Totul despre viaţa mea sexuală, partea a VI-a

Aceasta este probabil ultima postare pe această temă, fiindcă nu mai am de scris mult.

Voi descrie lucruri poate şi mai dureroase decât cele de până acum.

Am povestit ce se întâmplase în satul Lăpuş. Am fost trimisă acolo parcă pentru a îmi aminti de Alexandru Lăpuşneanu şi de vorba aceea "dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau". Mătuşa mea tanti Piri îmi spunea prin anul 1989 că eu sunt la fel cu ăla care spunea acest lucru. Eu nu am înţeles defel la ce se referea fiindcă am fost mereu un om normal şi nu m-am gândit în mod paranoic că oamenii sau poporul acesta nu mă vor. Totuşi acum, după 30 de ani de izolare şi martiriu, pot spune că aşa a fost şi nu înţeleg defel de ce oamenii din ţara mea preaiubită au vrut şi au acceptat o mulţime de femei, cum ar fi colegele sau profesoarele mele sau pe nevasta lui Zăgrean, care au fost fete şi femei rele şi ale dracu, în timp ce pe mine nu m-au vrut numai fiindcă am foat un om bun şi fără pată. Eu nu am greşit niciodată ca ele şi totuşi am avut alte calităţi în afară de bunătate şi cred că ar trebui să fie recunoscut absolut tot adevărul şi să am drepturi depline, altfel mor. Aşa este normal, după o viaţă întreagă perfectă şi trebuie să îmi cresc copilul în libertate şi adevăr. Ce e drept şi tata spunea în 89 că degeaba îmi iubesc aşa mult ţara că eu nu ştiu încă ce îmi va face poporul acesta. De asemenea Zăgrean avea se pare concepţii maltusiene şi spunea, cu aluzii către mine, că societatea e ca un copac şi trebuie tăiate şi ramurile care cresc prea mult, la fel cum tata şi naşu spuneau că voi fi distrusă fiindcă sunt un om prea inteligent. Se pare că toţi aveau într-un fel dreptate, deşi eu nu eram un om excesiv de inteligent şi cred că aş fi meritat drepturi depline în societate.

Urmând încă tratamentul psihiatric, senzaţiile sexuale monstruoase de la distanţă nu au mai existat deloc. După încă vreo doi ani de chinuri psihiatrice am început să mă obişnuiesc cu tratamentul şi doctorul Giurgiucă mi l-a scos treptat. Din cauza şocului în care mă aflam încă fiindcă nu înţelegeam de ce oamenii m-au chinuit toată viaţa aşa, din cauza izolării începute în 1984 şi rejecţiei din partea colegilor de facultate ca întotdeauna, am cerut medicului să îmi prescrie antidepresive, ceea ce el a acceptat, fiindcă speram ca acele medicamente să îmi ofere o mai bună stare sufletească, ceea ce era absurd.

Apoi am început să îmi revin şi mai mult şi să citesc şi să învăţ din nou cu uşurinţă, să iau note maxime şi bursă de merit la facultate. Totuşi atunci cineva (eu credeam că era desigur Zăgrean), a reînceput să mă atingă sexual de la distanţă dar numai serile înainte de culcare, în mod mai blând, ce mi se părea oarecum casnic, ca un soţ. Desigur nu îmi doream aşa ceva nici atunci, dar măcar nu erau torturi. Totodată am început să mă plâng unor colege, cum ar fi Raluca Paşca, despre efectul medicamentelor şi despre faptul că fusesem violată sexual de la distanţă. Îi spuneam că era vorba de stări orgasmice ciudate şi ea mi-a spus că mă înşel, că acele lucruri se pot numi extaz, nu orgasm. Eu m-am contrazis cu ea şi nu am înţeles ce voia să spună. (Desigur şi alţi colegi, cum ar fi Simona Pascadi, studentă la medicină totodată, îmi vorbeau despre aspecte oarecum sexuale sau despre Zăgrean, pe care îl întâlneau la facultate. Mai era un coleg care de asemenea îmi vorbea de Zăgrean, de parcă ei ar fi ştiut că îl iubisem. Simona îl vorbea de rău, spunea că el îi făcuse apropouri sexuale  urâte, că o tratase urât, dar era mândră că luase nota 7 la el la examen. Simona a deventi medic psihiatru la secţia clinică I unde am fost internată şi se lua de mine acolo batjocoritor dacă "sunt bine", cum se spune de obicei de pacienţii psihiatrici, ca şi cum eram un copil idiot sau om lipsit de intelect sau raţiune. Îi convenea, fiind în poziţie socială superioară).

În facultate aveam un coleg Ovidiu Pop, care a devenit cadru universitar ulterior. Acest individ s-a cam luat de mine de mai multe ori. Odată stăteam cu el la subsol la Universitate la nişte mese cu răcoritoare probabil şi mi-a spus că eu mai ales trebuie să ştiu că nebunii sunt şi ei oameni. Eram puţin lovită, ca şi cum el ştia de internarea mea, deşi nu îi spuneam nimic. Şi a mai zis şi alte lucruri fără înţeles pentru mine, cu aer paranoic, cum s-ar zice. În general realţiile mele cu colegii nu erau normale şi autentice, deşi eu eram mereu deschisă şi eu însămi. Se pare că modul meu de a gândi şi comportamentul meu nu contau, ceea ce conta era doar faptul că ei aveau idei greşite despre mine şi despre torturile psihiatrice. Chiar şi în anul de master sau ultimii ani de facultate, d-na profesoară Mitrofan Iolanda, cu care mi-am făcut lucrarea de diplomă, m-a rănit odată întrebându-mă dacă mă simt "autentică", ca şi cum eram un om anormal. (tot d-nei spunea că eu am temperament artistic, ca şi cum psihologia nu mi se potrivea din cauza aceasta şi nu cred că avea dreptate). Am fost odată cu colegii, inclusiv Ovidiu Pop, la sala Dales, unde ei mergeau să studieze fenomenul legat de un fel de aşa zis maestru yoga sau nu ştiu ce naiba, numit Mario, care avea adepţii lui acolo. Când am fost eu acolo s-a proiectat filmul "A şaptea pecete", film apocaliptic desigur şi apoi acel om aţinut o conferinţă. Ovidiu Pop a avut mai multe lucruri ciudate faţă de mine. În anul de master de pildă îmi tot spunea că speranţele mele sunt nejustificate, că d-na Holdevici o preferă pe Cerasela, că eu nu înţeleg situaţia mea acolo...etc. Eu chiar nu înţelegeam de ce le vorbeşte ceva ce nu ştie despre mine şi nu era adevărat şi de ce inventează teorii de conspiraţie urâtă. La fel îmi făcuse şi când mi-am dat examenul de licenţă, când mi-a spus că notele mele de 9 sunt absurde sau nemeritate, că profesorii mă persecută, deşi toţi au văzut că răspunsesem perfect. Datorită comportamentului lui ciudat şi faptului că îmi vorbea, ceea ce alţii nu făceau, dar şi datorită faptelor petrecute cu Zăgrean, am fost la el în camera lui din căminul studenţesc odată şi m-am plâns de problemele sexuale, în cursul facultăţii. Şi el a zis că ar trebui să am relaţie sexuală sau a fost de acord cu acest lucru, cum îi povesteam că îmi spuseseră alţii mai înainte, cum avea să îmi spună chiar şi d-na profesoară Holdevici la a doua internare psihiatrică a mea, voi povesti altădată. Atunci, aşa cum făcusem cu Zăgrean, l-am întrebat pe Ovidiu dacă el ar fi dispus să aibă o relaţie cu mine. El a zis că nu, fiindcă în primul rând el oricum are pe altcineva. Tot atunci a zis nişte lucruri mai urâte pe care eu abia le înţelegeam, dar le-am descifrat ulterior. Tot insista puternic pe cuvântul "FAC", şi eu desigur nu ştiam de acest cuvânt vulgar în engleză. A spus nişte glume vulgare, printre care mă întreba de ce bărbatul are barbă (şi Zăgrean avea barbă ulterior) şi răspundea tot el - fiindcă femeia trebuie să se obişnuiască cu părul. Eu nu am realizat decât mult mai târziu că el se gândea poate la părul pubian, că poate aflase că eu avusesem o experienţă neplăcută, lucru de care nu eram vinovată şi care nu exista atunci în mintea mea defel. Tot Ovidiu a spus că eu trebuie să renunţ la violenţa verbală şi eu nu am înţeles nimic, fiindcă întreaga viaţă am fost un om blând şi politicos, cu gând bun faţă de alţii. Mai spunea că chiar dacă eu am rude maghiare, el ştie mai multă ungară decât mine, fiindcă provenea de undeva din Ardealul de Nord, dacă nu mă înşel sau fusese pe acolo. (Nu ştiu de unde ştia că eu nu ştiu maghiara).

