, în general, sunt tot răi, ca și ceilalți, cum am povestit. Pop a fost și el integrat la Institutul SPER.
Așadar, am început să mă întâlnesc cu Cezara și, din moment ce nu puteam primi nimic de lucru, cum aveau aproape toți colegii mei, fie după 5 ani de facultate, fie în timpul sau după anul de master, a trebuit să încerc să dau la medicină, cu speranța că voi avea poate un loc de muncă într-o zi, și pentru a nu fi complet singură.

Am intrat la medicină abia a treia oară dar de fapt a patra, dacă luăm în considerare că nici în 89 nu am intrat, fiindcă nu am fost lăsată să dau examen.
Pe Cezara o vedeam regulat, poate că o dată pe săptămână și îi povesteam în scris viața mea dinfragedă copilărie, scrisă de mână de mine. La un moment dat mi-a făcut cadou o eșarfă - poate mai țineți minte cântecul eșarfă în dar - și m-a invitat la operă, la Trubadurul. Este un amănunt interesant, fiindcă e legat de tatăl meu vitreg. El era un om tare bun cu mine în copilărie, numai până în 84 deci. El mă apăra uneori de furia mamei, înainte să devină și el la fel în mod fățiș. Era un inginer de drumuri și poduri de gradul II, care abia făcuse facultatea cu note de 5 și 6, am găsit odată carnetul lui de note din facultate. Băiat sărac, a făcut armata după facultate și a fost apoi căsătorit de familie cu mama, despre care nu știu dacă era deja gravidă cu mine, prin intermediul unchiului ei preot. El spunea că fusese persecutat mereu din cauza originii nesănătoase, cum se spunea pe vremea aceea, și fratele lui suferise probabil din același motiv. Tata era singurul cu facultate din familie și singurul membru de partid. Deși nu credeți poate, el cunoștea și diversele spectacole de operă și spunea că mergea în tinerețe la operă cu alți băieți, ca să facă mișto de cucoanele simandicoase. Celebrul cor dn Trubadurul îl fredona și el uneori, cu întrebarea ”cine-i aceea ce vieții dă farmec?” Răspunsul îl știți desigur, la zingarella, țiganca, că tot veni vorba, fiindcă la un moment dat mi-au spus unii în gând că oamenilor (cui? de ce) li s-a spus că eu sunt țigancă. Tot tata pomenea uneori de Leon Cavallo, cel care a scris Paiațe, cum sunt cei mai mulți oameni, pomenea de față cu vărul meu Cosmin, probabil fiincă tata aflase, nu știu de unde, de medicul acela profesor care mă sedusese când aveam 17 ani și tata pronunța Leon Cacallo. Tata devenise extrem de porcos în vorbă și înjura oribil și mă bătea uneori la sânge și vânătăi, dar numai după toamna lui 89, mai înainte mă bătea ușor, fiindcă mergeam la liceu, dar tot fără motiv. Cezara nu discuta absolut niciodată despre povestea vieții mele. La un moment dat m-a chemat în Parcul Circului, de care se leagă lucruri importante din viața mea, și mi-a spus direct că nu ne mai putem întâlni fiindcă ea a rămas gravidă și i-ar fi foarte greu. Tocmai ajunsesem cu povestirea în 1989.
După mai mulți ani, am mai căutat-o și a spus că nu mă poate ajuta. Am căutat-o disperată și în 2010, explicându-i din nou situația, de data asta de sărăcie și izolare totală de mulți ani, și ea mi-a recomandat Fundația Motivation. Am întrebat-o despre viața ei și mi-a spus că ea a fost la specializare în străinătate, pentru psihoterapia pentru persoanele cu cancer sau alte boli în faze terminale. Mie mi-ar fi plăcut mult să am grijă de bătrâni cât de cât cumsecade, fiindcă mă bucuram ca un copil să fiu cu orice fel de oameni, inclusiv bătrâni sau copii, și să ascult poveștile lor și să mă joc cu ei orice sau să le vorbesc ceva bun. Dar nimeni nu m-a primit deloc, nici măcar fără bani. Ca și Cezara, și ceilalți colegi și colege au fost bine primiți în țară și în străinătate și au avut mai mult de o singură șansă la bursă sau studii și locuri de muncă frumoase.
