28 august 2019

28 august 2019
merg mai departe pe firul poveștii adevărate, azi despre familia mea, unele lucruri deja scrise pe blog și altele abia acum, mai întâi un mic preambul

ei spun că ”ei au făcut absolut totul pe dos față de cum trebuiau să facă. În loc să te accepte și să te laude, ei te-au lovit încontinuu, ca niște idioți.”

”oamenii de rând nu pot avea cugetul și sufletul nobile ca tine. Ei știu că tu ai fost lovită sau li s-a spus și li s-au spus o parte din necazurile tale, iar unii dintre ei chiar te-au f_t sau au mințit despre tine. În felul acesta, ei au proiectat asupra ta sentimentele lor josnice, crezând că tu ești la fel cu ei și li se părea de la sine înțeles că tu, dat fiind modul în care te nedreptățeau, trăiești sentimente de ură, dispreț, ranchiună, gelozie, răzbunare, mizantropie etc. Deși tu erai mereu la fel, identică cu tine însăți, mereu pură și luminoasă cu gândul bun exact ca și acum, ei mereu credeau altceva și cei care veneau fără ca tu să știi să te cerceteze, dacă erau inteligenți, găseau exact tabloul opus și mințeau și ei în continuare despre tine.”

Bine, dar dacă așa este și oamenii de rând nu pot crede decât răul despre martiri, atunci trebuie să fie adevărul și judecata lor slabă poate fi ghidată.

”Când au văzut puzderie de oameni și mașini pe Moșilor, lovind ani de zile într-un om singur și sărac și fără apărare, ei au crezut în mod complet ilogic că tu ești vinovată sau că este ceva în neregulă cu tine, nu cu cei care evident loveau viața ta pașnică.”
Până și Irina, verișoara mea, a cărei zi de naștere se serbează azi, a venit odată la mine la intersecția Eminescu și nici măcar nu a vrut să mă salute.
”Tu ai fost ”ținută” toată viața, din 84, în închisoare, tortură, izolare și sărăcie și nu ai avut nici cea mai mică greșeală, de aceea tu nu ai avut cum să bănuiești sau să intuiești că oamenii aruncau acuzații nefondate și minciuni asupra ta.”
”tu nu cunoști fanteziile oamenilor despre tine și de aceea tu nu poți lovi sau elucida ideile lor greșite, tu nu faci decât să spui adevărul despre tine în întregime.”
Continuu imediat.

Așadar, din nou, despre familia mea.
Eu nu pot înțelege ura sau rejecția sau dușmănia între oameni.
Pur și simplu nu e logic. Scriu aceasta fiindcă mulți au intrat peste mine cu ideea că familia mea e o familie de asasini, porci, idioți etc., la fel cum au aruncat minciuni și lucruri urâte și despre mine. Mulți spuneau că eu sunt omorâtă din cauza familiei mele de porci.
Dar, gândiți puțin logic. Cum să crezi răul despre un om pe care nu îl cunoști, pe ce temei?
Oamenii mai degrabă seamănă între ei decât se deosebesc și sunt toți mai degrabă buni decât răi. Oameni cu adevărat monștri sau asasini sau nebuni sunt foarte puțini, practic poate nici unul la mie. Logic, când te gândești la un străin, un om pe care nu îl știi, ai imediat tendința să îl iubești și oricum să îl respecți ca om, ca vecin în spațiu și contemporan și cetățean. Șansele ca omul acela să fie monstruos sunt foarte mici și bună cuviința și gândul bun sunt lucrurile normale dar și raționale, logice. În mod logic există prezumția de nevinovăție și de normalitate și bine legat de oameni în general. Deschiderea, încrederea și iubirea și prețuirea pe care eu le-am simțit față de oameni sunt perfect normale și logice. În momentul în care gândești frumos sau chiar creștinește în sensul bun sau logic cât de cât despre oameni necunocuți în general, cresc șansele să nu existe tensiune sau război sau crime și cresc șansele cooperării și conviețuirii bune și progresului și fericirii generale. Poate nu credeți, dar iubirea și respectul sunt mai importante decât opusele lor, altfel nici nu am avea aceeași limbă.

