Infernul sunt ceilalţi, partea a XI-a

Pe Zăgrean l-am mai văzut de câteva ori şi după închiderea mea la psihiatrie în 92. Găsiţi tot adevărul în povestirile legate de el. Menţionez esenţialul: am fost la el la scurt timp după prima internare şi m-a făcut să plâng fiindcă se schimbase radical, a minţit că era căsătorit (după ani mi s-a spus că era divorţat) şi a negat adevărul despre cum se comportase cu mine când făceam meditaţii. Voi mai povesti despre el mai încolo.

Profesorii de la facultatea de psihologie au fost relativ normali faţă de mine în primii ani de facultate şi nu m-au lovit cu aberaţii de niciun fel. La un moment dat a trebuit să dau examen cu Zlate în cancelaria profesorilor, fiindcă nu putusem, nu mai ştiu de ce, să fiu prezentă la examen. El a fost foarte sever şi mi-a dat numai 7, în condiţiile în care luasem numai note de 10 în rest. Dar dl. Zlate a fost profesorul meu preferat fiindcă, în afară de faptul că era sever şi pretenţios în notare, era exact genul meu. Îmi plăceau efectiv cursurile lui. Ceea ce m-a mirat atunci sau altă dată în cancelarie a fost faptul că o vecină din blocul meu devenise profesor ataşat acolo. Cu ea mă întâlneam uneori în lift şi îmi punea întrebări diverse, destul de neplăcute. Tatăl meu îi spunea psih-oloaga, nu ştiu de ce nu o plăcea. Dar nici eu nu o plăceam, se băga unde nu îi fierbea oala. M-a mirat oarecum faptul că atunci când i-a murit tatăl a ţinut capacul sicriului pe holul blocului în faţa uşii.

Profesorul Mitrofan, care a mărturisit că scrisese şi el odată poezii, a fost unul dintre cei mai buni cu mine şi nu m-a lovit prin cuvinte niciodată. O singură dată la master m-a mirat puţin reacţia lui. Făceam cu el din nou teste de personalitate şi inteligenţă şi eu m-am oferit ca subiect. Cerasela mă examina. Apoi mi-au calculat coeficientul de inteligenţă şi a ieşit 120. Dl. Mitrofan a spus că el se aştepta să obţin un scor mai bun. Am avut acel scor din cauză că erau întrebări de genul câţi membri are Camera Deputaţilor şi câţi membri are Senatul şi eu nu eram deloc interesată de politică şi nu ştiam. Au mai fost şi alte motive. În acelaşi moment colega mea Ileana (sau Elena) a spus că ei i-a ieşit 130 când i-a administrat Silviu testul cu o zi înainte. Eu m-am mirat de unde aveau ei testul să se joace cu el. Oricum eu eram marginalizată, ceilalţi aveau teste şi altele, probabil fiindcă le primeau la serviciu şi ei toţi aveau servicii bune, spre deosebite de mine. Dl. Mitrofan mi-a spus că eu sunt genul foarte apropiat şi cald faţă de copii la practica pedagogică, ceea ce era adevărat.

