(În paranteză câteva din gândurile lor peste mintea mea:
”Oamenii buni sunt incorijibili - orice s-ar întâmpla cu ei, ei tot buni rămân.”
”Cei care vor să mori sunt cam ca ăia care l-au asasinat pe Iorga, îi doare în cur de spiritul tău bun și luminos.”
”Dacă ai fi ghicit să vorbești cu oamenii în gând, ai fi avut șanse să reușești în viață, dar nu aveai cum să știi”
E adevărat, și ei au recunoscut că eu le-am dat oamenilor numai gânduri bune, chiar dacă nu vorbite în gând ci subiacente, și vorbe bune sincere și fapte frumoase și de ajutor și ei mi-au dat în schimb numai fiere și răutate toată viața.)
Așadar am fost printre multe alte locuri și la Iolanda din nou. I-am explicat din nou că vreau să dobândesc dreptul la muncă și la studii și că sunt aptă de muncă și am mare nevoie de libertate, și că consider că evaluarea mea ca inaptă de către medici psihiatri și psihologi a fost greșită, că eu nu am greșit nimic și că nu am avut niciun fel de probleme psihice. Atunci ea m-a îndrumat spre Centrul pentru diagnoza și recuperarea forței de muncă, exact acolo unde fusesem la ea când trebuia să fac lucrarea de diplomă, m-a trimis la dna psihiatru Vișoiu, care purta același nume de familie cu o fostă colegă de școală și liceu.
Acestei doamne Vișoiu i-am explicat necazul și cererea mea și i-am înmânat o scrisoare de mână în care relatam o parte infimă din viața mea sau nedreptățile asupra mea, plus cererea mea umilă de eliberare. Ea a primit-o și mi-a cerut să merg la ea peste un oarecare număr de zile. M-am dus din nou și ea, care părea a fi singură în tot spitalul acela - căci avea și saloane și paturi, toate goale, după cum se vedea - a început să țipe destul de urât la mine și mă numea fata mea sau ceva de genul acesta, cu lipsă de respect oribilă oricum, și urla ca apucată că e deliiirrr! tot ce gândești tu despre trecutul tău, toate amintirile tale sunt deliirrr! delir! delir!, că trebuie să mă închidă la ea acolo în spital ca să îmi șteargă din memorie amintirile acelea care erau doar vise și delir, că eu nu am ce căuta în societate și nu am în mod sigur dreptul legal să muncesc în societate, în niciun caz împreună cu alți oameni, și în niciun caz profesoară sau altă meserie cu copiii, că dacă un director de școală sau liceu mă angajează riscă să facă închisoare, cum ar fi dacă s-ar afla că în anul 5 de facultate am lucrat la liceul meu un an ca suplinitoare, deci la Liceul Mihai Viteazul. De ce? mă întrebam eu - e ilogic, cum aș putea eu să deranjez alți oameni sau copiii sau să nu muncesc corect dacă amintirile mele nu sunt realitatea? Că doar nu stăteam să povestesc cu ei dacă predam ceva la clasă sau dacă făceam orice fel de muncă. Că doar nu citeau ei trecutul meu pe creierul meu (eu nici nu vorbeam nimic în gândul meu, fiindcă nici nu știam că unii oameni comunică prin gânduri. Și oricum era absurd, se putea dovedi că nu avusesem niciodată delir, nicidecum atunci - și acum la fel, în 2019, tot ce e scris pe blogul meu sunt evident fapte concrete susținute și de dovezi clare concrete și de celelalte fapte din contextul momentelor respective și absolut nicăieri nu găsiți ceva ambiguu sau interpretări ale mele, adică subiectivitate ce ar fi putut duce la ideea de delir sau realitate distorsionată.
Vișoiu urla că vrea neapărat să mă închidă la ea în spital. I-am spus cu calm că totuși ar trebui să am dreptul să muncesc, ce fac eu dacă nu am dreptul legal să muncesc nimic, nu am cum să am niciun ban - iar ea a zis că nimeni nu mă împiedică să muncesc ca arhivară sau bibliotecară, numai să nu am contact direct cu oamenii, că nu am voie legal așa ceva. Am ieșit grăbită din spitalul ei gol, în timp ce ea continua să urle în spatele meu.