Cu mine au procedat în mod bizar invers, ca și cum a priori, fără să aibă de a face cu mine, credeau răul despre mine, inclusiv că eram nebună și inaptă de studii sau muncă, deși normal era ca ei să creadă invers și mai mult decât atât, toate aparențele vizibile despre mine, încă din 84, erau în favoarea concluziei corecte și drepte și bune despre mine.(citiți blogul meu - veți găsi toate acele bune aparențe, care de fapt erau adevărul)

Am început cu această introducere pentru a vă atrage atenția să nu gândiți răul fără motiv nici despre familia mea.

ei spun că tocmai din această cauză unii oameni cred că familia mea e o familie de monștri, sau că doar mama mea e monstru, fiindcă mă omoară, fiind eu bună și nevinovată Sau că tocmai din cauza acestui principiu al probabilității, ei cred că eu sunt nebună și ceva rău, deoarece tot ce am povestit - și încă ar mai fi fost puțin de spus - e prea monstruos ca să întâmple unui om perfect inteligent și bun și nevinovat - adică ei spun, mai simplu, că povestea vieții mele e incredibilă și că oamenii mă resping din cauza incredulității. Aiurea. Chiar dacă nu aș fi scris adevărul, de fapt doar din 2012, ei tot ar fi continuat să lovească la fel. Dar, e drept, ei joacă teatru (ca în teatrul absurdului al lui Ionesco din Lecția și toate celelalte) că aș fi nebună și se prefac a fi increduli, din cauza lucrurilor monstruoase care s-au petrecut asupra mea. Însă, dacă citiți cu atenție, veți descoperi că erau doar lucruri clare, concrete și perfect dovedibile, că nu aveam cum să delirez sau să fiu rea etc.

Deci ce mai rămâne? Doar atitudinea superstițioasă, care putea fi ușor spulberată, că dacă un om e așa groaznic torturat, otrăvit, nedreptățit, fiind nevinovat, înseamnă că e un om blestemat de oameni răi și trebuie lăsat în plata Domnului, ceea ce e greșit - iar ei de fapt continuau să lovească, cum voi mai povesti puțin. Sau își găsesc pretext și justificare să omoare, cu ideea obscurantistă pentru cei proști că omul acela poartă păcatele strămoșilor săi, poate mai ales eu, care eram, cum spun ei, rodul păcatului, fiind copil nelegitim și neștiind nici acum cine e tatăl meu biologic.

Așadar din nou despre familia mea. Unii m-au acuzat nedrept că am spus adevăruri urâte despre familia mea și că asta e inadmisibil, rufele murdare se spală în familie etc. În realitate, eu nu am greșit nimic, nu mai explic aceasta și era vorba oricum de o crimă gravă - veți vedea și mai încolo - și singurul lucru bun pe care îl puteam face era să spun adevărul în întregime și totul era necesar de spus, fiindcă altfel oricum ei mă acuzau că spuneam orice lucru rău comis asupra mea, nu doar cele legate de familie, și aproape toți aveau ideea că omul trebuie să se lase omorât ca în Miorița, dar de fapt numai eu trebuia să mă las omorâtă fără spun adevărul, fiindcă ei chiar cred că toate lucrurile bune și drepte sunt alocate numai lor și numai ei pot fi liberi, iar eu nu, fiindcă m-am născut fără noroc și trebuia să înțeleg asta. Bun, gândiți încă o dată: nu am greșit nimic și nu am făcut niciun rău și nu am spus decât lucruri folositoare, drepte și frumoase în esență.

În familie eu eram copilul nelegitim nedorit, dar nu am înțeles deloc aceasta în copilărie. Unii spun că povestea aberantă pe care au inventat-o psihologii și psihiatrii despre schizofrenici și relația lor cu mama sau cu restul familiei - fiindcă de fapt e o poveste - a fost inventată tocmai pentru ca familiile să își poată distruge și omorî copiii nedoriți. Oricum, eu am prins și studiat și psihiatria veche, când se spunea că suicidul în schizofrenie este extrem de rar. Acum câțiva ani, dimpotrivă, era scris invers, că suicidul în schizofrenie este foarte frecvent, mai des chiar decât în boala maniaco-depresivă.

