5.05.22

E necesar totuși să mai fac o încercare, chiar dacă unii vor crede că sunt nebună sau proastă - adică voi încerca să explic încă o dată ceva esențial despre adevărul spuselor mele, un lucru simplu, de la sine înțeles, pe care și copiii îl pot înțelege.

Eu am spus de mai multe ori că e evident că nu am delir și nu mint sau fabulez, fiindcă am prezentat aproape doar fapte brute, clare, concrete, deci fără interpretări sau sentimente care pot deforma realitatea și erau destule dovezi despre ceea ce am spus, iar restul faptelor puteau fi clar deduse din ceea ce era în mod dovedibil adevărul. Totodată se poate trasa cu precizie periplul meu intelectual de-a lungul vieții și se poate arăta clar cum sunt ca persoană, ca subiect cugetător și rezultă astfel clar că nu aveam cum să fiu un monstru care debitează minciuni neverosimile și urâte. Fiind clar un om inteligent și bun, nu aveam cum să mă înșel sau să exagerez (blogul a fost scris cu acribie pentru exactitate), nu aveam niciun interes să mint. Atunci au apărut unii cu ideea că psihologii au mințit ceva impalpabil și fără dovezi, anume că eu am amestecat visul cu realitatea, dar numai cei mai proști pot crede așa ceva, eu fiind încă în stare să dovedesc ce și cum sunt. Ar mai fi ideea că psihologii sunt cei care inventează minciuni despre oameni, politicienii despre politică etc.(?)

Lucrul simplu la care vreau să mă refer este următorul. Ei spun că poporul m-a condamnat la moarte pe baza unor minciuni, lucru ce nu îl înțeleg și nu îl cred și mi se pare ilegitim și la care voi reveni mai încolo. Poate e adevărat, nu știu și nu am știut nimic despre aceasta. De aceea, fiind evident otrăvită și torturată în multe feluri, deja povestite, am scris adevărul în mod firesc și curat, ca orice om de bună credință. Acest blog cu memoriile mele complete și exacte a luat naștere abia în 2013, deci după aproape 30 de ani de tortură și închisoare sau abuz, încălcare a drepturilor omului. Sunt necesare din nou câteva precizări: în primul rând eu am fost mereu un om tăcut și nu am fost gură-spartă, am scris totul din cauza firescului instinct de supraviețuire, fiindcă eram clar otrăvită și izolată de foarte demult. În același timp am scris totul și datorită torturii create de vecini și de însăși otrava administrată. Oamenii oricum m-ar fi omorât, chiar dacă nu aș fi scris nimic și aceasta e un lucru rău, cu consecințe grave și pentru alții, eu fiind o membră a speciei încă tânără (eram), bună și inteligentă cu adevărat. Este și o crimă monstruoasă per se. Se poate lesne vedea că nu m-am grăbit să scriu adevărul, din mai multe motive. Unul este că eram pe deplin conștientă că nimeni nu ar crede, că vor juca un teatru absurd cu deplină ipocrizie, în care toți mint, chiar dacă au înțeles că tot ce am scris e adevărat, cu ideea mușamalizării, cum au chiar spus de acum 16 ani. Nu eu am creat această atitudine a lor, era un fapt clar încă dinainte de a fi scris eu totul, și era evident în modul în care mă trata familia de la început. Deci eram conștientă, dar am scris totul forțată de împrejurări, nu am făcut niciun rău spunând adevărul, dar mai devreme nu aveam cum și cui să spun și am răbdat cu multă speranță. Dacă aș fi avut o relație oarecare cu altcineva, atunci aș fi vorbit despre cărți, despre vreme și mode etc., ceea ce ar fi fost un mare progres. Unii spun că singura mea șansă a fost internetul (în rest oricum eram izolată), dar nu a fost să fie să reușesc să îi conving să își schimbe decizia greșită. Ceea ce merită să fie reținut este faptul că eram conștientă că oamenii nu acceptă public aproape nimic adevărat legat de abuzuri în familie (oricum aș fi scris e inacceptabil pentru mulți să fie scris adevărul în această privință și astfel victimele familiilor lor sunt ținute închise și izolate, sunt închise la psihiatrie etc.)sau aproape nimic despre adevăruri care ating politica, cu care eu nu am avut legătură, dar am scris despre revoluția la care din nefericire am fost martoră. Sunt și alte subiecte tabu pentru oameni, și, din aproape în aproape, aproape nimic din ce am scris e acceptabil public. Eram conștientă că vor juca teatru că mint sau că sunt nebună. Din câte știu, nici nu au existat cazuri în care să fie public adevărul despre victime de acest tip. La această stare de fapt contribuie și prejudecățile proștilor sau diversele locuțiuni care mistifică realitatea, cum ar fi că nimeni nu are voie să își facă dreptate singur, ceea ce s-a extins prin ideea total greșită că nimeni nu are voie să ceară dreptate el însuși, cum am făcut eu. Totuși am avut dreptate, fiindcă oricum oamenii ca mine, cei aflați în astfel de situație, sunt oricum singuri și neputincioși. În plus, familia mi-a promis de foarte mult timp că mă va distruge psihiatric, că mă va omorî, fiindcă lumea îi va crede pe ei, fiindcă aparent ei erau altceva pe față și ceva monstruos la spate, eu fiind mereu om bun și lucid și normal, fără greșeli și un judecător imparțial.