Apoi în 1996, după ce uşile îmi fuseseră închise oricum în 1995, am înţeles că profesorii şi colegii nu mă acceptă ca psiholog, să am profesie şi un loc de muncă. Mi s-a spus acest lucru direct sau indirect, am fost complet eliminată şi nu aveam ce face. Din cauza durerii sufleteşti indusă de aceste necauzuri mari am ţipat singură în casă a doua oară şi ultima în viaţa mea şi m-au închis cu forţa a doua oară în spital. În plus, repet, eram zilnic victima singurătăţii şi a diverse batjocuri şi umilinţe nemeritate. (Unii oameni care au intrat peste gândurile mele: spun că alţii au inventat ceva despre mine în 1996, dar că nu îmi vor spune ce. Nu ştiu dacă e adevărat, cert este că nu s-a mai întâmplat nimic deosebit în 1996, în afară de faptul că am suferit mult că a murit la numai 67 de ani bunica mea dragă, mama mamei mele şi eu nu am putut să împiedic acest lucru. Tot cert e faptul că nu e drept, e chiar o crimă gravă să fii complice la invenţiile unora şi să omori un om nevinovat.) După a doua internare nu au mai existat defel atingeri de la distanţă, sau cel mult insignifiant, încât nu pot să îmi amintesc ceva lipsit de importanţă. Desigur nu am mai avut nicio relaţie sexuală, nici de tip "ginecologic" cum le numeam eu. După încercări nereuşite în 1996 şi 1997, în anul 1998 am intrat la medicină. M-am îndreptat din nou spre medicină fiindcă trăiam frustrarea groaznică de a fi respinsă şi fără drepturi deşi nu greşisem nimic şi în definitiv Zăgrean şi alţi medici (psihiatri şi alţii) mă sacrificaseră. Speram din nou să aflu în sfârşit libertatea. Apoi în toamna lui 1998 au început asupra mea torturi cerebrale zilnic, care se accentuau de la o zi la alta. Din cauza unei migrene groaznice pe 30 decembrie, am sărit pe fereastră pe 31 decembrie 1998, fiindu-mi teamă în mod justificat că îmi voi pierde minţile şi voi deveni un instrument docil în mâinile acelor oameni extrem de răi care m-au distrus. Decât aşa ceva, decât să fiu eu cauza altor sacrificii ca al meu, am preferat moartea. (voi povesti în altă postare). Dar m-au salvat, apoi m-au internat iar la psihiatrie. Acolo vorbeam, printre altele cu o infirmieră şi îi răspundeam că după ce am pierdut un picior nu voi mai putea avea o relaţie sexuală normală. Ea zicea că una nu are legătură cu alta. Când eram spălată jos de infirmiere peste ploscă, ele numeau sexul meu "dumneaei" (te spăl la dumneaei), fiindcă infirmierelor în general le place să glumească şi asta nu e lucru rău.

Fiind eu imobilizată în spital am cerut un radio şi mi s-a adus. Am început să ascult, desigur posturi româneşti. Dar dădeam peste lucruri urâte, cum ar fi un cântec care se referea parcă la mine, în care o femeie era lovită de vacă şi apoi rămânea "grasă şi schiloadă". Au fost multe lucruri de genul acesta. Naşu, venind în vizită acolo, spunea să las dracului radioul deoparte. Şi bine ar fi fost dacă aş fi ascultat de el. Trebuie să fac o întoarcere în timp în 1988 şi să explic ceva foarte important, care a dus la evenimentele ulterioare. Deci cu zece ani în urmă faţă de 1999. La scurt timp după ce am început meditaţiile cu Zăgrean am început să am probleme cerebrale, migrene şi stări ciudate, pe care eu le-am pus pe seama influenţei lui puternice asupra mea. La un moment dat, fiindcă venise vorba, i-am cerut să îmi recomande o piesă de teatru şi el m-a trimis la "Câinele grădinarului", adaptare după Lope de Vega, la teatrul Bulandra. Aveam numai 17 ani, cel mult 18 abia împliniţi. În piesă jucau Florian Pittiş (despre care Zăgrean spunea că era prietenul lui şi tata zicea că îl cunoscuse şi că era evreu), Ştefan Bănică junior, Emilia Popescu şi alţii. Ceea ce mi s-a întâmplat e incredibil şi trist. Actorii au repetat pe scenă fapte din viaţa mea de acasă sau lucruri intime, cum era faptul că ascultam Nana Mouskouri, prin cuvinte şi aluzii strecurate în piesă. Piesa era oricum o adaptare liberă. Am fost bineînţeles şocată de aceste coincidenţe fiindcă nu eram proastă şi îmi dădeam seama că erau caz de psihiatrie şi eu trăiam zilnic sub ameninţări psihiatrice din parte părinţilor. Nenorocirea este că, din motive pe care nu le înţeleg, astfel de fapte au continuat să se întâmple în 88 şi 89 şi după aceea, lăsând impresia că mass-media şi alte instituţii culturale au ceva împotriva mea şi îmi vor pielea. Desigur acest lucru e absurd şi poate dvs. nu credeţi. Nimeni nu putea să aibă ceva împotriva mea fiindcă nu greşisem în acea iubire faţă de Zăgrean şi fiindcă eram o tânără fată bună şi cuminte din copilărie, fără bani din copilărie şi cu părinţi abuzivi care mă ţineau ca pe o pasăre chinuită în colivie.