Așadar am crescut departe de părinți și extrem de fericită. Familia este și ea o instituție socială, dar acum mulți uită sau nu înțeleg aceasta. Este o instituție extrem de importantă și utilă și bună. La origine, romanii numeau familia prin domestos - așa e scris acum în dicționare - iar famulus, originea termenului familie însemna servitorime. Familia mea mi-a servit interesele numai până în 1984. Până la 13 ani toți erau buni și blânzi și mă respectau. Numai mama mea era extrem de rea și nervoasă și eu nu puteam înțelege asta. Ei au inventat cum am povestit, minciuni politice despre folosirea mea ca Dumnezeu pentru interesele puterilor politice, deși în mod clar eu nu am avut nicio legătură cu politica - erau minciuni care prindeau la proști și la nebuni - delir urât despre rostul sacrificiului meu care nu era necesar. Ei au inventat că mama era singura care a rămas trează rândul trecut, când a murit Dumnezeul dinaintea mea și că ea a ost obligată să îmi dea viață pentru ca ei să înceapă un nou circ politic asupra mea, fiindcă religia proștilor într-o lume globalizată și informatizată e politica, ba chiar așa a fost mereu, spun alții.

Pe vremea aceea familia mea știa că mama era nebună și mă chiar apăra de ea. Părinții mei nu au venit la Voluntari unde am crescut, nici atunci când am avut, la rând, aproape toate bolile copilăriei. De fapt nici ei nu aveau bani aproape deloc, nu aveau în mod sigur nici pentru hrană și mama spunea că era invidioasă că nașii mei aveau portocale într-o iarnă, deși nici nașii sau mamaia nu aveau decât puțini bani și îmi făceau uneori unele cadouri. Eu eram extrem de fericită că am o asemenea familie, aveam chiar un fel de cult al familiei în copilărie. Nici în timpul liceului nu am realizat că tata era tată vitreg - deși am crezut că eram poate copil adoptat, fiindcă am găsit niște acte ciudate într-un sertar - și nici restul poveștii legată de familie ca prototip.
Era o familie mică și săracă, unde existau și rudele bogate - respectiv familia preotului Șerban, unchiul mamei, care o adusese pe mama în București. Puiu (fiul mai mare al preotului) era mai atașat de satul mamei și a cumpărat o casă acolo după ce eu am am mai crescut. Celălalt fiu, Ovidiu, a venit în mod surprinzător și ciudat o dată la Voluntari la ziua mea, împreună cu soția și cu preoteasa și mi-au adus două cadouri scumpe - o păpușă, când eu deja crescusem și o mașină de cusut de jucărie, fiindcă mamaia fusese lenjereasă și cosea des la mașina de cusut. Desigur, analiștii vieții mele spuneau că erau cadouri scumpe și batjocură în același timp. Asta nu contează, poate nu au avut intenții rele. Altfel, Puiu nu a venit niciodată în gunoiul și sărăcia în care trăiam eu la Voluntari și nici copilul lui extrem de blond, el și soția fiind oameni cu păr negru complet. Ovidiu a mai venit o dată în mod sigur, dar nu știu de ce, dar nu a mai intrat în curte.

