Infernul sunt ceilalţi, partea a XIII-a

După 1989, adică după povestea aceea cu Leon Zăgrean, imunitatea mea s-ar putea să fi fost atacată sau eu să fi fost obiectul unor mârşăvii de neînţeles, în mod direct, nu doar prin cuvinte şi chinuri sexuale de la distanţă. Vreau să spun că pe lângă bătăile tatei am suferit şi din cauza altor probleme fizice. Când am fost la Cluj ţiganii din oraş mi-au aruncat păduchi în cap (era înainte de povestea aceea cu ţiganul Covacs). Eu nu am crezut dar chiar s-au înmulţit, cum spuneau ei. Am mai avut păduchi încă de câteva ori şi ultima oară în toamna acestui an 2014, când am scăpat greu de ei cheltuind mulţi bani din banii mei puţini. De fiecare dată când aveam păduchi mama mea reacţiona cum poate bănuiţi, adică îşi bătea joc de mine şi nega realitatea, ca şi cum eram nebună şi inventam, chiar dacă îi arătam gângăniile în chiuvetă sau în cadă. Mama mea a reacţionat la fel şi în cele câteva dăţi când am avut oxiuri, ca şi cum minţeam, deşi viermii ieşeau la plimbare pe cearceaf. Mă enerva. Am avut şi veruci plantare, parţial mi le-a ars, parţial le-am tratat cu o alifie specială sau soluţie. Am avut de câteva ori şi infecţii vaginale, deşi nu aveam niciun fel de relaţie sexuală şi a trebuit să merg la ginecolog. Pacientele de acolo mă întrebau uneori curioase de ce am venit la consult. Eu îi spuneam ginecologului că păstrez igiena în casă şi mă spăl des şi cearceafurile sunt curate (aşa era) şi nu înţeleg de ce tot fac infecţii. Ei îmi recoltau cu spatula (ceea ce e foarte dureros pentru o femeie) pentru culturi, nu ştiu de ce, fiindcă mereu îmi dădeau acelaşi medicament. Ginecologii spuneau de obicei acelaşi lucru: că eu fac infecţii genitale din cauza stresului şi examenelor la facultate. O altă problemă am avut pe vremea când mergeam la sediul temporar al bibliotecii centrale universitare, în spatele facultăţii de drept. BCU nu a fost reamenajată până când eu am fost în sistemul de învăţământ, inclusiv la medicină, lucru care a însemnat ceva trist pentru mine. Am ieşit odată mai pe seară de la sala de lectură şi m-am îndreptat spre troleibuz prin parcul de acolo. Acolo era o gheretă pentru paznic, nu ştiu din ce cauză, mi se pare ciudat. Era şi o căţea cu pui mici pe care eu nu o văzusem. Brusc ea m-a simţit şi a început să latre. Eu am rămas calmă şi am mers liniştită cu paşi uşori mai departe, nu ştiam ce voi păţi. Chiar dacă m-aş fi întors tot m-ar fi prins. S-a repezit ca din puşcă la mine şi m-a muşcat rău de coapsă, prin blugii mei groşi, până la sânge. Atunci a ieşit paznicul şi a gonit-o. M-a curăţat cu spirt sau apă oxigenată pe vată, era pregătit pentru aşa ceva. Mi-a spus că câinii lor nu sunt turbaţi şi pot să merg liniştită acasă. Nu mi-am făcut antitetanos. Atunci am înţeles ceva ce va fi evident şi în anii următori: oraşul Bucureşti creştea haite de câini vagabonzi în spatele blocurilor de locuinţe sau în incinta instituţiilor cum ar fi spitalele sau facultăţile. Cei care erau de-ai locului, deci veneau zilnic în acele instituţii, nu erau muşcaţi sau lătraţi. Aşa am păţit şi eu, când reveneam într-o clădire după mai mulţi ani, eram lătrată, în timp ce cât timp mergeam acolo zilnic eram lăsată în pace. Cel mai neplăcut a fost în curtea blocului în care locuiesc din 2006. Aici era o haită de câini feroce. Mă lătrau şi se repezeau aproape să mă muşte în orice dimineaţă sau seară dacă ieşeam afară. Unul mi-a distrus o fustă când mergeam la serviciu dimineaţa. Administratorul a zis că acela nu era câine vagabond, ci câinele unei vecine, lăsat liber. Explicaţia acestor atacuri este că eu eram marginalizată şi nu eram acceptată în comunitate şi aveam mereu probleme cu vecinii care nici nu mă salutau şi îmi făceau multe probleme. Astfel şi câinii vagabonzi nu mă acceptau, nu mă recunoşteau ca stăpână şi membru al comunităţii. În urmă cu ceva timp oraşul a hotărât să distrugă câinii vagabonzi, probabil că nu mai aveau nevoie de ei pentru agasarea şi respingerea celor nedoriţi de comunitate. Această furie ar fi plecat chipurile de la uciderea unui copil mic de către câini într-un parc. Au fost şi în alte oraşe operaţiuni de eliminare a câinilor, din câte am citit pe net. Pot paria că acel copil ucis, dacă a fost ucis de câini, era dintr-o familie mai puţin acceptată de comunitate sau era el respins de familie sau de alţi copii. Oricum mi-a părut rău de copil şi de câinii vagabonzi de asemenea , mai ales fiindcă vreme îndelungată am auzit schelălăieli la subsolul blocului, scâncete care mă secau la inimă. Unii mi-au spus că administratorul s-a îngrijit de câini să îi dea unor doritori. Nu ştiu sigur care e adevărul, mă tem că nu era o bandă de casetofon la subsol, dar cine ştie? În aparenţă era oribil cum sufereau bietele animale fiindcă oamenii nu aveau bani în aparenţă pentru o eutanasiere mai umană.

După ce am intrat la medicină am trecut prin diverse probleme încă de la început. În ansamblu anii petrecuţi studentă la medicină au fost mult mai groaznici şi încărcaţi de necazuri faţă de anii din facultatea de psihologie. În ansamblu anii la medicină pot fi descrişi prin două cuvinte care au devenit din ce în ce mai clare în timp: singurătate şi tortură. În facultatea de psihologie acest aspect nu era atât de evident. Viaţa a devenit după aceea o lungă şi interminabilă vale a plângerii. Toate câte s-au petrecut au fost umbrite şi mai mult de invenţiile monstruoase ale secolelor 20 şi 21 în ce priveşte noţiunile de schizofrenie, autism şi altele. Îmi amintesc din nou de Ileana (Elena, colega mea de la psihologie, care a devenit cadru universitar şi care mi-a spus că ea vine dintr-o localitate montană) care vorbea despre povestea unei fetiţe autiste. Pentru cei mai puţin şcoliţi --specific că atât autismul (evident) cât şi schizofrenia erau şi cred că mai sunt asociate cu o minte întunecată, respectiv mai puţin inteligentă. Eu am fost un om inteligent (niciodată orgolioasă sau mândră) şi am avut o minte cultivată frumos şi o inteligenţă emoţională perfectă. Ceilalţi m-au omorât. Atât. Veţi vedea şi în continuare din ce s-a petrecut mai departe. Numele pe care le dau sunt aproximative sau incomplete sau lipsesc datorită torturii din ultimii 10 ani asupra vieţii mele. Ca să înţelegeţi mai bine sentimentul dominant al conştiinţei mele în anii care au urmat (eram încă tânără) vă sugerez să ascultaţi şi să înţelegeţi cuvintele a două cântece:
-- Lonesome Valley, Mississipppi John Hurt

http://youtu.be/9gytJemzNTM

-- La vie se chante, la vie se pleure, Joe Dassin, (cu referire şi la anul 1999, deşi era un cântec vechi).

http://youtu.be/rnkFu2bLgoA

În perioada aceea tristă dinainte de facultatea de medicină, tatăl meu inventase un alt mod de a mă lovi prin cuvinte, mai apropiat de realitate: spunea "ea săraca ia tot răul asupra ei" sau "sfânta lui tata". Ca şi cum mă compătimea. El îmi spusese clar mai demult că "la sfârşit binele va învinge". Nu a fost să fie aşa. Mai spunea că "o să vii să îmi mulţumesşti la mormânt Cristina". Veţi vedea ce s-a întâmplat după ce a murit tata, adică şi miracol şi tragedie. Dar eu încă speram atunci demult să înving forţele întunecate care mă voiau sfântă şi martiră şi ţap ispăşitor.

În ce îl priveşte pe naşul meu, adevăratul meu mentor în viaţă, care de fapt mă crescuse frumos, vreau să spun că pe el l-am văzut plângând numai de două ori în viaţă: o dată când l-am vizitat cum voi povesti şi a doua oară când m-a scos din spitalul de ortopedie după ce mi-am pierdut piciorul. Odată l-am vizitat îndurerată la Andronache (Voluntari) şi m-am plâns că nu vreau să mor, dar aparent trebuie să mă sinucid. În urma a toate chinurile şi martiriul ajunsesem la concluzia că oamenii buni şi cu sufletul luminos cum fusesem eu nu au nicio şansă şi sunt omorâţi fără nicio vină. Şi îi spuneam :"naşule, eu te rog doar atât, să nu îi omorâţi pe toţi". El zâmbea a plânge şi răspundea: "cum să îi omorâm pe toţi, Cristina? Nu îţi dai seama că s-ar dărâma totul?" Mai spunea "oamenii sunt proşti Cristina, ei nu îşi dau seama că voi sunteţi tot ce e mai bun." Mai spunea "Cristina, aminteşte-ţi ce mică ai fost când stăteai aici şi ce mare eşti acum". Şi în timp ce tăia ceapă, lacrimile au început să îi curgă peste nări...L-am întrebat de ce plânge şi mi-a spus desigur că din cauza cepei...

