Infernul sunt ceilalţi, partea a XXVI-a

Azi, 2 martie 2015 au intrat foarte puţin peste mintea mea, se pare că s-au liniştit după zilele trecute înfiorătoare. Au fost din nou unuii care au spus că în cazul meu nu se poate adevărul sau să am drepturi în societate, fiindcă am fost chinuită prea mult timp. Deci ăsta este alibiul lor acum, faptul că am suferit prea mulţi ani. Dar ei mi-au respins toate cererile din 1984. Eu am fost totuşi un om perfect, nu am minţit niciodată, am fost mereu calmă şi nu m-am schimbat în aceşti 30 de ani şi ceva deloc. Deci, efectiv nu înţeleg de ce mă obligă să mor şi nici de ce mă obligă să o suport pe maică-mea, după tot ce mi-a făcut...Am fost totuşi un om de valoare şi încă aş mai putea să mă dezvolt intelectual şi să am responsabilităţi, fiindcă am fost mereu un om perfect normal, repet, sunt destul de inteligentă să îmi dau seama de acest lucru. Ei tot repetă că trebuie să mă distrugă fiindcă eu am pierdut totul, dar eu nu înţeleg la ce se referă şi în realitate nu am pierdut nimic, am fost chinuită de moarte din 1984 încontinuu şi ei nu au nicio scuză fiindcă aveam numai 30 de ani şi ceva când au început să îmi spună că am pierdut totul şi puteam recupera în numai câţiva ani ceea ce de fapt ei mi-au furat cu forţa, fiindcă mereu, inclusiv acum, am avut sufletul frumos, fără a fi afectată de suferinţa din trecut. Azi, fiind cald afară, iar a început vechea poveste cu vecinii sau trecătorii care râd tare în faţa ferestrei mele....se pare că e un popor vesel, cel puţin unii dintre ei fiindcă e timpul frumos...aşa au ţinut-o tot într-o veselie ani de zile de când m-am mutat aici, mai ales nopţile (taică-meu avea repetat expresia aceasta "într-o veselie").

Continui povestirea vieţii mele în întregime. Mă întorc din nou în timp la momentul când mi-au amputat piciorul. După aceea am suferit timp îndelungat, având răni care nu se vindecau cu niciun tratament şi care mă împiedicau să umblu. Am utilizat foarte multe reţete medicale, cu diverse sprayuri, alifii şi loţiuni şi nimic nu a avut efect de vindecare şi închidere a plăgilor. În acelaşi timp aveam nişte senzaţii ca un fior electric neplăcut, care devenea insuportabil, aproape dureros la atingerea pielii, răspândindu-se în tot piciorul. Nu am avut niciodată senzaţie de membru fantomă, adică să simt ca şi cum nu îmi pierdusem piciorul, aşa cum se spune că se întâmplă uneori. Vreo doi medici de ortopedie mi-au spus că este vorba de nevrom şi că se poate opera, dar trebuie să aştept cel puţin un an de la amputaţie. La recomandarea a doi sau trei am mers la spitalul de ortopedie de lângă Foişorul de Foc şi acolo m-au internat să mă opereze de nevrom, tulburare care spuneau ei că este determinată de amputaţia făcută în condiţii de urgenţă, pentru a îmi salva viaţa şi prin urmare spuneau că nu fusese o operaţie reuşită la spitalul de urgenţă. Deci ideea era să îmi repare o parte din problemele legate de bont. Tata a plătit o sumă considerabilă de bani medicului bărbos care m-a operat. Era tânăr şi brunet şi avea un nume pe care l-am uitat, un nume mai lung, care începea cu B sau D dacă nu mă înşel. Avea şi un asistent. Mi-au dat întâi sedative, apoi mi-au făcut anestezie rahidiană şi ţin minte că mi-era frică, fiindcă am avut două vertebre tasate în zona lombară în urma faptului că m-am aruncat pe fereastră. Anestezia a reuşit. Am fost lucidă în timpul operaţiei, care nu a durat mult. Ţin minte că medicii discutau între ei "L-ai/l-am găsit?" "Uite-l" şi că păreau mândri că eu reuşit operaţia. Nu am stat decât o zi după aceea în spital. Ceea ce este cert e că senzaţiile acelea neplăcute s-au diminuat numai foarte puţin după aceea, deşi medicul insista să mă întrebe şi să sugereze că operaţia a reuşit. Eu nu sunt nici acum convinsă de acest lucru -- poate că era un lucru dificil de realizat şi de aceea nu s-a putut. Numai prin ani mulţi după aceea senzaţiile acelea s-au mai diminuat şi în prezent simt doar pişcături slabe dacă ating pielea piciorului amputat. Dar au apărut celelalte probleme.