Dar nu chiar toți. De exemplu, Roxana Moraru, o fostă colegă la psihologie, era o fată extrem de cuminte și bună, genul de persoană crescută parcă într-o bombonieră cu caramele pentru copii - deci poate nu inspira încredere, nefiind deloc înțepată. În schimb Ana, o tânără medic din familie de medici, cum erau mulți pe scara primului bloc al meu, mi-a vorbit cam ciudat când i-am spus că am făcut tratament psihiatric, de fapt așa cum vorbesc ei, domnii, cu sclavii. Ana a avut cel puțin 3 băieți pruncii ei și se plimba cu ei și cu mama ei pe strada mea, și în ultimii 14 ani, după ce am revenit pe Moșilor. În definitiv ea nu are nicio vină că vorbea așa cu mine, fiindcă așa e sistemul. Eu, ce e drept, nu m-aș fi purtat așa cu nimeni, dar o iert. Ea îmi spunea că Roxana era colega ei și prietena ei în liceu și că nu înțelege de ce eu și ea avem așa probleme la angajare în muncă.
Înainte de a scrie despre Motivation ca atare, mai am de amintit ce am pățit după a doua mea întâlnire cu Iolanda, când eram deja studentă la medicină în anul 5, pe cale de a renunța la facultate, din motive pe care le-am explicat pe blog. Din păcate, după renunțare, nu am reușit până astăzi să fiu nici măcar copyrighter pentru cărți de medicină, sau corector de traduceri, sau vreo bibliotecară amârîtă undeva la vreun institut medical.
(Fac o paranteză - medicul acela stagiar care lucra cu Ionescu după tentativa mea de sinucidere a venit al mine acasă o dată, cum a venit și primul medic, Giurgiucă, și la venirea lui medicii de la etajul de sus au început să facă mult zgomot la bucătărie unde ședea el, așa cum mă terorizau și pe mine zilnic odinioară. Giurgiucă probabil știa, dar totuși mi-a scos treptat tratamentul psihiatric și bine a făcut. Medicul stagiar era o femeie tânără și cam protuță,cînd i-am spus că cred în Dumnezeu când m-a întrebat ea probabil, imediat mi-a scris o rețetă în care scria că tulburarea e remisă, ceea ce psihiatrii nu fac de obicei niciodată. Atunci eu i-am spus că îmi doresc totuși libertatea, adică nimic altceva decât să am dreptul la muncă, cum alții spuneau că nu am (nici la studii superioare). Când a auzit aceasta, ea a renunțat la rețeta aceea, cred că a rupt-o, cu ideea că eu nu m-am vindecat și mi-a vorbit aspru, deși eram tot ce e normal. Probabil că ea nu credea în niciun fel în Dumnezeu și credea că pacienții psihiatrici sunt vindecați dacă devin idioți și visează că cred în Dumnezeu, sau dacă devn ipocriți, fiindcă pentru mulți sinceritatea e boală psihică, așa cum și Căpraru spunea că defectul meu e că nu știu să mint. Acea stagiară a ajuns ulterior la Bălăceanca, unde spunea tata că nici acolo nu m-ar primi, atunci când aveam migrena groaznică înainte să sar pe fereastră și îl rugam să mă ducă la spital. Medicul de la Bălăceanca a refuzat să vorbească cu mine când mi-a fost rău ulterior, spunând că nu poate, fiindcă are copil mic.)