Un lucru demn de menţionat în acest context e că eu eram legată de naşul meu prin fire invizibile, cum ar fi fenomenul cutremurelor în România şi teama de cutremur a oamenilor. În ţara mea cutremurele erau rare şi s-au rărit mai mult în a doua jumătate a secolului 20. Practic din 1977 nu a mai fost un cutremur serios în ţara asta păcătoasă rău (cum veţi vedea în cele ce urmează). Dumnezeu i-a ferit cât am trăit eu şi de cutremur şi de război. Şi a fost o epocă în general prosperă, cu de toate pentru toţi. Dar oamenii nu ştiu să aprecieze ce au până pierd şi, dacă au, vor mereu mai mult, fiind ca nişte copii răsfăţaţi şi răi. Aceste lucruri, cum ar fi lipsa moderaţiei, lăcomia şi invidia sunt păcate în faţa lui Dumnezeu. Eu spun adevărul despre mine: când aveam 13 ani şi a început calvarul meu, eu trăiam unul din cele mai frumoase sentimente pentru o persoană tânără: îmi iubeam ţara mult, cu priveliştile ei şi cultura ei şi tradiţiile curate. Totodată eram perfect conştientă că sunt un om norocos că trăiesc într-o epocă în care ştiinţa şi tehnologia oamenilor nu au înghiţit încă natura sălbatică şi curată. Că exista cât de cât un raport bun între cultura umană şi natură. Că erau eradicate boli groaznice sau lipsa igienei în genere. Citisem destul ca să îmi dau seama de asta. Eram cu cu adevărat fericită că avusesem norocul să mă nasc într-o zonă perfect temperată şi luminoasă. Nu mă temeam de cutremure, singurul lucru de care mă temeam era războiul, de care, slavă domnului, nu am avut parte. În rest am trăit toate relele posibile...în viaţă.

În ce priveşte cutremurele, vă povestesc totul. Când a fost cutremurul din 77 (pe 4 martie) eu aveam otită şi zăceam ameţită în pat, cu febră. Mamaia avea grijă de mine. Era tocmai ziua naşului meu. Erau şi mătuşile bătrâne acolo. Tanti Ana striga "aduceţi copilul sub masă!". Eu fusesem supărată în seara aceea că nu primisem felia de tort pe care o ceream. Mama nu venise la petrecerea lor. Tata urma să povestească, în fiecare an poate, până a murit, că mama mea s-a speriat mult la cutremurul din 77, stând la etajul 9, şi a coborât pe scări atunci în stradă încălţată cu un singur papuc. Naşii şi tata au ieşit în curte. Eu eram speriată de fulgerele mari pe care le vedeam pe geam (mi s-a spus ulterior că erau descărcări ale reţelei de electricitate afectate). După mulţi ani când mă plângeam naşului meu că am suferit prea mult, că nu mai pot, el spunea cinic "tu n-ai avut cutremur de ziua ta". În schimb am avut cutremur când m-au închis prima oară la psihiatrie în 1992. Şi unele paciente care erau un fel de lideri acolo au fost lăsate afară, iar eu şi celelalte am fost închise înăuntru. Când bietul om trăgea să moară în 2004, a fost un cutremur destul de mare chiar de ziua lui, tot pe 4 martie. Toţi colegii mei la liceul unde predam au trecut fenomenul sub tăcere şi nu a fost menţionat nici la ştiri, poate datorită coincidenţei de date. Dna Nicolau, vecina mea de atunci, îmi spunea că aşa se zice că "e mai bine să fie mai multe cutremure mici decât unul mare". După ce m-am mutat în blocul în care stau acum în 2006, am deschis odată televizorul la o emisiune sau ştiri (sau poate tot acolo în 2005-2006, nu mai ţin minte precis) şi a început un cutremur mai mic, dar lung. Moderatorii emisiunii nu au ştiut cum să reacţioneze (erau oameni evident obişnuiţi cu orice şi iniţial nu au reacţionat deloc), apoi au izbucnit deodată: "acum avem un cutremur în direct". Altădată, precis după ce m-am mutat aici, mă simţeam tare deprimată de toate chinurile fizice şi restul şi stăteam uitându-mă la tavan. Un fapt interesant e că atunci aveam furnici în apartament, dacă nu mă înşel. În rest nu am avut. A fost un cutremur destul de măricel. Cutremurele din România nu îmi făceau rău trupeşte sau cerebral, dar, ori de câte ori auzeam de vreun cutremur mare în altă parte în lume, simţeam totodată că trupul şi creierul mă dor şi mă simţeam la pământ efectiv. În ultimii ani au mai fost vreo două trei cutremure mai simţite. Unii oameni porci, cum îi numesc eu, îmi repetă adesea că ei mă chinuie ca să evite un cutremur de pământ în România...În definitiv şi la Moartea sau Învierea lui Cristos a fost. De aici şi din alte chestiuni am tras concluzia că cutremurele au legătură uneori cu marii martiri. De fapt şi naşul meu fusese, din câte am aflat despre el. De fapt şi cutremurele sunt necesare, ca şi alte fenomene naturale. Cât despre naşul meu, care era talentat la pictură şi proiecte tehnice (case şi alte construcţii) şi mai făcea şi sculpturi în lemn şi schiţe în cărbune , etc. ...după moartea lui nu mi-a rămas ca amintire nimic din creaţiile lui artistice, nici măcar vreuna din vederile de la el cu scrisul lui frumos. Cineva a luat totul. Un singur lucru mi-a rămas: o fotografie cu unul din ultimii lui brazi de Crăciun, în singurătatea în care l-au lăsat toţi, inclusiv eu, în ultimii lui ani de viaţă. Era un brad frumos dar mai mic, ornamentat cu măiestrie şi răbdare, cu pachete chiar sub brad (pentru cine erau nu ştiu, fiindcă poza probabil era din ultimii lui ani) şi cu scăunelul meu mic dedesubt. Era scăunelul meu din lemn alb, primit în dar de la naşul meu când eram copil. Aproape că am plâns când am înţeles că poza aceea e tot ce mi-a rămas.(Poate că voi posta aici scanarea pozei, dacă nu mi-au luat-o sau nu o vor lua, unele lucruri mi-au dispărut, acum merg să o caut, cred că acum mai este acolo unde am ascuns-o).

Un fapt esenţial de adăugat este legat de cutremurul din 1986. Puteţi căuta în wikipedia şi să vă puneţi în funcţiune micile celule cenuşii. Acolo e scris clar că acel cutremur a avut o intensitate declarată de 6,5 grade pe scara Richter (deci relativ mic) şi a avut o intensitate resimţită de III-IV pe scara Mercalli, deci a fost resimţit ca un cutremur doar cu puţin peste limita la care poate fi simţit de oameni. Citiţi despre scările de măsurare dacă nu aţi înţeles ce am scris eu după pagina din wikipedia. Deci a fost un cutremur slab spre moderat. Dar s-a petrecut la ora 0:28 AM pe data de 31 august. A avut un număr de puiuţi, adică replici ale lui, de-a dreptul mistic: 77. Buun, până aici nimic anormal, dacă nu aţi observat atenţia exagerată acordată unui fenomen relativ minor. Citiţi articolul despre el:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cutremurul_din_1986_(Rom%C3%A2nia)

Acum să vă spun eu exact cum a fost în realitate: în seara cutremurului tata şi mama s-au certat urât de tot. S-a terminat cearta ca de multe ori cu faptul că mama l-a alungat din dormitor pe tata, care a luat o pernă mică şi s-a culcat pe covorul din camera mică vecină cu a mea. Îi spusese mamei mele că este o femeie afurisită şi proastă sau cam aşa ceva, fiindcă nu îşi dă seama că dacă face aşa scandal o să fie cutremur. Bineînţeles că nu am crezut că va fi cutremur, aşa cum poate şi dvs. nu credeţi ce spun eu acum. Dar exact aşa a fost. Mie mi-era milă de el, fiindcă aşa eram eu şi i-am dat o pernă de la mine din pat fiindcă aveam două. Acest lucru l-am făcut, deşi el mă chinuia şi el împreună cu maică-mea. Apoi am adormit liniştită, fiindcă eram obişnuită cu certurile lor. Deodată sunt zgâlţâită de mama, care mă trezeşte cu vorbele: trezeşte-te Cristina, că a fost cutremur, nu ai simţit?! Nu simţisem absolut nimic. Atunci părinţii m-au luat la plimbare pe străzile Bucureştiului, fiindcă, spuneau ei, ieşise toată lumea pe străzi din cauza cutremurului. Ne-am plimbat timp îndelungat, am făcut ocol şi ne-am întors precis pe strada Batiştei, unde urmau să se petreacă multe lucruri în viaţa mea. Timp ce cel puţin o jumătate de oră sau 45 minute lumea era extrem de agitată pe străzi, dar nu era o lume nervoasă şi rea, adică atunci nu erau agresivi. Nu am văzut niciun semn că ar fi fost vreun seism, nicăieri, doar oameni uitându-se ciudat unii la alţii, plimbându-se şi discutând.

Tot ce am povestit e adevărul curat şi clar, în afară de prezenţa furnicilor la mine în apartamentul actual la unul din ultimele cutremure, furnici care au dispărut după cutremur. Este incredibil să fi avut furnici la etajul IV, este posibil să fi fost ochii mei obosiţi atunci.
Continuare în partea a XIV-a

