Infernul sunt ceilalţi, partea a XIII-a

După 1989, adică după povestea aceea cu Leon Zăgrean, imunitatea mea s-ar putea să fi fost atacată sau eu să fi fost obiectul unor mârşăvii de neînţeles, în mod direct, nu doar prin cuvinte şi chinuri sexuale de la distanţă. Vreau să spun că pe lângă bătăile tatei am suferit şi din cauza altor probleme fizice. Când am fost la Cluj ţiganii din oraş mi-au aruncat păduchi în cap (era înainte de povestea aceea cu ţiganul Covacs). Eu nu am crezut dar chiar s-au înmulţit, cum spuneau ei. Am mai avut păduchi încă de câteva ori şi ultima oară în toamna acestui an 2014, când am scăpat greu de ei cheltuind mulţi bani din banii mei puţini. De fiecare dată când aveam păduchi mama mea reacţiona cum poate bănuiţi, adică îşi bătea joc de mine şi nega realitatea, ca şi cum eram nebună şi inventam, chiar dacă îi arătam gângăniile în chiuvetă sau în cadă. Mama mea a reacţionat la fel şi în cele câteva dăţi când am avut oxiuri, ca şi cum minţeam, deşi viermii ieşeau la plimbare pe cearceaf. Mă enerva. Am avut şi veruci plantare, parţial mi le-a ars, parţial le-am tratat cu o alifie specială sau soluţie. Am avut de câteva ori şi infecţii vaginale, deşi nu aveam niciun fel de relaţie sexuală şi a trebuit să merg la ginecolog. Pacientele de acolo mă întrebau uneori curioase de ce am venit la consult. Eu îi spuneam ginecologului că păstrez igiena în casă şi mă spăl des şi cearceafurile sunt curate (aşa era) şi nu înţeleg de ce tot fac infecţii. Ei îmi recoltau cu spatula (ceea ce e foarte dureros pentru o femeie) pentru culturi, nu ştiu de ce, fiindcă mereu îmi dădeau acelaşi medicament. Ginecologii spuneau de obicei acelaşi lucru: că eu fac infecţii genitale din cauza stresului şi examenelor la facultate. O altă problemă am avut pe vremea când mergeam la sediul temporar al bibliotecii centrale universitare, în spatele facultăţii de drept. BCU nu a fost reamenajată până când eu am fost în sistemul de învăţământ, inclusiv la medicină, lucru care a însemnat ceva trist pentru mine. Am ieşit odată mai pe seară de la sala de lectură şi m-am îndreptat spre troleibuz prin parcul de acolo. Acolo era o gheretă pentru paznic, nu ştiu din ce cauză, mi se pare ciudat. Era şi o căţea cu pui mici pe care eu nu o văzusem. Brusc ea m-a simţit şi a început să latre. Eu am rămas calmă şi am mers liniştită cu paşi uşori mai departe, nu ştiam ce voi păţi. Chiar dacă m-aş fi întors tot m-ar fi prins. S-a repezit ca din puşcă la mine şi m-a muşcat rău de coapsă, prin blugii mei groşi, până la sânge. Atunci a ieşit paznicul şi a gonit-o. M-a curăţat cu spirt sau apă oxigenată pe vată, era pregătit pentru aşa ceva. Mi-a spus că câinii lor nu sunt turbaţi şi pot să merg liniştită acasă. Nu mi-am făcut antitetanos. Atunci am înţeles ceva ce va fi evident şi în anii următori: oraşul Bucureşti creştea haite de câini vagabonzi în spatele blocurilor de locuinţe sau în incinta instituţiilor cum ar fi spitalele sau facultăţile. Cei care erau de-ai locului, deci veneau zilnic în acele instituţii, nu erau muşcaţi sau lătraţi. Aşa am păţit şi eu, când reveneam într-o clădire după mai mulţi ani, eram lătrată, în timp ce cât timp mergeam acolo zilnic eram lăsată în pace. Cel mai neplăcut a fost în curtea blocului în care locuiesc din 2006. Aici era o haită de câini feroce. Mă lătrau şi se repezeau aproape să mă muşte în orice dimineaţă sau seară dacă ieşeam afară. Unul mi-a distrus o fustă când mergeam la serviciu dimineaţa. Administratorul a zis că acela nu era câine vagabond, ci câinele unei vecine, lăsat liber. Explicaţia acestor atacuri este că eu eram marginalizată şi nu eram acceptată în comunitate şi aveam mereu probleme cu vecinii care nici nu mă salutau şi îmi făceau multe probleme. Astfel şi câinii vagabonzi nu mă acceptau, nu mă recunoşteau ca stăpână şi membru al comunităţii. În urmă cu ceva timp oraşul a hotărât să distrugă câinii vagabonzi, probabil că nu mai aveau nevoie de ei pentru agasarea şi respingerea celor nedoriţi de comunitate. Această furie ar fi plecat chipurile de la uciderea unui copil mic de către câini într-un parc. Au fost şi în alte oraşe operaţiuni de eliminare a câinilor, din câte am citit pe net. Pot paria că acel copil ucis, dacă a fost ucis de câini, era dintr-o familie mai puţin acceptată de comunitate sau era el respins de familie sau de alţi copii. Oricum mi-a părut rău de copil şi de câinii vagabonzi de asemenea , mai ales fiindcă vreme îndelungată am auzit schelălăieli la subsolul blocului, scâncete care mă secau la inimă. Unii mi-au spus că administratorul s-a îngrijit de câini să îi dea unor doritori. Nu ştiu sigur care e adevărul, mă tem că nu era o bandă de casetofon la subsol, dar cine ştie? În aparenţă era oribil cum sufereau bietele animale fiindcă oamenii nu aveau bani în aparenţă pentru o eutanasiere mai umană.