Cele două soții ale susnumiților se evitau, dar frații se mai întâlneau uneori. Eram exact așa fericită cum apăream în poza de la bloc, în Colentina la etajul 9 unde stăteau părinții, cu Puiu, Ovidiu și preoteasa și mama și bunica din sat și bunicul și fetița lui Ovidiu, Monica (care într-adevăr semăna cu amândoi părinții ei), în jurul meu la ziua mea de naștere. Eram copil și familia, inclusiv rudele tatei - maghiare, dar tata nu știa o boabă ungurește - mă puneau mereu în centrul familiei și mă tratau frumos. Țineam foarte mult la toți și țineam minte toate datele nașterilor lor, ca să le pot trimite desene și felicitări de ziua lor și de sărbători. La fel sunt și în alte poze, în centrul familiei și cu drag și căldură pentru toți, fiindcă nu înțelesesem nimic rău deși tot insistau pe cartea Singur pe lume și pe altele de acest gen, și de fapt nici nu era încă nimic rău pentru mine. În afară de familie, țineam extrem de mult și la profesori și la toți colegii de școală și la prietenii de joacă, fiindcă am avut și așa ceva, dar ce e drept mai mult în sat, peste munți, și nu înțelegeam de ce acolo copiii mă acceptau și aici nu.

E adevărat, am scris aproape totul despre familia mea pe blogul meu, dar am reluat câteva idei, pentru a nota ce mai era de notat mai important din ultimii ani.
Ei spun că e vorba de niște porci infecți, care au sperat, de-a lungul istoriei să mă omoare, și de acea diferitele aspecte ale civilizației legate de cursul vieții mele.

Familia Popa, numele de fată al mamei, după ce înainte au fost Sarafin, și Sarafin-Popa, fusese mereu o familie ceva mai înstărită decât familia mea în ansamblu, de aceea verii mei Cosmin și Irina au avut mai multe șanse în viață. Dar familia începuse să mintă de mult, să creeze mitul că eu eram moștenitoare bogată și că familia mea avea bani. Bineînțeles că am ținut la verii mei și am avut grijă de ei de mici - mai ales de Cosmin - și m-am jucat cu drag cu ei și le-am citit povești etc. deși eu am avut mereu grijă de cei mai în vârstă, am fost mirată că ei mă condamnă la moarte practic, fiindcă nu au acceptat să comunice deloc cu mine când au mai crescut. Adevărul bun era când erau copii și se purtau frumos și nu voiau să se desprindă de mine. Am suferit mult fiindcă după adolescență ei nu îmi trimiteau nici măcar un sms de ziua mea sau de orice fel de sărbători, de fapt nimeni aproape niciodată după 84, în afară de părinții lui Cosmin și Irina, dar nu totdeauna. Eu le-am trimis celorlalți mereu urări de bine, trecând peste diferențe de avere sau vârstă și ar fi fost tare frumos să mă fi acceptat și ei și aveam nevoie ca de aer măcar de câteva cuvinte, fie și o scrisoare, fiind eu complet izolată și un om normal. Am explicat toate acestea de mult, am explicat în prima parte eșecul meu social complet legat de psihiatrie și psihologie, faptul că nu mi-au lăsat nici cea mai măruntă relație socială cu alții, fie și cu pacienți psihiatrici. La fel, în familie, nu am avut nici cea mai mică șansă deși gândurile mele au fost mereu bune și pline de iubire și curate și cu judecată dreaptă.
