Infernul sunt ceilalţi, partea a VIII-a

În perioada 1991-1996 am fost studentă la facultatea de psihologie din Bucureşti. În total am făcut 6 ani de psihologie, (5 plus masterul) fiindcă aşa era pe vremea aceea. Am circulat mult prin Bucureşti fiindcă atunci sediul se tot muta şi făceam multe cursuri în alte facultăţi şi diverse locaţii din oraş. În aceste peregrinări sau anii de tinereţe care au urmat m-am întâlnit uneori întâmplător cu foşti colegi sau profesori din liceu, cum ar fi doamna Teodorescu de chimie care fusese o profesoară foarte bună, la care ţineam mult, de care le plăcea şi colegilor mei, deşi în mod ciudat făceau multă gălăgie la orele ei. În anul II de facultate colegii au organizat cu întârziere balul bobocilor şi au fost invitaţi Valeriu Sterian şi parcă Nicu Alifantis şi eu le-am luat autograful pe care l-am rătăcit prin vreo carte. După ani urma să fac practică pedagogică la liceul Bălcescu (actual Sf. Sava) unde preda psihologie d-na Lucia Sterian, soţia acelui cântăreţ.

La început, după spitalul de psihiatrie, am fost oarecum agasată de profesori care mă întrebau de diagnosticul meu sau de tratament, fiindcă era vizibil că eram sub influenţa unor medicamente puternice. De pildă doamna Tamara Dumitrescu (cam acesta era numele ei) cu care făceam teste în laboratorul facultăţii, profesoară care era asociată psihologiei muncii sau experimentală pentru lucrări practice. Nu mai ţin minte numele cursului dar pot găsi în acte şi adăuga. Ea a fost foarte indiscretă de faţă cu ceilalţi colegi ai mei. Tatăl meu (din câte mi-a spus) a fost şi a căutat-o ca să semneze o hârtie din care să reiasă că eu am făcut cu ea practică, deşi nu putusem să fac ore de practică deloc(era necesar să avem astfel de atestate pentru notă). La sfârşitul facultăţii tata spunea că el ar fi vorbit (parcă) cu acea doamnă să mă angajeze în psihologia transporturilor, dar nu mai ţin minte ce s-a întâmplat şi nici de ce în final am rămas fără loc de muncă. Ideea era să devin un fel de psiholog care dă teste pentru cei care se angajează ca şoferi sau aşa ceva. Tot legat de anii aceia, la sfârşitul facultăţii colegul Ovidiu Pop îmi spunea că era firesc faptul că eram respinsă de colegi, fiindcă ei mă vedeau cum umblu de colo colo ca un roboţel, fiindcă eram sub efectul acelor medicamente. O altă întâmplare urâtă a fost cea cu d-na psiholog Cici din spitalul de psihiatrie, unde am ajuns chipurile pentru o demonstraţie doar eu împreună cu Cristi Galeru, un fost coleg al Luizei, care intrase la psihopedagogie specială şi care venise la mine acasă în vizită de câteva ori. Alţi colegi nu au mai venit.El ştia o parte din chinurile prin care treceam eu şi Luiza şi spusese că probabil e o explicaţie psihanalitică a faptului că eram amândouă chinuite de urinatul vecinilor de deasupra. Cu alte cuvinte ne făcea nebune. Făcuse şi el meditaţii cu Zăgrean şi avusese probleme cu părinţii (mama lui era medic) legate de politica postdecembristă. În 2007 l-am întâlnit pe stradă. Devenise homosexual din câte spunea el, era foarte vulgar şi spunea că Dumnezeu l-a făcut aşa şi nu mai nega de data aceasta existenţa acelor posesii sexuale de la distanţă. Zicea că el este schizofren fără acte şi îmi spunea că sper degeaba adevărul şi dreptatea în cazul meu, din moment ce au trecut peste 20 de ani. Voi mai vorbi de el mai încolo... Atunci era o persoană cuminte şi blândă. Părea timid, îmi adusese în dar o carte de filozofie cu dedicaţie, pe care desigur o mai am. La spitalul de psihiatrie la psihologul Cici fusesem invitaţi de d-na Răşcanu, dar numai eu mersesem şi mă întâlnisem din întâmplare cu Cristi. Acolo am fost şocată să descopăr că Cici făcea un fel de terapie de grup şi m-a luat ca subiect ca şi cum eram pacientă şi îşi bătea joc de dorinţa mea de a avea copil, cel mai important lucru din viaţa mea. Ceea ce m-a iritat şi mai mult a fost faptul că ea a apărut ca din întâmplare pe o stradă din apropierea locuinţei mele. O altă poveste neplăcută a fost cea cu doamna Liiceanu Aurora. Datorită ei am ajuns în nordul ţării în localitatea Lăpuş, unde fusese un conflict între ţigani şi români. Cei din grupul care era acolo pe teren m-au primit cu dezamăgire că nu eram doamna Liiceanu pe care ei o aşteptau. Totul a fost o urâtă înscenare sau scenariu din care eu am ieşit cu penele jumulite. De fapt nu am greşit nimic. Să explic pe scurt. În anul III de facultate am făcut un curs de etnopsihologie cu dl.profesor Mihăilescu Vintilă, persoană care există şi în wikipedia.