Rănile au continuat să mă supere ani de zile. Uneori se infectau şi bontul se umfla foarte mult. Mi se dădeau antibiotice şi Flamexin unul pe zi cu diagnosticul de bursită de bont. Uneori făceam febră puternică, am avut chiar peste 41 de grade şi m-am speriat. O dată sau de două ori mi-au făcut antibiotic intravenos şi m-au lăsat să îmi fac chiar eu însămi acasă printr-o branulă. Salvarea a venit din partea domnului doctor Zaharia, fost prieten sau cunoscut al naşului meu, care lucra la spitalul Colentina.

Continuare în curând

Infernul sunt ceilalţi, partea a XXV-a

Înainte de a continua povestirea, voi mai explica încă o dată nişte fapte clare, care chiar merită să fie explicate.

Trecutul meu nu a fost rău, a fost doar dureros. Consider că viaţa mea e o viaţă fără pată.

În primul rând adevărul este că teoriile psihologice mint când se referă la faptul că oamenii ca mine au fixaţii legate de trecut, sau se gândesc obsesiv la trecut şi de aceea au probleme în continuare, mai ales dacă sunt victima abuzurilor psihiatrice şi altor abuzuri. Adevărul crud e că lumea nu a suportat ca eu să fac vreun pas înainte şi de aceea m-a lovit încontinuu. Eu absolut sigur nu mă gândeam la trecut şi nu eram obsedată de trecut, fiindcă efectiv nu am avut nicio vină şi am iubit mult viaţa şi am avut resurse creatoare orientate numai către viitor şi prezent. Dar, cu cât mă gândeam eu mai mult la prezent şi viitor, cu cât lăsam mai mult în urmă trecutul, care nu este efectiv o problemă pentru mine, cu atât ceilalţi mă loveau mai tare, ca şi cum în realitate pentru ei este bine numai dacă eu sunt prinsă în raţionamente legat de trecut şi ei se simt rău atunci când eu sunt mai fericită, mai optimistă şi cu planuri concrete legate de viitor. Aşa mi-au făcut mereu. Ultima oară chiar acum câteva zile, în jurul zilei mele de naştere, 16 februarie 2015, eu am primit veşti că îmi vor publica poeziile în 3 sau 4 reviste în sfârşit şi mă gândeam cu bucurie la viitor şi la ceea ce voi scrie (poezii) şi voi citi în continuare. Trecutul nu exista nici ca aluzie în mintea mea, eram complet detaşată. Acest lucru i-a deranjat din nou, ca şi cum ei trăiesc numai din suferinţa mea şi vor să îmi reamintească mereu trecutul şi, în consecinţă, zilele trecute au venit din nou peste mine cu gânduri agresive urâte şi ameninţări de moarte şi aluzii la trecutul meu, dar numai minciuni. Aşa funcţionează aceste mecanism psihosocial: victima e înhămată la jug cu forţa şi obligată să se gândească la trecut, ca să care în spate o corabie de nebuni care nu ştiu de fapt adevărul despre acel trecut. Pe ei tocmai acest lucru îi deranjează -- când omul se eliberează şi nu mai are trecutul în subconştient sau se gândeşte în întregime la altceva, îi deranjează fiindcă jugul acela e rupt. În viitor se va întâmpla în mod sigur din nou: eu iar nu mă voi mai gândi deloc la trecut fiindcă forţa vieţii este mult mai puternică şi atunci ei mă vor lovi brutal din nou.