Așadar, nimeni nu acceptă să fie public adevărul că un om nevinovat e otrăvit. Otrăvirea e și ea tabu. Acesta e unul din motivele pentru care unii au inventat că am fost condamnată la moarte. În ciuda faptului că astfel încalcă sfintele porunci, așa cum încălcaseră și cu preacurvire asupra mea. Ori poate am fost, cum zic alții, chiar fără să mă întrebe nimeni nimic, bazat doar pe minciuni. Dacă se află de un caz de crimă prin otrăvire, atunci unii așteaptă ca omul să moară de-a binelea, pentru ca ulterior, eventual, să spună adevărul, nu neapărat în public. În plus, în toată această mizerie, mai sunt și minciunile scabroase ale psihologilor și psihiatrilor. Eu am avut dovezi clare în multe situații de otrăvire a mea, cum am mai scris și explicat concret, dar nimeni, în mod firesc, nu a fost interesat de adevăr, așa cum era clar de la început. Oamenii mai proști au chiar tendința să creadă că omul respectiv e nebun, fiindcă sunt îndoctrinați de psihologi sau psihiatri sau fiindcă ei cred că tot răul fizic al acestor presupuși nebuni vine de la f_terea lor. Totuși, chiar dacă, să presupunem, eu aș avea delir că sunt otrăvită, nu dăunez prin asta nimănui. Mai mult decât atât, este total absurd să omori un om evident izolat, bun, nevinovat, inteligent din cauză că a fost otrăvit mai înainte. Omul respectiv ar putea fi acceptat în lume, chiar dacă e otrăvit în continuare, iar oamenii inteligenți oricum nu se plâng de otravă, fiindcă știu că asta înseamnă să fie închiși la spital și apoi oricum otrăviți din nou. Dar e ceva greșit. Oricum, dacă mă acceptau, nu aș fi dăunat nimănui și cel mult aș fi spus adevărul dacă aș fi fost întrebată și aș fi oferit dovezi dacă erau cerute. Să nu uităm că eram conștientă și de faptul că pentru unii proști pare incredibil atâta rău asupra unui om nevinovat și incredibilă pare și valoarea certă ca persoană a individului nevinovat.

Am spus că voi reveni la ideea condamnării mele la moarte și tot restul torturilor pe baza unor minciuni. Sunt unii care insinuează mereu și mereu că există un tribunal ocult al poporului și că poporul m-a condamnat la moarte fără să știe nimic despre mine. Nu știu dacă există așa ceva, dar un popor nu poate condamna un om, nu există gândire rațională colectivă. Nu există voință colectivă, aceea e o iluzie. Dintre toți cei care m-au condamnat eventual, probabil fiecare crede altceva despre boala psihică în general sau despre mine - de fapt nimeni nu poate crede ceva rău, fiindcă nu există temei. Deci rezultă că, dacă ar fi așa, ei m-au condamnat în ascuns, știind bine că adevărul deranjant despre revoluție de exemplu - așa cum am trăit-o eu - e chiar adevărul, sau știind că otrava e chiar adevărul etc. dar crezând că eu aș fi ceva rău sau că aș fi avut anumite greșeli. Atunci, mă întreb eu, din moment ce condamnarea este pentru oameni care greșesc (așa se presupune) și deci contează cum e omul, indiferent de necazuri sau izolare, tortură și altele, de ce nu puteau să lase viața mea liberă de tortură și acceptată în lume cu drepturi normale la studii și la muncă, bazându-se în ascuns pe adevăr? Nu era nevoie să fie public faptul că nu am greșit nimic sau tot adevărul din acest blog, puteau să mă accepte, chiar cu mai puține relații cu alții, bazat în mod privat, nu public, pe adevărul clar. Dar eu sunt izolată cu adevărat din 84, nu am avut nicio șansă. Iar ”ei”, care nu ar fi un impediment în viața mea socială eventuală, mereu spun că oamenii cred că eu sunt cu totul altceva decât sunt, în general ceva rău, eu fiind binele curat.