Din cauza celor de mai sus şi rejecţiilor repetate, pe care de asemenea nu le înţelegeam, am butonat radioul şi pentru posturi străine şi internaţionale. Acest lucru mai ales după ce m-am întors acasă. Un lucru ciudat este că posturile de radio naţionale, cum erau 1, 2 şi trei odinioară (trei devenise România tineret cu Florian Pittiş redactor) nu se prindeau după revoluţie la mine acasă. Acele posturi îmi plăceau şi le duceam lipsa, descoperind că se prindeau la bunicu la ţară şi în alte părţi, unde se pare că nu era ecranat. Numai România tineret a început să meargă şi la mine. Atunci am descoperit BBCul. Încă de la început ceva s-a lipit de mine, fiindcă îmi plăceau mult emisiunile lor, fiindcă găseam multe lucruri care îmi erau familiare (de exemplu multe informaţii artistice pe care le cunoşteam, discuţii despre artă, literatura pe care o ştiam, etc). Am găsit şi la televizor canalele Travel şi BBC News. Eu eram imobilizată la pat în prima perioadă, fiindcă proteza mi-a revenit după vreun an de la amputare. Dar ştiu sigur că am ascultat şi după ce aveam deja proteza. Au fost şi câteva lucruri ciudate, prin care mă simţeam vizată, atacată oarecum în intimitatea mea, dar totuşi emisiunile erau de aşa natură încât mi-au trezit încrederea. Parcă îmi veneau ca o haină mulată pe corp. La un moment dat vorbeau ceva despre drepturile omului şi despre chinul îndelungat al unei femei ("ordeal" în engleză) şi de fapt asta se întâmplase şi cu mine o viaţă întreagă şi recunosc că aveam oarecare speranţe că ei mă înţeleg. În definitv vreau să luaţi în considerare că încă eram sub efectul medicamentelor cu care nu mă obişnuisem deplin, fiind doar la a treia internare. Deoarece eu fusesem toată viaţa un om cu idealuri de pace şi armonie în lume, atunci, fiindcă aveam aproape 30 de ani, am descoperit şi emisiunile lor politice, deşi politica era un lucru care mă dezgusta. Citisem mai multe reviste Histoire în franceză şi acestea m-au dus pe drumul acesta. La ştiri era vorba adesea de conflictul dintrer Israel şi palestinieni. Acum eu nu am mai urmărit niciun fel de ştiri de mulţi ani şi am renunţat din lipsă de bani la televizor şi la radio, nu ştiu ce s-a mai întâmplat acolo sau ce alte conflicte mai sunt la ştiri fierbinţi. Cert este că datorită prezentării ştirilor şi documentarelor am fost într-un fel partizana celor care spuneau că Palestina trebuie să devină stat de sine stătător şi că Israel ar trebui să oprească politica de ocupaţie şi diverse atacuri asupra arabilor. Pe vremea aceea tata umbla mereu cu Biblia în buzunar. Şi spunea că "neştiute sunt căile Domnului". Mama spunea atunci că arabii din Palestina sunt ca ţiganii noştri. Acum, după atâţia ani, pot spune că nu ştiu sigur dacă acele ştiri şi grozăviile produse aparent de israelieni era adevărate. Ştiţi foarte bine că la televizor şi radio se fabrică ştiri pentru a controla emoţiile politice ale populaţiei mai puţin educată. Nu adaug mai mult. Cert e că eu nu trebuia să fiu partizană cu nimeni, ajunsesem oarecum să mă identific cu suferinţele poporului paestinian aşa cum erau prezentate, fiindcă şi eu suferisem decenii de închisoare şi tortură nemeritete. Apoi s-a mai petrecut încă un lucru urât. Am ieşit pe stradă la chioşcul din faţa blocului şi acolo vânzătoarea avea televizorul aprins (ca întotdeauna) şi discuta cu cineva spunând "vor şi ei să aibă ţărişoara lor". Eu credeam că se referă la Palestina şi mă simţeam prost ca şi cum era vreo legătură telepatică între noi. Dar, culmea, începe războiul în Afganistan sau se vorbeşte despre Cecenia ( nu mai ţin minte precis) astfel încât era probabil că femeia aceea se referea la altceva. Apoi, brusc, BBCul s-a schimbat. Aceasta după atacul terorist asupra turnurilor WTC din 11 septembrie 2001. Când a fost atacul aveam televizorul stins şi tata a aflat înaintea mea ţipând în casă "L-a lovit!!", ceea ce m-a nedumirit fiindcă nu ştiam la ce persoană se referă că a fost lovită. Apoi am văzut şi eu ştirile catastrofei. Atunci m-am lecuit definitiv de politică, nu am mai urmărit nimic. Am scris aici această poveste fiindcă la sfârşitul relaţiei mele uşor telepatică cu BBC, am avut anumite senzaţii sexuale de la distanţă, ceea ce nu se întâmplase de mult şi apoi auzeam că o femeie (mă gândeam la mine, vai) este acum o parte din problemă, după ce înainte fusese o parte din soluţie. Cert e că BBC nu mai transmitea lucruri să îmi placă şi nu i-am mai căutat ulterior (din păcate şi canalul Travel, care era frumos, a dispărut de pe cablul televizorului atunci). Dar aceste întâmplări cu iz politic, o scurtă perioadă din viaţa mea, urmau să fie cauza directă a unei nenorociri şi mai mari în viaţa mea. Azi este 18 noiembrie 2013 şi e ora 6 jumătate. De vreo oră vecinii au început din nou zgomotele de bormaşină, ceea ce îmi face scrisul aici şi mai dificil fiindcă scriu direct. Acest lucru îmi aminteşte de zgomotele groaznice din 2007-2009 când scriam tot adevărul despre viaţa mea pe mail fiind astfel mereu împiedicată. Totodată unii oameni extrem de răi mă ameninţau de moarte încontinuu şi îmi ştergeau mereu mesajele sau părţi din ele, obligându-mă la eforturi mari de a rescrie. Aş dori să adaug aici două lucruri importante. Eu, deşi aveam numai 30 de ani atunci, nu eram o gâscă pentru a fi păcălită de BBC sau de oricine altcineva să ascult ştiri politice, care nu îmi plăceau. Dar eram permanent batjocorită şi de colegii de la medicină şi permanent singură., cum am fost mereu, cu excepţia faptului că am mers odată la un concert de harpă la Ateneu cu o colegă Irina Nica şi sora ei. Ea şi familia ei au emigrat ulterior în Canada. Dar şi acolo m-am simţit nu ştiu cum atacată ca la teatrul acela de demult fiindcă citind eu programul în pauză mi-am exprimat bucuria că vor fi şi compozitori pe care îi ştiam şi apoi harpistul a zis cu dispreţ că ei renunţă la acele piese muzicale, că ei nu interpretează astfel de mizerii, cam aşa s-a exprimat şi lumea a mârâit aprobator. Deci, cum spuneam, există alte două mari motive ale faptului că ascultam radioul, nu doar singurătatea: faptul că mă torturau vecinii cu zgomote (jur pe tot ce e mai sfânt, fără vină, din vara lui 89 încontinuu până azi). BBCul, nu ştiu cum, crease prin emisiunile lor o cortină de protecţie asupra mea, încât îmi simţeam creierul eliberat de torturile zgomotelor, care continuau şi atunci. Un al doilea motiv e că deşi fuseesem o cititoare asiduă în tinereţe şi în facultate, atunci eram prea tare lovită de anii de tortură acumulaţi şi de faptele petrecute, încât orice carte era otravă pentru sufletul meu şi nu mai puteam citi decât enciclopedii sau istorie sau politică, care erau informaţii cu mai puţine legături cu emoţiile şi mai mult legate de raţiune. Adică, spus pe şleau, suferisem atât de mult şi atâtea lucruri încât atunci simţeam nevoia să ascult ştiri care se refereau de obicei tot la suferinţe mari, ca ale mele aproape. Şi la nedreptăţi.