În anul 5 de facultate trebuia să pregătesc lucrarea de diplomă şi de aceea m-am zbătut să obţin un post în învăţământ. Am scris totul şi despre acest lucru. Aveam numai 6 ore pe săptămână. În perioada aceea am fost la Zăgrean din nou şi am descoperit că devenise conferenţiar parcă şi am asistat la cursurile lui în Spitalul Universitar. M-a mirat faptul că studentele erau atrase de el şi îmi vorbeau mie despre acest lucru. El avea barbă atunci şi m-a întrebat în pauză dacă înţeleg ce predă el acolo, mi-a cerut foc pentru pipă şi a stat de vorbă cu mine şi încă o studentă despre diferenţele dintre creierul feminin şi cel masculin. Încă mai am în debara cursurile lui de atunci. La examenul de licenţă a fost foarte neplăcut la examenele orale, unde eu am ales neuropsihologia şi psihopatologia. Am dat examen la neuropsihologie în prezenţa profesorului Golu Mihai. Eu învăţasem foarte mult şi citisem mult în biblioteci. Ştiam pe vremea aceea aproape totul la perfecţie. Dar, culmea, chiar în timpul examenului, m-a apucat o migrenă înfiorătoare (că tot era vorba de creier) şi abia mai puteam să mă concentrez puţin. Totuşi, fiindcă ştiusem totul perfect, am luat 9. La examenul de psihopatologie altă aventură: profesorul şi medicul Ionescu stătea de vorbă tare cu d-na Holdevici şi eu trebuia să vorbesc în gol şi să prezint subiectul cu voce tare, deşi ei nu mă ascultau. Am luat tot 9. Dl. Ionescu a devenit medicul medicul meu curant după tentativa mea de sinucidere în 1998. Apoi a murit. D-na Holdevici, despre care tata spunea că e evreică, a spus că ea nu îl suportă pe dl. Ionescu fiindcă e genul care face răul fără niciun motiv. Dl. Golu a colaborat după ani chiar cu Zăgrean, fiindcă amândoi au scris capitole în diferite cărţi.