În 2002 eram în anul 4 și 5 apoi la medicină și aveam 31 de ani și abia mă mai târam fizic. Toate simtomele mele erau digestive sau cu poarta de intrare digestivă, de fapt cel mai rău a fost când eram chiar la cursul de gastrointestinale în anul 4. Ei spun în ultimii ani că probabil că în jurul anului 2000 au început să mă otrăvească. Nu voi repovesti aici anii mei la medicină, dar spun doar că la un moment dat a venit nașul meu la noi la cină și a început să vorbească cu părinții mei despre moarte și despre viața de apoi și era și o cutiuță ciudată cu un trandafir pe capac, goală pe dinăuntru, undeva în bucătărie. În seara aceea mi-a fost extrem de rău, am avut impresia că mor, mi-era tare rău digestiv în mod brusc și mă umflasem, dar am avut mai ales niște ”atacuri” cerebrale care îmi dădeau impresia că întreaga conștiință se reduce la un ac cu gămălie, la un firișor subțire. Tata zăcea pe canapea alb la față și se ținea de penis (el stătea în chiloți în casă) și urlase la mama ”du-te femeie în pat că vine toată aia peste tine”. mama stătea în dormitorul lor. Eu m-am așezat în patul meu și așteptam liniștită moartea - că așa credeam eu atunci - și încercam să îmi monitorizez respirația. Am scos o foaie albă A4 și am notat pe ea cuvintele Pace, Bine, Armonie cu majuscule, în caz că cineva urma să mă găsească moartă să știe ce am fost. Am încă acea foaie. Pe stradă, în zori, trecea un bărbat urlând ”foarte bine ați făcut asta. Ați făcut curățenie cum trebuia”. Acel atac digestiv-cerebral a trecut și a mai urmat unul mai puternic și alte câteva mai mici. Eu nici măcar nu am bănuit că putea fi otravă. Ei zic acum că oamenii mă condamnaseră la moarte, deși nu am greșit nimic și nimeni nu m-a întrebat nimic niciodată.

Adaug în această paranteză doar încă două lucruri. Eu mi-am pierdut piciorul la sfârșitul lui 1998, pe 31 decembrie. Ionescu psihiatrul mi-a recomandat să renunț la facultatea de medicină, ceea ce însemna să pierd dreptul la medicină, fiind în anul I, când anul nu poate fi amânat medical, deci dacă studentul e respins de ceilalți. Dar eu am continuat, fiindcă era tot ce aveam și am mers în facultate și la cursuri și la disecții sau alte activități în cârje. Era mai greu pe scări, dar aveam un ajutor cu mine, o fată de la țară, plătită de părinți. Mi-au făcut proteza după vreun an și ceva. Ionescu avea dreptate, în anul 5 eram deja strivită fizic în tot trupul (abia acum am înțeles că poate fusese otravă) și pur și simplu nu am mai putut și nu mai puteam face lucrarea de diplomă și am renunțat în ciuda sfaturilor nașului și tatei. Și ei aveau oarecare dreptate.
După tentativa mea de sinucidere am primit acasă vizita unei singure colege bune de la facultate, Irina Nica, unul dintre puținii oameni care au existat efectiv în viața mea. Ea mi-a oferit și cursuri la care lipsisem, ca să pot continua să învăț. Era exact genul meu din acest punct de vedere, adică bunul samaritean, fiindcă și eu tot așa aș fi făcut, cum a procedat și ea. Tata a venit la mine în cameră când era și ea la patul meu și i-a spus în mod confidențial și pe limba celor de demult - ”este voință, dar știți dvs., nu e puterință”, încât Irina l-a privit cam șocată. Apoi am fost cu ea, împreună cu sora ei, la sala mică la Ateneu, invitată de ea, la un concert de harpă, cu un harpist român binecunoscut. Vedeți dvs. - există niște fire invizibile, prin care oamenii cu interese comune se adună - parcă ea știa că îmi place muzica clasică, deși atunci încă nu o descoperisem cu adevărat și harpa era un instrument care mă impresiona mult. Sora ei studiase la un liceu de muzică nu mai țin minte ce instrument. În pauza spectacolului am citit programul și am spus că auzisem tangențial, din cultura mea generală de compozitorii x,y,z, nu de toți, ceea ce era adevărat, dar nu îi ascultasem niciodată. Apoi, înainte ca harpistul să cânte din nou, a anunțat pe un ton acru că lor nu le plac compozitorii x,y,z, cam aceia pe care îi numisem eu din program și că nu îi vor interpreta. Mi s-a părut ciudat, fiindcă mereu pățeam astfel de lucruri la spectacole de teatru sau orice altceva, încă de când eram în liceu și chiar la televizor se aruncau vorbe urâte legate de ceva, de orice din viața mea personală, ce citisem etc. Poate mai țineți minte și cutremurul acela în direct prin 2005 sau 2006 la televizor, exact când am deschis eu televizorul, ceea ce se întâmpla rar pentru mine, o dată sau de două ori tot anul. Eu nu percepeam gândurile altora și nu percepusem niciodată lumea drept dușmănoasă față de mine, credeam în oameni și în viitor și în dreptate și ce e bun și niciodată nu am crezut că viața e o luptă și am simțit mereu că viața era o apă mare, calmă, sub un cer senin. Nu după mult timp am sunat eu la Irina Nica și mi-a spus că ea și familia ei vor emigra foarte curând în Canada și am suferit, fiindcă așa am pierdut eu pe toți cei câțiva oameni, buni sau răi, care au existat în viața mea.