Dl. Mihăilescu era un tip excentric. Pentru examen ne-a cerut să facem o mică cercetare psiho-socială, ceea ce pentru mine era dificil în condiţiile în care eram chinuită de acele medicamente. Am însăilat un chestionar pe care l-am aplicat unor tipuri diferite de ţigani din satul bunicilor şi din jurul satului. Am făcut o analiză comparativă şi am discutat rezultatele. Tata mi-a printat lucrarea la el la serviciu. Apoi m-a dus cu maşina acasă la dl. Mihăilescu să discut cu el despre examen. Ştiu că poate părea straniu, dar exact aşa a fost. Am impresia vagă că profesorul locuia pe lângă locuinţa fratelui mamaiei, nenea Feri, care a fost deţinut în URSS mulţi ani şi care a trăit peste 90 de ani cu pensie bună de veteran. Nu mai ţin minte ce notă am luat la examen, poate 8 sau 9. Notele mele au scăzut, nu mai erau de zece din cauza medicamentelor după spital. Foarte încet m-am adaptat, m-am obişnuit treptat cu acele medicamente. Doctorul Giurgiucă mi-a permis să nu mai iau tratamentul după vreo doi ani şi jumătate şi notele mele şi capacitatea intelectuală au crescut aproape la maximum în anul 4 şi au fost apoi numai de 10 (cu o excepţie parcă) în anul 5. Pot să mă uit în carnetul de note mai încolo şi să ataşez o poză, deocamdată scriu restul povestirii. De asemenea, după ce nu am mai luat tratamentul, o bună perioadă de timp nu am mai fost abuzată sexual de la distanţă şi era bine. Doar vreo câteva săptămâni venea cineva peste mine sexual în fiecare noapte, dar într-un mod liniştit, casnic cum spuneam eu, fără să mă chinuiască. Totuşi acel lucru m-a tulburat mult din punct de vedere sufletesc. Sub oblăduirea dlui Mihăilescu s-a înfiinţat un aşa numit laborator social în care au studiat şi au scris diverşi colegi ai mei. Mie mi-a părut rău că nu am avut şi eu loc printre ei, mai ales după ce mi-am revenit din medicamente. Este adevărat că la început nu aş fi putut face nimic, dar ulterior eram respinsă, la fel cum eram respinsă din orice activitate de grup întreaga viaţă până azi, cum voi mai povesti. Colegii mei discutau cu entuziasm despre acel laborator social. Respingerea mea a început din 1984, de pildă în liceu eram marginalizată chiar şi la cenaclul de poezie condus de dna Finanţiu, la care am ţinut mult. Atunci ne-a vizitat odată şi dl Nicolae Manolescu, faimosul critic literar. D-na Finanţiu mi-a spus că eu am oarecum talent, dar este un semn de întrebare dacă voi reuşi să scriu poezie în viitor, dacă voi reuşi să trec peste dificultăţi şi să rezist mai mult timp.