Am găsit poza, era tot în plicul alb în care am găsit-o. Am studiat-o cu atenţie şi am observat că este tăiată cu foarfeca pe marginea stângă. În dreapta se poate vedea o parte dintr-o icoană. Tanti Tona, soacra naşului meu, picta icoane. În stânga se văd scăunelul meu şi data fixată pe aparatul foto: 25 Decembrie, 1995 (tăiată). Am verificat dacă data este tot decembrie 1995 în calendarul de pe perete: da, este aparent 1995, fiindcă 4 decembrie 1995 a fost luni. Următorul 4 decembrie, luni, a fost în... Oricum ceea ce m-a mirat pe mine a fost rezistenţa zugrăvelii vechi în camera naşilor mei, aceasta era sufrageria cu pereţi vechi de decenii. Se poate să fi dat totuşi o spoială albă. După 89 au modificat doar dormitorul, în sensul că naşu a căptuşit pereţii cu şipci de lemn şi şi-a pus patul foarte jos aproape de podea. M-am mirat când am văzut, fiindcă undeva prin 89 eu visasem odată să dorm într-o astfel de cameră, dacă ţin eu bine minte. În brad sunt unele ornamente pe care naşu le avea de când eram eu mică şi aceela sunt mai frumoase (de pildă clopotele acelea aurii care nu se pot sparge. Bradul e într-adevăr mai puţin frumos decât cei din copilărie, când erau până la tavan şi mai frumos împodobiţi, cu lumânări care făceau inima mea să tremure când vedeam flăcările aprinse. Voi mai povesti despre asta într-o altă poveste. Odată naşu a adus un brad cu rădăcină şi apoi l-a plantat în grădină şi s-a prins lângă bradul bătrân de lângă casă. După ce casa a fost vândută, au tăiat şi bradul bătrân şi cel tânăr. M-am înşelat când am scris că era probabil din ultimii lui ani, fiindcă poza mă impresionase prea mult la prima vedere şi atunci chiar nu am avut puterea să o studiez mai atentă, veţi vedea mai încolo de ce. Întotdeauna când nu mi-am amintit ceva precis am scris cuvântul "probabil" sau "poate". Restul, tot ce am scris în aceste povestiri, e verificat la sânge ca adevărat, fiindcă nu mă refer la emoţii precum cea legată de brad. Pachetele îmi rămăseseră în memorie fiindcă era cutia aia de baterie şi hârtia albastră de ambalat, care mi-era cunoscută. Scăunelul e posibil făcut de naşu, am fost martoră adesea la modul în care el şlefuia cu şmirghel. Ori poate că şlefuia doar...eram prea mică să ştiu. Jur că restul (tot ce am scris) e absolut corect şi adevărat, am verificat din nou cu atenţie. Acum îmi dau seama că mama are un cap de negru sculptat, la fel cu cele făcute de naşu. Dar ale lui au ajuns în Africa, la unul din şefii mamei de la ambasada la care lucra ea. mama are originalul cumpărat, după care s-a inspirat naşu în sculptura lui. El a mai meşterit şi alte obiecte din lemn. Nu eu am tăiat poza, nu ştiu cine a tăiat-o. Oricum de fapt tot din ultimii lui ani era, din 96 până în 2003 nu e mult. Pentru aceasta puteţi asculta cuvintele unei melodii care mi-a plăcut mult:

Nana Mouskouri - Le chemin des écoliers

Sau alt cântec similar, nostalgic, despre ”la clariere de l'enfance”
Poza scăunelului meu:

În plus am căutat acum şi în restul amintirilor mele. Într-adevăr nu există nimic semnat Liviu, numele naşului meu. Ţineam minte că am găsit întâmplător o vedere de la naşu de la sfârşitul lui 2002 către tata, este absolut singurul obiect care a mai rămas de la el. Nu eam sigură de ea, dar am găsit-o printre vechituri şi amintiri. Eu îmi amintesc vag că aşa era scrisul lui. Naşa murise în acel an, 2002. Iar tata folosea mereu termenul "probleme" când se referea la necazuri, inclusiv agresiv când ţipa la mine. Ataşez aici scrisul naşului meu plus scrisul tatei într-o vedere pe care mi-a trimis-o din Eforie posibil (aşa e imaginea) sau de la mare în iulie 1988, când eu eram la Colun, cum am povestit. Probabil că m-au lăsat acolo fiindcă era buna bolnavă şi eu nu aveam niciun interes să merg împreună cu ei la mare. Când a murit buna eu m-am întors la Bucureşti, iar în septembrie 1988 m-am întors la Colun. Atunci, în acel septembrie, am trăit o transformare sufletească şi anume m-am simţit mult mai calmă şi parcă mă maturizasem şi nu mă mai afectau deloc bătăile din partea părinţilor sau scandalurile lor. Devenisem fericită. După câteva săptămâni m-au trimis la Zăgrean...octombrie 1988.

Infernul sunt ceilalţi, partea a XII-a

În timpul acelui an universitar 1995-1996 eram cum am povestit în compania colegilor mei la master. Era bine că nu eram singură complet, dar eram desigur respinsă, ca întotdeauna, prin semne discrete sau vizibile. Aveam o colegă pe nume Cristina Gabrovschi, care fusese o studentă cu note mai mici, dar intrase la master. Ea era un alt fel de Adela Mare, era cam sincopată în modul în care vorbea cu ceilalţi. Ceea ce am reţinut e că avea părul foarte rar, nu ştiam de ce şi mi-era milă de ea. Ne-a invitat odată la apartamentul ei, de ziua ei sau pentru inaugurare. Locuia într-un apartament situat în blocul în care stătea şi d-na Holdevici, dacă ţin bine minte. Apartamentul fusese oricum al unei mătuşi sau altei rude a d-nei Holdevici şi i l-a oferit ei cu chirie. Eu l-am întrebat atunci pe Ovidiu dacă vine şi el. Mi s-a părut ciudat răspunsul lui că eu ar trebui să îmi dau seama că el nu e o persoană care să meargă la astfel de evenimente. Nu am înţeles ce vrea să spună şi eu m-am dus, fiindcă oricum eu nu respingeam niciodată o invitaţie, fiind singură şi cu nevoia să fiu împreună cu ceilalţi. Îmi amintesc că am fost numai fete sau femei dacă preferaţi acest cuvânt mai corect. Femei tinere şi d-na Holdevici. Am avut un sentiment puţin ciudat atunci şi parcă o migrenă de tip presional, nu durere. Cristina spunea că este o casă de bătrâni, dar ea este mulţumită să stea acolo. Momentul culminant şi ciudat a fost când dansam în cerc în cameră împreună cu fetele şi Cerasela spunea, spre nedumirirea mea, că "dansăm pe tunuri" sau iubiţi-vă pe tunuri, cum zicea Adrian Păunescu. În ultimii ani am aflat pe facebook că Cristina a ajuns şi ea bine în străinătate, la o universitate parcă, oricum găsiţi informaţia dacă căutaţi.

Altă dată am fost la un curs de psihoterapii sexuale predat de d-na Holdevici. Ea părea că suferă că trebuie să ne predea "prostioare" şi abia aştepta să termine de dictat. În general ea dicta mult şi repede. Atunci a fost de faţă şi un student la teologie. Când am ieşit de la curs, celelalte fete şi profesoara s-au îndepărtat rapid, încât eu am rămas împreună cu acel bărbat. Ceea ce mi-a displăcut e că el s-a luat de mine ca şi cum voia să mă agaţe şi spunea ceva de genul că el ar vrea să vadă în natură acele terapii sexuale. Eram dezgustată şi am reuşit până la urmă să scap de el.

În rest am mers cu gând curat şi speranţă la Universitatea Titu Maiorescu, unde trebuia să o secondez pe d-na Minulescu. Nu aveam aşteptări negative, dar foarte curând am rămas cu doar patru ore şi apoi numai cu două pe săptămână, fiindcă profesoara mi le-a luat. Cursul la care trebuia să fac lucrări practice cu studentele era de tehnici proiective sau psihodiagnoză, lucruri la care d-na Minulescu se pricepea. Mie mi-a revenit sarcina că aprofundez testul arborelui timp îndelungat, până nu mai puteam de plictiseală. Mă durea desigur faptul că nu avea nimeni încredere în mine, că aş fi putut munci mai mult, etc. Am avut desigur numai câteva studente care asistau, nu am reuşit să mă fac interesantă. Eram remunerată pentru 6 ore şi în plus aveam şi bursă parcă, ca şi în anul care trecuse, deci am putut să îmi cumpăr câteva haine şi cărţi probabil.

Din toate cele povestite şi mai ales durerea faptului că profesorii şi colegii îmi spuneau practic că eu nu am dreptul să fiu psihoterapeut sau să îmi termin masterul din cauza diagnosticului meu psihiatric atât de nedrept, a trebuit să renunţ să încerc să îmi prepar dizertaţia. Oricum vedeam că ceilalţi aveau pacienţi şi servicii bune şi teste şi altele, în timp ce eu trăiam în vânt. La master nu cred că aş fi putut să fac o lucrare pur teoretică, oricum aşa spuneau profesorii. Practic nu am avut nicio şansă şi nu am avut de ales.

În urma acestui dezastru din viaţa mea am rămas şi singură şi fără loc de muncă şi cu sufletul sfâşiat. Contractul meu de muncă fuses desigur pe un an, ce mai puteam face din moment ce toţi mă respingeau? Am ajuns din nou în singurătate şi tristă, la mâna părinţilor mei. Atunci am recapitulat tot trecutul din 84 până atunci şi am început să plâng. Eu nu fugisem de trecut, pur şi simplu credeam în viitor şi iată că toate speranţele mele au fost în zadar. În plus erau şi toate întrebările fără răspuns din povestea aceea cu Zăgrean când nu greşisem de fapt nimic. M-am văzut atunci într-o situaţie fără ieşire şi eram disperată şi nu înţelegeam...oricum nimeni nu mă căuta nici la telefon, aşa cum fusese din 84. Atunci am început să urlu în singurătate din cauza suferinţei, nu din cauza aparatelor vecinilor, nici din cauza vorbelor urâte uneori ale tatei (taică-meu se liniştise după prima mea internare la psihiatrie, fiindcă îşi atinsese scopul). Bineînţeles că eram lucidă, dar mă simţeam efectiv nenorocită de ceilalţi şi nu vedeam nicio soluţie. Bineînţeles că m-au internat la psihiatrie pentru a doua oară. De data aceasta m-a tratat doamna Giurgiucă, dar tot cu medicamente foarte puternice şi am suferit să fiu bătută fără vină la salonul de agitaţi, etc. Personalul medical îşi bătea joc de mine, aşa cum am mai povestit. Mă plimbam în curtea spitalului cu un pacient care se luase de mine din cauza efectului medicaţiei şi îi spuneam că eu încă ţin la Zăgrean! El mi-a zis că eu nu înţeleg că maică-mea deţine cheia închisorii mele. Tot la acea internare am fost la cabinetul doamnei Holdevici din incinta spitalului de psihiatrie. M-am dus la ea din cauza suferinţei (toată în întregime) şi i-am povestit pe scurt viaţa mea şi faptul că fusesem nevinovată în dragostea mea faţă de Zăgrean şi că nu avusesem păcate de adulter sau altceva. I-am spus de chinurile groaznice sexuale sau medicamentoase prin care trecusem. Ea a început să lăcrimeze şi îşi tot punea picături în ochi să se lupte cu lacrimile. Mi-a spus că am de ales între trei variante : să iau pastilele sau să fac dragoste cu adevărat cu un bărbat sau să accept acele senzaţii sexuale ca fiind nişte lucruri plăcute. I-am spus că sunt de obicei groaznice. Mi-a spus un lucru care m-a rănit şi mai mult, şi anume că "copilul care nu plânge moare de foame". În cazul meu nu era adevărat, fiindcă mereu am spus adevărul când am avut cui spune, deci nu oricui, sau când am avut unde sau posibilitatea, dar în zadar. Eu totuşi cred că nu înţelesese. Ea m-a sărutat pe frunte, ceea ce m-a îngrozit aproape, fiindcă şi Zăgrean mă sărutase la fel şi cineva îmi spusese că acest gest înseamnă sacrificiu în lumea lor. Ulterior, peste câţiva ani şi maică-mea urma să mă sărute pe frunte şi să sărute pe frunte morţii din familie în sicrie. În fine, la acea internare a fost oribil şi doctoriţa mi-a dat voie acasă numai după ce eu am luat hotărârea stabilă să mă sinucid. Tata s-a încruntat când m-a văzut şi a zis că e treabă prost făcută de o femeie, că anume doctoriţa nu mă tratase bine.