După ce a terminat masterul în Germania, Irina, verișoara mea de la Sibiu, acum la Șelimbăr, fiindcă se leagă de victoria lui Mihai Viteazul acolo (unii spuneau că oamenilor nu le place că totul se leagă de viața mea, dar niciodată nu a fost altfel și nu se poate altfel), a fost readusă în țară de tatăl ei, fiindcă acolo ea practic nu reușise și se îmbolnăvise grav de o boală digestivă, poate și ea fusese otrăvită, nu știu asta. Pentru mine a fost frustrant și foarte trist când am văzut că Irina mă respingea complet, dar vorbea normal cu mama, care fusese o femeie extrem de rea. Eu, când aveam 13-14 ani, fiind tânără, am fost șocată la început de faptul că mama spunea nu doar că mă va omorî și că toată lumea o va crede pe ea, ci spunea și că degeaba eram eu deșteaptă, bună și frumoasă, de parcă m-ar fi invidiat și ar fi fost geloasă pe mine, deși nu erau motive, și nu puteam pricepe cum e așa rea o mamă cu copilul ei. Unii spun acum că unii oameni cred că mama mea nu e mama mea adevărată, deși eu semăn cu ea fizic, și că ea și tata m-au adoptat fiind eu Dumnezeu, pentru interesele politice ale lor și ale altora, prin abuzul asupra creierului meu și vieții mele normale de fapt. Eu totuși cred că e mama mea și e posibil ca ea să se fi purtat monstruos fiindcă voia să mă apere de o societate monstruoasă, de pildă la școală, într-a 8-a, colegii mi-au luat și distrus și carnetul de note și mi-au furat și desenele mele mai frumoase - schițe în creion sau acuarele care erau mai bune și amintiri dragi de la țară, ale mele în mod sigur, încă pot dovedi cum desenam sau pictam, dar profesorul de desen din Voluntari m-a mustrat urât fără vină că nu le făceam eu, ca și cum el nu credea că eu aș fi eu însămi. Ei spun că eu am fost cel mai bun și cuminte copil cu putință, dar familia nu a înțeles. Așadar, Irina Popa, actual doamna Râșniță după căsătorie, îi trimitea mamei mele vederi din străinătate și venea să o viziteze la Voluntari când stătea ea în București, iar mie nu îmi trimitea nici sms-ul salvator, deși știa că sunt săracă și singură. Deși știa că eu țineam la ea mult și mama nu ținea la nimeni și îi vorbea de rău pe toți. Poate fiindcă ea era mai rece afectiv decât mine, simțea că e mai apropiată de mama, dar totuși ea s-a purtat și ciudat și rău cu mine, de parcă era păcălită de minciuni despre mine, nu era vorba doar de respingere.
La moartea tatei, Irina vorbea tare despre mine ”ea nu a avut nicio vină” și nu știu ce naiba de aberație i se spusese încât se purta așa anormal de fapt. Apoi, când venea la mama la Voluntari, spunea lucruri ciudate uneori - cum ar fi că puțină otravă e necesară, ca și cum știa indirect că eu eram otrăvită sau alții, apoi nu știu de ce râdea cu mama că eu sunt ”amărâtă”, adică fără bani, probabil fiindcă voiau să evite să îmi dea ea ceva bani de pâine, fiindcă ea încă de la început, în București, avea 3000 de lei salariul, dacă e adevărat cum se lăuda. Eu cerșeam pe stradă și poate ei voiau să mintă că eu cheltuiam pe țigări și de aceea nu aveam bani de hrană și haine. Oricum poate Irina a fost mințită și ea, fiindcă a apărut pe stradă pe Moșilor și nu m-a salutat. E normal că, având bani, ea și Cosmin întrețineau relații cu familia lui Ovidiu Șerban și cu fiica lui Monica, și cu mine deloc și au fost la nunta Monicăi probabil. Eu nu am avut bani nici pentru nunta Irinei și de fapt nu aveam cu cine să merg și cu cine să vorbesc acolo, neavând relație cu Irina deloc de fapt.