D-na Liiceanu era fosta soţie a lui Gabriel Liiceanu pe care îl ştiam de la televizor de după revoluţie când discuta cu alţi filozofi (pe vremea aceea eu mai urmăream televizorul uneori). În perioada aceea sau imediat următoare lucra la centrul SECS (societatea de educaţie contraceptivă şi sexuală) unde eu am fost să mă plâng de probelemele mele odată. Nu mai ţin minte ce mi s-a răspuns, mi-au şters din memorie întrevederile. Sediul SECS era chiar pe strada Iancu Cavaler de Flondor (aşa se numea atunci precis), stradă pe unde mergeam rapid spre liceu împreună cu Luiza. Am fost de două-trei ori la d-na Liiceanu acasă. Stătea aproape de Irina Ioniţă şi aproape de locul unde m-au prins mulţimile animate de ideea că Ceauşescu a căzut şi m-au luat cu ei la fostul CC, aproape de o intersecţie cu nume istoric, piaţa Iancului. Ceea ce m-a şocat odată a fost faptul că m-a primit cu sânii goi fiindcă se spăla pe cap de vopsea. Datorită ei am ajuns la Lăpuş şi acolo am avut nenorocirea acelor acte aparent sexuale cu acel bărbat aflat în divorţ şi cu ţiganul Covacs. Am explicat totul în detaliu în povestirile anterioare şi toate motivele care explică acele lucruri. Au fost multe motive, inclusiv sfaturile lui Zăgrean sau al naşului meu, care spunea că el nu înţelege de ce eu nu pot să privesc bărbatul ca pe un animal, şi toate motivele erau importante şi reale, dar cel mai important era faptul că fusesem monstruos torturată sexual împotriva voinţei mele, timp îndelungat, şi că fusesem, şi mai monstruos poate, torturată psihiatric. Toate celelate motive erau importante, inclusiv faptul că fusesem molestată sexual anterior de trei bărbaţi, care profitaseră de moliciunea mea fiindcă eram încă sub medicamente puternice. Trebuie să precizez din nou că nu înţeleg de ce unii zic că oamenii m-au distrus fiindcă eu fusesem violată (precis era rapt) de doi din acei trei bărbaţi (anal lângă Poliţie şi apoi semi-sexual lângă pădurea de la Centura Bucureştiului de către instructorul auto Răducanu, prietenul naşului meu). Înseamnă că oamenii mă considerau "impură" şi mă distrugeau aşa cum fac toţi de obicei cu femeile violate (aşa scrie şi în cărţi ştiinţifice). În cazul meu nici acesta nu putea fi un motiv, fiindcă eu nu devenisem impură deloc. Fiindcă datorită medicamentelor psihiatrice nu simţeam absolut nimic, deci nu exista niciun fel de comuniune fizică a mea cu agresorul sau cu restul populaţiei, deci nu înţeleg de ce m-au marginalizat şi de ce m-au distrus. Propriu zis am rămas fecioară, fiindcă organul sexual al acelor bărbaţi nu a fost decât un băţ oarecare pentru mine. Eu nu mă masturbasem niciodată şi nu încercasem defel acest lucru fiindcă nu eram curioasă. Nici nu mă frecam, în ciuda torturilor. După mulţi ani când nu am mai rezistat după 2004 m-am frecat rar când chinul era prea mare şi vă asigur că senzaţii sexuale nu erau aproape deloc. Oricum întreaga viaţă nu am avut nicio plăcere sexuală şi niciun act sexual propriuzise. Şi nici nu mi-am dorit, eram genul ascet din 84.

Bărbatul acela întâlnit în Lăpuş zicea că e sociolog şi că îl cheamă Ion Andreescu (zis Toni). Acest Toni mi-a spus atunci că el m-a salvat de la un viol colectiv (când venise şi primarul satului în casa unde stăteam) şi că eu eram de vină că lor li se scula la toţi din cauza mea. Eu eram total inocentă şi nu ştiam ce şi de ce li se scoală şi niciodată nu am privit bărbaţii mai jos de centură. Mai menţionez că, mergând spre Lăpuş, s-a luat de mine o franţuzoaică cu aceeaşi destinaţie cu mine, în acelaşi compartiment de tren cu mine (probabil o cunoştinţă de-a dnei Liiceanu, nu ştiu sigur). Ea îmi spune că noi, poporul român, i-am minţit pe ceilalţi la revoluţie cu televizorul. Eu m-am simţit frustrată când am auzit-o, fiindcă şi eu fusesem filmată la revoluţie şi rudele ziceau că mă văzuseseră la televizor. Franţuzoaica nu a stat mult la Lăpuş. Tot la Lăpuş am făcut cunoştinţă cu o tânără care spunea că fusese prietenă apropiată cu psihologul Miclea de la Cluj şi că el îşi cam bătuse joc de ea sau aşa ceva. Am avut şi un accident de maşină, dar nu grav, acolo pe şosea cu ea la volan. Am şi stat seara la focuri de tabără cu ţiganii şi eu le-am cântat în română, engleză şi franceză diverse cântece. Aceasta a fost o prostie, dar, repet, eram mult sub influenţa medicamentelor. În ce o priveşte pe dna Liiceanu, am mai avut relaţii cu ea fiindcă am mai făcut o cercetare asupra ţiganilor în jurul satului bunicilor mei. Atunci a fost frumos. Oamenii au fost toţi de treabă, am luat interviuri interesante pe care încă le mai am pe casete. Am făcut poze frumoase, pe care mi le-a confiscat dna Liiceanu (era o profitoare)dar noroc că am păstrat filmul şi am făcut pozele acum câţiva ani şi le-am postat şi pe pagina mea youtube şi aici pe blog. Liiceanu Aurora mi-a luat şi lucrarea pe care o scrisesem...eram încă prea naivă şi sub medicamente ca să ripostez. În ce îl priveşet pe Toni, am mai avut câteva întâlniri în Bucureşti cu el, cum am mai povestit. Tot ce am povestit e adevărul curat. Eu îi ceream să facă sex cu mine intravaginal -- aşa mă exprimam eu, că nu puteam pronunţa cuvinte mai vulgare-- dacă vrea, nu oral (fiindcă el insista mult să fac sex oral cu el ca la Lăpuş unde începuesm eu şi el m-a convins din nou să fac sex oral cu el (adică nimic oricum, dar nici vaginal nu puteam simţi nimic). Am mai făcut prostia şi să îi arăt prietenului lui (fiindcă el mi-a cerut) ceasul vechi de secol 17-18 moştenit de la mamaia, care avusese multe vechituri. După aceea m-a lăsat în pace, după ce mi-a aruncat vorbe ciudate că eu aş fi tabu şi că el nu poate să îmi explice asta. Eu m-am gândit mai apoi că eram sacrificată, aşa cum în psihologie tabuul unei secte, etc., e legat de sacrificii umane. După ani m-a sunat din nou, insistând să mă vadă. Eu am refuzat fiindcă devenisem puternică fără medicamente şi el m-a împroşcat cu diverse insulte, inclusiv cu ideea că aş fi foarte rea, că viaţa lui e în pericol, că vrea să îmi spună ceva important. Eu i-am spus de multe ori că poate să îmi spună la telefon, el a zis că nu poate la telefon, nu ştiu de ce. Îmi amintea de vremea ceauşistă şi de Zăgrean care spunea, ca şi alţii, că telefonele sunt ascultate. Pe vremea aceea era o adevărată psihoză legat de telefoane. Până la urmă m-a lăsat în pace.

