Infernul sunt ceilalţi, partea a X-a

Dintre colegii şi profesorii din facultatea de psihologie au fost destui care m-au rănit prin cuvintele lor de neînţelas pentru mine. Oricum eu am fost marginalizată, de parcă ei credeau că eram nebună. Absolut precis nu am fost nebună niciodată şi nici nu greşisem nimic, deci toţi mă omorau indirect sau direct, obligându-mă să mă sinucid, cum voi povesti. Nu chiar toţi au fost răi, unii s-au comportat normal.

Câteva portrete sau amintiri despre colegi şi profesori: Rodica, cea care venea la psihanaliză şi părea că îi place, era cu câţiva ani mai în vârstă decât mine şi avea un prieten Pepe, care venea şi el uneori la facultatea noastră. Rodica era glumeaţă din fire şi copilăroasă. Odată m-a cam şocat când glumea la psihanaliză că de fapt sexul este singurul obiect de studiu sau cheia tuturor problemelor şi răspunsurilor. A desenat pe tablă un semn de întrebare şi, plecând de la el, o pisică cu gaura fundului sub coada care reprezenta întrebarea. Într-un fel avea dreptate, dar pe mine mă mirase atunci fiindcă fusesem eu torturată sexual şi considerată nebună. Altă colegă (sau poate tot ea) mi-a spus glumind că ea nu e de acord cu conceptul exclusivist în psihanaliză de "invidie de penis" şi că ea se gândeşte că ar trebui introdus conceptul de "invidie de sân". Spre deosebire de Rodica, Raluca era de-o vârstă cu mine sau cu un an mai mică. De ea mi-a plăcut mult, era cum am mai spus, delicată şi inteligentă. La sfârşitul facultăţii s-a căsătorit şi m-a invitat şi pe mine la nuntă. Am mers numai la o biserică grecocatolică, la cununia religioasă. Atunci avea perspectiva să se mute în Ungaria, fiindcă soţul ei urma să lucreze acolo. Mai înainte de nuntă m-am întlnit odată cu ea aproape de staţia Eroilor şi i-am povestit viaţa mea şi chinul medicamentos pe care a trebuit să îl îndur, având acest diagnostic psihiatric. Ea a fost empatetică, întrebându-mă dacă într-adevăr sufeream că viaţa nu mai avea culoare şi era ternă şi anostă complet din cauza medicamentelor. I-am spus că da, medicaţia psihiatrică distruge multe bucurii emoţionale şi că eu fusesem un om perfect normal din punct de vedere afectiv. I-am povestit despre faptul că fusesem chinuită sexual de la distanţă şi ea a spus că ceea ce simţeam eu nu erau orgasme ci extaz, cum e de exemplu extazul sfinţilor. În altă zi mă plimbam tot pe acolo cu câteva colege şi vorbeam despre dismenoree (probleme legate de ciciul menstrual) şi ea s-a îndepărat glumind că nu mai stă cu noi, să nu se molipsească şi ea de astfel de probleme. Altădată, nu ştiu de ce, ea m-a invitat în curtea facultăţii de medicină, fapt care mă rănea fiindcă îmi aminte de Zăgrean. Ea avea treabă la un institut de antropologie cu sediul în curtea facultăţii. Ea a lucrat şi la un centru de studii psihologice (parcă european) cu sediul deasupra teatrului Bulandra de la Izvor, unde mergeam singură uneori să văd câte o piesă de teatru.