În anii care au urmat am stat izolată în suferinţă împreună cu părinţii mei. Atunci m-am gândit că poate mai era o şansă să îmi câştig viaţa şi libertatea dând la medicină, fiindcă de fapt Zăgrean mă pusese în lanţuri. Am dat examen fără meditatori doi ani la rând, în 96 şi 97 şi am picat de fiecare dată destul de aproape de linia celor admişi. Nu mai ţin minte cine şi cum mi-a oferit în al treilea an doi meditatori buni şi la fizică şi la chimie. Am făcut meditaţii cu o doamnă care făcea chiar ea subiectele la chimie pentru admitere, astfel încât eu ştiam testul dinainte, adică ştiam toate întrebările presărate de profesoară în testele pe care le făcea cu noi. La fizică făceam meditaţii cu o doamnă foarte drăguţă şi bună, care, spre mirarea mea, îl cunoştea pe Zăgrean, nu de mult timp. Spunea că este un om care nu îşi ţine promisiunile şi alte lucruri negative care nu mă mirau. Mai erau la meditaţii doi băieţi (pe unul îl chema Alexandru, iar celălat lua medicamente în perioada aceea, nu ştiu pentru ce). Culmea surprizei, ei făceau meditaţii cu Zăgrean. Au fost politicoşi cu mine şi odată i-am atenţionat asupra lui Zăgrean, fiindcă atunci trăiam cu ideea că aş putea salva suflete nevinovate din ghearele lui. În anii cât stătusem acasă am trăit trei scene ciudate cu Zăgrean. Odată m-am vopsit blondă din cauza tristeţii şi suferinţei, ca să fac o schimbare şi m-am tuns singură în oglindă. Am fost la facultatea de medicină şi citeam anunţurile la catedra de fiziologie şi Zăgrean m-a surprins venind pe la spate şi chiar m-a salutat. Altădată a fost scena aceea în care el urla că este cu fiica lui (se părea că o chema Ana, mult mai târziu m-am gândit că poate era viitoarea lui soţie, el nu m-a lăsat să îi văd chipul) şi m-a dat afară în mod violent. Spunea că eu îl ameninţ cu sinuciderea mea. Altădată m-a dat afară cu bodyguarzii, de parcă eram nebună pentru el, când eu de fapt nu avusesem de ales, el mă obligase indirect să îl caut. A rămas stabilit atunci între noi ca eu să nu îl mai caut, să nu îi mai vorbesc, înţelegere pe care el a încălcat-o ulterior. O singură dată am fost la facultatea de medicină să îl spionez. Am intrat la catedra de fiziologie şi m-am apropiat de laboratorul lui. Nu am îndrăznit să intru. Era deschisă uşa la WC-ul alăturat şi am intrat acolo. Am văzut o scăriţă mică sprijinită sub fereastra deschisă şi am urcat pe acolo, ieşind pe fereastra WC-ului pe o terasă. Acolo m-am pitit lângă geam şi îl ascultam pe Zăgrean vorbind autoritar şi oarecum agresiv cu un student. Niciodată nu îl auzisem vorbind pe tonul acela până atunci. Se schimbase, era ca un fel de dictator sau tiran. Am privit în jos de pe terasă şi mi-am dat seama că nu am şanse să mor dacă sar de acolo. După mulţi ani am aflat că Zăgrean a transformat terasa şi a pus acolo o masă şi scaune de plastic, ca la cafenea. Terasa a fost conectată cu interfonul de la uşa lui o vreme. Sincer nu ştiu ce făcea acolo. Este adevărat că acasă am avut câteva tentative de sinucidere... adică mă gândeam că dacă sar pe fereastră am şanse să nu mor şi o să fie mai rău. Atunci mi-am amintit scene din filme în care omul se omora sau era omorât cu radioul conectat la priză şi aruncat în baie. Mi-am cumpărat sare grunjoasă ca să creez electrolit în baie, dar nu am avut tăria să arunc radioul peste mine. Altădată am fost mai curajoasă şi am deşurubat priza din camera mea şi mi-am băgat mâinile ude înăuntru, dar nu s-a întâmplat nimic, deşi am încercat în toate felurile. În perioada aceea m-am îmbătat rău de câteva ori, din cauza suferinţei. Numai de câteva ori şi a fost oribil. După aceea nu am mai pus gura pe alcool întreaga viaţă. Într-un final am intrat la medicină printre primii (pe locul 9-11 din câte ţin minte, oricum între primii 20) în 1998 şi nu m-am mai gândit la sinucidere fiindcă atunci speranţele şi bucuria mea au crescut din nou. Credeam atât de mult într-un viitor bun! După admitere i-am reîntâlnit pe băieţii de la meditaţii şi păreau cam deprimaţi, ori poate mi s-o fi părut. Nu au stat de vorbă cu mine.

Mai e de menţionat că tot în anii aceia 96-98 am fost să o caut pe d-na Mitrofan la centrul de psihoterapie înfiinţat de ea, unde au fost racolaţi şi foşti colegi ai mei. Doamna Mitrofan m-a rănit atunci când i-am spus că înseamnă că trebuie să mă sinucid. În mod ciudat ea mi-a spus în mod tăios că trebuie să vorbesc în şoaptă, că trebuie să înţeleg că îi sperii pacienţii ei, care sunt sensibili şi ar suferi dacă ar auzi aşa ceva. M-am îngrozit, îmi venea să plâng în sinea mea, findcă suferisem fără vină atâţia ani şi avusesm grijă mereu de sensibilitatea altora şi atunci ea îmi nega esenţa reală a vieţii mele şi se vedea clar că viaţa mea nu însemna nici doi bani pentru ea, în timp ce alţi pacienţi erau privilegiaţi şi respectaţi. Eu nu făcusem niciun rău, nu înţeleg de ce mă insulta. Mi-a oferit ca ajutor compania unei tinere psiholog, Cezara Daşu, cu care m-am întâlnit de mai multe ori prin parcuri, care mi-a dăruit o eşarfă de mătase şi m-a invitat odată la operă la Trubadurul. Ea mă ajuta în sensul că primea confesiunea mea scrisă în scrisori, acoperind evenimentele importante din viaţa mea începând cu primele amintiri din viaţă şi spunea că le citeşte, dar nu le discuta. Vorbea cu mine stereotip, fără intonaţie şi cu ideea că îmi oferă empatie, adică de fapt exact invers. Ceva ciudat: îmi amintesc că îmi spunea că e normal să simt dorinţe sau impulsuri sexuale, atunci când eu îi spuneam adevărul şi anume că nu simţisem de fapt aşa ceva cu adevărat niciodată. Era ca şi cum nu mă credea. Dar pentru numele lui Dumnezeu, nu au existat bărbaţi în viaţa mea cu adevărat, de unde să îi fi scos? Când am ajuns cu povestirea vieţii mele la vara lui 1989 ea m-a chemat în parcul Circului parcă şi mi-a spus că e gravidă şi prin urmare trebuie să întrerupă întâlnirile cu mine. Am mai căutat-o în zadar în anii următori şi mi-a spus că ea a fost în străinătate la un curs de specializare în terapia suportivă pentru pacienţii terminali. Lucra atunci la o policlinică, parcă la Titan (sau Vitan). La Titan lucrează şi d-na medic psihiatru Cârlig, ultimul meu psihiatru după dispensarizarea mea în 2007.

Continuare în partea a XIII-a

Dansând fără voie

I. Cel mai greu era de tăiat tabla exact după linii prestabilite. Trăiam încă pe vremea filmului „Ani de liceu” cu uniforma care mi se părea mai frumoasă decât a mamei mele în poza ei veche de douăzeci de ani. La orele de practică aveam obligatoriu salopete albastru viu, mai deschis, cumpărate de la un magazin mic de pe calea veche a Moşilor din apropiere. Altfel şublerul şi menghina erau mai simplu de domesticit. Nituiam cât puteam de bine, dar niciodată destul. Miezurile mele de turnătorie nu erau niciodată perfecte. Şi dacă erau doar miezuri, de ce trebuia să fie perfecte, mă întrebam eu când profesorul le verifica. Credeam că intră în vreun fel de aliaj turnat peste ele şi că hiperperfecţiunea lor era inutilă.)
Poate că acel profesor-maistru pe nume Pavelescu mă ochise de la început. Am fost împreună cu el şi cu alte colege, plus elevi de clasa a XII-a într-o tabără la Padina. Aveam 15 ani. Pe lângă drumeţii montane, cei mari fumau abundent în camera întunecată cu paturi suprapuse şi pături aspre în care eram cu toţii înghesuiţi. Sau fumau la masa de lângă clădire şi cântau cu veselie „deschide, deschide foraibărul” sau „nu mă duc la Carolina”, spre bucuria profesorului însoţitor şi uneori spre marea mea mirare. Apoi nu ştiu ce i-a venit şi, deodată, m-a luat la dans pe nepregătite. Trupul acelui bărbat în vârstă şi trupul fetei tinere şi naive. Căreia îi era scârbă. Altfel drumeţiile au fost frumoase, chiar dacă solicitante şi cu hrană slabă la cantină.

