12 august 2019

partea a II-a continuare

Rămăsesem data trecută la povestea legată de fundația Motivation. În primul rând, deși nu credeți, eu am fost mereu așa cum sunt și chiar am fost perfecțiunea în cele mai mici detalii și momente ale vieții. Deși toți m-au respins și nu am avut nicio șansă 35 de ani din cei 48, totuși am rămas mereu cu inima deschisă și bună, cu blândețe și vorbe curate, cu judecată corectă și dragoste de oameni. Mereu naturală, firească, deschisă. Dar, e adevărat, toți vor și vreți să mor, fiindcă și dvs. sprijiniți indirect otrăvirea mea și tot ce mi s-a făcut rău în trecut și în prezent. E adevărul. Poate la sfârșitul povestirii acesteia și dacă veți citi tot ce am scris veți înțelege următorul adevăr: am fost chiar un om perfect, și e vorba de o imensă frumusețe și foarte mult bine curat, ambele sprijinite de intelect bun cu adevărat. Știu, nimeni nu m-a acceptat, și din cauza aceasta oamenii proști au tendința să creadă că sunt vanitoasă și nu mă apreciez corect, dar e adevărul, poate la sfârșitul acestei veri sau în toamnă se vor răzgândi și îmi vor da libertatea cerută din 84, deși era bine mai devreme pentru a fructifica potențialul de bine și capacitatea de muncă și de studiu și creație intelectuală. Sunt deja 35 de ani de lipsă de viață, închisoare și tortură continuă.

Am ajuns la fundația Motivation pe o cale ocolită, pe care de data asta o voi explic din nou, deși e scris deja pe blogul meu. După ce voi termina cu această povestire, vor urma lucruri pe care nu le-am mai scris.
Au fost unii oameni răuvoitori care m-au criticat pentru micile detalii de adevăr neplăcut povestite de mine despre profesorii mei universitari, ca și cum eu eram ranchiunoasă sau răuvoitoare, sau cu gândul urât, când de fapt aceste lucruri erau fleacuri, necesare doar în firul poveștii, pentru imaginea completă. După cum vă puteți imagina, eu am fost de mică un om care respecta mult profesorii, în timp ce ceilalți copii îi bârfeau în orice fel sau îi judecau greșit. Di nou povestea Cordeliei, mereu se pare că acești copii ca mine nu atrag simpatia sau aprecierea profesorilor, ci ceilalți, deși copiii buni și inteligenți sunt cei pe care instituțiile și oamenii se pot baza pe termen lung și în orice condiții, ei niciodată nu trădează ce e bun și nu judecă pripit sau greșit.
Unii spuneau, dacă mai țineți minte, că nu mă puteau accepta în societate, fiindcă ar fi însemnat să sacrifice patru profesori universitari, deși probabil răul pe care mi -au făcut aceia era un fleac pe lângă izolarea completă zeci de ani, sărăcia totală, otrava și tortura etc. Nu voi povesti despre anii mei de studenție, asta deja am făcut. Nu au fost șanse defel. La Motivation am ajuns după ce am telefonat din nou Cezarei Dașu, o femeie psiholog mai tânără ca mine, pe care mi-a oferit-o drept un fel de consilier de către dna Iolanda Mitrofan.
Întrevederea mea cu Iolanda s-a petrecut inițial în ultimul an de facultate, când a trebuit să aleg un profesor îndrumăor pentru lucrarea de diplomă și am ales-o pe ea. A fost la un spital/sediu al unei institiuții pentru diagnoza și recuperarea forței de muncă și acolo ea m-a invitat în cabinetul ei și apoi a chemat o altă studentă pe care nu o cunoșteam - sau studenta era acolo - și profesoara vorbea cu ea aproape tot timpul și amănunțit despre lucrarea ei de diplomă și nu avea nici cel mai mic interes legat de îndrumarea mea. A trebuit să renunț să o mai caut. În ultimii ani erau unii care spuneau că eu am fost proastă, că atunci aveam oșansă să dovedesc că am intelectul bun și să fac o lucrare bună, în timp ce eu, ca proasta, m-am luat după indicațiile formale ale profesorilor care cereau date statistice din realitate în ucrarea de diplomă, fără să înțeleg că trebuia să îndărznesc să încalc regulile și cerințele și fără să înțeleg că trebuia să fie gândirea și creația mea științifică și nu adoptarea teoriilor altora din cărți. E drept, eu nu am avut decât acea șansă toată viața și încă una de lucrare de creație pentru un simpozion la liceul unde am predat, ar atunci nu am făcut nimic din alte motive. Deci 2 șanse toată viața, prima pe vremea când nu înțelegeam nimic despre creativitatea științifică și credeam că e bine să fiu coerentă cu alte teorii mai vechi, ale altora.