O altă colegă a fost Ioana Şarba, o persoană care s-a purtat frumos cu mine şi m-a ajutat când nu puteam scrie la cursuri din cauza medicamentelor psihiatrice. Îmi aducea toate cursurile scrise la indigo de ea sau unele pe care le trăgeam la xerox, astfel încât mi-a fost mai uşor la examene. Ea scria de obicei la indigo, fiindcă mai mulţi colegi o rugau să îi ajute astfel când ei nu puteau veni la cursuri. Era o fată bună şi mergea şi ea la o biserică aproape de Grădina Icoanei, deci aproape de locuinţa mea. Era pe vremea în care era mult la modă acest lucru şi ideea era să cunoşti un preot cu har. Am fost la ea acasă de ziua ei, la o petrecere cu mai mulţi colegi. Am fost tot de ziua ei când nu au venit alţi colegi, ci doar nişte prietene din vecinătate. Am dormit împreună cu ea în pat (era înainte de internarea mea psihiatrică) fiindcă nu puteam să mă întorc acasă după 12 noaptea, când tramvaiele nu mai circulau. Stătusem mult de vorbă cu părinţii ei, care erau nişte oameni de treabă. Dau eu nu am putut să închid un ochi, fiindcă eram foarte stresată de zgomotele vecinilor acasă la mine în perioada aceea şi, spre marea mea mirare, am constatat că şi acolo vecinii mergeau foarte des la WC şi trăgeau apa din 10 în 10 minute. Ioana dormea. Ioana nu m-a rănit niciodată, doar o singură dată m-a enervat puţin faptul că spunea că un personaj negativ din Twin Peaks, serial la modă pe vremea aceea, semăna cu actorul Florian Pittiş, despre care tata spunea că e evreu, despre care vorbea Zăgrean şi care mă lovise cu lucruri din viaţa mea la piesa "Câinele grădinarului", regizată de el în 1988-1989 chiar la sala de lângă Grădina Icoanei. La sfârşitul facultăţii ea a obţinut un post bun la ProTV, dar a renunţat la el findcă s-a căsătorit cu un tânăr din vecini şi a emigrat în SUA. M-a invitat la nuntă, unde nu au venit profesorii pe care îi invitase, iar dintre colegi cred că eram doar eu şi Cerasela. Oricum am stat singură pe parcursul mesei de nuntă care s-a ţinut la Casa Armatei.

Cerasela Prodan era prietena cea mai bună a Ioanei şi în ansamblu era o persoană de treabă. Însă ea m-a înţepat adesea. Sunt multe scene pe care le-am uitat în ultimii ani, în care ea îmi arunca vorbe cu subînţeles sau eventual legate în mod ciudat de viaţa mea. Sunt însă câteva pe care nu le pot uita. De pildă când eram la master spunea că o societate schizofrenă face omul schizofren şi o societate paranoică face omul paranoic. Aceste lucruri erau legate de viaţa mea şi de faptul că lumea mă distrugea. Altă dată mi-a spus în mod direct că eu sunt un fel de geniu şi ei sunt "reci şi goi", parafrazând pe Eminescu şi enervându-mă oarecum. Spunea că ea crede că eu ştiu acest lucru. Această afirmaţie a ei mă marginaliza în mod public, ca şi cum eu eram altceva decât ceilalţi, ca şi cum ea credea că eu sunt nebună sau orgolioasă. Din partea ei au mai fost multe astfel de lucruri care mă loveau. La sfârşitul facultăţii i s-a oferit un post la SRI. Ceea ce m-a iritat cel mai tare e faptul că după ce mi-am depus cererea mea de eliberare la Ministerul Sănătăţii (că oricum fusesem peste tot în zadar), ea a apărut în mod misterios în aceeaşi zi chiar pe stradă, la Perla, unde locuiam cu chirie în anii 2003-2006. Cerasela venise la Bucureşti de la Craiova. Colega ei de cameră era din Hunedoara şi se numea Bianca Fodor. Avea gusturi muzicale asemănătoare cu ale mele şi s-a purtat frumos cu mine. Odată mi-a tricotat o bluză de mohair contra cost, pe care maică-mea a aruncat-o. După facultate Bianca spunea că a găsit de lucru la spitalul Budimex pentru copii. În camera lor din cămin veneau adesea alţi colegi în vizită şi am fost şi eu acolo de mai multe ori. Prietenul Biancăi m-a luat la mişto spunându-mi ceva de genul "nu vrea muşchii tăi". El era un om cu două sau trei facultăţi. Tot acolo, în timp ce ronţăiam alune, Sebi le numea "alune păroase" şi eu nu am înţeles atunci, dar după mai mult timp m-am simţit atacată fiindcă eu aveam şi am multe aluniţe, câteva păroase. Dar nu ştiu dacă se referea la mine, eu eram un om foarte bun şi absolut niciodată nu m-am gândit că alţii ar putea să arunce înţepături cu dublu înţeles. Un alt coleg care m-a înţepat, de data aceasta în mod direct, a fost Geroge, care s-a luat de mine la sfrâşitul facultăţii spunând că el nu înţelege cum am luat eu notă mare la licenţă (9 la Zlate la examenul scris) şi făcea aluzii la parapsihologie şi la aşa numita stare cerebrală alfa, ceea ce m-a enervat. M-a enervat fiindcă nota mea era binemeritată şi fiindcă detestam parapsihologia fiindcă fusesem mult chinuită şi din cauza poveţii cu Zăgrean. Colegii mei au ales cursul de parapsihologie ca opţional prin vot. Eu am votat împotrivă. În timpul cursului un alt coleg îmi spunea că el ştie că în francmasonerie există o ierarhie clară: toţi sunt tot mai întunecaţi şi răi pe măsură ce avansează pe scară şi că doar ultimul, cel din vârful ierarhiei este bun.