Acum vă rog, deși știu că nu aveți nimic în comun cu mine, să vă puneți puțin în locul meu, presupunând că credeți adevărul despre mine și nu vă plac minciunile urâte ale mamei mele de exemplu.
Sunt conștientă că simplul fapt de a spune adevărul despre mama vă poate ridica semne de întrebare și puteți crede cu adevărat că eu aș fi psihotică, grav bolnavă psihic, fiindcă, din câte mi s-a spus, așa se procedează cu oamenii nedoriți. Dvs. puteți fi naivi și păcăliți de miniciunile psihiatrilor, fiindcă asta e meseria lor. În cazul meu au greșit profund, fiindcă am fost un om normal mereu și chiar un om de valoare. Uneori am înregistrat-o pe mama, astfel încât aveam destule dovezi despre ea. Dar dacă ați fi fost cu mine, dacă m-ați fi cunoscut sau ați fi vorbit cu mine, ați fi înțeles binele și faptul că spun exact adevărul.
De fiecare dată când intra la noi în casă un musafir sau vizitator, de-a lungul vieții, ceea ce se întâmpla rar, mama profita de ocazie ca să mă vorbească de rău și să inventeze diverse lucruri inexistente. Aproape mereu când conducea la ieșire vizitatorii, de când eram copil, mă vorbea pe la spate în așa fel încât să mă discrediteze. Dar și pe față, tratându-mă de parcă eram altceva. Posibil mama m-a respins din prima copilărie deși eram un copil bun, numai fiindcă eram copilul nu știu cui, tata nu era probabil tatăl meu, nu exista chiar nicio asemănare.
Azi au venit doi oameni să măsoare geamurile noastre pentru termopane. Banii provin de la mine, din moștenire de la bunica dinspre tată, de la care mama a luat doar un sfert și la fel e casa la care suntem coproprietare, totul e la comun, banii casei etc și contribuim amândouă.
După ce au plecat, mama a mers la vecinul M, cum face adesea, uneori ei stau doar ei doi de vorbă la un pahar de alcool și pun țara la cale. Mama nu ar trebui să bea, dar beau împreună. Și mă bârfesc pe mine uneori, i-am mai prins. Mama este un om rece, rău și calculat, care față de mine își arată toți colții și nervii monstruoși. Față de M ea joacă rolul unei nebune cu suflet bun și cald, expansivă și neajutorată și terorizată de mine, după tot ce mi-a făcut! Azi am prins-o la M cu lacrimi în ochi și spunând că ea este certată de mine, sau așa ceva. Nu știu sigur-sigur.Repet, ea mă terorizează, nu eu pe ea. Lacrimile ei sunt așa zise lacrimi de crocodil, după cum le numea nașul meu, Dzeu să îl ierte. Am întrebat-o la ce se referea și a mințit ceva despre soția lui M. Clar minciună, auzisem și văzusem bine, nu avea rost să plângă pentru soția lui M. După ce a contribuit la moartea membrilor familiei și a câtorva câini, oameni și vietăți pe care am încercat în zadar să le salvez, ea are pretenția să lovească și să mă omoare și pe mine, așa cum a spus încă din primii ani de liceu ai mei, deși eu nu am greșit nimic și nu mi-am deranjat părinții niciodată. Repet, mama joacă rolul unei nebune proaste și cumsecade, dar e extrem de rece, calmă și rea. Nu știu de ce, așa a fost mereu. Cu vecinii vorbește desigur despre politică și bani, eu nu am cum să ”socializez” cu ei. Adesea scoate limba la mine, dar nu știu exact de ce, poate că cineva îi lovește frâul limbii. Unii spun că, deși totul a fost la fel 50 de ani, oamenii nici acum nu au înțeles adevărul. Eu personal nu știu dacă să mai cred în mama și, chiar dacă ține la mine și joacă doar teatru că nu e așa, atunci de ce niciodată nu se poate sinceritatea? De ce a trebuit să mă chinuiască întreaga viață?
