Infernul sunt ceilalţi, partea a XII-a

În timpul acelui an universitar 1995-1996 eram cum am povestit în compania colegilor mei la master. Era bine că nu eram singură complet, dar eram desigur respinsă, ca întotdeauna, prin semne discrete sau vizibile. Aveam o colegă pe nume Cristina Gabrovschi, care fusese o studentă cu note mai mici, dar intrase la master. Ea era un alt fel de Adela Mare, era cam sincopată în modul în care vorbea cu ceilalţi. Ceea ce am reţinut e că avea părul foarte rar, nu ştiam de ce şi mi-era milă de ea. Ne-a invitat odată la apartamentul ei, de ziua ei sau pentru inaugurare. Locuia într-un apartament situat în blocul în care stătea şi d-na Holdevici, dacă ţin bine minte. Apartamentul fusese oricum al unei mătuşi sau altei rude a d-nei Holdevici şi i l-a oferit ei cu chirie. Eu l-am întrebat atunci pe Ovidiu dacă vine şi el. Mi s-a părut ciudat răspunsul lui că eu ar trebui să îmi dau seama că el nu e o persoană care să meargă la astfel de evenimente. Nu am înţeles ce vrea să spună şi eu m-am dus, fiindcă oricum eu nu respingeam niciodată o invitaţie, fiind singură şi cu nevoia să fiu împreună cu ceilalţi. Îmi amintesc că am fost numai fete sau femei dacă preferaţi acest cuvânt mai corect. Femei tinere şi d-na Holdevici. Am avut un sentiment puţin ciudat atunci şi parcă o migrenă de tip presional, nu durere. Cristina spunea că este o casă de bătrâni, dar ea este mulţumită să stea acolo. Momentul culminant şi ciudat a fost când dansam în cerc în cameră împreună cu fetele şi Cerasela spunea, spre nedumirirea mea, că "dansăm pe tunuri" sau iubiţi-vă pe tunuri, cum zicea Adrian Păunescu. În ultimii ani am aflat pe facebook că Cristina a ajuns şi ea bine în străinătate, la o universitate parcă, oricum găsiţi informaţia dacă căutaţi.

Altă dată am fost la un curs de psihoterapii sexuale predat de d-na Holdevici. Ea părea că suferă că trebuie să ne predea "prostioare" şi abia aştepta să termine de dictat. În general ea dicta mult şi repede. Atunci a fost de faţă şi un student la teologie. Când am ieşit de la curs, celelalte fete şi profesoara s-au îndepărtat rapid, încât eu am rămas împreună cu acel bărbat. Ceea ce mi-a displăcut e că el s-a luat de mine ca şi cum voia să mă agaţe şi spunea ceva de genul că el ar vrea să vadă în natură acele terapii sexuale. Eram dezgustată şi am reuşit până la urmă să scap de el.

În rest am mers cu gând curat şi speranţă la Universitatea Titu Maiorescu, unde trebuia să o secondez pe d-na Minulescu. Nu aveam aşteptări negative, dar foarte curând am rămas cu doar patru ore şi apoi numai cu două pe săptămână, fiindcă profesoara mi le-a luat. Cursul la care trebuia să fac lucrări practice cu studentele era de tehnici proiective sau psihodiagnoză, lucruri la care d-na Minulescu se pricepea. Mie mi-a revenit sarcina că aprofundez testul arborelui timp îndelungat, până nu mai puteam de plictiseală. Mă durea desigur faptul că nu avea nimeni încredere în mine, că aş fi putut munci mai mult, etc. Am avut desigur numai câteva studente care asistau, nu am reuşit să mă fac interesantă. Eram remunerată pentru 6 ore şi în plus aveam şi bursă parcă, ca şi în anul care trecuse, deci am putut să îmi cumpăr câteva haine şi cărţi probabil.