O altă colegă de care îmi plăcea era Alice. Însă odată, în timp ce aşteptam pe holul facultăţii de psihologie (la început fosta facultate Ştefan Gheorghiu era sediul), am făcut un gest poate puţin deplasat şi anume am atins-o prieteneşte pe umăr. Atunci m-am mirat de reacţia ei, fiindcă s-a făcut arici şi m-a admonestat că am atins-o ca şi cum îi făcusem ceva rău. Mi-a părut şi mie rău. O altă colegă intereasantă era Iulia Haşdeu, care a venit odată în vizită la mine de ziua mea şi a avut ideea de a face o poză de grup jucând rolul de ţigani de şatră. O altă colegă mai deosebită a fost Ionica Berevoescu din Berevoeşti, căreia nu am ce să îi reproşez. O altă colegă cumsecade a fost Aura, împreună cu care am mers în practică la Institutul Medico-Legal,la leagănul de copii Pinocchio şi în alte locuri. Eram numai noi două, în mod ciudat alţi colegi au ales mereu alte locaţii pentru practică decât mine. Aura era o persoană rece, serioasă şi tristă. După mai mulţi ani, la sfârşitul facultăţii, Cerasela mi-a spus că Aura "căzuse " de la un etaj superior, exact când era deja pregătită nunta ei cu colegul meu Ion Juvină. Eu nu aflasem la timp de acest lucru, mie nu îmi spuseseră. Am găsit pe facebook că Ion a ajuns la un centru de cercetări psihologice sau universitate în altă ţară. O altă colegă cuminte şi bună a fost Roxana Moraru, despre care nu ştiu ce a ajuns, dar legat de care am fost rănită fără rost de o vecină de bloc, când încă mai locuiam cu părinţii pe Moşilor. Această persoană se numea Ana şi după ce s-a căsătorit a ocupat un apartament de patru camere tot în blocul acela, unde locuiau şi părinţii ei. Ea m-a atacat cu idei aberante legate de medicamentele psihiatrice (care chipurile trebuiau să mă facă "bine") şi mi-a spus odată că ea nu înţelege de ce eu şi prietena ei Roxana Moraru avem aşa probleme legat de obţinerea unul loc de muncă. Eu nu înţeleg de ce aceste lovituri gratuite, acest mod superior de a vorbi unui om din clasa socială inferioară, cum eram eu faţă de ea. Făcuse medicina, deci ştia că nu eram "nebună" şi nu avea niciun pic de respect. În ultmii ani am întâlnit-o în mod misterios pe stradă singură sau împreună cu mama ei, sau plimbându-şi în cărucior copiii. Ea a avut trei băieţi. După vreo 5 astfel de întâlniri întâmplătoare nu am mai întâlnit-o pe Ana pe Moşilor.