Au mai existat reluări ale temei actului sexual oral (care pe mine mă dezgustă) în anii care au urmat. Şi anume: tata spunea mereu "Cristina e pornografică" sau spunea adesea ceva legat de actul sexual oral, într-o italiană de baltă-- "ma come posibile mangiare una carne puţulente", şi mi se adresa mie direct. Dar eu nu făceam nicio legătură cu trecutul, fiindcă efectiv fusesem total nevinovată şi uitasem. Tot la fel nu am făcut nicio legătură când colegul meu Ovidiu m-a întrebat de ce îşi lasă bărbaţii barbă. El purta barbă. A zis tot el -- fiindcă "femeile trebuie să se obişnuiască cu părul" şi mie nu mi-a picat fisa. Abia după ani de zile mi-am amintit şi am înţeles. Pentru mine acel act sexual oral fusese doar un altfel de efect secundar al medicaţiei, la fel cu tremuratul groaznic al degetelor şi multe alte chinuri. Sau ca o mizerie asociată psihiatriei, la fel cum în spital dormeam în murdărie şi eram murdară şi nu mai puteam să mă ţin pe picioare. Am omis din această scrisoare un singur lucru: după mulţi ani de la acele întâmplări, mătuşa mea Lili Stoicescu, cu care am avut probleme legate de moştenire timp îndelungat, îmi spunea uneori că ea nu înţelege de ce eu nu reuşesc în viaţă în profesie, fiindcă ştie că am fost un om apreciat de d-na Liiceanu. Cu adevărat ea mi-a repetat acest lucru de mai multe ori. Dar tot ea mi-a spus că eu trebuie să înţeleg că omul care e considerat nebun aşa rămâne toată viaţa, că asta e. Şi că eu nu voi avea bani niciodată în viaţă, decât după moartea mamei mele. (eu oricum nu am cum să supravieţuiesc până atunci). După moartea naşului meu mătuşa Lili s-a ales cu tabloul cu ţiganca din camera unde dormeam când eram mică, fiindcă spunea că ei îi plac mult vechiturile (i l-a dat naşu).

Şi chiar acum, în noaptea 29 spre 30 octombrie 2014, în timp ce scriu aceste rânduri, a intrat peste mintea mea un porc, sau un om rău dacă preferaţi, cu vorbele "delir hipercomplex", de parcă îmi vrea moartea cât mai curând, după tot ce au făcut, după toate că am fost un om perfect şi virtuos, cum veţi vedea şi în cele ce urmează...De ce, Doamne, ai lăsat atâţia ticăloşi şi oameni fără educaţie şi bun simţ, atâţia torţionari infecţi să îi batjocorească şi să îi calce în picioare pe cei buni?

continuare în partea a IX-a