Ulterior, către moartea lui prematură, tata se trezise la realitate - și spunea că eu nu trebuie să ascult niciodată de Pișoiu (nu știu de unde știa de numele acelei fiare și își bătea joc de ea) și alte nebune, și să nu mă iau niciodată după psihiatrii sau psihologi. Bietul tata, nu știa atunci ce va fi sistemul medicinei de familie, care ia pâinea de la gură și condamnă la moarte pe toți cei închiși la psihiatrie, fiindcă pentru studii superioare și pentru muncă se cere adeverință de la medicul de familie și ceea ce ei verifică în primul rând e dacă persoana a fost închisă la psihiatrie și pentru ei psihiatrii sunt zei și deciziile lor perfecte și inamovibile, deși toată lumea știe că nu sunt corecte sau drepte adesea și e scris peste tot la fel. Am văzut pe internet că un bărbat care dorea să muncească benevol, fără bani, la Biblioteca Centrală Universitară a fost respins fiindcă nu a adus adeverință de la medicul de familie.
Ulterior m-am internat eu ca proasta, benevol, la spitalul de psihiatrie, la medicul Căpraru, cu ideea să cer și acolo diverșilor medici, șefi de secție și de spital punerea mea în libertate. Nu mi s-a dar nicio libertate, am pierdut timpul de pomană și acolo. Căpraru a stat de vorbă cu mine - singurul medic care a vorbit cu mine - și a criticat atitudinea lui Vișoiu, a inventat că eu de aceea am ajuns la ea atunci, fiind traumatizată de acea Vișoiu, mi-a spus că eu nu am contraindicații de muncă (dar nu chiar cu certitudine) și că nu mă poate pensiona, fiindcă pot munci, că încă nu am muncit nimic și sunt tânără. Că trebuie să caut de lucru. Și că am dreptate că aș fi fericită și că așa e bine în general.
Continuu imediat
Astfel, după abuzuri nedrepte și tortură, povestite de mine pe blogul meu, la Biblioteca ASE, unde am ajuns în 2007 din cauza lui Vișoiu de fapt, a psihiatrilor și psihologilor, fiindcă voiam să nu stau pe jar și să muncesc legal, a trebuit să îmi dau demisia de la ASE, cam prea târziu, după mult rău, și când oricum începuseră să mă lovească oamenii pe străzi și pietoni și mașini zi de zi. Nu puteam înțelege ce au oamenii cu mine, nu fusesem niciodată paranoică și nu bănuisem că unii sunt agresivi fără motiv cu mine. De exemplu muncitorii din șantiere de construcție de pe stradă, mă scuipau cu ideea ”du-te la muncă jigodie”, ca și cum aveau ceva cu mine și partea tristă era că eu tocmai asta am vrut să fac toată viața, nu am cerut și nu am visat nimic altceva, și cerusem în zadar dreptul la muncă și deci libertatea, practic din 84. Și la ASE nu mă lăsau să muncesc și mă hărțuiau oribil, cum am povestit, atât cu vorbe cât și cu fapte - și Iovanov și șeful Liviu Bogdan Vlad care își dădea al doilea doctorat, și colegii foarte vulgari, cum era Ana-Maria, dar și ceilalți toți și nu mă lăsau nici să mai șterg praful la un moment dat și mă obligau să ascult posturi străine de radio, își încălcau promisiunile, mă discriminau față de cei angajați odată cu mine etc. Tot ce am scris mai demult e adevărul. Mai eram și otrăvită acasă și abia atunci începusem să am dovezi certe despre aceasta (după povestea din blocul 2 unde stătusem) și singură aproape complet.