Ei zic că povestea vieţii mele este foarte urâtă. Nu este adevărat, minciunile lor şi ceea ce fac ei este mult mai urât. Adevărul despre mine e frumos fiindcă am avut numai gânduri pure şi bune şi am fost mereu un om normal şi am rezistat peste 30 de ani în faţa a toată suferinţa. Nu am făcut niciun rău şi nici nu aş fi făcut vreodată, de aceea nu înţeleg de ce ei zic că “trebuiau să o termine” sau “nu pot să îi şteargă memoria”. Am fost chiar mereu un om echilibrat ca atare în sinea mea, fără gânduri legate de trecut, nu cred că trebuiau să mă termine (deşi nu ştiu ce înseamnă asta), fiindcă m-aş fi integrat frumos în societate.

Încă câteva lucruri mai clar explicate.
Ei spun prin gânduri care intră peste mintea mea că toată nenorocirea vieţii mi se trage de la faptul că am dansat singură în casă la 18 ani şi de atunci lumea credea că trebuie să mă fută şi să mă închidă la nebuni fără şansă de eliberare, plus toate necazurile şi martiriul ulterior. Ei vorbesc porcos peste mintea mea, nu eu. Şi nici nu au dreptate: eu nu eram nebună şi nu am greşit nimic. Dacă aş fi avut cea mai mică bănuială că mă vede cineva (presupunând că m-a văzut), atunci desigur nu aş fi dansat. Dar nu poţi acuza ploaia că plouă sau vântul că bate. Ei au început să mă tortureze cerebral când aveam 17 ani, prin dureri de luni de zile şi totodată torturi sexuale şi m-au făcut să cred că numai un singur bărbat avea astfel de puteri "paranormale". Aşa era logic să cred, fiindcă aşa îmi arătase el la meditaţii. Am dansat ca să mă apăr de acele chinuri, fiindcă nu cedau la medicamente şi nu voiam să mă închid singură în spitalul de psihiatrie, fiindcă eram un om bun şi perfect normal. Ceilalţi au început răul fără ca eu să fi greşit ceva. În dansul meu era vorba de interpretarea teatrală a versurilor unor melodii sau de exprimarea unor idei, unele chiar foarte abstracte cu sensuri intelectuale, sau de transpunerea unor sentimente. Era descărcarea unor energii negative pe care eu nu le meritam asupra mea şi nu eram nebună. Era ca şi cum aş fi scris o poezie în scop de catharsis. Ei mai spun că eu aş fi dansat goală şi asta i-a făcut pe unii să creadă că eu sunt depravată. Pentru numele lui Dumnezeu, nu am dansat goală decât câteva minute în total şi, fiind tânără, am avut şi eu curiozitatea firească să văd cum arată corpul meu în oglindă, mai ales fiindcă tot timpul m-au batjocorit toţi că sunt grasă şi atunci reuşisem să slăbesc. Încă un lucru cert e că ei m-au atacat sexual şi pe alte planuri mult mai mult atunci când mă simţeam mai bine fiindcă începeam să fiu mai suplă. Deci acele dansuri de tip dionisiac aveau rol de purificare şi eram perfect lucidă şi normală. Nu am fost narcisistă. Nu mă frecam, nu mă masturbam, aveam nevoie de mişcare fiindcă eram chinuită şi singură. Nu făceam niciun alt rău şi nu aveam idei delirante. Era ca şi cum m-aş fi dus să fac o baie, unde oricum trebuia să mă dezbrac de haine. Cum să fi ghicit eu că cineva ştie? În perioada aceea am primit un telefon anonim de la un copil care spunea “te-am văzutu” dar nu am făcut nicio conexiune. Eu am fost mereu un om foarte serios întreaga viaţă, nu am fost niciodată uşuratică, ceea ce i-a făcut pe unii să îmi spună că din cauza aceasta voi rămâne fată bătrână.