După ce am intrat la medicină am trecut prin diverse probleme încă de la început. În ansamblu anii petrecuţi studentă la medicină au fost mult mai groaznici şi încărcaţi de necazuri faţă de anii din facultatea de psihologie. În ansamblu anii la medicină pot fi descrişi prin două cuvinte care au devenit din ce în ce mai clare în timp: singurătate şi tortură. În facultatea de psihologie acest aspect nu era atât de evident. Viaţa a devenit după aceea o lungă şi interminabilă vale a plângerii. Toate câte s-au petrecut au fost umbrite şi mai mult de invenţiile monstruoase ale secolelor 20 şi 21 în ce priveşte noţiunile de schizofrenie, autism şi altele. Îmi amintesc din nou de Ileana (Elena, colega mea de la psihologie, care a devenit cadru universitar şi care mi-a spus că ea vine dintr-o localitate montană) care vorbea despre povestea unei fetiţe autiste. Pentru cei mai puţin şcoliţi --specific că atât autismul (evident) cât şi schizofrenia erau şi cred că mai sunt asociate cu o minte întunecată, respectiv mai puţin inteligentă. Eu am fost un om inteligent (niciodată orgolioasă sau mândră) şi am avut o minte cultivată frumos şi o inteligenţă emoţională perfectă. Ceilalţi m-au omorât. Atât. Veţi vedea şi în continuare din ce s-a petrecut mai departe. Numele pe care le dau sunt aproximative sau incomplete sau lipsesc datorită torturii din ultimii 10 ani asupra vieţii mele. Ca să înţelegeţi mai bine sentimentul dominant al conştiinţei mele în anii care au urmat (eram încă tânără) vă sugerez să ascultaţi şi să înţelegeţi cuvintele a două cântece:
-- Lonesome Valley, Mississipppi John Hurt

http://youtu.be/9gytJemzNTM

-- La vie se chante, la vie se pleure, Joe Dassin, (cu referire şi la anul 1999, deşi era un cântec vechi).

http://youtu.be/rnkFu2bLgoA

În perioada aceea tristă dinainte de facultatea de medicină, tatăl meu inventase un alt mod de a mă lovi prin cuvinte, mai apropiat de realitate: spunea "ea săraca ia tot răul asupra ei" sau "sfânta lui tata". Ca şi cum mă compătimea. El îmi spusese clar mai demult că "la sfârşit binele va învinge". Nu a fost să fie aşa. Mai spunea că "o să vii să îmi mulţumesşti la mormânt Cristina". Veţi vedea ce s-a întâmplat după ce a murit tata, adică şi miracol şi tragedie. Dar eu încă speram atunci demult să înving forţele întunecate care mă voiau sfântă şi martiră şi ţap ispăşitor.

