12 mai 2019

Azi, 12 mai 2019, în lumina noilor aberații și invenții ale celor răi legat de interiorul meu sufletesc și de gîndire (pe care ei le-au scuipat peste mintea mea azi și a adevărului cert despre mine prin contrast), voi nota din nou adevărul pe scurt despre acea iubire de tinerețe a mea pentru bărbatul care m-a sedus și m-a chinuit mult atunci, un medic cu care am fost obligată să fac meditații, obligată fiind să dau examen la medicină datorită multor presiuni și scandaluri jucate de părinții mei timp de 2-3 ani, plus bătaia zilnică uneori, doar cu pretextul că voiam să dau examen la filologie și ei nu erau de acord. Aceasta înainte de a scrie rezumatul la care m-am referit. Anterior acestor presiuni mă băteau și mă torturau zilnic fără niciun motiv legat de realitate. Este evident că am fost la fel întreaga viață, dar, fiind izolată, nu au existat martori ai existenței mele reale și nici ai perfecțiunii mele despre care am explicat în scris. Ei chiar acum mă atacă cu ideea că ”nimeni nu o să înțeleagă”. Ei spun că toți au fost îndobitociți. Bine, deci cei care i-au îndobitocit au înțeles deci adevărul. Ei zic că nu, fiindcă acei intriganți s-au prins în propria lor plasă.

1. Era evident și dovedibil că era un caz clar, simplu și adevărat (nu era nicio regie sau lipsă de veridicitate) de seducție și abuz al unui bărbat matur, cu bani și poziție socială asupra unei foarte tinere femei, singură, chinuită și respinsă de părinți, foarte săracă și de o mare timiditate, inocență, bunătate.

2. Mi s-a spus în trecut că poporul, în astfel de cazuri, dă întotdeauna vina pe femeie (cățeaua ridică coada, cîinele nu e vinovat) și că ”crede” chiar că femeia se putea apăra sau are o oarecare vină.

3. Mi s-a spus indirect că poporul nu crede niciodată așa ceva, ci știe adevărul, dar este habitual, este o modalitate de sancțiune și întărire socială să se dea vina pe fata tînără și nevinovată, din ideea lipsită de obiect a onoarei sau ideea mai palpabilă a rușinii, care înseamnă că fata e ”compromisă”, deși nu a greșit, ca în cazul oricăror violuri, cînd în realitate pe ea nu ar fi luat-o nimeni, fiind de fapt o persoană incomodă fie prin urîțenie, fie prin inteligență superioară, fie prin bunătate care pare prostie în lumea proștilor, fie prin lipsa evidentă a zestrei și poziției sociale.

4. Toamna trecută mi-au spus în gînd că, chipurile, oamenii delirau despre mine după ce am intrat în 1998 la medicină, la 27 de ani, adică unii inventau minciuni despre ce simțeam eu legat de acel medic după 10 ani de la întîlnirea cu el. M-a mirat să aflu (dar nu știu dacă e adevărat) că tentativa mea de sinucidere ar fi fost interpretată drept ceva legat de acel bărbat, ca și cum eu eram nebună sau proastă, ceea ce nu fusesem niciodată (sau legat de nerealizările mele în viață datorită lui sau altora, ceea ce iarăși nu era adevărat, eu fiind un om bun și rațional, care gîndea normal și inteligent). Atunci e posibil ca unii să fi crezut că eu am dat la medicină din cauza lui ! Cînd de fapt nu mă primiseră să muncesc sau să am dreptul la studii profesorii de la psihiologie, care asta au zis verbal, că nu ma dreptul din cauza diagnosticului și că am absolvit doar facultatea fără rost și eram izolată cu părinții etc. plus tot ce am mai scris pe blogul meu. Atunci cînd am sărit pe fereastră a fost exact din motivele enunțate de mine pe blog de mult, în condițiile unei migrene înfiorătoare, poate și otravă, repet, durere înfiorătoare, ce mi s-a întămplat doar atunci. Oamenii străini sau familia se purtau anormal cu mine cu adevărat și spuneau cu voce tare lucruri bizare, inclusiv atunci cînd a început migrena, nu în mintea mea spuneau ei acele lucruri fără niciun motiv real, ci direct în tren, în oraș, pe stradă, în casă. Lucrurile spuse de ei nu aveau nici cea mai mică legătură cu viața mea sau cu ce gîndeam eu, astfel încît, după 14 ani de mizerii misterioase, fiind torturată fără vină și fără să percep gîndurile lor, am crezut atunci, sub imperiul durerii groaznice, am crezut că toți sînt marionete ale unor monștri și că eu, datorită durerii, voi înnebuni și voi fi lipsită de conștiință ca și ei, lovind bizar în altă femeie nevinovată, care va fi chinuită ca și mine mulți ani. Am crezut, desigur, că erau mai multe ca mine, fără legătură cu acel bărbat. Am fost mereu un om altruist cu adevărat, rareori m-am gîndit sau m-am plîns numai de suferința mea. Mă gîndeam că și ele sînt tot la fel de bune și frumoase sufletește și inteligente, fiindcă eram și așa ceva, deși nu credeți poate. Mi-era groază să devin așa asasin și monstru și tentativa de sinucidere a urmat firesc și logic, după ce tata a refuzat să mă ducă la vreun spital, fiindu-mi tare rău.