Un alt aspect e că în ultimii ani m-au tot atacat că aş fi fost vulgară. Am fost mereu chiar opusul omului vulgar, eram întrutotul tânăra fată sau femeie care citea cărţi « grele » şi le degusta fericită înţelesurile, cea care prefera muzica clasică şi idealurile pure. Eu nici nu perecepeam gândurile vulgare ale altora. Nu mi s-a întâmplat să gândesc cuvinte vulgare în mintea mea decât o dată într-o noapte când eram studentă la facultatea de medicină şi voi explica acum de ce. În primul rând vă rog să vă aduceţi aminte cât de mult m-au chinuit ani de zile fără vreo greşeală până atunci. În acea noapte mi-au chinuit corpul înfiorător, deşi ca întotdeauna nu i-am provocat, şi au pătruns în subconştientul meu cu un fel de gânduri ale lor. Mă ameninţau şi mă speriau de moarte şi mi-au spus că există o soluţie pentru a exorciza acei demoni care îmi vampirizau trupul şi sexul, şi anume să folosesc cuvinte vulgare (folosite în preajma mea de tata numai după ce am împlinit 18 ani), pentru a îi scoate din corpul meu şi a mă curăţi anatomic şi fiziologic. Adică să îi afurisesc într-un fel. Creierul mi-era foarte tare obosit şi pe moment atunci m-am gândit că poate ăia au dreptate şi aceea era singura soluţie pentru mine. Astfel încât în noaptea aceea am gândit în mintea mea cuvinte vulgare din cap până în picioare, ca şi cum analizam corpul omenesc, gândindu-mă ca o proastă că aşa voi scăpa de ei. A fost un fel de experiment, fiindcă tot restul fusese în zadar. După care m-au ameninţat din nou de moarte urât de tot (de două ori) şi mi-au spus că singura soluţie pentru mine e să îmi vând sufletul diavolului. Eu am refuzat de două ori acest lucru absurd şi urât şi le-am spus clar că prefer să mor decât să îmi vând sufletul diavolului, de două ori. Apoi desigur mi-am venit în fire, dar eram şi mai slăbită ca înainte. Niciodată în tot chinul care a urmat nu mi-am vîndut sufletul diavolului.

Un ultim aspect pe care vreau să îl clarific e legat (din nou) de povestea aceea cu actul sexual oral. Sunt unii care nu au pic de ruşine şi îmi sugerează că oamenii m-ar fi distrus o viaţă întreagă din cauza aceea, deşi am fost chinuită atâţia ani mai înainte. Ei spun că oamenilor le era scârbă ca şi mie de acel lucru şi că ei nu pot înţelege cum de am fost în stare să fac ceva aşa scârbos. Mi s-a spus "ai înghiţit spermă de beţiv, de aia te-au distrus" sau ai mâncat "lapţi de bărbat" sau "aş fi înţeles cu prezervativ, dar aşa nu" sau "ea simţea numai lichidul acela vâscos în gură şi nimic altceva". Am explicat deja de mai multe ori ce s-a întâmplat în nordul ţării atunci când aveam doar 22 de ani. Au fost vreo zece motive foarte importante şi le-am enumerat pe toate. Unii spun că oamenii au inventat că acel bărbat era ţigan. Nu era ţigan, era un beţiv de 42 de ani, care mi-a arătat un act oficial din care reieşea că el fusese în proces de divorţ. Eu chiar m-am gândit că nu mai era căsătorit, că altfel nu s-ar fi întâmplat nimic. Povestea legată atunci de acel ţigan am explicat-o deja. Repet, eram încă sub efectul unor medicamante psihiatrice monstruoase, dar nu eram defel nebună. Căutam să înţeleg ceva despre sex, să găsesc eventual răspunsuri la întrebări, să aflu eventual o cale de scăpare din închisoarea cu torturi în care fusesem aruncată cu ani în urmă, deşi nu greşisem nimic. Unul din lucrurile importante era că eram încă foarte şocată de mizeria prin care trecusem, de faptul că fusesem torturată sexual de la distanţă monstruos (sau futută cum spun ei), fără să fi greşit ceva. Implorările, rugăminţile, lacrimile, tăcerea, calmul, zbaterea din picioare sau orice altceva erau în zadar. Inclusiv rugăciunile. Ceea ce îmi făcuseră ei sexual de la distanţă fusese mult mai scârbos decât înghiţirea spermei unui beţiv, care mai şi urina câte puţin. De asemenea eram monstruos şocată de faptul că mă trataseră atât de violent în spitalul de psihiatrie şi nu înţelegeam de ce, fiindcă fusesem mereu un om calm şi bun şi normal şi chiar nu greşisem nimic. Ceea ce îmi făcuseră în spital fusese mult mai greţos decât înghiţirea spermei. Deci atunci, ca orice om chinuit în mod nedrept, eu căutam să înghit zeamă amară de lămâie pentru a uita de gustul amar al chinurilor dinainte. A mai contat şi faptul că în spital a trebuit să îndur, fiind lucidă, multă mizerie, lipsă de igienă crasă şi mâncare greţoasă, plus diaree, etc. De asemenea, a mai contat şi faptul că citisem la bibliotecă într-un compendiu de psihologie că sexul oral este un lucru normal, că nu este ceva pervers şi că sperma e comestibilă şi nu e otrăvitoare. De asemenea un bărbat mincinos îmi spusese că sperma bărbatului are utilizări cosmetice. De aceeea, când s-a întâmplat acel lucru greţos pentru mine, în mintea mea chinuită de medicamente se învârteau şi informaţiile din cărţile citite sau ce mai auzisem mai înainte, fără ca eu să pot judeca perfect corect, fiindcă de fapt nu ştiam nimic despre sex. Eram doar un om foarte abuzat, în mod nedrept. Vă reamintesc faptul că acelaşi lucru mi s-a întâmplat atunci legat de faptul că credeam că eram virgină şi credeam că voi sângera şi mă va durea la primul contact sexual. Acest lucru absurd îl credeam tot fiindcă eram ameţită de medicamente şi îmi aminteam ce citisem în cărţi. Bineînţeles că îmi aminteam că existase acel şofer care a abuzat de trupul meu pe linia de centură, tot fiindcă eram sub efectul medicamentelor plus alte motive deja povestite, dar el spunea că doar se joacă şi mă atinge doar puţin, şi eu nu am simţit durere şi nu a fost sânge, aşadar credeam întemeiat că el nu ajunsese la himenul meu. Oricum el mă pătrundea extrem de superficial, ţinându-mă chinuită sprijintă de un copac. Şi desigur nu simţeam nimic. Au mai existat unii care au intrat peste mintea mea spunându-mi că unii oameni ar fi inventat că eu îl pupam în fund pe bărbatul acela. Mi-a trebuit mai mult timp până să înţeleg. Cum să fi făcut aşa ceva? E adevărat că suferisem mult dar aşa ceva nu ar fi fost posibil. Şi de ce să îmi vrea unii moartea practic inventând astfel de minciuni? E adevărat că eram chinuită din 84, dar nu are logică. La ce le-ar folosi moartea mea?