În ce îl priveşte pe naşul meu, adevăratul meu mentor în viaţă, care de fapt mă crescuse frumos, vreau să spun că pe el l-am văzut plângând numai de două ori în viaţă: o dată când l-am vizitat cum voi povesti şi a doua oară când m-a scos din spitalul de ortopedie după ce mi-am pierdut piciorul. Odată l-am vizitat îndurerată la Andronache (Voluntari) şi m-am plâns că nu vreau să mor, dar aparent trebuie să mă sinucid. În urma a toate chinurile şi martiriul ajunsesem la concluzia că oamenii buni şi cu sufletul luminos cum fusesem eu nu au nicio şansă şi sunt omorâţi fără nicio vină. Şi îi spuneam :"naşule, eu te rog doar atât, să nu îi omorâţi pe toţi". El zâmbea a plânge şi răspundea: "cum să îi omorâm pe toţi, Cristina? Nu îţi dai seama că s-ar dărâma totul?" Mai spunea "oamenii sunt proşti Cristina, ei nu îşi dau seama că voi sunteţi tot ce e mai bun." Mai spunea "Cristina, aminteşte-ţi ce mică ai fost când stăteai aici şi ce mare eşti acum". Şi în timp ce tăia ceapă, lacrimile au început să îi curgă peste nări...L-am întrebat de ce plânge şi mi-a spus desigur că din cauza cepei...

Un lucru demn de menţionat în acest context e că eu eram legată de naşul meu prin fire invizibile, cum ar fi fenomenul cutremurelor în România şi teama de cutremur a oamenilor. În ţara mea cutremurele erau rare şi s-au rărit mai mult în a doua jumătate a secolului 20. Practic din 1977 nu a mai fost un cutremur serios în ţara asta păcătoasă rău (cum veţi vedea în cele ce urmează). Dumnezeu i-a ferit cât am trăit eu şi de cutremur şi de război. Şi a fost o epocă în general prosperă, cu de toate pentru toţi. Dar oamenii nu ştiu să aprecieze ce au până pierd şi, dacă au, vor mereu mai mult, fiind ca nişte copii răsfăţaţi şi răi. Aceste lucruri, cum ar fi lipsa moderaţiei, lăcomia şi invidia sunt păcate în faţa lui Dumnezeu. Eu spun adevărul despre mine: când aveam 13 ani şi a început calvarul meu, eu trăiam unul din cele mai frumoase sentimente pentru o persoană tânără: îmi iubeam ţara mult, cu priveliştile ei şi cultura ei şi tradiţiile curate. Totodată eram perfect conştientă că sunt un om norocos că trăiesc într-o epocă în care ştiinţa şi tehnologia oamenilor nu au înghiţit încă natura sălbatică şi curată. Că exista cât de cât un raport bun între cultura umană şi natură. Că erau eradicate boli groaznice sau lipsa igienei în genere. Citisem destul ca să îmi dau seama de asta. Eram cu cu adevărat fericită că avusesem norocul să mă nasc într-o zonă perfect temperată şi luminoasă. Nu mă temeam de cutremure, singurul lucru de care mă temeam era războiul, de care, slavă domnului, nu am avut parte. În rest am trăit toate relele posibile...în viaţă.