(ei spun acum că numai așa puteau ei să îi distrugă pe ruși și alții că de fapt așa cred toți nebunii, adică prin sacrificarea mea - nu e adevărat, din câte am înțeles eu, nu poate fi asta, pot explica, poate nu am înțeles eu) Între mine și mama a fost un conflict în ce privește culoarea termopanelor pe care le vom avea și mama a inventat că noi aveam termopane maro pe când trăia tata, deși sigur nu au fost maro și aproape sigur nu am avut termopane deloc, pot să verific într-o poză de atunci, nu aveam fiindcă nu aveam bani nici atunci, tata nu a putut schimba nici măcar mașina Dacia. Tata a murit în 2005.Mama are obiceiul să fabuleze și legat de Colun, satul bunicilor, lucuri cert false, de care îmi amintesc precis. Unii spun că face așa fiindcă oamenilor li s-a spus minciuna că noi aveam bani, și noi nu am avut deloc niciodată. Deși ea minte, lumea aruncă asupra mea ideea că aș fi nebună și aș fabula sau că aș minți. Mă deranjează acest obicei al mamei de a minți, mai ales că lumea pune cu ipocrizie la îndoială adevărul celor spuse de mine. Ea minte despre orice, de pildă a tăiat vârful unui brad din curte și bradul nu a mai crescut și ea spune invers, că nu a tăiat nimic și că admiră lupta pentru viață a acelui brad chircit! Azi, 6 mai, spunea că dacă mă duc la vecina Fana, o bătrână, ea va confirma că bradul era legat cu sfoară ca să stea drept - cea ce e posibil, dar ea precis l-a tăiat, deși eu am spus sigur să nu îl taie și bradul nu a mmai crescut. De panglică nu îmi amintesc, dar sigur a fost panglică la vișinul de la poartă. Mama mereu e ceva rău, de exemplu pentru ce îmi spune de Fana? Ca să insinueze că eu am goluri în memorie și ea nu. Eu niciodată nu am vorbit ceva rău și nici măcar o dată toată viața nu am atacat-o verbal. Nici pe ea, nici pe alții. Cumva, societatea, care m-a închis cu mama în izolare de zeci de ani, insinuează încă un lucru posibil: că dacă mamei i s-au plantat în cap amintiri false, înseamnă că și mie la fel și deci eu spun aberații, când în fapt e adevărul, dar am fost total izolată, deci nu puteam lăsa dovezi mai clare ale adevărului despre viața mea prin dialog cu alții și toate dovezile concrete pe care le avem. E hidos, am fost totuși un om perfect. ei spun că meseria psihologilor și psihiatrilor nu este de a minți și a face răul, cum am scris eu vag, ci invers, binele, dar ei numai cu mine s-au purtat așa - eu nu știu cu certitudine, căci dacă ar fi așa, dacă e doar o excepție care nu i-ar condamna, atunci de ce nu vor să fie adevărul și mă omoară direct și indirect? Și de ce să se poarte numai cu mine așa?
Minciuna la care ei țin implică trei lucruri - cei care mint, cei care sunt mințiți și cei care știu adevărul. Aceștia din urmă sunt de trei feluri - cei care află de la alții și cei care descoperă și înțeleg singuri. Deoarece oamenii buni și inteligenți înțeleg singuri adevărul, ei vor ca aceia care mint să fie tot ei singurii care știu adevărul. Minciuna nu are niciun sens dacă nimeni nu știe și nu crede adevărul.
Azi, 6.05.22
Ei spun că, deși nu am greșit nimic, trebuie să înțeleg că unii oameni sunt pur și simplu mâncați de vii și omorâți. Apoi au spus și azi că eu sunt binele în cele mai mici detalii și mama numai răul.
Apoi au spus că oamenii nu suportă bunătatea mea excesivă și că toți vor să trăiască în minciună. Apoi că toți vor să mor. Azi copilul vecinei iar nu m-a salutat, ei spun din nou că copiii sunt îndoctrinați de mici. Ei zic că mereu am greșit făcând publice ideile acestor porci și oamenii cred că sunt nebună și că acum risc să mor sigur.

Azi am fost la farmacie să iau pastilele lunare.
Ei zic că nu e bine să merg să mă internez la psihiatrie și că oamenii vor din nou să mă înhațe să mă închidă la psihiatrie din același motiv ca la început, anume faptul că au mințit despre mine
iată ce s-a întâmplat azi - am telefonat la medicul psihiatru, unde mereu îmi răspunde psihologul din cabinet, OP. OP m-a luat la rost când i-am explicat că medicul mi-a prescris jumătate din doza de somnifere lunare. A mințit de trei ori. Întâi m-a acuzat că ea mi-a explicat de multe ori că sistemul medicamentelor compensate nu permite decât 30 de somnifere odată (!) adică unul pe zi pentru o lună, deși nu mi-a spus niciodată asta. Iar mie mi s-a dat rețetă pentru 2 luni, fiindcă așa a propus ea mai demult.