continuare în curând în partea a XXV-a

Infernul sunt ceilalţi, partea a XXIV-a

Aşadar, continui să scriu povestea adevărată a vieţii mele din punctul în care rămăsesem, respectiv 2002-2003. Sper încă să o pot termina, în ciuda dificultăţilor.

Datorită oribilelor chinuri din 2007 încoace, aproape că am uitat când am început săn merg cu cererea mea de eliberare peste tot, în 2002 sau în 2003…Oricum nu mai pot căuta printre hârtiile mele păstrate prin dulapuri unde există copii şi data primelor mele cereri. Sunt aproape convinsă că a fost în 2002 (chiar acum mi-au întrerupt iar curentul electric, cum fac ei mereu şi un om rău a intrat pe mintea mea cu ideea că ei mă ameninţă aşa ca să nu scriu adevărul. Ei bine, cum am scris absolut tot adevărul până în 2002 voi scrie tot absolut tot adevărul în continuare, dacă sănătatea fizică îmin permite. Nu mă impresionează ameninţările lor fiindcă de fapt nu am avut parte de viaţă deloc din 1984 şi nici acum nu am niciun drept şi sunt complet singură şi fără bani. Ceea ce voi scrie eu e adevărul curat, nicidecum invenţiile lor. Nu am niciun interes să mint şi doar moartea, dacă mă vor omorî, poate opri cursul acestei povestiri…sau dacă îmi vor lua calculatorul de tot. Ei oricum m-au chinuit încontinuu, chiar dacă nu spuneam despre cum m-au torturat nimic.). Spuneam că sunt convinsă aproape că a fost în 2002, ceea ce ar explica modul în care m-au chinuit în ultimii doi ani petrecuţi în facultatea de medicină, respectiv anul 4 şi anul 5. Dar e posibil să fi fost în iarna 2002-2003. Oricum, stăteam la biroul vechi al tatei şi îmi scriam prima cerere de viaţă şi drepturi omeneşti normale. Am scris atunci toată povestea vieţii mele pe scurt şi problemele din prezentul de atunci pe scurt. Am explicat de ce încă vreau să trăiesc şi că am fost mereu un om de valoare şi nu am greşit nimic şi că credeam că merit viaţa şi că viitorul meu de om abuzat nedrept pare foarte sumbru.