Am mai încercat să găsesc de lucru, când am putut, în zadar. Am ajuns la Motivation iar cu speranțe, în februarie 2010, pe un lunecuș oribil, mergând cu chiu cu vai pe gheață. Pe scurt, am semnat un așa zis contract, am dat un CV și am fost întrebată dacă aș accepta să muncesc ca femeie de serviciu, sau altă muncă așa zis de jos. Bineînțeles că am spus că aș fi fericită să am orice fel de ocupație, că la ASE tot asta eram, nu bibliotecară. Dar, din cauza otrăvii și alte cauze, ceea ce nu am spus, mă îngrășasem și acum aveam eu nevoie de mai puțin stres și de ceva bani pentru a slăbi, că puteam slăbi, dar fiind așa grasă și cu un singur picior, nu mai puteam face muncă fizică sau să mă cațăr pe scări sau să car căldări cu apă cum făceam la ASE. Mie niciodată munca fizică nu mi s-a părut de jos, fiindcă așa fusesem crescută - și muncă acasă și în câmp - și îmi plăcea, și credeam că munca înnobilează omul și chiar e adevărat. Mai mult decât atât, mai bine ceva bani și câteva vorbe cu alții decât nimic, nu mai puteam îndura. În plus, eram un gen de om crescută de mică și cu muncă de migală și care cerea răbdare și nu m-ar fi deranjat deloc munca de rutină sau repetitivă. Unii mi-au tot spus în ultimii ani că tocmai răspunsul meu sincer atunci m-a pierdut chipurile, fiindcă nu am trecut testul lor, fiindcă proștii cred că oamenii modești și dintr-o bucată ca mine sunt acceptați, dar de fapt e invers, și numai cei îngâmfați sunt acceptați, că munca de jos e cu adevărat înjositoare, că ei au inventat ideea de că eu eram băgată într-un program de reeducare ca și cum aș fi greșit ceva, deși nu greșisem nimic și că idioții nu înțelegeau cum putem eu să accept munca de jos și credeau că eu nu îmi cunosc valoarea și sunt nebună ca intelectual, fiindcă un om de valoarea mea nu trebuie să accepte așa ceva. Unii tot repetau de mult timp că eu eram la nivel de profesor universitar (sau doctor docent!) și deci nu se poate face nimic. (!)
Apoi au trecut alți trei ani foarte grei, fără bani de haine sau mâncare și cu cereri inutile. Singură. Scriam poezii fără nicio valoare. Motivation nu mi-a putut oferi nimic. Alina Iovănel era persoana de contact și eu i-am trimis de câteva ori, numai de câteva ori, plângeri patetice, din cauza suferinței de sărăcie și izolare, care și ele însele duceau la boală fizică, (iar sărăcia doar ea singură, la izolare), cum e scris în cărți peste tot și în proverbe și zicători. M-am plâns fiindcă era prea rău. În absolut fiecare zi căutam în cutia poștală de mai multe ori, și nimic. Scrisesem pe internet adresa sau numărul meu de telefon și nimic, deși am implorat chiar numai 5 lei anonim în plic, dacă e posibil, sau doar câteva cuvinte. (de fapt am scris povestea și necazul meu după 2012, pe blog) Verificam mailul zilnic și aproape nimic. Verificam zilnic vreun comentariu sau numărul de cititori ai poeziilor mele - care mai îmi amăgeau singurătatea, și aproape nimic. Ieșeam zilnic la chioșcuri și magazine din jur cu câțiva lei, ca să pot vedea și auzi cum vorbesc câțiva oameni pe stradă, sau măcar pe casiere sau vânzătoare. Etc., voi mai scrie și alte lucruri mai încolo. Azi voi încheia deci secțiunea 5 a povestirii despre viața mea socială, așezând aici câteva dintre rândurile scrise Alinei de mine, ca implorare:
From: cristina-monica moldoveanu [mailto:cristinamonicamoldoveanu@yahoo.com]
Sent: Tuesday, March 30, 2010 11:46 PM
To: a.iovanel@motivation.ro
Subject: loc de munca
Numele meu este Cristina-Monica Moldoveanu si am incheiat cu fundatia Motivation un contract pe 3.02.2010, cu numarul 96AMP. V-am povestit mai mult despre mine si faptul ca as dori sa am un loc de munca sau o activitate. Am cautat pe internet la Agentia Municipala pentru Ocuparea Fortei de Munca a sectorului 2 si am gasit ca exista un post vacant pentru un bibliotecar cu studii superioare. Ati putea sa ma sfatuiti ce sa fac sau sa ma ajutati cumva? Sa incerc sa merg sa discut cu cei de acolo?