Din toate cele povestite şi mai ales durerea faptului că profesorii şi colegii îmi spuneau practic că eu nu am dreptul să fiu psihoterapeut sau să îmi termin masterul din cauza diagnosticului meu psihiatric atât de nedrept, a trebuit să renunţ să încerc să îmi prepar dizertaţia. Oricum vedeam că ceilalţi aveau pacienţi şi servicii bune şi teste şi altele, în timp ce eu trăiam în vânt. La master nu cred că aş fi putut să fac o lucrare pur teoretică, oricum aşa spuneau profesorii. Practic nu am avut nicio şansă şi nu am avut de ales.

În urma acestui dezastru din viaţa mea am rămas şi singură şi fără loc de muncă şi cu sufletul sfâşiat. Contractul meu de muncă fuses desigur pe un an, ce mai puteam face din moment ce toţi mă respingeau? Am ajuns din nou în singurătate şi tristă, la mâna părinţilor mei. Atunci am recapitulat tot trecutul din 84 până atunci şi am început să plâng. Eu nu fugisem de trecut, pur şi simplu credeam în viitor şi iată că toate speranţele mele au fost în zadar. În plus erau şi toate întrebările fără răspuns din povestea aceea cu Zăgrean când nu greşisem de fapt nimic. M-am văzut atunci într-o situaţie fără ieşire şi eram disperată şi nu înţelegeam...oricum nimeni nu mă căuta nici la telefon, aşa cum fusese din 84. Atunci am început să urlu în singurătate din cauza suferinţei, nu din cauza aparatelor vecinilor, nici din cauza vorbelor urâte uneori ale tatei (taică-meu se liniştise după prima mea internare la psihiatrie, fiindcă îşi atinsese scopul). Bineînţeles că eram lucidă, dar mă simţeam efectiv nenorocită de ceilalţi şi nu vedeam nicio soluţie. Bineînţeles că m-au internat la psihiatrie pentru a doua oară. De data aceasta m-a tratat doamna Giurgiucă, dar tot cu medicamente foarte puternice şi am suferit să fiu bătută fără vină la salonul de agitaţi, etc. Personalul medical îşi bătea joc de mine, aşa cum am mai povestit. Mă plimbam în curtea spitalului cu un pacient care se luase de mine din cauza efectului medicaţiei şi îi spuneam că eu încă ţin la Zăgrean! El mi-a zis că eu nu înţeleg că maică-mea deţine cheia închisorii mele. Tot la acea internare am fost la cabinetul doamnei Holdevici din incinta spitalului de psihiatrie. M-am dus la ea din cauza suferinţei (toată în întregime) şi i-am povestit pe scurt viaţa mea şi faptul că fusesem nevinovată în dragostea mea faţă de Zăgrean şi că nu avusesem păcate de adulter sau altceva. I-am spus de chinurile groaznice sexuale sau medicamentoase prin care trecusem. Ea a început să lăcrimeze şi îşi tot punea picături în ochi să se lupte cu lacrimile. Mi-a spus că am de ales între trei variante : să iau pastilele sau să fac dragoste cu adevărat cu un bărbat sau să accept acele senzaţii sexuale ca fiind nişte lucruri plăcute. I-am spus că sunt de obicei groaznice. Mi-a spus un lucru care m-a rănit şi mai mult, şi anume că "copilul care nu plânge moare de foame". În cazul meu nu era adevărat, fiindcă mereu am spus adevărul când am avut cui spune, deci nu oricui, sau când am avut unde sau posibilitatea, dar în zadar. Eu totuşi cred că nu înţelesese. Ea m-a sărutat pe frunte, ceea ce m-a îngrozit aproape, fiindcă şi Zăgrean mă sărutase la fel şi cineva îmi spusese că acest gest înseamnă sacrificiu în lumea lor. Ulterior, peste câţiva ani şi maică-mea urma să mă sărute pe frunte şi să sărute pe frunte morţii din familie în sicrie. În fine, la acea internare a fost oribil şi doctoriţa mi-a dat voie acasă numai după ce eu am luat hotărârea stabilă să mă sinucid. Tata s-a încruntat când m-a văzut şi a zis că e treabă prost făcută de o femeie, că anume doctoriţa nu mă tratase bine.