În ce priveşte cutremurele, vă povestesc totul. Când a fost cutremurul din 77 (pe 4 martie) eu aveam otită şi zăceam ameţită în pat, cu febră. Mamaia avea grijă de mine. Era tocmai ziua naşului meu. Erau şi mătuşile bătrâne acolo. Tanti Ana striga "aduceţi copilul sub masă!". Eu fusesem supărată în seara aceea că nu primisem felia de tort pe care o ceream. Mama nu venise la petrecerea lor. Tata urma să povestească, în fiecare an poate, până a murit, că mama mea s-a speriat mult la cutremurul din 77, stând la etajul 9, şi a coborât pe scări atunci în stradă încălţată cu un singur papuc. Naşii şi tata au ieşit în curte. Eu eram speriată de fulgerele mari pe care le vedeam pe geam (mi s-a spus ulterior că erau descărcări ale reţelei de electricitate afectate). După mulţi ani când mă plângeam naşului meu că am suferit prea mult, că nu mai pot, el spunea cinic "tu n-ai avut cutremur de ziua ta". În schimb am avut cutremur când m-au închis prima oară la psihiatrie în 1992. Şi unele paciente care erau un fel de lideri acolo au fost lăsate afară, iar eu şi celelalte am fost închise înăuntru. Când bietul om trăgea să moară în 2004, a fost un cutremur destul de mare chiar de ziua lui, tot pe 4 martie. Toţi colegii mei la liceul unde predam au trecut fenomenul sub tăcere şi nu a fost menţionat nici la ştiri, poate datorită coincidenţei de date. Dna Nicolau, vecina mea de atunci, îmi spunea că aşa se zice că "e mai bine să fie mai multe cutremure mici decât unul mare". După ce m-am mutat în blocul în care stau acum în 2006, am deschis odată televizorul la o emisiune sau ştiri (sau poate tot acolo în 2005-2006, nu mai ţin minte precis) şi a început un cutremur mai mic, dar lung. Moderatorii emisiunii nu au ştiut cum să reacţioneze (erau oameni evident obişnuiţi cu orice şi iniţial nu au reacţionat deloc), apoi au izbucnit deodată: "acum avem un cutremur în direct". Altădată, precis după ce m-am mutat aici, mă simţeam tare deprimată de toate chinurile fizice şi restul şi stăteam uitându-mă la tavan. Un fapt interesant e că atunci aveam furnici în apartament, dacă nu mă înşel. În rest nu am avut. A fost un cutremur destul de măricel. Cutremurele din România nu îmi făceau rău trupeşte sau cerebral, dar, ori de câte ori auzeam de vreun cutremur mare în altă parte în lume, simţeam totodată că trupul şi creierul mă dor şi mă simţeam la pământ efectiv. În ultimii ani au mai fost vreo două trei cutremure mai simţite. Unii oameni porci, cum îi numesc eu, îmi repetă adesea că ei mă chinuie ca să evite un cutremur de pământ în România...În definitiv şi la Moartea sau Învierea lui Cristos a fost. De aici şi din alte chestiuni am tras concluzia că cutremurele au legătură uneori cu marii martiri. De fapt şi naşul meu fusese, din câte am aflat despre el. De fapt şi cutremurele sunt necesare, ca şi alte fenomene naturale. Cât despre naşul meu, care era talentat la pictură şi proiecte tehnice (case şi alte construcţii) şi mai făcea şi sculpturi în lemn şi schiţe în cărbune , etc. ...după moartea lui nu mi-a rămas ca amintire nimic din creaţiile lui artistice, nici măcar vreuna din vederile de la el cu scrisul lui frumos. Cineva a luat totul. Un singur lucru mi-a rămas: o fotografie cu unul din ultimii lui brazi de Crăciun, în singurătatea în care l-au lăsat toţi, inclusiv eu, în ultimii lui ani de viaţă. Era un brad frumos dar mai mic, ornamentat cu măiestrie şi răbdare, cu pachete chiar sub brad (pentru cine erau nu ştiu, fiindcă poza probabil era din ultimii lui ani) şi cu scăunelul meu mic dedesubt. Era scăunelul meu din lemn alb, primit în dar de la naşul meu când eram copil. Aproape că am plâns când am înţeles că poza aceea e tot ce mi-a rămas.(Poate că voi posta aici scanarea pozei, dacă nu mi-au luat-o sau nu o vor lua, unele lucruri mi-au dispărut, acum merg să o caut, cred că acum mai este acolo unde am ascuns-o).