În 1995 m-am trezit iar fără serviciu, în timp ce toţi colegii mei pe care îi ştiam aveau un loc de muncă, nu ştiu cum. Mă gândesc acum că probabil i-au ajutat profesorii, în timp ce pe mine mă considerau inaptă. Încercaţi voi să vă găsiţi un loc de muncă ca oameni singuri şi veţi vedea că e imposibil. Am încercat şi eu în zadar. În toate epocile istorice oamenii îşi găsesc de lucru şi sunt integraţi într-un colectiv prin relaţiile cu familia şi cu ceilalţi. Mie îmi spuneau diverşi "de ce nu te bagă părinţii tăi undeva?". În realitate părinţii mei nu aveau niciun fel de relaţii de acest gen şi îmi cereau să îmi găsesc eu singură de lucru. Atunci am hotărât să dau examen de admitere la master. În anul de master m-am simţit şi mai singură şi am trecut prin multe dificultăţi. Am intrat la master în Bucureşti, fiindcă nu mai puteam cere bani părinţilor să stau la Cluj. Şi nu prea voiam eu psihoterapie, ceea ce se studia la Bucureşti. În afară de Ovidiu m-au mai lovit şi alţii. În primul rând era un număr limitat de locuri şi am constatat cu stupoare că fusese admisă şi o fată de la Iaşi, deşi nu dăduse examen cu noi şi nu fusese pe listă, astfel încât eram cu unul în plus la master. Acest lucru mă făcea să mă simt nedorită, de parcă eu eram pacientul pe care îl disecau ei, aşa cum fac studenţii la medicină cu cadavrele. Acest sentiment a fost accentuat de modul în care s-au purtat cu mine doamnele profesoare. De exemplu doamna Mitrofan, care fusese pentru mine profesor coordinator pentru lucrarea de licenţă. Ea îmi spusese la un moment dat că eu cresc ca făt frumos într-un an cât alţii în şapte. La master m-a dezamăgit când a sugerat că eu aş avea temperament artistic, ca şi cum nu eram bună de nimic şi nu puteam fi psiholog. Altădată m-a lovit în plin când m-a întrebat dacă eu mă simt autentică, era ca şi cum mă considera bolnavă psihic, deşi mereu m-am simţit autentică şi am fost mereu eu însămi. Nu mi-a plăcut nici faptul că insista pe studiul schizofreniei cu multe aberaţii ştiinţifice, inclusiv prea mult pe ideea că schizofrenii au relaţie disfuncţională cu mama lor de obicei, că sunt dependenţi de mamă, etc. E adevărat că era obligată să spună minciuni teoretice fiindcă aşa e această ştiinţă, dar eram rănită fiindcă mama mea fusese şi era un monstru şi eu nu avusesem greşeli sau probleme psihice legate de ea şi e adevărat că medicii şi psihologii erau cei care mă condamnau la moarte indirect sau indirect, inclusiv prin minciuni legate de schizofrenie. Totul e în realitate exact invers decât spun ei. Altădată d-na Mitrofan mi-a spus că se vede că am slăbit şi am început să arăt mai bine, ceea ce nu era adevărat, eram doar îmbrăcată cu o fustă mulată pe şolduri şi strânsă în talie. D-na Minulescu, care scria şi poezie, ne-a invitat odată la o pizza şi a plătit d-nei parcă şi ne-a oferit câte o cărticică cu poezii cu dedicaţie ( semnată cu pseudonim Miruna, ceea ce îmi amintea de un cântec al formaţiei Pasărea colibri). Ceea ce m-a rănit a fost faptul că ea mi-a zis când eram doar noi două că ea mă va ajuta să am şi eu de lucru fiindcă ea are concepţii diferite faţă de colegii ei. Nu am înţeles ce voia să spună, mă gândeam că face aluzie la diagnosticul meu psihiatric, dar eu îmi revenisem perfect din medicamente şi nu înţelegeam ce au cu mine ceiallţi. Relaţia cu d-na Holdevici a fost şi mai dificilă. Ea mi-a spus că eu nu pot avea pacienţi şi nu pot face psihoterapie fiindcă am probleme psihice nerezolvate. Nu aveam probleme şi nu mă gândeam la trecut, fiindcă totul fusese mereu clar şi eu priveam mereu spre viitor. Cu alte cuvinte mă dădea afară şi toţi mă împingeau de fapt la sinucidere. Pentru dizertaţia de la master era obligatoriu să ai cel puţin un pacient şi să faci o lucrare bine documentată despre tehnici de diagnostic şi terapie. Ceilalţi colegi desigur au reuşit să aibă pacienţi. Nu era adevărat că aveam probleme psihice, nu avusesem niciodată, doar ceilalţi mă loveau aşa cum făcea şi ea atunci. Pe vreema aceea vecinii Arion nu mă mai chinuiau cu zgomote, dar montaseră la baie un aparat care făcea în permanenţă un zgomot ca un ţiuit puternic şi urât. Au montat acelaşi aparat şi în baia de lângă dormitorul părinţilor, ceea ce l-a făcut pe tata să meargă la ei, dar a fost în zadar fiindcă ei au spus că au nevoie de acel aparat pentru aerisire sau încălzire, şi au refuzat să îl scoată. Era groaznic. Apoi a trebuit să o rog pe d-na Holdevici să mă ajute să am un pacient şi d-nei mi-a dat un pacient cu care "lucra" ea sau tânăra psiholog care era apriopiată de ea în spitalul de psihiatrie. Acest pacient mi-a povestit chipurile viaţa lui şi nu am văzut nicio problemă şi nici necazuri mari, era doar faptul că se simţea singur şi avusese probleme sentimentale în relaţia lui cu o fată sau cu mai multe, nu mai ţin minte. După aceea am auzit-o pe d-na Holdevici vorbind cu cineva despre el numindu-l masturbiciul. Eu habar nu aveam despre masturbare şi nici despre tulburări sexuale şi pacientul nu îmi spusese aşa ceva. Deci mă simţeam complet depăşită de situaţie şi nu puteam cere alt pacient. Tot în acea perioadă d-na Holdevici ne-a povestit cum a fost când a fost filmată şi i s-a luat un interviu la televiziune. Şi dl. Puiu Vasilescu, cu care făcusem psihologie economică, a apărut la televizor şi a vorbit despre jocurile de noroc şi dependenţa de ele a unor persoane. Tatăl meu pierdea foarte mulţi bani după 89 la jocuri de noroc şi la loto, abia mai aveam de hrană, oricum de nimic altceva. Şi mai şi bea alcool zi de zi, de parcă voia să îşi distrugă sănătatea.