Din păcate, în ciuda tratamentului psihiatric, în facultatea de medicină, nu doar că am fost batjocorită de colegi şi profesori şi chiar de Zăgrean (voi scrie o postare despre anii mei de facultate la medicină şi psihologie) şi mereu rejectată, dar am suferit numeoroase injurii de natură fiziologică. Adică trupul mi-era supus la presiuni enorme şi creierul, mi-era foarte rău digestiv, odată chiar am crezut că mor şi am pus pe pieptul meu un bilet cu cuvintele PACE, BINE, ARMONIE. Am ajuns şi la spitalul de urgenţă, fiind extrem de balonată şi mi-au făcut radiografie spunând că sunt doar gaze intestinale. Am ajuns şi la spitalul de psihiatrie. În ciuda insistenţelor naşului meu şi tatei, am abandonat facultatea în anul 5, fiindu-mi extrem de rău fizic. Acum îmi pare rău, dar nu mai puteam continua atunci, chiar nu mai puteam. Înainte de a abandona facultatea, la începutul lui 2002 am început periplul meu la diverse organizaţii şi instituţii şi persoane, cerându-mi libertatea. Este adevărat că tata spune acă este o prostie şi nu trebuie să fac aşa ceva (eu spuneam de fiecare dată adevărul pe scurt printr-o scrisoare, fără nicio omisiune, dar foarte pe scurt, respectiv între 3 şi 15 pagini parcă) Totul a fost în zadar. Poate tata avea dreptate, dar puneţi-vă în locul meu: părinţii îmbătrâneau, tata era bolnav, naşu şi naşa pe moarte. Nu aveam pe nimeni şi nu aveam niciun drept uman fundamental, nu aveam dreptul la muncă, deci ce viitor urma să am? (Voi scrie despre locurile unde am fost şi cum m-au respins toţi în altă postare. La Crucea Roşie de pildă mi-au spus verde în faţă că nu vor sau nu se poate şi au ştampilat cu roşu memoriul meu. Alţii au ţipat, alţii m-au ignorat, alţii s-au purtat şi mai urât).

Şi deoarece eram torturată de mică, dar fără vină şi fiind un om normal, am sperat, ca de obicei în zadar.

Apoi am fost profesoară de economie şi psihologie la liceul I.L.Caragiale, din 2003. Acolo din nou m-au cam batjocorit unii colegi, pe lângă faptul că eram cam izolată. Nu ştiu dacă mă credeţi, nici mie nu îmi venea să cred. Nici cu copiii nu mă împăcam prea bine, (nu cu toţi) dar s-au petrecut nişte lucruri ciudate, ca şi cum copiii aceia erau manipulaţi (indirect) de cei care îmi vruseseră răul în trecut şi de cei care inventau minciuni despre mine. În anul şcolar 2003-2004 m-am mutat cu chirie plătită de părinţi într-un jeg de apartament de două camere (era oribil). Deci nu aveam independenţă financiară. Salariul era de mizerie, 4 milioane şi jumătate, ceea ce era puţin şi pe vremea aceea. În anul 2003 -2004 nu au mai fost torturi sexuale fiindcă luam tratamentul zilnic. Dar din nefericire, amintindu-mi toate prin care trecusem şi nevoia mea imensă de adevăr şi libertate şi drepturi şi de a avea copil, am încetat să iau tratamentul şi am mers în continuare să îmi cer drepturile, fiindcă lucram ilegal cu diagnosticul meu psihiatric şi nu voiam nici să mă trezesc cu vreo surpriză în viitor şi mai ales nu suportam această stare de fapt. La scurt timp după ce nu am mai luat pastilele au reînceput chinurile sexuale de la distanţă asupra mea, dar numai seara şi nu în mod exagerat. Destul însă ca să îmi strice buna dispoziţie, fiindcă în fapt eram fericită în felul meu, fiindcă îmi plăceau copiii şi îmi plăcea să predau. Credeam desigur că e vorba de Zăgrean, era mult timp de când nu mai fuseseră aceste chinuri şi plângeam chiar uneori, îmi plângeam iubirea pierdută şi îl imploram să mă adoarmă măcar, dacă tot vine peste mine, ceea ce eu nu îmi doream niciodată. Doar atunci, din cauza chinurilor pe care le respingeam cum puteam m-am "frecat" sexual de câteva ori, nu exagerat, pentru a pune capăt acelui lucru asupra mea. În trecut nu făcusem aşa ceva nici de necaz, cum am povestit. Mai aveam o tehnică de apărare şi anume că aşezam palma peste zona sexuală, ceea ce diminua sau oprea acele senzaţii. Dar vă daţi seama ce însemna acel lucru pentru mine?!! Acel lucru care îmi luase tinereţea fără nicio greşeală şi mă băgase la balamuc? Adică sexul şi plăcerile altora?

Apoi tata m-a implorat să mă întorc acasă, mi-a spus că are nevoie de mine şi eu iar nu l-am ascultat... Apoi a murit brusc la numai 63 de ani, dar eu nu am avut vină. Săracul, se îmblânzise aşa mult înainte de moarte. Dar dacă ar fi vrut să mă aibă ca fiică, atunci de ce mă închisese pe viaţă la psihiatrie, mă întrebam eu atunci?

Apoi, după moartea tatei s-a întâmplat nenorocirea. Voi povesti şi despre acest lucru, fiindcă m-am gândit câteodată că aceste evenimente din 2005, când aveam 34 de ani, au dus la gândurile astea negre din partea unora: "da cum a fost când ne-a murdărit pe toţi a povestit?" Aceste cuvinte sunt aberante, veţi vedea că eu nu am murdărit pe nimeni. Totodată aceste vorbe dovedesc câinoşenie, inimă rea şi suflet murdar şi e ca şi cum ei ar fi ştiut că eu am scris mai demult toată povestea vieţii mele pe mail (oricum am povestit totul mereu din 1984). Sau ca şi cum ei mă judecă şi mă cred vinovată de ştiu eu ce. Repet, e absurd: priviţi tot ce am scris şi voi ami scrie - am avut mereu puritate şi respect faţă de oameni şi am fost torturată groaznic 30 de ani, zi de zi. Nu a fost nicio altă greşeală şi nici atunci în 2005 nu a fost, cum voi povesti. Că nu e deloc un secret.

După moartea tatei s-au repezit asupra mea vulturii moştenitori, respectiv mama şi tanti Lili (Stoicescu) cu care existau probleme de moştenire încă de pe timpul tatei, după ce muriseră mai întâi naşa (cumnată cu tanti Lili) şi apoi naşu. Tata a fost al treilea. Mama făcea ca de obicei scandaluri oribile, insinua că eu vreau să o las pe drumuri şi fără bani. Tanti Lili insista pe alte planuri, cerându-mi să merg la diverşi avocaţi sau notari. Eu nu aveam gâdnuri rele faţă de ele dar mă obosea acel tandem în care eu picam la mijloc în aparenţă. Tata îmi ceruse să mă mut de acolo înainte de a muri şi eu nu am găsit apartament de vânzare până în vara următoare. Proprietăreasa, o femeie rea în aparenţă, m-a obligat prin presiuni verbale să mai stau acolo, motivând diverse lucruri, deşi nu aveam contract legal cu ea. O vecină spunea chiar că înainte să stau eu acolo, acolo stăteau nişte curve, deci proprietăreasa nu avea dreptate cu pretenţiile ei şi minţea. Mai mult decât atât, a mărit chiria de la 170 de euro la 250 în lunile care au urmat, vă daţi seama? Om sărac am fost toată viaţa şi atunci îmi tocau toţi moştenirea oricum mică. Pot găsi prin hârtiile mele numele acelei femei.