Nici la orele de desen tehnic nu reuşeam în clasă prea bine. Eram scoasă la tablă şi făcută cu ou şi cu oţet că nu am destulă vedere în spaţiu. Dar şi acum îmi amintesc atenţia cu care desenam şuruburi în caiet, atenţia cu care făceam diferenţa între liniile mai subţiri şi cele mai groase din interiorul sau exteriorul pieselor. Profesorul de desen, pe nume Ignat, destul de temut de elevi, mă ştia încă dinainte să înceapă primul an de liceu, din practică. Intrasem la liceu cu note maxime, dar fusesem dintre puţinii care au urmat indicaţiile anunţului de la intrare, care cerea elevilor boboci să vină la şcoală mai înainte de începerea cursurilor, să muncească pentru curăţenia generală necesară în clase şi pe holuri. Ni s-a dat şmirghel şi frecam băncile mâzgălite cu tot felul de porcării, semne şi însemne cabalistice pentru mine. Profesorul de desen ne spunea că astfel vom şti să ţinem băncile mai curate.

Am absolvit liceul de matematică-fizică la fel cu ceilalţi din clasa mea, cu calificarea de prelucrător prin aşchiere. Sau ceva similar, oricum muncitor necalificat de fapt. Ploua înfiorător când s-au dat rezultatele la bacalaureat. Pe strada mea mică cu salcâmi şi plopi (fără soţ oare?) alergam către liceu prin ploaia caldă şi m-am descălţat, aşa cum mă învăţase mama, să nu îmi stric pantofii. Era curat şi linişte, dar un bărbat mi-a tăiat calea chiar atunci, deşi strada era de obicei goală. Cred că nici acel domn mai în vărstă nu avea umbrelă. Ploaia începuse brusc, paginile cu rezultate erau afişate şi ude chiar pe geamurile unde făcusem practică pentru miezuri de turnătorie. Apoi am căutat în zadar de lucru vreo câteva luni, am absolvit în zadar o şcoală de stenodactilografie de cartier şi de modă veche, fiindcă speram să găsesc mai uşor ceva de lucru. După câţiva ani clădirea aceea a devenit roşie ca un ou de Paşti. După încă mai mulţi ani...stăteam singură în bucătărie şi vopseam ouă de Paşti chiar dacă troparul Învierii se cânta acum pe altă melodie, altfel decât în copilăria mea.
............................................................
II. Într-o zi muzica s-a oprit complet. Mirosea a duminică de septembrie. Aveam să îmi amintesc peste ani în timp ce rătăceam prin biserici şi căutam sunete de orgă. Aveam să îmi amintesc în bisericile din Cluj, Sibiu şi Braşov, pe unde am rătăcit în zadar, fără norocul să prind vreun concert de orgă. Nu mai aveam picupul la care ascultasem muzică de orgă de Bach în anii de liceu. Discurile însă au rămas. Şi uniforma de liceu peste ele într-un şifonier vechi. Peste mulţi ani am fost cu doar încă puţini spectatori la sala mare a Ateneului, la un concert din muzică de orgă de Ravel. Din întâmplare nu mai ascultasem aşa ceva. Eram singură, era ca orga barbariei a lui Prévert pentru mine...Totuşi închideam ochii şi îmi imaginam caişi înfloriţi şi zbor de fluturi albaştri. Încă o dată fusesem luată la dans fără voia mea.

Ghinioane

Fetişcană tânără şi inocentă, am căzut şi eu, ca atâtea altele, pradă perverşilor din autobuze, categorie mai puţin inofensivă decât pare la prima vedere. Fără a distruge inocenţa copilului, ei creează totuşi unele idei false celor care refuză să citească materiale informative legate de viaţa sexuală. Şi eu eram acel gen de fată, până când în facultate a trebuit să citesc unele informaţii despre acest subiect pentru orele de curs, însă fără a le asimila corect, din cauza lipsei de experienţă şi intuiţie. În definitiv, există şi prejudecata că fetele bătrâne sunt în general „sărite de pe fix”, tocmai fiindcă devin uneori profesoare (ca guvernanatele de odinioară), dar nu aparţin întrutotul comunităţii care dansează jocul morţii şi iubirii. Unele, mai norocoase poate, sunt călugăriţe respectate pentru fecioria şi caracterul lor tenace.

Bărbaţii care ating de dragul de a molesta copilele în aglomeraţie sunt un gen aparte de frustraţi. Le simţi transpiraţia urât mirositoare, le simţi gâfâitul animalic, te dezgustă inistenţa cu care îşi lasă mâna pe fundul tău, aşezată ca o plăcintă, şi o ţin aşa când tu nu te aştepţi deloc şi chiar eşti păcălită că se vor îndepărta. Eu, timidă şi neajutorată în astfel de situaţii, îmi schimbam locul uneori dacă era posibil în autobuz sau troleibuz, şi, spre marea mea dezamăgire şi supărare, individul mă urmărea şi persevera în acelaşi gest. Atunci mă întrebam de ce şi nu găseam niciun răspuns şi înduram dezgustată situaţia neplăcută. Culmea mirării pentru mine, acest lucru mi s-a întâmplat din nou după ce depăşisem cu mulţi ani vârsta victimelor acestor acte tâlhăreşti. Atunci am hotărât să iau taurul de coarne, să îmi impun voinţa în faţa acelui lucru neplăcut, să devin mai liberă dacă ar fi fost posibil. Am luat mâna acelei persoane şi am strâns-o tare în pumn, i-am răsucit degetele cât de tare am putut. Spre marea mea bucurie, individul m-a lăsat în pace. După alţi ani eram de data aceasta într-un troleibuz mai puţin aglomerat, individul era un bărbat trecut de vârsta a doua, iar eu eram abia la începutul ei. Dar nu am mai avut noroc. Bărbatul cu degetele strivite de mine a început să facă scandal public, numindu-mă cucoană nebună şi împroşcându-mă şi cu alte injurii, dar cred că a coborât totuşi la staţia următoare.

Cum aş putea uita singurul moment în care am rănit involuntar un alt om? Aveam 18 ani, eram la mare cu părinţii şi cu nişte prieteni ai tatei. Am avut bucuria să mergem la minigolf odată, împreună cu un băiat mai tânăr ca mine, încă un copil. Aceste momente au fost rare în viaţa mea, deoarece bugetul părinţilor nu permitea excursii la mare sau la munte şi oricum nu jocuri de minigolf, deci nu eram deloc pricepută, doar că nimeream gaura dacă ţinteam cu atenţie şi aveam puţin noroc. Viaţa mea era tare tristă şi mizerabilă în acea perioadă. Trebuia să lovesc mingea când mi-a venit rândul să joc. M-am aplecat şi eram întrutoul concentrată pe viitoarea traiectorie a ei, fără să mai privesc în spatele meu. Tânărul acela se pare că se aplecase şi el să privească, aşa mi s-a spus ulterior. Ne-a lovit ghinionul pe amândoi. Am auzit ţipete şi toţi erau şocaţi. Băiatul sângera abundent din nas, l-au dus rapid la urgenţe medicale. Desigur îmi părea extrem de rău, ghinionul fusese şi de partea mea. Din când în când, chiar la mulţi ani de la accident, tata obişnuia să îmi amintească că acel băiat rămăsese pentru toată viaţa cu nasul strâmb.

Ghinioane am mai avut în viaţă destule. Mi s-a furat geanta când aveam 15 ani şi întâmplător bani, fiindcă mergeam cu mama să îmi cumpăr pantofi. Au înhăţat-o în staţia de tramvai când nu ne-am putut urca pe scara aglomerată. A trebuit să îmi fac alt buletin. Altădată, copil fiind, am îngheţat o noapte întreagă în tren împreună cu bunica mea, fiindcă era viscol şi zăpadă. În alte dăţi, inclusiv în ultimii ani, am aşteptat de multe ori ore în şir în gări trenuri întârziate. Odată m-a lovit o maşină pe trecerea de pietoni pe verde. Altădată am intrat cu maşina în care eram pe bancheta din spate într-un tractor, fără consecinţe grave. De vreo trei ori am avut scurgeri de gaze în apartament, pe care din fericire le-am depistat la timp. Dar, dincolo de aceste fapte minore poate, eu cred că norocul este mai important decât cred unii. Ritualic, unii oameni îşi cumpără bilete la loterie. Sunt oameni care par de treabă, gospodari sau cu părul alb. Să stai la rând e un lucru normal. Dar pentru mine una dintre crimele mari ale omenirii mi se pare a fi forţarea norocului în loteria vieţii. Cred că aceia care fac acest lucru îi îmbogăţesc mai degrabă pe alţii, cu preţul vieţii unor victime nevinovate. Ca într-o instalaţie cu beculeţe legate în serie în care arderea unuia duce la întuneric.

Adaosuri

În zilele care urmează voi termina povestirea începută. Cum am spus va fi tot adevărul esenţial despre viaţa mea. Oricum toţi îmi vor moartea şi puteţi vedea acest lucru şi din faptul că nimeni nu îmi mai citeşte blogul, deşi ultimele postări din seria "Infernul sunt ceilalţi" sunt perfecte în ce priveşte adevărul despre viaţa mea şi înţelegerea lui. Unii vor minţi poate că se poartă ca şi cum nu exist adică mă ignoră fiindcă eu delirez sau mint şi chipurile dacă mă ignoră îmi voi reveni sau îmi vor prelungi viaţa. Oricum nu e viaţă şi până şi un copil poate înţelege că toţi se poartă aşa fiindcă vor să mă omor şi ei să ascundă tot adevărul şi să nu fie dreptate în cazul meu, cum mi-au spus de atâtea ori. Am fost mereu un om foarte bun şi normal şi am vrut mereu să trăiesc, nu înţeleg ce au cu mine ceilalţi. Dar voi termina de scris totul şi voi adăuga aici unele povestiri despre viaţa mea care există şi pe blogul meu de poezii.

Mulţumesc pentru lectură. :(

Infernul sunt ceilalţi, partea a XI-a

Pe Zăgrean l-am mai văzut de câteva ori şi după închiderea mea la psihiatrie în 92. Găsiţi tot adevărul în povestirile legate de el. Menţionez esenţialul: am fost la el la scurt timp după prima internare şi m-a făcut să plâng fiindcă se schimbase radical, a minţit că era căsătorit (după ani mi s-a spus că era divorţat) şi a negat adevărul despre cum se comportase cu mine când făceam meditaţii. Voi mai povesti despre el mai încolo.