Cu respect si prietenie,
Cristina-Monica Moldoveanu
............................................................
Mulţumesc oricum pentru sfat şi îmi cer scuze că te-am deranjat cu atâtea emailuri. Am telefonat totuşi dar într-adevăr condiţiile de înscriere erau foarte drastice şi trebuia făcut un proiect până mâine aşa că oricum nu mai mă pot înscrie. Oricum îmi pare bine că am întrebat. Poate reuşeşti să afli ceva de lucru pentru mine - nu se întrevăd perspective? Dacă apare ceva te rog mult să îmi trmiţi mail. Cu bine, Cristina-Monica Moldoveanu
............................................
Îmi pare bine că mi-ai răspuns Alina. Dar vreau să ştii că sunt deprimată fiindcă până la 39 de ani şi jumătate cât am nu am avut niciodată bani (de fapt foarte puţin) şi nici familia mea nu a avut de fapt şi acum am rămas din nou complet fără, au dispărut şi puţinii bani din chirie şi mama îmi tot face scandaluri fiindcă mama e rea şi foarte nervoasă cum a fost întotdeauna. Desigur mai am şi alte probleme, dar tu ştii foarte bine că banii sunt poate rădăcina tuturor. În plus şi pensia mamei s-a diminuat fără ca ea să fi greşit ceva (i se reţin penalizări abuziv).
Ştiu că mi-ai mai propus să merg la Trepte, dar doctorii şi psihologii nu dau bani sau locuri de muncă dimpotrivă iau din ceea ce un om ar putea avea, fiindcă ei sunt cei care mi-au tot spus direct sau indirect că eu nu am dreptul să muncesc aproape nimic şi m-au eliminat din câmpul muncii cu toate că aveam diverse aptitudini. În plus eu consider că am dreptate, fiindcă efectiv nu am greşit absolut nimic în viaţă. Când am mai fost la Trepte, grupul de aşa zis schizofreni de acolo (sau ce altceva or fi fost) nu prea m-a plăcut de la început, cum de altfel am fost respinsă de toţi ceilalţi, marginalizaţi sau nu, în timp ce eu am iubit oamenii mereu cu căldură şi un fel de gingăşie. Şi degeaba am reuşit mereu să iert tot răul pe care alţii mi l-au făcut în permanenţă.
Iar la Trepte este o oribilă pierdere de timp pentru mine, având în vedere activităţile care se desfăşoară acolo şi ar fi totodată o prea mare suferinţă a reamintirii lucrurilor de suferinţă grea din trecutul meu la care de obicei nu mă gândesc.
Eu nu am ce face, nu am avut niciodată de ales. De exemplu duminică, când am aflat de lipsa banilor, din cauza necazului şi altor probleme am desenat un fel de madonă pe care nici nu am terminat-o şi i-am ataşat un fel de versuri. Ţi-o trimit în semn de preţuire, alături de alt desen de ieri. Nu am cine ştie ce talent, sunt copilăroase, dar exprimă unele emoţii frumoase, sunt desigur din suflet, cum am scris şi restul poeziilor mele. Nu ştiu dacă te interesează, mă poţi găsi pe internet, dacă tastezi numele meu, de exemplu la pagina mea de pe reţeaua literară, unde am şi adresa blogului meu (personal, în afară de acela de pe reţea), în care am selectat din ceea ce am scris. Dar aş vrea să ştii că nu sunt "nebună" că am scris poezii, dar ce vrei să fac? Sunt perfect conştientă de situaţia groaznică în care mă aflu, mereu am fost, dar nu am de ales. Nu ar fi avut nici un sens să stau doar plângând întrega zi.
Toate cele bune,
Cristina
(Aceasta era ca răspuns la următorul:))
From: Alina Iovanel
To: cristina-monica moldoveanu
Sent: Wed, August 4, 2010 10:18:24 AM
Subject: RE: loc de muncă
Buna Cristina,
Sigur ca ne amintim de tine. Ne dorim sa gasim un loc de munca potrivit.