5. Azi mi se spune că faptul că acel bărbat m-a sedus a fost interpretat drept ”Hoție” din partea mea. Adică mi s-a spus că numai faptul de a fi îndrăgostită nevinovat de el a fost interpretat drept hoție, ceea ce m-a mirat foarte tare.
a. ideea lor era că am furat astfel secrete. Cum adică? Nu percepeam gîndurile nimănui și nu aveam niciun interes de a ști vreun secret, fiind o femeie inteligentă clar și evident normală, care ulterior a înțeles lumea și viața singură.
b. mai precis, cunoaștere despre viața sexuală a oamenilor. Absolut deloc, era evident că am fost o victimă, fără obsesia cunoașterii sexualității.
c. ideea de a îl fura pe el de la altă femeie. Absolut ridicol și imposibil de crezut, mai citiți o dată ce am scris la punctul 1. În plus, era evident ce fel de om eram, chiar dacă eram singură. Ideea de a fi împreună cu un bărbat căsătorit cu altă femeie îmi repugna imens, mai degrabă aș fi sacrificat o parte din viața mea sau visul de a avea copil decît așa ceva. Mai mult decît atît, nu aș fi fost ușor de cucerit chiar și de un bărbat aflat într-o relație intimă cu altcineva premarital, fiindcă îmi repugna imens ideea de a rupe o relație de cuplu. Deci eram condamnată de propria mea gîndire să fiu singură, fiindcă în viață nu există bărbați complet singuri decît foarte rar, dar atunci nu știam tot. În plus, revenind cu picioarele pe pămînt, femeile nu sînt niciodată vinovate în astfel de cazuri, tot ceea ce li se poate imputa este prezența vreunui gînd murdar, erotic, ceea ce de fapt nu contează și era evident exclus în viața mea, și nu a existat nici după ce el m-a posedat de 2 ori la meditații prin presiunea asupra piciorului stîng, apoi drept. Nu femeia seduce bărbatul! În general se spune că femeia poate seduce bărbatul dacă e matură și băbatul tînăr, poate nu e adevărat, dar asta nu ar fi fost vreodată posibil în cazul meu, care am rămas la fel de inocentă în privința sexului ca atunci. El a reușit prin numeroase vorbe și prin puterea sexuală care îl înconjura, să mă facă să cred cu totul altceva, citiți blogul meu unde dau detalii dacă nu mă credeți, explicînd tot ce a făcut și spus el.

6. După ce am fost internată la psihiatrie din cauza unor torturi monstruoase din partea vecinilor, medici care spuneau că îl cunoșteau pe el (nu din cauza acelei iubiri), am fost la el la facultate, am explicat pe blog în detaliu de ce. Fiindcă eram atunci sub efectul unui tratament psihiatric foarte puternic, dar țineam încă minte totul, nu am înțeles atunci de ce el a mințit legat de ce făcuse și spusese la meditații - unde eram doar 4 persoane de obicei, dintre care 2 fete tinere, eu și colega mea de bancă, ce avea să fie și ea internată la psihiatrie. Ea a declarat ulterior că ea a înnebunit în spital, nu știu ce mai crede ea acum, probabil nu era așa, poate și-a revenit. Abia după mulți ani am înțeles că el voia atunci fie să înșele opinia altora despre el, fie să pară că asta vrea (nu îl cunosc defel).