În 1996, în timp ce eram la master am avut un necaz mare. Mama Limpi, bunica mea din satul micuţ şi frumos, a venit la Bucureşti pentru câteva zile şi ne-a adus şi ea ca de obicei de toate cele. Am fost cu ea în parcul Herăstrău (fusese ideea mea) şi am făcut poze. Exact în acel weekend sau în perioada imediat următoare, tata a luat premiul doi la loto, dar câştigul a fost mic fiindcă atunci au fost foarte mulţi câştigători pentru premiul doi. Mama Limpi a paralizat într-o noapte chiar la două săptămâni după ce fusese în Bucureşti. Au internat-o în spitalul feroviarilor în Sibiu, fiindcă bunicu lucrase la CFR. Am mers şi eu acolo şi am fost extrem de tristă. În salon o vizitatoare citea "Îngerul a strigat" de Fănuş Neagu. A trebuit să mă întorc la Bucureşti. După câteva săptămâni m-au chemat la Colun să am grijă de ea. Ştiam ce mă aşteaptă şi mă durea sufletul. Într-adevăr, bunicu şi Nelu, fratele mamei, erau prea scârbiţi şi necăjiţi de boala ei şi abia aşteptau să moară şi îi aruncau vorbe grele uneori. Eu mă aflam acolo ca musca în lapte, dar nu am putut să fiu ca ei. Am preferat să o ajut, ceea ce a dus la o refacere rapidă a ei, încât chiar mânca singură şi vorbea puţin. M-au trimis înapoi la Bucureşti cu ideea că eu le-am stricat rânduiala. Ea a murit chiar de ziua de naştere a Genicăi, nora ei (7 sau 13 iulie). Am fost la înmormântare, am povestit totul în altă povestire pe acest blog, în "Umbra bunicii mele".

Există un lucru legat de noroc şi teoria probabilităţilor pe care nu l-am menţionat. M-a şocat puternic faptul că tata câştigase la loto şi bunica paralizase apoi. Mie mi s-a întâmplat ceva destul de urât, prin semnificaţie. La un moment dat a fost o perioadă în care jucam canastă sau joc de zaruri în bucătărie cu părinţii, dintre care tata se enerva adesea, făcea scandal dacă pierdea şi întrerupea jocul uneori. Într-una din acele dăţi am observat, spre marea mea stupoare, că norocul porcesc la zaruri sau cărţi de joc (toţi jokerii în două tăieri ale pachetului, toate zarurile de şase sau altceva) se asocia cu dureri şi presiuni cerebrale imense. Mi s-a întâmplat de mai multe ori acest lucru. Nu am ştiut ce concluzii să trag, fiindcă mereu am fost un om realist şi nu am avut înclinaţie spre misticism. Ceea ce pot spune e că nu doar lumea influenţează creierul uman, ci şi creierul modelează lumea. Creierul are capacitate de autoorganizare şi reflecţie, oricine ştie acest lucru. Există o teorie a oglinzilor şi în ştiinţa psiho-socială şi în studiul mecanismelor creierului. Oricine ştie că creierul creează diverse minunăţii cum ar fi industria farmaceutică, zborurile supersonice sau mass-media, sau zborurile în cosmos. Tot aşa creierul meu era atunci folosit şi în relaţie strânsă cu norocul, sfidând legile probabilistice. Oricum acesta a fost unul dintre lucrurile dureroase în viaţa mea chinuită, în care nu am avut parte aproape de nimic bun şi am sperat adevărul şi viaţa efectiv din 1984. În prezent Calea Moşilor unde locuiesc este încărcată de multe cazinouri, ceea ce îmi trezeşte amintiri triste.

Continuare în partea a XII-a