Dar, spune ea a doua minciună, e posibil doar dacă îmi dă medicamentul pe o lună și la fel celelalte două. Bine, spun eu, atunci puteți acum să îmi prescrieți rețetă normală, nu compensată, ca să iau în continuare câte una seara? Nu, zice ea din nou, și minte a treia oară că mi-a explicat că medicul psihiatru nu vrea să îmi mai dea decât o jumătate de pastilă pe zi. Bine, spun eu, atunci pot veni la dvs. să vorbesc cu medicul psihiatru? Da, zice ea, luni dimineață. Am rugat-o să îmi spună la ce oră, dar a închis.
medicul psihiatru a hotărât acest lucru fără să vorbească cu mine, dar poate are dreptate - dacă voi reuși să dorm cu jumătate de pastilă nu mai merg luni, dacă nu pot dormi, voi merge acolo, chiar dacă mă internează, cum spun ”ei” azi.
Ei spun - dar nu știu dacă așa e, că psihologul OP s-a îngrozit când a citit blogul meu și nu poate crede adevărul fiindcă e proastă.??!
Pe drum mi-au spus din nou că am acum cancer, fiindcă am fumat din nou din decembrie, dar și că toți au făcut tot posibilul să mă omoare, că mi-au dat bineînțeles otravă multă în țigări.??? Oricum, am dureri mari de coloană, de oase, înțepături la ficat, și la coloană, cum nu am mai avut. Azi am avut și greață.
Mă gândeam că oamenii mă omoară și fiindcă ei văd în mine doar victima, martirul, și nu văd ce am fost și sunt ca om. De data asta ei m-au contrazis, cu ideea că oamenii nici atât nu mă văd, adică martir, crezând toți că sunt nebună. Bine, întreb eu, dar cu cine mă compară atunci? Ce este pentru ei conceptul de nebunie?

7.05.22
Ei spun că, deși nu am avut niciodată delir, cum au mințit psihiatrii, întreaga lume are delir monstruos despre mine. Alții spun că nu înțeleg de ce nu mor, fiindcă m-au izolat complet, deși nu trebuiau să mă omoare. Acum mă umflu la picioare zilnic și nu mă dezumflu nici noaptea, pe lângă durerile de coloană mari. Oare au dreptate cei care spuneau că am cancer? Mai spun ei din nou că toți cei care au înțeles adevărul au înnebunit, deci ei ori sunt nebuni, ori nu au înțeles. Eu spun adevărul - dacă ar fi înțeles tot adevărul nu ar fi înnebunit și nu m-ar fi omorât. Azi mi-e destul de rău cerebral, încă mai sunt unii care spun că din nou am fost otrăvită și f_tă. Mereu au zis că eu am fost mereu așa cum sunt acum și oamenii au crezut mereu că eu aș fi altfel. O aberație mi se pare ideea lor că nebunii vor să mă omoare, ba chiar mă omoară, fiindcă vor să ascundă faptul că ei sunt nebuni, nu eu. Ei spun că eu am sperat să obțin mila altora, dar mi-am scris memoriile cu o exactitate de ceasornic. Probabil că ei vor să spună că numai cei care par proști merită mila altora, dar eu chiar nu am avut nicio șansă - e adevărul. În plus, e simplu să înțelegi că, cu cât omul scrie mai exact, este mai inteligent și are un suflet mai mare, mai bun. Ei zic că oamenii nu trebuie să spună niciodată adevărul despre familie, căci vor fi omorâți. Ei spun că oamenii comit mereu aceeași crimă monstruoasă, în numele unor iluzii grotești. De multe ori au spus că toți vor ca ei să mă facă cartof și ei pur și simplu nu pot. ???

azi au inventat că mama mea nu i-a păcălit pe toți și că de aceea a cerut ”întăriri” din Ardeal, fiindcă va veni probabil la noi în vizită peste un timp Otilia, o fostă colegă de liceu a mamei, pe care ea nu a văzut-o de zeci de ani - probabil că sunt un fel de nebuni politici, care visează că eu mă luptam cu mama sau nebuni care cred că eu deliram așa ceva, când totul a fost cum am povestit, era exclus să delirez, acum au scos ideea că Otilia îmi va da lovitura de grație și totodată că Otilia cunoaște un secret despre mama. Otilia e singura prietenă a mamei pe care am găsit-o între pozele vechi ale mamei, în uniforma cu guler rotund de odinioară.