7. Nu au existat alți bărbați în viața mea prin forța împrejurărilor, nu deoarece nu aș fi vrut eu. Desigur, îmi doream imens un copil, (măcar) un copil adoptat. După spitalul de psihiatrie au existat cîțiva bărbați care au profitat de faptul că eram beată de medicamente adminstrate cu forța și m-au folosit sexual pentru un fel de mastrubare a lor, care m-a lăsat la fel de inocentă în ce privește sexul ca și anterior. Mi s-a spus clar că tulburarea mea psihică - care era de fapt tulburare sexuală, nu schizofrenie sau delir, fiindcă aveam ciclul după ce el m-a chinuit sexual exact la 3 săptămîni, dar nu m-am dus la ginecolog fiindcă aveam încredere în el, care îmi acaparase toată viața cu forța - dar medicii psihiatri mi-au spus că tulburarea mea sexuală era schizofrenie și trebuia tratată ca atare. Atît el, cît și nașul meu, în care aveam încredere (și ulterior o profesoară din facultatea de psihologie) mi-au spus că eu ar trebui să fac sex cu vreun bărbat ca să nu mai simt acele posesii sexuale de la distanță asupra mea. Din cauza aceasta, printre altele, am întreținut un fel de relații sexuale, inclusiv sex oral, dar de fapt nu sex, foarte puțin timp de fapt, doar atunci și ulterior, de două ori, în București, fiindcă eu am vrut așa ceva, deci intenționat. Ceilalți bărbați m-au violat sau m-au luat pe nepregătite sub efectul tratamentului psihiatric, care era încă puternic și atunci cînd, ulterior, am încercat să fac sex oral acelui bărbat plasat în drumul meu, singura ocazie a mea de acest tip. Au mai existat și alte motive puternice, dar niciun fel de dorință sau poftă păcătoasă, după ce acel bărbat mi-a arătat că era divorțat sau în divorț de mult, fiindcă avea un act cu el, în mod bizar. Eu niciodată nu am avut nici poftă sexuală, practic nu am avut sex niciodată. Primii cîțiva bărbați desigur nu mi-au dat nici un fel de senzație sexuală, la fel ca sexul oral, un fel de piesă bucală ca la acrobați la circ sau de Ventolin pentru astm. Era deci vorba despre niște atingeri ca la ginecolog, numai de ordin tactil. Atunci cînd am încercat să fac sex oral cu acel bărbat, după ce i-am explicat situația mea clar și el a fost de acord, motivul care a contat cel mai mult a fost faptul că voiam să înțeleg ce era schizofrenia mea și să încerc să obțin libertatea și să evit o nouă internare groaznică, fiindcă înțelesem - și ulterior mi s-a confirmat - că nu mai aveam dreptul legal să studiez (studii superioare), să muncesc (orice) și să am copil. Nu era o reacție de revoltă și furie fiindcă fusesem închisă și torturată nevinovată la psihiatrie.

8. Faptul că eu am avut acel sentiment de dragoste față de el - de fapt o autoamăgire - nu a fost un păcat și nu s-a datorat promisiunilor lui ciudate, cum ar fi că mă va duce în satul lui, încă din toamna în care l-am întîlnit. El nu m-a amăgit cu promisiuni, fiindcă eram un om prea inteligent. Nici nu am realizat că el avea interese oarecum sexuale față de mine. Aveam numai 17 ani și era un sentiment normal pentru acea vîrstă, de fapt o idee luminoasă și pură. Numai după 6 luni de imense insistențe din partea lui am avut acea idee că îl iubeam. Imense - citiți pe blogul meu. Acea iubire a fost un mecanism adaptativ și nu mi-a dăunat nici mie, care, atunci, eram exact genul femeii naive din Rigoletto, care și-ar fi dat viața pentru el (tragedia cea mai apropiată de viața mea de atunci), dar nu i-a dăunat nici lui și nici altcuiva, de exemplu soției lui, de care am aflat, după vreo doi ani, că divorțase. A fost o iubire extrem de delicată, numai poezie directă, trăită, legat de toate razele de soare care cădeau în viața mea altfel sau de florile care tremurau în vînt etc. și mai ales despre propriul meu suflet redescoperit de mine ca la începutul adolescenței (din păcate nu am scris atunci, că aș fi putut scrie anumite poezii, dar i-am vorbit fiindcă el mă păcălise să îi rostesc despre iubirea mea în singurătate, menționînd că el are microfoane cu care mă înregistrează și repetînd cuvinte de ale părinților mei care erau rostite la mine acasă, după ce treptat mi-a cucerit încrederea în el, și m-a făcut să cred că el nu era bețiv, nebun și afemeiat (și vulgar) cum credea lumea atunci, ci se prefăcea doar). El a și ieșit ca din întîmplare pe strada mea de 2 ori. Acea iubire, repet, a fost duioasă și curată, niciodată, ca și în restul vieții, nu am avut dorințe sexuale sau idei legate de sex, nu am avut vise și deci nici dezamăgiri, credeam că el era un om normal și că va vorbi cu mine deschis și vom fi un timp măcar împreună, fiindcă trupul mi-era posedat sexual noapte de noapte și adesea chiar și ziua, credeam eu că de el. Nu erau halucinații în cazul meu, cum ziceau medicii, dar semăna cu cazurile de posesii paranormale din cărți, fiindcă erau vizibile uneori contracțiile și eu nu mă puteam împotrivi. Am încercat să vorbesc cu el deschis, el s-a fofilat. Nu am spus nimănui despre el, nu aveam cui. Nu am dat la medicină în acel an fiindcă el nu mă lăsase să mai învăț și nici nu am spus niciodată de el tatei atunci cînd mă bătea la sînge după ce am terminat liceul. Numai în anul cînd făceam meditații cu el tata nu m-a bătut sau chinuit mult. Nu a fost o pasiune patologică, dar a avut acest aspect, fiindcă, după ce m-a posedat sexual, el se arăta mai scump la vedere, și niciodată nu a devenit obsesie. Unii ziceau că a fost așa fiindcă familia mea sau vecinii sau el ar fi vrut ca eu să mă sinucid atunci, în 1989. Dar nu se putea, fiind eu un om bun și inteligent. Și părinții mă torturau oribil, dar niciodată sexual, încă din 1984, aproape zi de zi, cu 4 ani înaintea întîlnirii cu el.