Altfel, iti spuneam despre colaborarea noastra cu o echipa de profesionisti ( doctor si psiholog) de la centrul Trepte. Te-ar interesa sa mergi sa stai de vorba cu unul dinre ei?
Numai bine!
Alina Iovanel
Consilier - Programul de integrare in munca
(Vedeți, atunci m-ar fi acceptat poate la Trepte, dar nici la 47 de ani, anul trecut nu era prea târziu, dar nu m-au vrut. Următorul e din decembrie 2010, dar firma aceea nu m-a vrut, Alina nu m-a mai contactat. )
Buna seara Cristina,
E Ok sa ne tutuim. Sincer, nu credeam ca o sa-l mai trimiti.
Asa cum iti spuneam, suntem intr-o discutie cu o firma care doreste persoane bune cunoscatoare a limbii engleze. Incercam sa mai contactam firma.
Te tin la curent cu acest aspect.
Sarbatori fericite!
From: cristina-monica moldoveanu
To: a.iovanel@motivation.ro
Sent: Thu, December 16, 2010 9:29:00 PM
Subject: curriculum vitae
Din diverse motive pe care nu le mai detailez nu ţi-am trimis CVul meu în engleză aşa cum mi-ai cerut. Ţi-l trimit acum, nu ştiu dacă va folosi la ceva.
Sper că nu te superi că te tutuiesc. Vreau să îţi urez mai timpuriu "Sărbători fericite şi un An Nou fericit!"
Numai bine,
Cristina-Monica Moldoveanu
From: cristina-monica moldoveanu [mailto:cristinamonicamoldoveanu@yahoo.com]
Sent: 16 decembrie 2011 22:51
To: a.iovanel@motivation.ro
Subject: de sărbători
Îţi doresc sărbători fericite şi un An Nou bun!
Îmi pare rău că sunt vreo trei ani de când am cerut ajutorul dvs în zadar.
Sunt tot foarte singură şi duc lipsa banilor... am şi alte probleme de sănătate din cauza stresului.
Cu gânduri frumoase,
Cristina-Monica Moldoveanu
Minipoeme
doar poezii
(blogurile mele)
(aici am data 2012 pe mail la arhive, dar a fost modificată în 2011, s-ar putea să fi intervenit cei răi, care adesea au modificat datele sau au ciuntit mesajele mele pe mail, în așa fel ca eu să par nebună sau rea și nu aceia care vorbeau cu mine. În seara asta IAR au intrat în laptopul meu și m-am chinuit enorm să scriu câteva rânduri în povestire, fiindcă ei opresc mereu semnalul de internet și durează enorm să scriu câteva cuvinte. Deci, eu nu cred că m-am înșelat că erau 3 ani de când eram înscrisă la Motivation, poate erau chiar 4 ani, dar ei au făcut să pară numai doi pe mail și în mod sigur nu au fost numai 2, și eu am tot sperat în toți acești 3 sau 4 ani. La fel, ei au modificat datele internărilor mele la psihiatrie și absolut cert au modificat datele blogurilor mele de poezii.
În seara asta a fost înfiorător, 2 ore ca să scriu câteva rânduri, nu vor să mă lase să termin povestirea. Iată și răspunsul Alinei la mailul meu din decembrie 2012 probabil:
Buna ziua Cristina
Imi pare rau ca nu te-am ajutat in acest timp. Acum nu mai avem programul de angajari.
Iti doresc sanatate si numai ganduri bune pentru anul care vine
Sarbatori fericite!
Acum am terminat secțiunea 5 din partea a II-a, mai mult ca sigur au fost trei ani cel puțin la Motivation, cum era notat și datat anterior, dar cred că nu mă vor mai lăsa să scriu povestea mai departe, și zilele trecute și azi au intrat monstruos în laptopul meu și controlează tot ce scriu și tot ce scriu apare cu întârziere de 10 minute și nu pot pierde 5 ore pentru 3 rânduri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...