Un alt coleg care a însemnat ceva în viaţa mea a fost Ovidiu Pop. El a devenit cadru universitar la facultate. Împreună cu el şi alţi colegi care au ajuns şi ei profesori la facultate, am fost odată la sala Dales, unde ei mergeau să îl vadă pe celebrul Mario, care era un fel de yogin, dacă ţin eu bine minte. Când am fost eu, el discuta simbolurile din filmul "A şaptea pecete". Odată stăteam împreună cu Ovidiu la subsolul pasajului Universităţii, numai noi doi, la o masă şi el îmi spunea că "nebunii sunt şi ei oameni" şi că eu probabil că ştiu acest lucru. Deci făcea aluzia la faptul că fusesem închisă la psihiatrie. Odată am fost la el în cameră la cămin, din cauza suferinţei şi problemelor pe care le aveam. Căutam un om cu care să pot vorbi ceva, încercam să înţeleg. El mi-a spus cam acelaşi lucru ca Zăgrean legat de actul sexual şi astfel eu l-am întrebat dacă ar vrea să facă el dragoste cu mine la fel cum îl întrebasem pe Zăgrean. El mi-a spus că are pe altcineva. Îi mirosea gura foarte urât. Am jucat Go cu el, dar eu nu ştiam să joc bine acel joc. Ceea ce mi s-a fixat în memorie a fost faptul că el accentua de mai multe ori cuvântul "fac". După mulţi ani am aflat că este o înjurătură în enlgeză. Mi-a spus chestia aceea legat de faptul că unii bărbaţi poartă barbă ca femeile să se obişnuiască cu părul. Eu l-am întrebat atunci în mod absurd de ce se pare că pentru bărbaţi contează frumuseţea picioarelor femeii sau de ce femeile pun accent pe această însuşire. El mi-a răspuns că din cauza a ceea ce este între picioare. La sfârşitul facultăţii el s-a luat de mine că aş fi persecutată la examenul de licenţă, unde luasem nota 9 pe linie şi spunea că mai mulţi colegi au observat că eu răspunsesem perfect şi că nota trebuia să fi fost 10. Aceaşi idee, şi anume că eu aş fi persecutată mi-a aruncat-o când am început cursurile de master. El spunea atunci că speranţele mele sunt în zadar, că nu am ce căuta acolo fiindcă d-na Holdevici o are favorită pe Cerasela. Altă dată m-a cam lovit cu ideea că un copac creşte strâmb dacă are un zid în faţa lui şi vorbea în aşa fel încât părea că se referă la mine. Atădată mi-a aruncat în faţă ideea absurdă eu trebuie să renunţ la "violenţă verbală". Era un lucru oribil fiindcă nu înţelegeam de ce vorbeşte aşa, fiindcă nu fusesem niciodată, absolut niciodată, violentă verbal şi doar părinţii mei mă agresau verbal fără vină din partea mea, începând cu 1984. Nu înţeleg nici acum de ce mă scuipa cu minciuni. L-am mai întâlnit în acel an la Universitatea Titu Maiorescu, unde avea ore şi aveam şi eu activitate. L-am mai întâlnit din nou la facultate după 2002, când am mers acolo cu cererea mea de dreptate şi libertate şi el a spus " de ce nu îţi iei libertatea?" Adică libertatea nu se dă, ci se ia. Îmi aminteşte acest lucru de sloganurile revoluţiei din 89 când se spunea că "de Crăciun ne-am luat raţia de libertate". Bineînţeles că şi lui Ovidiu îi povestisem viaţa mea. I-am spus că taică-meu era pe jumătate ungur şi el a replicat, ca şi cum ştia de nu ştiu unde, că el e convins că eu nu ştiu o boabă ungureşte, în nici un caz cât ştie el fiindcă provine de undeva de lângă Sângeorz (deci aproape de locul de baştină al lui Zăgrean) şi că a mai circulat prin zone locuite de unguri. Fiindcă aveam încă probleme cu părinţii, i-am spus că m-au chinuit mult şi că taică-meu era răul absolut, fiindcă aşa credeam într-o vreme. El mi-a spus atunci că nu am dreptate, că tatăl meu nu putea fi "răul absolut". Recunosc că din acest punct de vedere el avea dreptate. Altă dată m-a atacat cu ideea că domnul profesor Golu Mihai, fratele celuilalt parcă, m-ar înţelege perfect, fiindcă şi el a mărturisit odată studenţilor că el "nu este decât o rotiţă". Nu ştiu la ce naiba se referea, e ca şi cum făcea referire la un fel de lume ocultă, la înţelesuri pe care eu nu le cunoşteam fiindcă mereu fusesem realistă şi lucidă. Cum adică "rotiţă", ce legătură avea asta cu viaţa mea?

Continuare în partea a XI-a