9. Am încercat în zadar să fug de soartă și să mă opun lui, am încercat să renunț la meditații și nu m-au lăsat, el vorbea cu mama la telefon și a refuzat să îmi acorde sprijin în acest sens, deși i-am explicat ce fel de părinți aveam, deci pare să fie vinovat că a vrut să mă seducă și să profite, sub protecția statutului de medic și profesor, de trupul meu tînăr și viața mea, ceea ce eu nu crezusem și poate nu e adevărul despre el.

10. Tortura și posesiile sexuale asupra mea au fost îngrozitoare toată viața, eu credeam că erau din cauza lui, fiindcă nu cunoșteam alt bărbat și niciunul nu a vorbit cu mine, în afară de el. Eu nu am avut viață sexuală și nu m-am mastrubat decît o dată, fiindcă m-au păcălit, după 21 de ani de tortură și închisoare, că îmi vor da dreptul legal la muncă în învățămînt și la studii de master. Am avut senzații sexuale extrem de reduse atunci. Abia după moartea tatei m-au folosit sexual în așa fel încît am început să fac pipi pe mine dacă tușesc sau strănut sau dimineața uneori. Nu e din cauză că m-aș fi fecat, ceea ce s-a întîmplat numai la torturi grele, numai după decenii de rezistență austeră. Eu m-am împotrivit de fapt mereu torturii și posesiei sexuale, chiar și înainte de a fi eu închisă la pshiatrie. După încă vreo cîțiva ani, nu de mult, m-au chinuit sexual încît aveam ciclul prin fața chilotului, nu știu de ce, dar nu din cauza mea. I-am spus ginecologului, dar acea d-nă medic s-a purtat oribil cu mine, ca și cum eu nu eram complezentă și urla aproape la mine, lipsită de respect, deși eu nu am avut relații sexuale și nici plăceri toată viața.

11. M-a șocat anul trecut faptul că, atunci cînd am încercat, fără succes, să mă internez la spitalul Sf. Ioan, deoarece aveam oligoanurie severă și la ecografie medicul a spus că nu fornez urină - și beam zilnic destul de mult și acea condiție fizică se instalase brusc cu vreo 2 săptămîni în urmă și apoi se agravase. Mi-era și rău și eram și speriată. D-na medic a jucat teatru și ea că se ascunde în spatele asistentei și atunci cineva a intrat peste mintea mea cu ideea că el, acel medic de odihioară, s-a despărțit de soția lui. Eu am aflat abia la sfîrșitul lui 2006 că el se căsătorise în jurul anului 2000 cu o studentă a lui cam de vîrsta mea și desigur nu m-am gîndit la ei niciodată, nu am înțeles ce aveau cu mine atunci la Sf. Ioan. D-na doctor a mai zis că nu mă poate interna, fiindcă rinichiul meu nu formează urină poate din cauze psihice și că urologic, adică pe căile urinare, nu am nimic. A zis că toată apa pe care o beam se ducea în țesuturi și m-a trimis (eu speriată) acasă. Mama a încercat, tot fără succes, să mă interneze la psihiatrie, deși eu nu întrerupesem complet medicația, decît parțial, speriată de lipsa urinii. Apoi Dumnezeu, cumva, mi-a deblocat rinichii.