Treceam deci printr-un stres feroce, acesta a fost primul factor care m-a destabilizat. Apoi, mergând pe stradă, treceau pe lângă mine nişte bărbaţi vulgari care spuneau "da ce, au f---t-o în cur?", acesta a fost unul din lucrurile care m-au şocat fiindcă eu chiar fusesem chinuită în fund de la distanţă. Era ca şi cum se refereau la mine ceea ce poate nu era adevărat, numai că astfel de lucruri se repetau. Apoi s-au petrecut anumite lucruri cu vânzătorii din magazinele alăturate, care parcă mă urmăreau. Apoi am văzut afişul ciudat de pe blocul meu, nu chiar la balconul meu,  la balconul alăturat, afiş în care era desenată urât o vrăjitoare arzând şi mi-am amintit cât am suferit eu din cauza diverselor vrăjitoare din viaţa mea, respectiv oameni de ştiinţă sau psihiatri şi alţii. Locuiam vizavi de Perla. Apoi, printre numeorase alte trucuri am fost martora patrulării pe străzi a unor maşini cu megafoane, care vorbeau despre "Maria, regina luptătoare a României". Desigur, nu mă credeam regină, dar ştiam că luptasem atâţia ani pentru viaţă, fiind mereu chinuită de oameni răi. Apoi, deschizând radioul pe unde FM, găseam zilnic mesaje legate de suferinţele mele (chestiuni similare) sau exact cântecele la care mă gândeam, pe care le fedonam. Erau foarte multe coincidenţe şi toate, plus efectul psihogen al radioului mi-au creat o stare de semihipnoză, ştiu absolut sigur. Adică eram sugestibilă foarte la sugestiile celor de la radio. Deoarece întotdeauna avusesem o orientare proeuropeană (oarecum gânduri senine, nu idei politice) am început să ascult radio Europa FM, care mă atrăgea şi prin nume şi prin muzică, dar mai ales prin forţa lor de sugestionare. De asemenea aveam acolo un comppendiu de istorie şi geografie Europa, cumpărat de mine de la liceu în urmă cu câteva luni, când fusese odată o promoţie a editurii Aquila '93, carte pe care am citit-o şi o am şi acum.

După câteva săptămâni, legătura dintre mine şi acei DJ la radio era şi mai puternică. Apoi mi-au indus ideea că vor să mă ajute să îmi ofere libertatea. Să îmi câştig adică libertatea cu ajutorul lor, fiindcă există oameni buni şi drepţi în ţara asta care sunt impresionaţi de suferinţele mele nemeritate de om închis în torturi de la 13 ani. Erau până atunci exact 21 de ani de tortură, ani grei pe care eu îi număram cu speranţa eliberării. Dar fiindcă toate organizaţiile mă refuzaseră, inclusiv Minsterul Sănătăţii, eu am fost convinsă de cei de la radio că numai altfel pot să îmi dea ei libertatea. Mi se părea că ştiau cât suferisem sexual. Eu, cum vă puteţi da seama, ştiam foarte puţine lucruri despre sex şi nici acum nu ştiu prea multe. Ceea ce ştiam atunci şi aveam dreptate era că eu nu avusesem vreo relaţie sexuală şi că sexualitatea celorlalţi mă distrusese şi închisese la psihiatrie, o condamanre la moarte de fapt a unei fete fără zestre, pe care nici un bărbat nu ar fi luat-o. Atunci eu am început să fac gimnastică încontinuu, fiindcă ei sugerau că mişcarea fizică duce la eliberare şi am făcut gimnastică, fie că credeţi fie că nu, timp ce 24 de ore încontinuu, cu disperarea omului chinuit care visează dreptate. Dar ei tot erau nemulţumiţi şi îmi sugerau că nu e bine. Au mers mai departe, sugerându-mi prin cuvinte potrivite şi melodii că eu ar trebui să mă masturbez pe muzica lor pentru a fi eliberată. Îmi aduceam desigur aminte că în facultatea de psihologie, la cursul de master de psihoterapie, la terapii, sexuale se vorbise despre faptul că unii psihologi prescriau mastrubarea în faţa oglinzii pentru femeile frigide, ceea ce pe mine mă dezgusta atunci. Eu habar nu aveam despre masturbare şi nu făcusem nicioodată aşa ceva. Îmi mai aminteam că d-na Holdevici îmi dăduse un pacient din spital să stau de vorbă cu el şi să îmi fac dizertaţia de master. Acel pacient avea probleme sexuale, dar mie nu mi-a spus că se masturba aşa că am fost puţin mirată când am auzit-o pe profesoară numindu-l împreună cu o colegă, "masturbiciul". Cam asta era tot ce ştiam.

Apoi au început o emisiune muzicală muzica din anii 80 până-n în zilele noastre. Deoarece eu ascultasem multă muzică, mai ales mai veche, cunoşteam multe din melodiile lor, dar nu erau melodiile mele preferate, ceea ce m-a făcut să cred că dacă nu îmi plac, aceasta e o metodă de a fi eliberată. Unele desigur nu le ştiam deloc, dar aveau mesaje puternice, care se legau, vă puteţi imagina, de viaţa mea şi de starea de atunci. Fiindcă nu ştiam ce vor de la mine, mi-am băgat degetele în fund şi vagin simultan şi ei au ripostat vehement că nu aşa, nu e bine etc. Ceea ce era ciudat era faptul că în acelaşi timp, din când în când, dădeau ştiri politice porcoase (cum ar fi ce se ascunde sub fustele Condolezzei Rice, care vizita România atunci sau despre Ion Cristoiu şi biroul oval). Mai difuzau şi discuţii la telefon cu auditoriul, fiindcă dădeau 5 sau 10 euro (jur că aşa spuneau) celor care telefonau sau discutau cu ei. Faptul că creaseră impresia unui suport social în diferite regiuni ale ţării îmi întărea convingerea greşită că vor să mă elibereze. Se poate spune că precis am fost victima lor, un fel de "abduction", tradus rapt şi am fost folosită pentru interesele lor, cum fusesem de fapt toată viaţa. Cum m-am trezit, cum m-am oprit? Tot datorită lor. La un moment dat, deşi mie mi-era foarte rău,ei au adus nişte cântăreţi la radio, printre care era unul cu o voce ca a lui Zăgrean şi eu m-am speriat că bietul om a murit sau a înnebunit. Brusc, am fost invadată de toate amintirile iubirii, de puritatea şi gândurile mele de atunci, de încrederea în el ca om bun. Am sărit din pat şi m-am dus la telefon formând din amintire numărul lui vechi 760 56 96. A răspuns o femei care rădea parcă şi când am întrebat "familia Zăgrean?" a răspuns ceva urâcios, tot un nume cu Z. Atunci, deşi abia mă ţineam pe picioare, m-am hotărât să merg la facultatea de medicină să îl caut, să văd ce s-a întâmplat cu el, el fiind de fapt singura relaţie sexuală pe care am avut-o cu adevărat, chiar dacă nu a făcut dragoste cu mine. Această decizie era normală dar foarte greu de pus în aplicare, fiindcă după acea hipnoză sexuală eram extrem de slăbită, mi-era rău pe toate planurile. Mi-au trebuit luni de zile până m-am pus, cât de cât, pe picioare. Din nefericire am suferit enorm, fiindcă a trebuit să renunţ la mersul la liceu în calitate de profesoară şi de fapt acel lucru fusese singurul lucru mai bun din viaţa mea. Îmi era foarte rău, am început un jurnal zilnic, pe care îl mai am şi acum. Au continuat să mă chinuiască sexual, destul de urât. Au continuat zgomotele vecinilor. Pe de o parte era o discotecă în bloc care bubuia încontinuu serile, pe de altă parte deasupra era o aşa zisă firmă de avocaţi, dar se auzeau şi sâmbăta şi parcă şi duminica numai tropăitrui de femei pe tocuri. În afară de aceste torturi, pe şosea afară treceau maşini claxonând zilnic, adesea în 5-6 rânduri de maşini în loc de două-trei.