Profesorii de la facultatea de psihologie au fost relativ normali faţă de mine în primii ani de facultate şi nu m-au lovit cu aberaţii de niciun fel. La un moment dat a trebuit să dau examen cu Zlate în cancelaria profesorilor, fiindcă nu putusem, nu mai ştiu de ce, să fiu prezentă la examen. El a fost foarte sever şi mi-a dat numai 7, în condiţiile în care luasem numai note de 10 în rest. Dar dl. Zlate a fost profesorul meu preferat fiindcă, în afară de faptul că era sever şi pretenţios în notare, era exact genul meu. Îmi plăceau efectiv cursurile lui. Ceea ce m-a mirat atunci sau altă dată în cancelarie a fost faptul că o vecină din blocul meu devenise profesor ataşat acolo. Cu ea mă întâlneam uneori în lift şi îmi punea întrebări diverse, destul de neplăcute. Tatăl meu îi spunea psih-oloaga, nu ştiu de ce nu o plăcea. Dar nici eu nu o plăceam, se băga unde nu îi fierbea oala. M-a mirat oarecum faptul că atunci când i-a murit tatăl a ţinut capacul sicriului pe holul blocului în faţa uşii.

Profesorul Mitrofan, care a mărturisit că scrisese şi el odată poezii, a fost unul dintre cei mai buni cu mine şi nu m-a lovit prin cuvinte niciodată. O singură dată la master m-a mirat puţin reacţia lui. Făceam cu el din nou teste de personalitate şi inteligenţă şi eu m-am oferit ca subiect. Cerasela mă examina. Apoi mi-au calculat coeficientul de inteligenţă şi a ieşit 120. Dl. Mitrofan a spus că el se aştepta să obţin un scor mai bun. Am avut acel scor din cauză că erau întrebări de genul câţi membri are Camera Deputaţilor şi câţi membri are Senatul şi eu nu eram deloc interesată de politică şi nu ştiam. Au mai fost şi alte motive. În acelaşi moment colega mea Ileana (sau Elena) a spus că ei i-a ieşit 130 când i-a administrat Silviu testul cu o zi înainte. Eu m-am mirat de unde aveau ei testul să se joace cu el. Oricum eu eram marginalizată, ceilalţi aveau teste şi altele, probabil fiindcă le primeau la serviciu şi ei toţi aveau servicii bune, spre deosebite de mine. Dl. Mitrofan mi-a spus că eu sunt genul foarte apropiat şi cald faţă de copii la practica pedagogică, ceea ce era adevărat.

În anul 5 de facultate trebuia să pregătesc lucrarea de diplomă şi de aceea m-am zbătut să obţin un post în învăţământ. Am scris totul şi despre acest lucru. Aveam numai 6 ore pe săptămână. În perioada aceea am fost la Zăgrean din nou şi am descoperit că devenise conferenţiar parcă şi am asistat la cursurile lui în Spitalul Universitar. M-a mirat faptul că studentele erau atrase de el şi îmi vorbeau mie despre acest lucru. El avea barbă atunci şi m-a întrebat în pauză dacă înţeleg ce predă el acolo, mi-a cerut foc pentru pipă şi a stat de vorbă cu mine şi încă o studentă despre diferenţele dintre creierul feminin şi cel masculin. Încă mai am în debara cursurile lui de atunci. La examenul de licenţă a fost foarte neplăcut la examenele orale, unde eu am ales neuropsihologia şi psihopatologia. Am dat examen la neuropsihologie în prezenţa profesorului Golu Mihai. Eu învăţasem foarte mult şi citisem mult în biblioteci. Ştiam pe vremea aceea aproape totul la perfecţie. Dar, culmea, chiar în timpul examenului, m-a apucat o migrenă înfiorătoare (că tot era vorba de creier) şi abia mai puteam să mă concentrez puţin. Totuşi, fiindcă ştiusem totul perfect, am luat 9. La examenul de psihopatologie altă aventură: profesorul şi medicul Ionescu stătea de vorbă tare cu d-na Holdevici şi eu trebuia să vorbesc în gol şi să prezint subiectul cu voce tare, deşi ei nu mă ascultau. Am luat tot 9. Dl. Ionescu a devenit medicul medicul meu curant după tentativa mea de sinucidere în 1998. Apoi a murit. D-na Holdevici, despre care tata spunea că e evreică, a spus că ea nu îl suportă pe dl. Ionescu fiindcă e genul care face răul fără niciun motiv. Dl. Golu a colaborat după ani chiar cu Zăgrean, fiindcă amândoi au scris capitole în diferite cărţi.

În 1995 m-am trezit iar fără serviciu, în timp ce toţi colegii mei pe care îi ştiam aveau un loc de muncă, nu ştiu cum. Mă gândesc acum că probabil i-au ajutat profesorii, în timp ce pe mine mă considerau inaptă. Încercaţi voi să vă găsiţi un loc de muncă ca oameni singuri şi veţi vedea că e imposibil. Am încercat şi eu în zadar. În toate epocile istorice oamenii îşi găsesc de lucru şi sunt integraţi într-un colectiv prin relaţiile cu familia şi cu ceilalţi. Mie îmi spuneau diverşi "de ce nu te bagă părinţii tăi undeva?". În realitate părinţii mei nu aveau niciun fel de relaţii de acest gen şi îmi cereau să îmi găsesc eu singură de lucru. Atunci am hotărât să dau examen de admitere la master. În anul de master m-am simţit şi mai singură şi am trecut prin multe dificultăţi. Am intrat la master în Bucureşti, fiindcă nu mai puteam cere bani părinţilor să stau la Cluj. Şi nu prea voiam eu psihoterapie, ceea ce se studia la Bucureşti. În afară de Ovidiu m-au mai lovit şi alţii. În primul rând era un număr limitat de locuri şi am constatat cu stupoare că fusese admisă şi o fată de la Iaşi, deşi nu dăduse examen cu noi şi nu fusese pe listă, astfel încât eram cu unul în plus la master. Acest lucru mă făcea să mă simt nedorită, de parcă eu eram pacientul pe care îl disecau ei, aşa cum fac studenţii la medicină cu cadavrele. Acest sentiment a fost accentuat de modul în care s-au purtat cu mine doamnele profesoare. De exemplu doamna Mitrofan, care fusese pentru mine profesor coordinator pentru lucrarea de licenţă. Ea îmi spusese la un moment dat că eu cresc ca făt frumos într-un an cât alţii în şapte. La master m-a dezamăgit când a sugerat că eu aş avea temperament artistic, ca şi cum nu eram bună de nimic şi nu puteam fi psiholog. Altădată m-a lovit în plin când m-a întrebat dacă eu mă simt autentică, era ca şi cum mă considera bolnavă psihic, deşi mereu m-am simţit autentică şi am fost mereu eu însămi. Nu mi-a plăcut nici faptul că insista pe studiul schizofreniei cu multe aberaţii ştiinţifice, inclusiv prea mult pe ideea că schizofrenii au relaţie disfuncţională cu mama lor de obicei, că sunt dependenţi de mamă, etc. E adevărat că era obligată să spună minciuni teoretice fiindcă aşa e această ştiinţă, dar eram rănită fiindcă mama mea fusese şi era un monstru şi eu nu avusesem greşeli sau probleme psihice legate de ea şi e adevărat că medicii şi psihologii erau cei care mă condamnau la moarte indirect sau indirect, inclusiv prin minciuni legate de schizofrenie. Totul e în realitate exact invers decât spun ei. Altădată d-na Mitrofan mi-a spus că se vede că am slăbit şi am început să arăt mai bine, ceea ce nu era adevărat, eram doar îmbrăcată cu o fustă mulată pe şolduri şi strânsă în talie. D-na Minulescu, care scria şi poezie, ne-a invitat odată la o pizza şi a plătit d-nei parcă şi ne-a oferit câte o cărticică cu poezii cu dedicaţie ( semnată cu pseudonim Miruna, ceea ce îmi amintea de un cântec al formaţiei Pasărea colibri). Ceea ce m-a rănit a fost faptul că ea mi-a zis când eram doar noi două că ea mă va ajuta să am şi eu de lucru fiindcă ea are concepţii diferite faţă de colegii ei. Nu am înţeles ce voia să spună, mă gândeam că face aluzie la diagnosticul meu psihiatric, dar eu îmi revenisem perfect din medicamente şi nu înţelegeam ce au cu mine ceiallţi. Relaţia cu d-na Holdevici a fost şi mai dificilă. Ea mi-a spus că eu nu pot avea pacienţi şi nu pot face psihoterapie fiindcă am probleme psihice nerezolvate. Nu aveam probleme şi nu mă gândeam la trecut, fiindcă totul fusese mereu clar şi eu priveam mereu spre viitor. Cu alte cuvinte mă dădea afară şi toţi mă împingeau de fapt la sinucidere. Pentru dizertaţia de la master era obligatoriu să ai cel puţin un pacient şi să faci o lucrare bine documentată despre tehnici de diagnostic şi terapie. Ceilalţi colegi desigur au reuşit să aibă pacienţi. Nu era adevărat că aveam probleme psihice, nu avusesem niciodată, doar ceilalţi mă loveau aşa cum făcea şi ea atunci. Pe vreema aceea vecinii Arion nu mă mai chinuiau cu zgomote, dar montaseră la baie un aparat care făcea în permanenţă un zgomot ca un ţiuit puternic şi urât. Au montat acelaşi aparat şi în baia de lângă dormitorul părinţilor, ceea ce l-a făcut pe tata să meargă la ei, dar a fost în zadar fiindcă ei au spus că au nevoie de acel aparat pentru aerisire sau încălzire, şi au refuzat să îl scoată. Era groaznic. Apoi a trebuit să o rog pe d-na Holdevici să mă ajute să am un pacient şi d-nei mi-a dat un pacient cu care "lucra" ea sau tânăra psiholog care era apriopiată de ea în spitalul de psihiatrie. Acest pacient mi-a povestit chipurile viaţa lui şi nu am văzut nicio problemă şi nici necazuri mari, era doar faptul că se simţea singur şi avusese probleme sentimentale în relaţia lui cu o fată sau cu mai multe, nu mai ţin minte. După aceea am auzit-o pe d-na Holdevici vorbind cu cineva despre el numindu-l masturbiciul. Eu habar nu aveam despre masturbare şi nici despre tulburări sexuale şi pacientul nu îmi spusese aşa ceva. Deci mă simţeam complet depăşită de situaţie şi nu puteam cere alt pacient. Tot în acea perioadă d-na Holdevici ne-a povestit cum a fost când a fost filmată şi i s-a luat un interviu la televiziune. Şi dl. Puiu Vasilescu, cu care făcusem psihologie economică, a apărut la televizor şi a vorbit despre jocurile de noroc şi dependenţa de ele a unor persoane. Tatăl meu pierdea foarte mulţi bani după 89 la jocuri de noroc şi la loto, abia mai aveam de hrană, oricum de nimic altceva. Şi mai şi bea alcool zi de zi, de parcă voia să îşi distrugă sănătatea.