Cam asta e tot ce e esențial despre acea iubire a mea, singura din viață, la o vîrstă la care era omenește și normal să fie așa, fără păcat. Acea iubire a fost absolut singurul lucru irațional din viața mea, dacă nu enumăr acea tentativă de sinucidere, deoarece în tinerețe nu aveam cum să înțeleg lumea și realitatea în general. Unii mi-au spus în gînd că e evident că eu am fost un om sacrificat de medici. Dar, chiar dacă așa este, totuși oamenii ar fi putut să mă accepte cît de cît, să am fericirea de a munci, chiar fără bani, și studia ca om liber măcar cîțiva ani, oricît de puțin, orice. Ar fi putut să nu mă oblige să cerșesc de foame și să nu îmi dea un leu pe stradă. Să nu fiu complet singură pe acdest versant al spațiului, cum psunea Supervielle. Cei de pe internet ar fi putut să mă accepte cît de cît, măcar ca poet de internet, prin corespondență, sau să muncesc ceva pe internet, ceea ce nu îi obliga să vorbească cu mine direct (mi s-a spus că ei nu vorbesc cu mine fiindcă ar suferi ceva fizic, fiind eu sacrificiu medical, dar nu știu dacă e așa. Dacă eram sacrificiu, atunci înseamnă că eram utilă și nu aveau de ce să mă otrăvească de tînără, cum au făcut, și așa oribil uneori, clar otravă, nu f_t sau altceva. Etc. Iar: ”Nu se putea, Cristina, pentru tine nu se putea nimic.”


”Comentariile lor la povestirea iubirii mele din tinerețe (au mai spus acest lucru):
Tu, cînd te-ai aruncat pe fereastră, nu înțeleseseși că tu ești ”singura, unica, minunata etc.”, ai crezut că erau în lume mai multe ca tine și ai vrut să le protejezi. Următoarea nu va mai reuși nimic. După ”perfecțiunea” ta urmează căderea.

Bine, dar ce am ”reușit” eu, în afară de o înțelegere destul de completă a lumii, așa cum e ea în realitate, și o înțelegere a locului meu în lume și a mersului vieții mele, personale? Nimic palpabil, nici măcar să nu fiu otrăvită sau o vorbă bună din partea oricăruia din semenii mei la care am ținut așa de mult, chiar dacă erau mai puțin inteligenți? Poate că totuși nu am fost perfectă, adică nu am avut geniu încît să înțeleg totul dintr-o dată (așa e corect în opinia mea ortografic, nu ”dintr-odată”, cum spun noile reguli) pînă la 27 de ani. Ulterior, nimeni nu mi-a explicat sau spus nimic. Exact la 35 de ani am început să înțeleg singură. Așa a fost să fie, și din cauză că există Club 27 la americani, de care nu știam atunci. Poate nu va mai fi acest club sau poate ”ea” va muri că nu o vor mai resusucita (unii spuneau că trebuiau să mă lase să mor atunci, deși unii într-adevăr asta au vrut atunci) sau orice altceva. Fiecare existență e individuală și unică. Și întotdeauna, de fapt, e cum vrea Dumnezeu.

Ei răspund: Tu erai femeie și femeia nu poate înțelege pînă la 27 de ani. Femeile nu pot asta.
Oricum nu aveam date de experiență suficiente.

Legat de povestea aceasta despre viața mea - iubirea aceea din tinerețe, scrisă de mine ieri, ei mai spun că

”tu ai fost un om spoliat de toate, de aceea ai gîndit uneori ca măcar alții să aibă ceea ce tu nu ai avut.” E adevărat, dar nu e aceasta singura cauză.

”ei mereu au înțeles totul pe dos și au făcut totul exact invers decît trebuiau să facă”
”Tu ești singura pe care ei nu trebuiau să o distrugă.” ??? Singura ce?

Unii oameni răi și proști m-au scuipat cu ideea că eu am ”delir sistematizat”, cînd de fapt orice om inteligent știe că e normal ca oamenii normali să aibă o concepție sistematizată asupra vieții la maturitate și, de asemenea, și autocunoaștere. În ultimă esență, a cunoaște lumea pleacă de la cunoașterea de sine, cum și alții au recunoscut, iar detractorii acestei idei, pe temeiul egocentrismului și altor tare, nu au dreptate.
Ceea ce e simplu e că ei și ele toate, colegii și colegele mele, au fost acceptate, inclusiv dreptul la studii, nu doar la viață, muncă, dreptul a întemeia familie.
Unii spuneau ieri că mie nu mi s-a acordat niciun pic de încredere,că n-am fost acceptată deloc, fiindcă am fost internată la psihiatrie de prea multe ori.