Cu această plângere-cerere am fost în vreo 20 de locuri în total (oameni, insitituţii, organizaţii diverse), ea nu a fost identică în toate locurile, o scriam din nou şi din nou şi era uneori mai scurtă, alteori mai lungă. Prima oară am înotat prin nămeţi mergând la U.N.H.C.R., care avea sediul aproape de Calea Moşilor atunci. Înotam prin nămeţi cu proteză pe un picior amputat, dar pe vremea aceea mă deplasam mai uşor. Am lăsat scrisoarea la poartă şi apoi am mers din nou peste un timp. Scrisoarea mi s-a returnat şi o doamnă de acolo mi-a spus că “vă înţeleg foarte bine, mai bine decât credeţi dvs.”, ceea ce eu nu am înţeles. Am început cu acea organizaţie aşa zis pentru refugiaţi, fiindcă nu înţelegeam de ce eu fusesem persecutată atâţia ani în ţara mea, pe care o iubeam nespus, din copilărie.

Acum nu mai pot nota aici în ordine locurile în care am fost, le voi enumera de-a valma. Am mai lăsat câte o scrisoare la două organizaţii cu sediul pe Bulevardul Dacia (una era O.I.M – organizaţie pentru migraţii, cealaltă nu mai ştiu exact ce, parcă ceva legat de forţa de muncă). Am mai fost la două parcă organizaţii legate de drepturile omului. Una era aproape de cheiul Dâmboviţei şi doamna de acolo m-a întrebat dacă eu consider că drepturile mi-au fost încălcate şi eu am răspuns pozitiv. Însă când i-am spus că am fost pacientă cu diagnostic psihiatric mi-a spus că nu ţine de competenţa lor. La cealaltă organizaţie nu mai ştiu ce am păţit, am uitat.

Am mai lăsat scrisorica mea la decanatul şi la rectoratul facultăţii de medicină. Am fost şi acolo datorită modului în care m-au tratat anumiţi profesori, dintre care unii îmi spuneau că oamenii cu probleme psihice nu au ce căuta la medicină. Deci mă obligau indirect să mă sinucid, fiindcă nu puteam avea niciun venit (nu am dreptul la pensie) şi toţi ceilalţi mă respingeau peste tot. Tata se pare că a mirosit că eu încep aceste demers şi m-a avertizat că fac o foarte mare prostie şi voi ajunge mai rău. Eu am continuat. Am căutat Crucea Roşie Internaţională (asta îmi amintea de naşul meu care îmi sugerase odată, când îi ceream ajutorul, să încerc să intru în Armata Salvării sau nu ştiu ce organizaţie care acceptă şi femei). De la Crucea Roşie Internaţională am fost direcţionată la Crucea Roşie, poate Română, cu sediul atunci pe strada care dădea din bulevard în fosta Piaţa Amzei, stradă de care unii îmi spuseseră că e legată de francmasonerie şi alţii ulterior mi-au spus (după 2005) că francmasonii au vrut să mă distrugă. Acolo am fost de mai multe ori, fiindcă mi s-a spus că trebuie să se consulte între ei legat de cazul meu. M-au obligat să aştept. În final o doamnă de acolo a venit la parter în întâmpinarea mea cu memoriul meu în mână, ştampilat cu roşu, şi mi-a spus că răspunsul e nu. Cu imensă durere am întrebat atunci dacă nu ştie cum aş putea intra la vreo mânăstire şi mi-a sugerat mânăstirea Pasărea, dar numai peste câteva luni din acel moment.