În 1996, în timp ce eram la master am avut un necaz mare. Mama Limpi, bunica mea din satul micuţ şi frumos, a venit la Bucureşti pentru câteva zile şi ne-a adus şi ea ca de obicei de toate cele. Am fost cu ea în parcul Herăstrău (fusese ideea mea) şi am făcut poze. Exact în acel weekend sau în perioada imediat următoare, tata a luat premiul doi la loto, dar câştigul a fost mic fiindcă atunci au fost foarte mulţi câştigători pentru premiul doi. Mama Limpi a paralizat într-o noapte chiar la două săptămâni după ce fusese în Bucureşti. Au internat-o în spitalul feroviarilor în Sibiu, fiindcă bunicu lucrase la CFR. Am mers şi eu acolo şi am fost extrem de tristă. În salon o vizitatoare citea "Îngerul a strigat" de Fănuş Neagu. A trebuit să mă întorc la Bucureşti. După câteva săptămâni m-au chemat la Colun să am grijă de ea. Ştiam ce mă aşteaptă şi mă durea sufletul. Într-adevăr, bunicu şi Nelu, fratele mamei, erau prea scârbiţi şi necăjiţi de boala ei şi abia aşteptau să moară şi îi aruncau vorbe grele uneori. Eu mă aflam acolo ca musca în lapte, dar nu am putut să fiu ca ei. Am preferat să o ajut, ceea ce a dus la o refacere rapidă a ei, încât chiar mânca singură şi vorbea puţin. M-au trimis înapoi la Bucureşti cu ideea că eu le-am stricat rânduiala. Ea a murit chiar de ziua de naştere a Genicăi, nora ei (7 sau 13 iulie). Am fost la înmormântare, am povestit totul în altă povestire pe acest blog, în "Umbra bunicii mele".

Există un lucru legat de noroc şi teoria probabilităţilor pe care nu l-am menţionat. M-a şocat puternic faptul că tata câştigase la loto şi bunica paralizase apoi. Mie mi s-a întâmplat ceva destul de urât, prin semnificaţie. La un moment dat a fost o perioadă în care jucam canastă sau joc de zaruri în bucătărie cu părinţii, dintre care tata se enerva adesea, făcea scandal dacă pierdea şi întrerupea jocul uneori. Într-una din acele dăţi am observat, spre marea mea stupoare, că norocul porcesc la zaruri sau cărţi de joc (toţi jokerii în două tăieri ale pachetului, toate zarurile de şase sau altceva) se asocia cu dureri şi presiuni cerebrale imense. Mi s-a întâmplat de mai multe ori acest lucru. Nu am ştiut ce concluzii să trag, fiindcă mereu am fost un om realist şi nu am avut înclinaţie spre misticism. Ceea ce pot spune e că nu doar lumea influenţează creierul uman, ci şi creierul modelează lumea. Creierul are capacitate de autoorganizare şi reflecţie, oricine ştie acest lucru. Există o teorie a oglinzilor şi în ştiinţa psiho-socială şi în studiul mecanismelor creierului. Oricine ştie că creierul creează diverse minunăţii cum ar fi industria farmaceutică, zborurile supersonice sau mass-media, sau zborurile în cosmos. Tot aşa creierul meu era atunci folosit şi în relaţie strânsă cu norocul, sfidând legile probabilistice. Oricum acesta a fost unul dintre lucrurile dureroase în viaţa mea chinuită, în care nu am avut parte aproape de nimic bun şi am sperat adevărul şi viaţa efectiv din 1984. În prezent Calea Moşilor unde locuiesc este încărcată de multe cazinouri, ceea ce îmi trezeşte amintiri triste.

Continuare în partea a XII-a

Infernul sunt ceilalţi, partea a X-a

Dintre colegii şi profesorii din facultatea de psihologie au fost destui care m-au rănit prin cuvintele lor de neînţelas pentru mine. Oricum eu am fost marginalizată, de parcă ei credeau că eram nebună. Absolut precis nu am fost nebună niciodată şi nici nu greşisem nimic, deci toţi mă omorau indirect sau direct, obligându-mă să mă sinucid, cum voi povesti. Nu chiar toţi au fost răi, unii s-au comportat normal.

Câteva portrete sau amintiri despre colegi şi profesori: Rodica, cea care venea la psihanaliză şi părea că îi place, era cu câţiva ani mai în vârstă decât mine şi avea un prieten Pepe, care venea şi el uneori la facultatea noastră. Rodica era glumeaţă din fire şi copilăroasă. Odată m-a cam şocat când glumea la psihanaliză că de fapt sexul este singurul obiect de studiu sau cheia tuturor problemelor şi răspunsurilor. A desenat pe tablă un semn de întrebare şi, plecând de la el, o pisică cu gaura fundului sub coada care reprezenta întrebarea. Într-un fel avea dreptate, dar pe mine mă mirase atunci fiindcă fusesem eu torturată sexual şi considerată nebună. Altă colegă (sau poate tot ea) mi-a spus glumind că ea nu e de acord cu conceptul exclusivist în psihanaliză de "invidie de penis" şi că ea se gândeşte că ar trebui introdus conceptul de "invidie de sân". Spre deosebire de Rodica, Raluca era de-o vârstă cu mine sau cu un an mai mică. De ea mi-a plăcut mult, era cum am mai spus, delicată şi inteligentă. La sfârşitul facultăţii s-a căsătorit şi m-a invitat şi pe mine la nuntă. Am mers numai la o biserică grecocatolică, la cununia religioasă. Atunci avea perspectiva să se mute în Ungaria, fiindcă soţul ei urma să lucreze acolo. Mai înainte de nuntă m-am întlnit odată cu ea aproape de staţia Eroilor şi i-am povestit viaţa mea şi chinul medicamentos pe care a trebuit să îl îndur, având acest diagnostic psihiatric. Ea a fost empatetică, întrebându-mă dacă într-adevăr sufeream că viaţa nu mai avea culoare şi era ternă şi anostă complet din cauza medicamentelor. I-am spus că da, medicaţia psihiatrică distruge multe bucurii emoţionale şi că eu fusesem un om perfect normal din punct de vedere afectiv. I-am povestit despre faptul că fusesem chinuită sexual de la distanţă şi ea a spus că ceea ce simţeam eu nu erau orgasme ci extaz, cum e de exemplu extazul sfinţilor. În altă zi mă plimbam tot pe acolo cu câteva colege şi vorbeam despre dismenoree (probleme legate de ciciul menstrual) şi ea s-a îndepărat glumind că nu mai stă cu noi, să nu se molipsească şi ea de astfel de probleme. Altădată, nu ştiu de ce, ea m-a invitat în curtea facultăţii de medicină, fapt care mă rănea fiindcă îmi aminte de Zăgrean. Ea avea treabă la un institut de antropologie cu sediul în curtea facultăţii. Ea a lucrat şi la un centru de studii psihologice (parcă european) cu sediul deasupra teatrului Bulandra de la Izvor, unde mergeam singură uneori să văd câte o piesă de teatru.

O altă colegă a fost Ioana Şarba, o persoană care s-a purtat frumos cu mine şi m-a ajutat când nu puteam scrie la cursuri din cauza medicamentelor psihiatrice. Îmi aducea toate cursurile scrise la indigo de ea sau unele pe care le trăgeam la xerox, astfel încât mi-a fost mai uşor la examene. Ea scria de obicei la indigo, fiindcă mai mulţi colegi o rugau să îi ajute astfel când ei nu puteau veni la cursuri. Era o fată bună şi mergea şi ea la o biserică aproape de Grădina Icoanei, deci aproape de locuinţa mea. Era pe vremea în care era mult la modă acest lucru şi ideea era să cunoşti un preot cu har. Am fost la ea acasă de ziua ei, la o petrecere cu mai mulţi colegi. Am fost tot de ziua ei când nu au venit alţi colegi, ci doar nişte prietene din vecinătate. Am dormit împreună cu ea în pat (era înainte de internarea mea psihiatrică) fiindcă nu puteam să mă întorc acasă după 12 noaptea, când tramvaiele nu mai circulau. Stătusem mult de vorbă cu părinţii ei, care erau nişte oameni de treabă. Dau eu nu am putut să închid un ochi, fiindcă eram foarte stresată de zgomotele vecinilor acasă la mine în perioada aceea şi, spre marea mea mirare, am constatat că şi acolo vecinii mergeau foarte des la WC şi trăgeau apa din 10 în 10 minute. Ioana dormea. Ioana nu m-a rănit niciodată, doar o singură dată m-a enervat puţin faptul că spunea că un personaj negativ din Twin Peaks, serial la modă pe vremea aceea, semăna cu actorul Florian Pittiş, despre care tata spunea că e evreu, despre care vorbea Zăgrean şi care mă lovise cu lucruri din viaţa mea la piesa "Câinele grădinarului", regizată de el în 1988-1989 chiar la sala de lângă Grădina Icoanei. La sfârşitul facultăţii ea a obţinut un post bun la ProTV, dar a renunţat la el findcă s-a căsătorit cu un tânăr din vecini şi a emigrat în SUA. M-a invitat la nuntă, unde nu au venit profesorii pe care îi invitase, iar dintre colegi cred că eram doar eu şi Cerasela. Oricum am stat singură pe parcursul mesei de nuntă care s-a ţinut la Casa Armatei.