În anii care au urmat am stat izolată în suferinţă împreună cu părinţii mei. Atunci m-am gândit că poate mai era o şansă să îmi câştig viaţa şi libertatea dând la medicină, fiindcă de fapt Zăgrean mă pusese în lanţuri. Am dat examen fără meditatori doi ani la rând, în 96 şi 97 şi am picat de fiecare dată destul de aproape de linia celor admişi. Nu mai ţin minte cine şi cum mi-a oferit în al treilea an doi meditatori buni şi la fizică şi la chimie. Am făcut meditaţii cu o doamnă care făcea chiar ea subiectele la chimie pentru admitere, astfel încât eu ştiam testul dinainte, adică ştiam toate întrebările presărate de profesoară în testele pe care le făcea cu noi. La fizică făceam meditaţii cu o doamnă foarte drăguţă şi bună, care, spre mirarea mea, îl cunoştea pe Zăgrean, nu de mult timp. Spunea că este un om care nu îşi ţine promisiunile şi alte lucruri negative care nu mă mirau. Mai erau la meditaţii doi băieţi (pe unul îl chema Alexandru, iar celălat lua medicamente în perioada aceea, nu ştiu pentru ce). Culmea surprizei, ei făceau meditaţii cu Zăgrean. Au fost politicoşi cu mine şi odată i-am atenţionat asupra lui Zăgrean, fiindcă atunci trăiam cu ideea că aş putea salva suflete nevinovate din ghearele lui. În anii cât stătusem acasă am trăit trei scene ciudate cu Zăgrean. Odată m-am vopsit blondă din cauza tristeţii şi suferinţei, ca să fac o schimbare şi m-am tuns singură în oglindă. Am fost la facultatea de medicină şi citeam anunţurile la catedra de fiziologie şi Zăgrean m-a surprins venind pe la spate şi chiar m-a salutat. Altădată a fost scena aceea în care el urla că este cu fiica lui (se părea că o chema Ana, mult mai târziu m-am gândit că poate era viitoarea lui soţie, el nu m-a lăsat să îi văd chipul) şi m-a dat afară în mod violent. Spunea că eu îl ameninţ cu sinuciderea mea. Altădată m-a dat afară cu bodyguarzii, de parcă eram nebună pentru el, când eu de fapt nu avusesem de ales, el mă obligase indirect să îl caut. A rămas stabilit atunci între noi ca eu să nu îl mai caut, să nu îi mai vorbesc, înţelegere pe care el a încălcat-o ulterior. O singură dată am fost la facultatea de medicină să îl spionez. Am intrat la catedra de fiziologie şi m-am apropiat de laboratorul lui. Nu am îndrăznit să intru. Era deschisă uşa la WC-ul alăturat şi am intrat acolo. Am văzut o scăriţă mică sprijinită sub fereastra deschisă şi am urcat pe acolo, ieşind pe fereastra WC-ului pe o terasă. Acolo m-am pitit lângă geam şi îl ascultam pe Zăgrean vorbind autoritar şi oarecum agresiv cu un student. Niciodată nu îl auzisem vorbind pe tonul acela până atunci. Se schimbase, era ca un fel de dictator sau tiran. Am privit în jos de pe terasă şi mi-am dat seama că nu am şanse să mor dacă sar de acolo. După mulţi ani am aflat că Zăgrean a transformat terasa şi a pus acolo o masă şi scaune de plastic, ca la cafenea. Terasa a fost conectată cu interfonul de la uşa lui o vreme. Sincer nu ştiu ce făcea acolo. Este adevărat că acasă am avut câteva tentative de sinucidere... adică mă gândeam că dacă sar pe fereastră am şanse să nu mor şi o să fie mai rău. Atunci mi-am amintit scene din filme în care omul se omora sau era omorât cu radioul conectat la priză şi aruncat în baie. Mi-am cumpărat sare grunjoasă ca să creez electrolit în baie, dar nu am avut tăria să arunc radioul peste mine. Altădată am fost mai curajoasă şi am deşurubat priza din camera mea şi mi-am băgat mâinile ude înăuntru, dar nu s-a întâmplat nimic, deşi am încercat în toate felurile. În perioada aceea m-am îmbătat rău de câteva ori, din cauza suferinţei. Numai de câteva ori şi a fost oribil. După aceea nu am mai pus gura pe alcool întreaga viaţă. Într-un final am intrat la medicină printre primii (pe locul 9-11 din câte ţin minte, oricum între primii 20) în 1998 şi nu m-am mai gândit la sinucidere fiindcă atunci speranţele şi bucuria mea au crescut din nou. Credeam atât de mult într-un viitor bun! După admitere i-am reîntâlnit pe băieţii de la meditaţii şi păreau cam deprimaţi, ori poate mi s-o fi părut. Nu au stat de vorbă cu mine.