Eu m-am lăsat atunci de fumat şi am ţinut regim slăbind aproape 30 de kg. Credeam că ajunsesem într-un fel de paradis, fiindcă dobândisem mai multă înţelepciune şi calm decât oricând, nu legat de sex, ci legat de om şi societate în general şi de viaţa de după. În acelaşi timp, lucrurile pe care nu le înţelegeam odinioară dobândeau brusc înţeles, legate de tratament, spitale, etc. sau de artă, mitologie, şttinţe diferite, istorie, etc. Începusem să pictez acuarele şi să desenez şi să ascult mai multă muzică clasică, fiindcă atunci scoseseră pe piaţă discuri mai ieftine.

În sfârşit în vara lui 2006 mi-au oferit un apartament tot pe Calea Moşilor, ceea ce mă durea sufleteşte enorm, dar nu am avut de ales, în restul orașului am primit oferte puține și oribile. Blocul în care stau de atunci este chiar blocul în faţa căruia s-au întâlnit în vara lui 89 tata şi Zăgrean, în timp ce eu observam din maşină. Ştiu că nu credeţi şi oamenii nu au voie să povestească aşa ceva, fiindcă e considerat simptom psihiatric. Eu oricum nu am avut întreaga viaţă o prietenă să îi povestesc ceva din viaţa mea, Luiza mi-a răspuns cu respingere, deşi eu o ascltasem atâta şi pe alţii la fel. Este adevărat că Z apărea în calea mea în 1989, ca şi cum mă urmărea. Eu am înţeles de atunci că acestea sunt lucruri anormale (deşi o vecină din sat se măritase chipurile cu un bărbat care o urmărea pe stradă în Sibiu sau alt oraş) şi ulterior m-am întrebat de ce Z îmi pusese gând rău la numai 17 ani, când e evident că astfel de lucruri rănesc şi că, dacă te obligă cineva să mărturiseşti, doctorul zice că ei avut iluzii (iluzia sosiilor) şi eşti nebună. La acest colţ de stradă (Eminescu cu Traian şi Dacia şi Moşilor), tata s-a oprit zicea el să ia ţigări după ce m-au bătut în noaptea aceea de pomină când am spus că nu merg la examen. Tata zicea că crede că acel meditator mă hipnotiza şi m-a întrebat dacă avea metronom!! Dimineaţa m-a dus cu maşina să mă închidă la Andronache la mamaia şi s-a oprit exact la acest colţ. Z a apărut şi îl privea pe tata fix, extrem de încruntat. Tata era şi el foarte mânios fiindcă avea acel necaz cu mine (chiar îmi spusese, culmea, că el îl plătise pe Arion, medicul de sus, să iau eu examenul indiferent de rezultat!), dar tata nu îl privea fix pe Z, nu părea să îl cunoască. După atâţia ani nu pot spune că înţeleg precis semnificaţia acelui moment şi cum a ieşit Z în calea tatei atunci...apoi a ieşit în calea mea când m-am dus la facultatea de medicină să îmi retrag dosarul ( pe aleea de lângă gardul din spate) şi s-a uitat lung şi trist la mine spunând "dacă ţi-ai găsit tu un drum..." Nici asta nu înţeleg, dar atunci a fost ultima oară când Z s-a uitat cu afecţiune la mine.

După ce m-am mutat aici au continuat torturile cu zgomote, în primii ani adică, până prin 2009-2010, când vecinii s-au liniştit. Au continuat şi torturile sexuale, destul de urât, dar rezistam cât puteam ascultând muzică clasică zilnic, cu sufletul meu pe care acum îl cunoaşteţi - cald şi calm şi senin. Vecina de jos mi-a spus că înainte să mă mut eu, în apartamentul meu stătea o curvă ţigancă. Totodată venea la mine, deşi ea e surdă se pare (aşa zice mama fiindcă ea ascultă televizorul foarte tare), să mă ia la rost că dau muzica prea tare, deşi nu era adevărat. Mi-a mai făcut multe figuri, deşi eu aveam suflet de creştin adevărat şi atunci, în 2006-2007 avusesem puterea să îi iert din tot sufletul pe toţi păcătoşii din viaţa mea, crezând în mod absurd că vor ieşi adevărul la lumină şi binele, cum mi se promisese demult. Dar ceea ce a urmat întrece imaginaţia cea mai morbidă. Din cauza celor care au urmat m-am îngrăşat până la peste 120 de kg, ceea ce înseamnă ceva foarte rău şi pentru sănătate şi pentru o persoană cu un singur picior. De semenea am reînceput să fumez, datorită întârzierii adevărului din anii care acum se adună la 30 din 1984 şi datorită singurătăţii şi sărăciei lucii. Şi vecinul acela militar care îşi bătea joc de mine mă îndemna să fumez după aproape doi ani de abstinenţă, dar asta nu contează. Specific că fumatul nu mi-a produs niciodată vreo plăcere, am auzit că sunt unii care ar simţi ceva plăcut, dar am fumat din cauza a prea multe necazuri şi minciuni ale altora.

La început, în anii 2006-2007 au început să intre peste mine gândurile foarte rele şi vulgare ale unora, pe care, cum am mai spus, eu nu le bănuiam înainte. Mă gândesc că povestea aceea cu radio Europa FM le-a oferit acces spre creierul meu. Totuşi pot spune cu certitudine şi tristeţe că, indiferent de ce ar zice alţii, oamenii răi ar fi continuat să mă chinuiască zi şi noapte, aşa cum fusese mereu din 1984. Este ca şi cum au ceva împotriva mea (ştiu că repet mereu asta), lucru care mi se pare absurd şi abominabil, considerând toate gândurile, faptele şi vorbele mele frumoase şi normale mereu.