Un fapt esenţial de adăugat este legat de cutremurul din 1986. Puteţi căuta în wikipedia şi să vă puneţi în funcţiune micile celule cenuşii. Acolo e scris clar că acel cutremur a avut o intensitate declarată de 6,5 grade pe scara Richter (deci relativ mic) şi a avut o intensitate resimţită de III-IV pe scara Mercalli, deci a fost resimţit ca un cutremur doar cu puţin peste limita la care poate fi simţit de oameni. Citiţi despre scările de măsurare dacă nu aţi înţeles ce am scris eu după pagina din wikipedia. Deci a fost un cutremur slab spre moderat. Dar s-a petrecut la ora 0:28 AM pe data de 31 august. A avut un număr de puiuţi, adică replici ale lui, de-a dreptul mistic: 77. Buun, până aici nimic anormal, dacă nu aţi observat atenţia exagerată acordată unui fenomen relativ minor. Citiţi articolul despre el:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cutremurul_din_1986_(Rom%C3%A2nia)

Acum să vă spun eu exact cum a fost în realitate: în seara cutremurului tata şi mama s-au certat urât de tot. S-a terminat cearta ca de multe ori cu faptul că mama l-a alungat din dormitor pe tata, care a luat o pernă mică şi s-a culcat pe covorul din camera mică vecină cu a mea. Îi spusese mamei mele că este o femeie afurisită şi proastă sau cam aşa ceva, fiindcă nu îşi dă seama că dacă face aşa scandal o să fie cutremur. Bineînţeles că nu am crezut că va fi cutremur, aşa cum poate şi dvs. nu credeţi ce spun eu acum. Dar exact aşa a fost. Mie mi-era milă de el, fiindcă aşa eram eu şi i-am dat o pernă de la mine din pat fiindcă aveam două. Acest lucru l-am făcut, deşi el mă chinuia şi el împreună cu maică-mea. Apoi am adormit liniştită, fiindcă eram obişnuită cu certurile lor. Deodată sunt zgâlţâită de mama, care mă trezeşte cu vorbele: trezeşte-te Cristina, că a fost cutremur, nu ai simţit?! Nu simţisem absolut nimic. Atunci părinţii m-au luat la plimbare pe străzile Bucureştiului, fiindcă, spuneau ei, ieşise toată lumea pe străzi din cauza cutremurului. Ne-am plimbat timp îndelungat, am făcut ocol şi ne-am întors precis pe strada Batiştei, unde urmau să se petreacă multe lucruri în viaţa mea. Timp ce cel puţin o jumătate de oră sau 45 minute lumea era extrem de agitată pe străzi, dar nu era o lume nervoasă şi rea, adică atunci nu erau agresivi. Nu am văzut niciun semn că ar fi fost vreun seism, nicăieri, doar oameni uitându-se ciudat unii la alţii, plimbându-se şi discutând.

Tot ce am povestit e adevărul curat şi clar, în afară de prezenţa furnicilor la mine în apartamentul actual la unul din ultimele cutremure, furnici care au dispărut după cutremur. Este incredibil să fi avut furnici la etajul IV, este posibil să fi fost ochii mei obosiţi atunci.
Continuare în partea a XIV-a