Am mai fost la biserica ortodoxă la Patriarhie, la biroul pentru probleme sociale, unde mi s-a spus că nu pot fi primită în nicio mânăstire cu acest diagnostic psihiatric. Am fost şi la biserica catolică, unde am primit cam acelaşi răspuns. Am discutat ce e drept frumos cu o asistentă socială, dar nimeni, nici ea, nu şi-a ţinut promisiunile faţă de mine. Cum poate am povestit deja , la un moment dat am încercat să fiu adoptată de biserica catolică, din cauză că suferisem anumite prejudicii din partea ortodocşilor (de pildă povestea cu preotul unchi), dar nu am mers până la capăt sau nu am reuşit. Ceea ce mă miră în zuia de azi e că unii mi-au sugerat că oamenii credeau că eu aş fi fost păcătoasă. Odată, la o slujbă la biserica catolică am găsit pe uşă un bilet pe care scria “ne rugăm pentru sufletele aflate în purgatoriu: Cristina şi Charles”. M-a mirat coincidenţa legat de numele meu încă de atunci. Precis eu nu am avut vreun păcat.

Am mai fost la centrul de terapie experienţială al fostei mele profesoare Mitrofan, unde am descoperit mai târziu că au lucrat şi foşti colegi de ai mei. Avea sediul lângă Facultatea de Drept. V-am povestit cum doamna profesoară mă admonestase că nu am voie să spun nimic cu voce tare despre viaţa mea, fiindcă pacienţii dumneaei sunt sensibili şi cum mi-a dat-o pe Cezara Daşu drept sprijin, căreia i-am povestit viaţa mea în detaliu până în vara lui 89, după care ea mi-a spus că nu mai poate să mă vadă. Când am fost din nou la dna Mitrofan, ea m-a trimis la dna psihiatru Vişoiu care activa la Centrul pentru diagnoza şi recuperarea forţei de muncă. I-am lăsat scrisoarea mea, curat şi decent scrisă, fără omisiuni, fără erori. M-am dus din nou şi spre oroarea mea nu a mai fost amabilă defel, ci a început să urle la mine efectiv (ţipa tare) că eu sunt foarte bolnavă şi ea trebuie să mă interneze acolo fiindcă nici nu realizez că povestirea vieţii mele înseamnă DELIR. Şi tot urla că e delir, delir…şi că directorul care m-a angajat ca profesoară (fusesem suplinitoare în facultate) ar putea face puşcărie fiindcă eu am acest diagnostic şi că eu trebuie să înţeleg că nu am dreptul să am relaţii în societate cu nimeni şi nicidecum cu copiii. Eu mi-am luat coada între picioare şi am fugit de acolo. Ceea ce m-a uimit peste măsură a fost faptul că tata a început să pomenească numele doamnei Vişoiu, deşi nu îi povestisem nimic. Pe vremea aceea nu ştiam că poate că există telepatie pe lume. Tata râdea de mine şi spunea adesea – ce ai căutat tu la doamna Pişoiu?!

Am fost la Oficiul pentru Emigrări în Canada de pe Bulevardul Dacia şi am lăsat şi acolo tot adevărul. Doamna de acolo m-a sfătuit să las o scrisoare şi în engleză amabasasorului Canadei, ceea ce am făcut, cu rugămintea de a fi transmisă cererea mea oricărei alte organizaţii competente sau altor ambasade.

La un moment dat m-am internat eu însămi intenţionat la spitalul cel mare de psihiatrie, doar în scopul de a lăsa şi acolo cererea mea de eleiberare şi drepturi. Culmea e că m-au primit, dar şi acolo mi-au refuzat orice rugăminte. La cererea medicului psihiatru am fost la organizaţia Trepte unde pacienţii de acolo mi-au sugerat că trebuie să ţin complet ascuns faptul că am diagnostic psihiatric (dar asta efectiv nu se putea şi oricum vecinii mei ştiau şi foştii colegi la fel), dar, în ansamblu, cei din programul Trepte m-au respins şi mi s-a spus că de fapt nu pot avea drepturi de muncă şi deci de bani. Apoi am fost la fundaţia Estuar, unde mi s-a spus cam la fel. Apoi am fost din nou (sau mai înainte) la psihologi, de data aceasta la facultatea de psihologie, care încă avea vechiul sediu. Am vrut să las scrisoarea mea şi domnului Mitrofan şi doamnei. Dlui, profesor cu care făcusem practică pedagogică, a refuzat să primească scrisoarea mea, dar m-a sfătuit să încerc să dau examen pentru un post în învăţământ în 2003, ceea ce am şi făcut. Dar cu condiţia să ţin mereu ascuns trecutul meu psihiatric. Pe drumul de ieşire din facultate m-am întâlnit cu fostul meu coleg Ovidiu Pop, care m-a întrebat ce caut acolo, eu i-am spus adevărul şi el a replicat : “dar de ce nu-ţi iei libertatea singură”, ceea ce m-a nedumirit complet.