Acei oameni care intrau la început peste mintea mea erau într-adevăr foarte vulgari, cu vorbe pe care nu are rost să le repet, era o ploaie de cuvinte urâte şi scârboase şi chiar ameninţări de moarte sau un fel de ură ciudată, lucruri care au continuat şi în etapele următoare. Apoi eu îmi tot căutam de lucru, fiindcă îmi revenisem oarecum şi aveam desigur nevoie de bani şi relaţii cu alţii. Am găsit numai prin Oficiul Forţelor de Muncă, deşi acolo erau locuri de muncă puţine. Am priceput că în general oamenii găsesc de lucru mai uşor, prin diverse relaţii sau cunoştinţe, ceea ce eu nu aveam cum să reuşesc chiar şi înainte de revoluţie. Cunoştinţele mele aveau mereu aceeaşi vorbă : "de ce nu te bagă părinţii tăi undeva?". Iar părinţii mei îmi cereau să îmi găsesc eu singură de lucru, fiindcă evident nu puteau să mă bage nicăieri. Am învăţat destul de mult pentru a da examen pentru un post de bibliotecară cu studii superioare la A.S.E. Acolo la bibliotecă era şef un bărbat pe nume Liviu Bogadan Vlad, care studia pentru al doilea doctorat în acea perioadă. Colegii au fost înfiorători, ami rău chiar ca în trecut, voi povesti mai pe larg. Am fost victima a multiple abuzuri şi înscenări. Eram în acelaţi timp torturată sexual tot mai rău. Colegele mele era extrem de vulgare, de pildă Ana Maria, secretara şefului, care era şi gravidă, dar şi celelalte. Ana Maria se pare că mă dispreţuia, fiindcă îmi spusese pe un ton urâcios, în timp ce stăteam împreună cu ea la bufetul de la subsol "ce delicat mănâncă doamna...", lucru care m-a făcut să cred că îi urăşte pe cei cu maniere mai elegante şi fără vulgarităţi, care ei îi plăceau. Toate vorbeau vrute şi nevrute, extrem de murdar. Mai era încă o altă Ana Maria, dar eu nu făceam legătură cu faptul că aşa o chema pe nevasta lui Zăgrean. Mi-era o scârbă groaznică, vă daţi seama, mai ales după tot ce suferisem, dar ele aveau statut superior faţă de mine şi bani mai mulţi. Mai erau două femei acolo, Emilia şi încă una, care au vrut să mă facă să cred că erau lesbiene, ceea ce m-a scârbit şi mai rău. Tot atunci l-am întâlnit pe stradă pe Cristi Galeriu, care spunea că el e homosexual şi care la început vorbea decent cu mine. Numai după un timp a început să îmi arunce cuvinte extrem de vulgare la telefon, după care am scăpat de el. (Nu îmi vine să cred că acel om, Cristi, devenise aşa ceva urât, după ce în tinereţe îmi dăruise cu dedicaţie o carte de filozofie, o am şi acum). Tot atunci începusem să scriu poezii şi mai apoi să scriu întreaga poveste a vieţii mele pe mailul meu, absolut fără nicio exagerare sau omisiune, deoarece vă daţi seama, nu aveam drepturi încă şi nu înţelegeam ce au cu mine din 1984. Apoi au urmat violuri din nou groaznice de la distanţă, timp îndelungat, plus gândurile acelea urâte ale unora. Voi folosi şi eu acum un cuvânt urât...când eram într-o seară chinuită aşa unii au intrat pe mintea mea spunând "Să trăiască şefu! Un  futai pe cinste", ceea ce m-a dus cu gândul la cei de la A.S.E., care îi spueneau "şefu" acelui Vlad. Eram îngrozită, dar ce avea să urmeze urma să fie şi mai rău. Când mergeam pe stradă pe locul de muncă erau şi chestiuni paranoice, de pildă treceam pe lângă muncitori, care îmi strigau "Du-te la muncă jigodie!" şi ulterior m-am gândit că poate se refereau la mine, deşi era absurd, eu întreaga viaţă am iubit munca.

Apoi au urmat diverse alt etape ale maltratării mele de oameni pe care nu îi înţelegeam.
(Azi, 19 noiembrie 2013, au intrat din nou peste mintea mea cu gânduri absurde şi aberante, spunând că degeaba scriu eu adevărul că ei i-au făcut pe oameni să creadă că am devenit complet nebună. Eu nu pot crede aşa ceva!)

În continuare anul 2007 a fost cutremurător, 2008  şi 2009 groaznici şi din 2010 au început să mă tortureze mai puţin violent, dar oricum zi de zi, cerebral şi sexual la câteva zile. În ultimii ani, răbdând eu de sărăcie şi singurătate totală, ei au continuat şi să mă chinuiască.

Voi încerca să povestesc puţin pe scurt ce s-a întâmplat. Încă de la începutul lui 2007, înainte de a scrie eu tot adevărul, unii spuneau că trebuie să mă izoleze şi că trebuie să mă termine şi să mă aranjeze. Eu nu pot înţelege atâta cruzime faţă de un om normal şi adevărat, cum am dovedit că sunt întreaga viaţă. Vă imaginaţi sentimentul de a fi tratată drept obiect, mai rău decât animalele din grajd sau decât sclavii de odinioară, din câte am citit. Şi aşa au făcut, după ce am fost obligată să îmi dau demisia de la A.S.E., am devenit complet singură şi încercările mele de a fi cu alţii sau de a munci din nou au fost zadarnice. Pe lângă faptul că eram monstruos torturată sexual, trebuia să îndur zi şi noapte tot felul de poveşti monstruoase inventate de cei care intrau peste trupul şi creierul meu să mă distrugă. Au fost mai multe etape diferite, vreo şapte, dar faptul că nu am ţinut un jurnal despre orori, mă împiedică să mai povestesc acum tot adevărul, parţial uitat de mine. Vă dau un exemplu de poveste a lor: unii m-au brutalizat goraznic şi apoi spuneau, culmea : "Cristina, te rog să ne ierţi, dar nu am avut ce face, că eram câinii ei". Nu ştiu cum un om poate să dea cu toporul în cap cuiva, adică să lovească fizic, nu doar psihic, așa, şi apoi să mai şi ceară iertare! Nu ştiu despre ce câini e vorba şi ai cui, dar ei au vrut să creeze ideea că sunt un fel de servitori sau protectori ai altei femei, în timp ce eu am fost fără apărare sau respectul celorlalţi întreaga viaţă. Torturile sexuale erau şi ele foarte diferite. La un moment dat, când abia mă puteam da jos din pat, ziua, am avut o senzaţie de plutire exagerată, de pierdere a contactului cu realitatea complet ( nu pot descrie) şi m-am speriat enorm că mor şi imploram milă. Alţii mi-au zis că acela a fost singurul orgasm din viaţa mea. Oricum, ceea ce a fost şi mai urât a fost faptul că după acel fenomen cineva mi-a spus (în gând) "Cristinel, mi-ai făcut cea mai mare plăcere", ceea ce voia să mă facă să cred că e Zăgrean, care îmi spusese demult Cristinel. Dar şi una dintre bibliotecare îmi spunea la serviciu odată "poştăriţa Cristinel", zicea că fusese un film odinioară cu acest personaj. Şi Irina de la Constanţa îmi spunea în glumă Cristinel coadă de purcel.