Am găsit poza, era tot în plicul alb în care am găsit-o. Am studiat-o cu atenţie şi am observat că este tăiată cu foarfeca pe marginea stângă. În dreapta se poate vedea o parte dintr-o icoană. Tanti Tona, soacra naşului meu, picta icoane. În stânga se văd scăunelul meu şi data fixată pe aparatul foto: 25 Decembrie, 1995 (tăiată). Am verificat dacă data este tot decembrie 1995 în calendarul de pe perete: da, este aparent 1995, fiindcă 4 decembrie 1995 a fost luni. Următorul 4 decembrie, luni, a fost în... Oricum ceea ce m-a mirat pe mine a fost rezistenţa zugrăvelii vechi în camera naşilor mei, aceasta era sufrageria cu pereţi vechi de decenii. Se poate să fi dat totuşi o spoială albă. După 89 au modificat doar dormitorul, în sensul că naşu a căptuşit pereţii cu şipci de lemn şi şi-a pus patul foarte jos aproape de podea. M-am mirat când am văzut, fiindcă undeva prin 89 eu visasem odată să dorm într-o astfel de cameră, dacă ţin eu bine minte. În brad sunt unele ornamente pe care naşu le avea de când eram eu mică şi aceela sunt mai frumoase (de pildă clopotele acelea aurii care nu se pot sparge. Bradul e într-adevăr mai puţin frumos decât cei din copilărie, când erau până la tavan şi mai frumos împodobiţi, cu lumânări care făceau inima mea să tremure când vedeam flăcările aprinse. Voi mai povesti despre asta într-o altă poveste. Odată naşu a adus un brad cu rădăcină şi apoi l-a plantat în grădină şi s-a prins lângă bradul bătrân de lângă casă. După ce casa a fost vândută, au tăiat şi bradul bătrân şi cel tânăr. M-am înşelat când am scris că era probabil din ultimii lui ani, fiindcă poza mă impresionase prea mult la prima vedere şi atunci chiar nu am avut puterea să o studiez mai atentă, veţi vedea mai încolo de ce. Întotdeauna când nu mi-am amintit ceva precis am scris cuvântul "probabil" sau "poate". Restul, tot ce am scris în aceste povestiri, e verificat la sânge ca adevărat, fiindcă nu mă refer la emoţii precum cea legată de brad. Pachetele îmi rămăseseră în memorie fiindcă era cutia aia de baterie şi hârtia albastră de ambalat, care mi-era cunoscută. Scăunelul e posibil făcut de naşu, am fost martoră adesea la modul în care el şlefuia cu şmirghel. Ori poate că şlefuia doar...eram prea mică să ştiu. Jur că restul (tot ce am scris) e absolut corect şi adevărat, am verificat din nou cu atenţie. Acum îmi dau seama că mama are un cap de negru sculptat, la fel cu cele făcute de naşu. Dar ale lui au ajuns în Africa, la unul din şefii mamei de la ambasada la care lucra ea. mama are originalul cumpărat, după care s-a inspirat naşu în sculptura lui. El a mai meşterit şi alte obiecte din lemn. Nu eu am tăiat poza, nu ştiu cine a tăiat-o. Oricum de fapt tot din ultimii lui ani era, din 96 până în 2003 nu e mult. Pentru aceasta puteţi asculta cuvintele unei melodii care mi-a plăcut mult:

Nana Mouskouri - Le chemin des écoliers

Sau alt cântec similar, nostalgic, despre ”la clariere de l'enfance”
Poza scăunelului meu:

În plus am căutat acum şi în restul amintirilor mele. Într-adevăr nu există nimic semnat Liviu, numele naşului meu. Ţineam minte că am găsit întâmplător o vedere de la naşu de la sfârşitul lui 2002 către tata, este absolut singurul obiect care a mai rămas de la el. Nu eam sigură de ea, dar am găsit-o printre vechituri şi amintiri. Eu îmi amintesc vag că aşa era scrisul lui. Naşa murise în acel an, 2002. Iar tata folosea mereu termenul "probleme" când se referea la necazuri, inclusiv agresiv când ţipa la mine. Ataşez aici scrisul naşului meu plus scrisul tatei într-o vedere pe care mi-a trimis-o din Eforie posibil (aşa e imaginea) sau de la mare în iulie 1988, când eu eram la Colun, cum am povestit. Probabil că m-au lăsat acolo fiindcă era buna bolnavă şi eu nu aveam niciun interes să merg împreună cu ei la mare. Când a murit buna eu m-am întors la Bucureşti, iar în septembrie 1988 m-am întors la Colun. Atunci, în acel septembrie, am trăit o transformare sufletească şi anume m-am simţit mult mai calmă şi parcă mă maturizasem şi nu mă mai afectau deloc bătăile din partea părinţilor sau scandalurile lor. Devenisem fericită. După câteva săptămâni m-au trimis la Zăgrean...octombrie 1988.