Monica Șerban era un copil cuminte. A venit o singură dată în sat când eram eu acolo și i se păreau tare ciudate toate lucrurile. Era ca în povestea cu Clara și Heidi, eu eram Heidi, dar nu știam încă atunci. Tata îl critica pe Ovidiu că îi dă fetei prea multe medicamente și nu o crește sănătos - mie îmi spuneau că trebuie să fac anticorpi când eram bolnavă. Am fost apoi cu părinții la Monica, când stătea la bloc cu părinții și tata a zis că Monica e un geniu neînțeles, așa cum își bătea el joc de cam toți copiii.

”Întotdeauna tot răul a fost aruncat asupra ta, ceea ce tu nu ai cum să înțelegi, Cristina, și verii tăi de aceea nu au vorbit niciodată cu tine (decât când erau copii) fiindcă pe tine nu te respectă nimeni, fiindcă nimeni nu te-a acceptat niciodată din 84.”
Ei așa gândesc, dar cred că puteți vedea că nu așa e adevărul curat, și că de fapt e vorba de clase sociale, adică averi diferite, așa cum și psihologii recunosc, așa cum e de fapt scris adevărul în cărțile scrise de autori inteligenți.

În anul 2016, despre care voi mai nota ceva mai încolo, verișoara mea Monica, pe care am mai văzut-o doar o dată la înmormântarea bunicii ei preoteasa, care îi spunea ei Monicuța (cum mama și tata îmi spuneau mie Cristinuța dinainte să se nască Monica în mod sigur) m-a căutat. Pe preoteasa bătrână am mai văzut-o o dată înainte să moară, în casa ei veche și printre lucrurile ei vechi, o casă pe care Ovidiu a vândut-o după moartea ei, așa mi s-a spus. Mami preoteasa mi-a dat în dar un vechi costum al ei de haine, văzând că eram săracă și singură. Unii idioți au inventat că mami îmi dădea astfel mie nu știu ce putere simbolică, probabil așa au făcut alți nebuni când tanti Piri mi-a dat inelul ei de tinichea sau argint ieftin din deget, înainte să moară. Mami a mai vorbit despre Andi, fiul lui Puiu, băiatul ei mai mare, care emigrase în Japonia, nu mai avea părul blond și avea o fetiță, dar nu a venit la înmormântarea tatălui său. Monica m-a căutat pe mine pe mail și am vorbit puțin și la telefon. Ea nu m-a mai căutat defel mai înainte și atunci deci ea a făcut o faptă bună și m-am bucurat, sper că puteți înțelege ce înseamnă pentru un om singur măcar câteva cuvinte, prin atâția ani de singurătate. Cu familia Șerban nu am avut relații și nici nu aveam cum să am, fiind ei foarte bogați și vorbind tare cu mama (așa zice ea) despre achiziția unui imobil cu nu știu câte sute de mii de euro, dar parcă mult mai mult, tot în apropierea Căii Moșilor, unde inventaseră unii că le-au adus pe toate cele ca mine ca să le otrăvească și să le omoare.
Monica se ocupa de anumite activități comerciale și mi-a propus poate să mă ajute - în aparență un fel de sinecură dar acest lucru nu era rău pentru mine, era chiar un lucru extrem de bun, fiindcă eram complet singură și săracă complet și ar fi fost extrem de frumos să am câteva contacte cu alți oameni, fie și numai pe mail și aș fi fost bucuroasă și chiar fericită. Monica avea în administrare un site despre firma lor comercială SunPlaza, ceea ce mi s-a părut un lucru bun, adică piața soarelui.
Ea mi-a cerut să facem o încercare (de probă) dacă o pot ajuta în marketing, adică să creez niște descrieri comerciale atractive despre produse comercializate de ei, fiindcă persoana care deja a scris pentru acele produse descrieri amănunțite nu are fantezie și nici sare și piper și ea crede că eu, eventual, aș putea crea ceva mai bun pentru siteul ei. M-a deranjat doar faptul că ea îmi vorbea cu ideea din copilărie a familiei mele, că anume eu eram un copil extrem de inteligent și care citea mult și avea cultură bogată, o idee pozitivă de fapt, dar care îmi punea încă din copilărie eticheta de intrus și geniu dezadaptat sau nebun. Totuși, Monica nu a greșit și ideea aceea era oricum un fleac.

Pentru început, Monica mi-a cerut să scriu despre lâna de alpaca și despre sticla Galle, despre care erau pe siteul ei descrieri amănunțite. Am căutat pe internet și am văzut că erau produse la modă și că mulți scriseseră despre acestea.