După ce profesorii și colegii m-au tot respins, după ce colegii au primit ușor locuri de muncă și eu nimic, deși de mult îmi revenisem din tratamentul psihiatric, care afectează doar memoria livrescă, nu a evenimentelor de viață, dar citisem din nou și din nou mai mulți ani, deși inteligența omului, mai precis spus capacitatea și disponibilitatea nu se măsoară în memorie (unii nu pot avea contact cu sursele de informație la modă sau din școli dar sunt inteligenți totuși), am fost obligată să dau examen la master la psihoterapie în București, deși nu eram deloc atrasă de așa ceva, nu aveam aptitudini în afară de dragul de oameni și de a îi asculta și nici nu putea să îmi placă așa o oroare.Deci al 6-lea an după primii 5. Ar fi fost ideal să fi fost acceptată din nou la Cluj, unde făcusem primul an, dar acolo nu aveam nicio legătură, niciun sprijin, deși aș fi putut urma alt profil de master mai ușor.

Iolanda era țepoasă și ciudată la facultate cu mine. Eu scriu acum despre ea fără falsă politețe, cu nostalgia tinereții și cu interes mai mult documentar, de mărturie. Unii spuneau de curând că că ea așa și-a croit drumul în societate, înțepând pe ici pe colo. Eu nu sunt de acord cu aceia, așa era felul ei de a fi, poate mai ales cu persoanele blânde ca mine, nu era o metodă de ascensiune socială și nimeni nu urcă așa nicăieri.
M-au iritat mici detalii, cum ar fi că mă trata ca pe un pacient (deci sclavă) cu întrebarea bizară dacă mă simt autentică, altădată spunea că uite eu sunt Vărsătorul - nu știu dacă se referea la mișcarea New Age sau la caracteristicile mele ca zodie și spunea că Vărsătorii mereu ne dădăcesc pe toți până când ne învață ce e bun. Și tata spunea despre mine - Cristina ne tot învață, probabil cu referire la rolul meu mesianic sau de sfântă din mintea lui, fiindcă el mă numea, dar numai după spitalul de psihiatrie ”sfânta lu tata”: Și el era Vărsător. Altă dată m-am simțit prost când a trebuit să mă aplec peste o masă la programul de master și Iolanda venea sau mă vedea de la spate și eram în fustă cu cordon lat și ea a spus că am început să arăt mai bine, să slăbesc, deși nu era adevărat, dar ea spunea ca unui pacient și eu eram doar o femeie tânără din genul celor cu talie subțire. Și altfel de astfel de momente penibile, fleacuri.
Ulterior, fiind total singură și nenorocită și fără bani și fără activitate, am căutat-o pe Iolanda din nou și am descoperit că mai mulți foști colegi ai mei lucrau împreună la Institutul SPER, care era atunci într-un bloc de lângă facultatea de drept, deci implicit aproape de Opera Română.
Continuarea mâine despre SPER și restul despre Iolanda și Cezara și Vișoiu cea nebună și furioasă în genul antic grecesc și restul despre Alina de la Motivation și Opera Română printre altele.