Mai e de menţionat că tot în anii aceia 96-98 am fost să o caut pe d-na Mitrofan la centrul de psihoterapie înfiinţat de ea, unde au fost racolaţi şi foşti colegi ai mei. Doamna Mitrofan m-a rănit atunci când i-am spus că înseamnă că trebuie să mă sinucid. În mod ciudat ea mi-a spus în mod tăios că trebuie să vorbesc în şoaptă, că trebuie să înţeleg că îi sperii pacienţii ei, care sunt sensibili şi ar suferi dacă ar auzi aşa ceva. M-am îngrozit, îmi venea să plâng în sinea mea, findcă suferisem fără vină atâţia ani şi avusesm grijă mereu de sensibilitatea altora şi atunci ea îmi nega esenţa reală a vieţii mele şi se vedea clar că viaţa mea nu însemna nici doi bani pentru ea, în timp ce alţi pacienţi erau privilegiaţi şi respectaţi. Eu nu făcusem niciun rău, nu înţeleg de ce mă insulta. Mi-a oferit ca ajutor compania unei tinere psiholog, Cezara Daşu, cu care m-am întâlnit de mai multe ori prin parcuri, care mi-a dăruit o eşarfă de mătase şi m-a invitat odată la operă la Trubadurul. Ea mă ajuta în sensul că primea confesiunea mea scrisă în scrisori, acoperind evenimentele importante din viaţa mea începând cu primele amintiri din viaţă şi spunea că le citeşte, dar nu le discuta. Vorbea cu mine stereotip, fără intonaţie şi cu ideea că îmi oferă empatie, adică de fapt exact invers. Ceva ciudat: îmi amintesc că îmi spunea că e normal să simt dorinţe sau impulsuri sexuale, atunci când eu îi spuneam adevărul şi anume că nu simţisem de fapt aşa ceva cu adevărat niciodată. Era ca şi cum nu mă credea. Dar pentru numele lui Dumnezeu, nu au existat bărbaţi în viaţa mea cu adevărat, de unde să îi fi scos? Când am ajuns cu povestirea vieţii mele la vara lui 1989 ea m-a chemat în parcul Circului parcă şi mi-a spus că e gravidă şi prin urmare trebuie să întrerupă întâlnirile cu mine. Am mai căutat-o în zadar în anii următori şi mi-a spus că ea a fost în străinătate la un curs de specializare în terapia suportivă pentru pacienţii terminali. Lucra atunci la o policlinică, parcă la Titan (sau Vitan). La Titan lucrează şi d-na medic psihiatru Cârlig, ultimul meu psihiatru după dispensarizarea mea în 2007.

Continuare în partea a XIII-a