Ei zic că eu nu sunt acceptabilă fiindcă sunt prea inteligentă și, dacă m-ar accepta, aș face totul praf, adică asemănător cu chipul și gândirea mea - sunt nebuni, nu aș fi făcut nimic praf, repet, sunt nebuni. Gândirea mea ar fi fost ceva foarte bun și social, dar nu au acceptat, probabil ei cred că eram ceva rău, deși nu există motive. Puteam arăta perfecțiunea gândirii mele și suflul extrem de bun și fericit al vieții, chiar dacă nu am fost expansivă, ci un om auster.
Noaptea de 7 spre 8 mai.
Într-adevăr nu pot dormi cu 1/2 pastilă somnifer, cum mi-a dat medicul psihiatru fără să vorbească cu mine măcar. Cred sau de fapt mă tem deja că va trebui să merg să mă internez la spital, nu am ce face. Sunt obeză și mi se dă doar jumătate. Mama nu a avut diagnostic psihiatric și i se dau aceleași somnifere de către medicul de familie, chiar excedentar, uneori cred că a luat doze mai mari de 1. Deși doarme sforăind, lasă și televizorul extrem de tare, să nu pot dormi deloc. Încă o aberație - ei spun că oamenii nu mă acceptă crezând că ar înnebuni.??

Repet, ceea ce am spus mereu, de mai multe sute de ori: Trebuia să fie adevărul tot despre mine și atunci ar fi fost dreptatea în mod sigur, adică aș fi avut dreptul la muncă și la studii și aș fi fost precis acceptată, fiindcă eram cu adevărat motivată, dar și capabilă cu adevărat. Ei reacționează urât când eu spun asta cu ideea - ”O, Doamne, Doamne, Doamne”, bătându-și joc de mine. Ei spun că în ultimii ani m-au incapacitat oricum și deci e prea târziu pentru așa ceva, deși chiar numai lipsa dreptului la studii mă ucide. Doamna Minulescu, de care am mai vorbit mi-a dat sfatul să merg la Colegiul psihologilor, unde m-aș fi dus în mod sigur, fiindcă nu am primit niciun alt sfat întreaga viață și nu mai puteam îndura, dar tocmai atunci a început pandemia, cam acum 2 ani și ceva și acum e din păcate prea tărziu, căci m-au torturat cerebral mult prea puternic și aproape în fiecare zi sau seară, distrugând ceea ce eram. Nu am găsit nicio formă de învățământ la distanță, nu am știut unde să caut și oricum, din cauza izolării din 84, trebuia să văd măcar puțin câțiva oameni. Nu avea niciun rost să mă distrugă, totul a fost cum am povestit aici pe blog și nu am avut greșeli sau defecte toată viaaț - dar ei spun mereu că trebuaiu să mușamalizeze adeăvărul și faptul că am fost abuzată monstruos. În mod sigur erau multe forme de studiu, inclusiv de formare continuă sau reprofilare, de pildă pentru profesorii de științe socio-umane erau doi ani de filozofie, exact ce îmi trebuia, dar nu aveam serviciu, și trebuia să fiu acceptată, să mă vrea cineva, să mă invite cineva, oriunde. Deci trebuia să fie adevărul, inclusiv ce este pe blogul meu, pentru a avea dreptul la muncă și la studii superioare, pe care le meritam. Eu am scris multor psihologi care nu au vrut să mă accepte sau mi-au trimis (doar unul) o scrisoare de batjocură, ca și cum nu aveam minte deloc și eram idioată, vă pot arăta. Am scris și multor instituții de sănătate mintală și de terapie și am dat adresa blogului, dar nu vor se pare decât distrugerea și moartea meea, cum au spus și aceștia care m-au torturat cerebral monstruos în ultimii ani. Ei mereu vin cu ideea torturii și distrugerii cerebrale, ca să nu fie adevărul, cum au și făcut mai ales în ultimii 6 ani. Iar la studii și muncă, cum eu încă visam, sunt în general acceptați doar oamenii care au relații cu alții. Ei mereu au spus că este exclus, fiindcă toți au mințit. Acum iar e măduva atacată, căci mă dor rău coloana lombară și degetele mâinii, probabil din cauza otrăvurilor de mai demult. Scriu foarte greu.