(adineaori am băut chefirul pe care mi-l aduce mama de obicei și se pare că era otrăvit tare, dacă voi apuca să termin povestirea veți înțelege și asta deplin și faptul că nu trebuiau să mă otrăvească.)
Deci despre produse comerciale la modă. Eu eram tare otrăvită în 2016, ceea ce pot explica și dovedi clar și concret cum a fost, în mare parte. În 2016, după 9 ani de stat în afara spitalului de psihiatrie, m-au închis din nou, cu multă otravă, cum de obicei mă închideau cu otravă. Eram în stare de aproape inconștiență, și acolo mi-am pierdut conștiența imediat după internare și mi-au pus perfuzii. Mai înainte avusesem stări de frig și căldură/fierbințeală la intervale scurte de timp sau poate și simultan în părți diferite ale corpului.
Deci eram otrăvită și foarte singură când m-a căutat Monica. Unii spun că Monica a fost pusă să îmi telefoneze atunci, tocmai fiindcă ei planificau să fiu mai apoi închisă la psihiatrie.
Am gândit atunci că eu sunt legată de mâini și de picioare neavând viață socială deloc și, fiind considerată nebună sunt un om vulnerabil, în sensul de pradă facilă pentru cei răi, care pot critica ceea ce creez sau scriu eu oricât de bine sau frumos sau drept sau adevărat sau chiar util și înțelept, și că singura soluție ar fi adevărul și anume faptul că nu am fost nebună niciodată și atunci aș fi fost acceptată și respectată și ceea ce aș fi creat bun sau util ar fi fost recunoscut ca atare și nu ar fi putut fi prada celor răi cărora nici nu le pasă de ce este mai bun. Eu chiar am fost mereu un om de încredere, puteam dovedi ușor că psihiatrii și psihologii mint, de fapt chiar v-am arătat asta clar. Deci mă gândeam că sunt vulnerabilă și nu aș putea crea nimic nou legat de lâna de alpaca, că ar fi rău și dacă aș scrie ceva nou sau original, și la fel dacă pur și simplu aș copia din ce scriu alții sau aș scrie foarte similar. Ceea ce conta era libertatea, putea fi adevărul și dreptul deplin la muncă și la studii. Și la acte creatoare frumoase.
În plus, atunci a mai fost încă un lucru rău, pe care vi-l pot povesti. Am găsit pe internet ceva despre sticla Galle sau altceva similar, poate a dispărut între timp.
Era vorba de un anumit fel de clondir de sticlă legat de ceea ce îmi cerea Monica atunci, clondir vechi ca an de fabricație dar nu foarte vechi, cu dop de sticlă multifațetat negru, adică exact acea sticlă pe care eu o aveam pe frigiderul meu micuț din bucătărie, moștenită de la mamaia, sticlă pe care o știam foarte bine din copilărie. Alături de acel frigider se afla un set de coșuri de plastic supraetajate, în care eu țineam, printre altele, tava numită de mamaia de alpaca, pe care îmi aducea cina sau micul dejun în copilărie. Nenorocul meu era că tocmai atunci niște porci probabil dar nu știu sigur, îmi furaseră din bucătărie dopul negru și prețios al clondirului. Este întrutotul adevărat că mi s-au furat lucruri de-a lungul vieții, chiar dacă am fost om sărac, doar pentru că ei voiau să mă facă nebună și să mă țină în stres și teroare, astfel încât proștii să creadă că eu delirez. Oricum, eu puteam explica în așa fel încât ar fi fost clar că nu mint despre acele obiecte lipsă și nu mă înșel, și chiar aveam unele poze dovezi despre anumite lucruri și alte dovezi clare că existaseră niște lucruri și nu mai erau la mine acasă, că nu aveam cum să delirez. Vă dați seama acum poate de ce Ovidiu și Nelu, fratele mamei, țineau la ei acasă obiecte din trecutul meu, încă din copilărie și lucruri de ale mamaiei. Ei pur și simplu nu înțeleg nimic din ceea ce e bun și vor și ei să lovească fără rost în viața mea.