Cerasela Prodan era prietena cea mai bună a Ioanei şi în ansamblu era o persoană de treabă. Însă ea m-a înţepat adesea. Sunt multe scene pe care le-am uitat în ultimii ani, în care ea îmi arunca vorbe cu subînţeles sau eventual legate în mod ciudat de viaţa mea. Sunt însă câteva pe care nu le pot uita. De pildă când eram la master spunea că o societate schizofrenă face omul schizofren şi o societate paranoică face omul paranoic. Aceste lucruri erau legate de viaţa mea şi de faptul că lumea mă distrugea. Altă dată mi-a spus în mod direct că eu sunt un fel de geniu şi ei sunt "reci şi goi", parafrazând pe Eminescu şi enervându-mă oarecum. Spunea că ea crede că eu ştiu acest lucru. Această afirmaţie a ei mă marginaliza în mod public, ca şi cum eu eram altceva decât ceilalţi, ca şi cum ea credea că eu sunt nebună sau orgolioasă. Din partea ei au mai fost multe astfel de lucruri care mă loveau. La sfârşitul facultăţii i s-a oferit un post la SRI. Ceea ce m-a iritat cel mai tare e faptul că după ce mi-am depus cererea mea de eliberare la Ministerul Sănătăţii (că oricum fusesem peste tot în zadar), ea a apărut în mod misterios în aceeaşi zi chiar pe stradă, la Perla, unde locuiam cu chirie în anii 2003-2006. Cerasela venise la Bucureşti de la Craiova. Colega ei de cameră era din Hunedoara şi se numea Bianca Fodor. Avea gusturi muzicale asemănătoare cu ale mele şi s-a purtat frumos cu mine. Odată mi-a tricotat o bluză de mohair contra cost, pe care maică-mea a aruncat-o. După facultate Bianca spunea că a găsit de lucru la spitalul Budimex pentru copii. În camera lor din cămin veneau adesea alţi colegi în vizită şi am fost şi eu acolo de mai multe ori. Prietenul Biancăi m-a luat la mişto spunându-mi ceva de genul "nu vrea muşchii tăi". El era un om cu două sau trei facultăţi. Tot acolo, în timp ce ronţăiam alune, Sebi le numea "alune păroase" şi eu nu am înţeles atunci, dar după mai mult timp m-am simţit atacată fiindcă eu aveam şi am multe aluniţe, câteva păroase. Dar nu ştiu dacă se referea la mine, eu eram un om foarte bun şi absolut niciodată nu m-am gândit că alţii ar putea să arunce înţepături cu dublu înţeles. Un alt coleg care m-a înţepat, de data aceasta în mod direct, a fost Geroge, care s-a luat de mine la sfrâşitul facultăţii spunând că el nu înţelege cum am luat eu notă mare la licenţă (9 la Zlate la examenul scris) şi făcea aluzii la parapsihologie şi la aşa numita stare cerebrală alfa, ceea ce m-a enervat. M-a enervat fiindcă nota mea era binemeritată şi fiindcă detestam parapsihologia fiindcă fusesem mult chinuită şi din cauza poveţii cu Zăgrean. Colegii mei au ales cursul de parapsihologie ca opţional prin vot. Eu am votat împotrivă. În timpul cursului un alt coleg îmi spunea că el ştie că în francmasonerie există o ierarhie clară: toţi sunt tot mai întunecaţi şi răi pe măsură ce avansează pe scară şi că doar ultimul, cel din vârful ierarhiei este bun.

O altă colegă de care îmi plăcea era Alice. Însă odată, în timp ce aşteptam pe holul facultăţii de psihologie (la început fosta facultate Ştefan Gheorghiu era sediul), am făcut un gest poate puţin deplasat şi anume am atins-o prieteneşte pe umăr. Atunci m-am mirat de reacţia ei, fiindcă s-a făcut arici şi m-a admonestat că am atins-o ca şi cum îi făcusem ceva rău. Mi-a părut şi mie rău. O altă colegă intereasantă era Iulia Haşdeu, care a venit odată în vizită la mine de ziua mea şi a avut ideea de a face o poză de grup jucând rolul de ţigani de şatră. O altă colegă mai deosebită a fost Ionica Berevoescu din Berevoeşti, căreia nu am ce să îi reproşez. O altă colegă cumsecade a fost Aura, împreună cu care am mers în practică la Institutul Medico-Legal,la leagănul de copii Pinocchio şi în alte locuri. Eram numai noi două, în mod ciudat alţi colegi au ales mereu alte locaţii pentru practică decât mine. Aura era o persoană rece, serioasă şi tristă. După mai mulţi ani, la sfârşitul facultăţii, Cerasela mi-a spus că Aura "căzuse " de la un etaj superior, exact când era deja pregătită nunta ei cu colegul meu Ion Juvină. Eu nu aflasem la timp de acest lucru, mie nu îmi spuseseră. Am găsit pe facebook că Ion a ajuns la un centru de cercetări psihologice sau universitate în altă ţară. O altă colegă cuminte şi bună a fost Roxana Moraru, despre care nu ştiu ce a ajuns, dar legat de care am fost rănită fără rost de o vecină de bloc, când încă mai locuiam cu părinţii pe Moşilor. Această persoană se numea Ana şi după ce s-a căsătorit a ocupat un apartament de patru camere tot în blocul acela, unde locuiau şi părinţii ei. Ea m-a atacat cu idei aberante legate de medicamentele psihiatrice (care chipurile trebuiau să mă facă "bine") şi mi-a spus odată că ea nu înţelege de ce eu şi prietena ei Roxana Moraru avem aşa probleme legat de obţinerea unul loc de muncă. Eu nu înţeleg de ce aceste lovituri gratuite, acest mod superior de a vorbi unui om din clasa socială inferioară, cum eram eu faţă de ea. Făcuse medicina, deci ştia că nu eram "nebună" şi nu avea niciun pic de respect. În ultmii ani am întâlnit-o în mod misterios pe stradă singură sau împreună cu mama ei, sau plimbându-şi în cărucior copiii. Ea a avut trei băieţi. După vreo 5 astfel de întâlniri întâmplătoare nu am mai întâlnit-o pe Ana pe Moşilor.

Un alt coleg care a însemnat ceva în viaţa mea a fost Ovidiu Pop. El a devenit cadru universitar la facultate. Împreună cu el şi alţi colegi care au ajuns şi ei profesori la facultate, am fost odată la sala Dales, unde ei mergeau să îl vadă pe celebrul Mario, care era un fel de yogin, dacă ţin eu bine minte. Când am fost eu, el discuta simbolurile din filmul "A şaptea pecete". Odată stăteam împreună cu Ovidiu la subsolul pasajului Universităţii, numai noi doi, la o masă şi el îmi spunea că "nebunii sunt şi ei oameni" şi că eu probabil că ştiu acest lucru. Deci făcea aluzia la faptul că fusesem închisă la psihiatrie. Odată am fost la el în cameră la cămin, din cauza suferinţei şi problemelor pe care le aveam. Căutam un om cu care să pot vorbi ceva, încercam să înţeleg. El mi-a spus cam acelaşi lucru ca Zăgrean legat de actul sexual şi astfel eu l-am întrebat dacă ar vrea să facă el dragoste cu mine la fel cum îl întrebasem pe Zăgrean. El mi-a spus că are pe altcineva. Îi mirosea gura foarte urât. Am jucat Go cu el, dar eu nu ştiam să joc bine acel joc. Ceea ce mi s-a fixat în memorie a fost faptul că el accentua de mai multe ori cuvântul "fac". După mulţi ani am aflat că este o înjurătură în enlgeză. Mi-a spus chestia aceea legat de faptul că unii bărbaţi poartă barbă ca femeile să se obişnuiască cu părul. Eu l-am întrebat atunci în mod absurd de ce se pare că pentru bărbaţi contează frumuseţea picioarelor femeii sau de ce femeile pun accent pe această însuşire. El mi-a răspuns că din cauza a ceea ce este între picioare. La sfârşitul facultăţii el s-a luat de mine că aş fi persecutată la examenul de licenţă, unde luasem nota 9 pe linie şi spunea că mai mulţi colegi au observat că eu răspunsesem perfect şi că nota trebuia să fi fost 10. Aceaşi idee, şi anume că eu aş fi persecutată mi-a aruncat-o când am început cursurile de master. El spunea atunci că speranţele mele sunt în zadar, că nu am ce căuta acolo fiindcă d-na Holdevici o are favorită pe Cerasela. Altă dată m-a cam lovit cu ideea că un copac creşte strâmb dacă are un zid în faţa lui şi vorbea în aşa fel încât părea că se referă la mine. Atădată mi-a aruncat în faţă ideea absurdă eu trebuie să renunţ la "violenţă verbală". Era un lucru oribil fiindcă nu înţelegeam de ce vorbeşte aşa, fiindcă nu fusesem niciodată, absolut niciodată, violentă verbal şi doar părinţii mei mă agresau verbal fără vină din partea mea, începând cu 1984. Nu înţeleg nici acum de ce mă scuipa cu minciuni. L-am mai întâlnit în acel an la Universitatea Titu Maiorescu, unde avea ore şi aveam şi eu activitate. L-am mai întâlnit din nou la facultate după 2002, când am mers acolo cu cererea mea de dreptate şi libertate şi el a spus " de ce nu îţi iei libertatea?" Adică libertatea nu se dă, ci se ia. Îmi aminteşte acest lucru de sloganurile revoluţiei din 89 când se spunea că "de Crăciun ne-am luat raţia de libertate". Bineînţeles că şi lui Ovidiu îi povestisem viaţa mea. I-am spus că taică-meu era pe jumătate ungur şi el a replicat, ca şi cum ştia de nu ştiu unde, că el e convins că eu nu ştiu o boabă ungureşte, în nici un caz cât ştie el fiindcă provine de undeva de lângă Sângeorz (deci aproape de locul de baştină al lui Zăgrean) şi că a mai circulat prin zone locuite de unguri. Fiindcă aveam încă probleme cu părinţii, i-am spus că m-au chinuit mult şi că taică-meu era răul absolut, fiindcă aşa credeam într-o vreme. El mi-a spus atunci că nu am dreptate, că tatăl meu nu putea fi "răul absolut". Recunosc că din acest punct de vedere el avea dreptate. Altă dată m-a atacat cu ideea că domnul profesor Golu Mihai, fratele celuilalt parcă, m-ar înţelege perfect, fiindcă şi el a mărturisit odată studenţilor că el "nu este decât o rotiţă". Nu ştiu la ce naiba se referea, e ca şi cum făcea referire la un fel de lume ocultă, la înţelesuri pe care eu nu le cunoşteam fiindcă mereu fusesem realistă şi lucidă. Cum adică "rotiţă", ce legătură avea asta cu viaţa mea?

Continuare în partea a XI-a