Acum din nou la povestea Motivation. În 2002, datorită vârstei de 31 de ani și faptului că viața era mereu exact așa cum prevăzusem din 84, când părinții mi-au spus tot răul care va urma și că mă vor închide la balamuc, deci nu voi avea dreptul de a munci, nu voi avea bani deloc și voi fi izolată - eu asta credeam că erau toate relele, fără să știu nimic despre otravă sau torturi diverse, deci văzând că totul era cum se prefigura la început și că medicii de asemenea spuneau că pacienții psihiatrici nu au ce căuta printre studenți și dorind să am o viață cât de cât în viitor, am început periplul meu de cereri și memorii de eliberare din condiția de sclavă, explicând că nu am pretenții, decât minimul de condiții necesare și dreptul la activitate utilă, chiar fără bani, dar nu izolarea etc. Totul fusese foarte clar din 84, eu înțelesesem totul de atunci (adică esențialul că va urma așa) și consideram totuși că ei pot face o excepție în cazul meu fiindcă foarte frumos era cerul gândirii mele, fiindcă stelele îmi erau foarte prietene, fiindcă oamenii erau niște miracole bune și mai eram și nevinovată complet și inteligentă. Un singur lucru reușisem și nu fusese așa de la început - faptul că intrasem la Cluj printre primii la facultate, la 25 de persoane pe loc. Părinții oricum erau la fel încă de când eram mică, adică mama, și eu avusesem marele noroc să cresc fericită departe de ei până la 13 ani și jumătate. Am fost în multe locuri, și la mulți oameni, o parte scrise pe blogul meu, inclusiv la Iolanda din nou. Acum, fiind peste ora 11 noaptea, iar trebuie să amân scrierea, deși azi trebuia să termin măcar cu partea legată de social în relație cu psihiatria și psihologia, și nu mai aveam decât povestea cu Iolanda și Vișoiu și tata și apoi despre Alina Iovănel de la Motivation și modul în care m-au testat și ce mi-au spus la început și exemple din ceea ce i-am scris eu pe mail, implorând în cei trei ani de contract pierduți cu fundația.
Azi mama m-a întrerupt des și a spus că nu suportă că eu scriu jurnal, în timp ce ea face un lucru normal, adică se uită la seriale turcești - de fapt se uită în general, în medie poate 10 ore pe zi și nu e normal așa ceva și vorbește aberații - că ea încearcă să facă puțină liniște în lume uitându-se la seriale etc. Poate nu credeți, dar e adevărul. În plus, a venit și o fostă relație a mamei, care îmi coase ceva la două fuste, din fericire.
După ce termin această povestire, mai urmează tot la capitolul social subcapitolele relații cu alți medici și probleme de sănătate, relații cu familia și încă câțiva oameni, tortura și relațiiile cu vecinii și oamenii pe stradă sau așa zise găști de cartier sau oraș, subcapitolul legat de sărăcie, subcapitolul legat de relații pe internet din 2010 când am intrat prima oară pe internet. Ar merge repede scrisul, încă 5 subcapitole, dacă voi avea laptopul.
Mulțumesc celor care au citit și noapte bună.