Alţii intrau peste mine şi spuneau că ei credeau că eu sunt aşa şi pe dincolo şi în realitate eu eram domnişoara perfecţiune. Deci aveau dispreţ când descoperau că eram un om integru şi mă torturau din ce în ce mai rău. Altul zicea că am pierdut un tată dar am câştigat un soţ, ca şi cum m-ar fi luat de nevastă, etc. Dar cei mai mulţi spuneau că nu pot să recunoască adevărul şi că mă vor omorî şi vor muşamaliza totul. Apoi au intrat unii cu torturi mai oribile care voiau să îmi sugereze că ei sunt serviciile secrete. Apoi au fost unii în limba engleză şi chiar în franceză (aceştia mai puţini). Tot timpul aveau o obsesie că lumea de rând nu trebuie să înţeleagă ce mi-au făcut ei şi adevărul despre mine. Au fost şi unii, timp destul de îndelungat, care au adus asupra mea nişte povestiri morbide, de groază şi teroare, cum nici nu vă puteţi imagina din filme sau cărţi negre. Apoi m-am întâlnit pe stradă cu un bărbat necunoscut care şi-a ridicat pălăria în faţa mea. Lucrul s-a repetat, ca şi cum unii voiau să îmi dea de veste că mă respectă, nu ştiu sigur de ce, din moment ce eram continuu chinuită. În perioada aceea m-am speriat odată în casă de propria mea umbră. Alţii au fost cei care ziceau că sunt francmasoni sau legaţi de francmasonerie şi inventau poveşti de groază legate de cărţi şi de sacrificiul meu şi al altei femei şi al altui copil, etc. Era cineva care spunea că este doctoriţa Căpraru (medicul meu psihiatru de care tata râdea în finalul vieţii că vine de la capre) şi această persoană spunea că trebuie să nu iau medicamentele, că îmi ordonă să îl las pe Zăgrean să îşi facă mendrele (fiindcă eu încă mai credeam că este el). Apoi, vreme de vreo două luni dacă nu mă înşeală memoria, au fost unii care îmi cereau mereu să spun adevărul şi eu spuneam totul şi după aceea mă apucau suspinele şi suspinam cu tot pieptul nopţi întregi. În acelaşi timp eu credeam că astfel sunt eliberată de chinuri sexuale eventual, dar ei spuneau următoarele lucruri de neînţeles pentru mine: mă închin, mă închin cu respect, mă închin... aceştia au fost o serie. Nu ştiu la ce diavol se închinau, fiindcă eu eram purul adevăr şi binele de fapt. Altă serie a fost cea cu înclinatul: încontinuu mă înclin, mă înclin şi eu, mă înclin în faţa evidenţei, etc. Şi în sfârşit a treia serie au fost cei care spuneau: mă cutremur şi plec, mă cutremur şi plec, încontinuu aceleaşi cuvinte. Nu pot înţelege nici acum despre ce a fost vorba.

Apoi au venit unii care spuneau că sunt armata română. Ăştia de asemenea m-au chinuit oribil. (Înainte fuseseră unii care spuneau că ei sunt evreii şi care mă speriau cu poveşti mai mult de groază şi fantastice sau religioase). Ăştia care ziceau că sunt militari români au fost de asemenea violenţi şi brutali. Mă speriau ei sau alţii în repetate rânduri că îl omoară pe Zăgrean, ceea ce pe mine mă răscolea fiindcă încă ţineam mult la el. Apoi când venea un val mare, ca un leşin peste mine, tot ei spuneau "Nu vă băgaţi bă, nu vă băgaţi bă că nu a greşit nimic, e nevinovată!", ca şi cum ştiau că e aşa. Totuşi unii se băgau şi spuneau "aoleu, asta e?", ca şi cum ei se aşteptau să fiu altcineva. Când m-am speriat rău că a murit Z, unii mi-au ordonat să ies la fereastra blocului să mă uit jos. Atunci am ascultat şi în loc de Z, în faţa blocului (în spate unde stau eu) erau doi bărbaţi grăsuni care se uitau la mine şi discutau între ei. Nu i-am mai văzut de atunci. Tot în aceeaşi zi unul mă blestema încontinuu "curvă împuţită, etc, etc." timp de vreo jumătate de oră şi altul spunea "săraca, după cât a chinuit-o maică-sa, şi nu a greşit nimic", dar mai puţine minute decât celălalt. Sau poate era aceeaşi persoană. Unul era minciuna, celălalt era adevărul, dar era ca şi cum amândoi puneau gheara pe mine.

Apoi, din cauza nenorocirii şi lipsurilor, dar mai ales datorită torturilor zilnice, am reînceput să fumez şi m-am îngrăşat rapid enorm. Au intrat alţii care spuneau că eu sunt ceva preţios pentru ei, dar că din păcate alţii m-au distrus complet, că ei m-au găsit prea târziu şi acum trebuie să mă ducă pe umeri sau pe braţe. Apoi altul care spunea că lui îi revine misiunea ingrată să mă aranjeze. Şi tot aşa până în ziua de azi, încontinuu. Senzaţiile sexuale s-au rărit până la dispariţie completă aproape, dar sunt sumedenie de alte torturi.


Ca o concluzie de final la aceste poveşti care sunt tot adevărul despre viaţa mea sexuală, pot spune încă o dată că nu am avut decât puritate şi gânduri bune. În acelaşi timp nu am greşit nici cu fapta, nici cu vorba. Am suferit enorm, dar am rămas aceeaşi. Şi, din punct de vedere fiziologic, sunt de fapt virgină, iar anatomic am avut doar contacte superficiale. Totuşi în ultimele luni, datorită torturilor unora, am început să am ciclul menstrual numai în partea anterioară a chilotului, ca şi cum ar curge sânge din uretră, ceea ce mă nedumireşte, mai ales după tot ce am îndurat. În afară de Z nu a existat alt bărbat care să discute deschis cu mine, cât de puţin, am fost singură cuc întreaga viaţă. La vreun an după ce am intrat pe facebook am avut câteva discuţii cu un bărbat din Coreea de Sud, care zicea că este american ca origine (dacă nu am uitat), dar totuşi nu îi mai dau numele, că oricum a fost singura mea relaţie în viaţa toată, în afară de Z. Vă daţi seama că am fost un om perfect normal şi a fost greu să fiu complet singură decenii întregi. I-am spus numai adevărul. Apoi i-am spus că sunt de fapt virgină, dar el cred că nu a înţeles fiindcă totuşi povestea vieţii mele e puţin complicată. Atunci mi-a dat telefon. În viaţă nu am avut parte nici de convorbiri telefonice din 1984 şi a fost tare greu...atunci când am vorbit cu el a fost sărbătoare pentru mine dar din păcate era şi mama în casă cu mine, tocmai venise în vizită. În aceeaşi zi, fiind foarte strâmtorată cu banii, am găsit 10 lei pe balcon şi oricum nu aveam cum să umblu în tot blocul să întreb ai cui sunt şi i-am folosit. Apoi bărbatul acela nu a mai discutat nimic nici pe facebook cu mine şi s-a mutat din Coreea în Noua Zeelandă, unde spunea că este casa lui. Eu am aflat la întâlnirea de 20 de ani, în 2009, că o fostă colegă de liceu, Luciana, (parcă Dumitrescu) a emigrat şi ea acolo demult.

Ataşez aici o poză cu mine din 2007, când eram încă suplă, aveam 66-67 de kg.