În realitate și ei, cei de pe mintea mea au recunoscut și ie același lucru pe care l-am înțeles și eu: oamenii au gândire magică și mistică legată de mine ca Dumnezeu și nu pot privi și înțelege nimic din ceea ce e simplu în mod rațional. Ei spun că familia mea e compusă din nebuni politici și că în general nebunii politici m-au lovit cel mai mult. Pentru ei este vorba de luptă sau transfer de putere, când în realitate, un Dumnezeu nu poate fi schimbat și este în legătură cu toate lucrurile încă de când se naște. Un astfel de om nu trebuie chinuit, asta au spus și ei mereu, ci trebuie respectat și acceptat. Și eu am fost numai binele oricum. Ei zic că idioții, inclusiv familia mea, nu mă consideră om ci sclavă și bun public și nu vor să recunoască nici dreptul meu la proprietate ca om liber și de aceea li se pare normal să îmi ia lucrurile fără să ceară voie. E ceva foarte simplu - exact cum au spus și ei - eu am fost mereu așa, nu am dobândit nicio putere în cursul vieții și așa m-am născut și așa va fi o alta în locul meu, un prunc pe care familia mea nu îl cunoaște după ce mor eu. Atunci când mi s-a întâmplat necazul cu clondirul, uitasem pe moment că totul fusese legat de viața mea exact la fel mereu, atât de obiecte, cât și de cuvintele toate din viața mea, și de numele proprii și de toate povestirile din viața mea. Ei spun că oamenii simpli nu pot înțelege așa ceva și cred că e făcătură sau blestem și idioții cred că e din cauză că eu eram bolnavă psihic sau f_tă etc. dar în realitate e un fenomen normal și nu dăunează nimănui. Idioții care au lovit în mine fără motiv sunt cei care au făcut răul, fără motiv. Funcția mea ca Dumnezeu în acest sens este absolut necesară și bună, dar e o utopie să ne imaginăm că proștii vor înțelege vreodată adevărul. Ei mi-au reamintit că de fapt conexiunea aceasta exista de când eram foarte mică, numai că atunci nu puteam conștientiza acest lucru. Această putere nu are legătură cu politica și nu poate fi transferată altuia, nici prin moarte, doar că se va naște alt prunc, după ce idioții m-au chinuit monstruos în numele unor deșertăciuni fără sens și unor puteri care nu reprezintă absolut nimic și care nu au avut niciodată legătură cu mine.

porcii posibil, chiar probabil nu m-au lăsat să scriu azi, exact cum au făcut mai demult, m-am chinuit foarte mult azi, m-au întrerupt de sute de ori și durează mult de tot până apare un rând pe ecran, deci va trebui să continuu povestirea despre familie în altă zi, nu azi, deși altfel aș fi terminat de scris azi totul la acest subcapitol. Ei spun că ei nu pot crede că sunt eu dumnezeu din moment ce nu am putut face nimic în viață, fiindcă ei nu știu că eu, chiar dacă NU eram dumnezeu, am fost un om perfect bun și cu iubire perfectă față de familie și oameni și un om foarte inteligent dar nu aveam cum să îi conving să nu mă otrăvească și să mă lase să muncesc și să studiez legal, fiindcă ei chiar nu mă lăsau, deși eu puteam. Și nu trebuiau să mă izoleze.
Ei zic că puterea pe care am avut-o eu ca dumnezeu în acest sens a fost de spirit și viață deci, de înțelegere și iubire și bunătate. Dar oamenii, spun ei, nu dau doi bani pe omul bun și inteligent și ei recunosc ca stăpâni doar pe cei care au puteri magice sau puterea distrugerii, deci a pedepsirii lor. Ei consideră că oamenii sunt proști și că puterile lor politice sau științifice sau tehnologice nu ar exista fără oameni buni și care înțeleg sistemul și au putere de conectare și sinteză sau sistematizare a lucrurilor.

Apoi, în 2016, am fost închisă la psihiatrie după tentativa Monicăi de a mă conecta și răspunsul meu negativ în scris, dar nu urât. Bineînțeles, anul următor 2017, în decembrie i-am scris urări frumoase Monicăi și familiei sale de sărbători, cu drag, fiindcă, în definitiv, ea a fost singura care și-a adus aminte de mine de atâția ani și eu nu am fost niciodată nedreaptă. Dar ea, în mod trist nu mi-a răspuns defel, și m-am simțit tare tristă, ceva i-a furat mințile sau i s-au spus minciuni, vă pot arăta conversația noastră fără succes. E încă în mailul meu.