Când încă eram profesoară la liceul Caragiale am avut diverse probleme. Nu suportam să trăiesc în ilegalitate şi erau şi alte chestiuni dureroase. Atunci am fost cu cererea mea la Ministerul Sănătăţii şi în aceeaşi zi m-am întâlnit chiar lângă blocul în care stăteam cu fosta colegă Cerasela Prodan, cea de care mi se spunea că lucrează la SRI. Apoi am fost la Insitutul Medico Legal, unde am văzut că exista o comisie de expertiză pentru psihiatrie, în speranţa că îmi va fi reconsiderat cel puţin diagnosticul abuziv din tinereţe. Acolo mi s-a spus că formalităţile cer ca solicitantul să aibă o recipisă de la Tribunalul de cartier pentru a fi eventual examinat. După moartea tatei mai aveam doar 600 de euro în bancă şi Francisca Sauka, verisoara mea, care a aflat de planurile mele, m-a sfătuit să nu merg la tribnunal, fiindcă îmi voi pierde toţi banii degeaba. Şi ea şi tanti Lili, mătuşa prin alianţă, îmi spuneau că diagnosticul nu poate fi schimbat, fiindcă odată ce omul e declarat nebun, aşa rămâne până la moarte şi că trebuie să mă resemnez. Este adevărat, la tribunal am mers degeaba, mi-am pierdut banii şi nu am primit nicio ţidulă, ba mai mult decât atât, m-au batjocorit public că m-am dust acolo degeaba şi că procedura e alta…au cheamt acolo pe cineva de la oficiul pentru handicapaţi şi au vorbit aiurea despre mine, fără legătură cu adeverinţa pe care încercam să o obţin.

Când încă stăteam cu chirie am mai dus scrisoarea mea şi pe preşul doamnei Micaela Slăvescu, poate acum nu ami e în viaţă, nu ştiu, fosta mea meditatoare din 1988, când încă mai mă luptam cu părinţii să mă lase să dau examen la filologie. Ea mi-a dat ulterior telefon şi mi-a explicat că şi ea suferă mult din lipsă de bani şi că banii sunt problema principală.

Am mai fost în locuri legate de handicapuri fizice sau psihice. Am lucrat ca “bibliotecară” un an (2007) la biblioteca centrală A.S.E., dar m-au obligat să îmi dau demisia, deşi nu greşisem nimic, absolut nimic, iar ei erau porci, cum voi povesti din nou mai clar.

După ce am rămas din nou fără serviciu am fost la fundaţia Motivation, acum mai mulţi ani şi am explicat că eram aptă de muncă şi tare dornică (aşa şi era atunci). Ei aveau un program special pentru astfel de persoane. M-au întrebat dacă sunt de acord să muncesc ca femeie de serviciu. Eu am răspuns pozitiv, fiindcă e mai bine ceva decât nimic, plus singurătatea atroce. M-au rugat să scriu CV în română şi în enlgeză, şi am aşteptat şi am tot trimis mailuri şi întrebări vreo 3 ani până când programul acela a fost desfiinţat. Responsabila Alina Iovănel îmi tot răspundea dureros pentru mine că oamenii singuri cum sunt eu se “schimbă” prea mult în timp…ca şi cum datorită singurătăţii urma să îmi pierd minţile cu adevărat.

Am mai încercat să mă angajez de la Oficiul pentru forţele de muncă de sector, dar nu am reuşit. Deşi au mai fost locuri de muncă de bibliotecari, mi se cereau la telefon lucruri de nivel de master, imposibile, ca şi cum îşi băteau joc de mine. Am mai trimis mai multe mailuri la diverse organizaţii legaet de handicapuri sau drepturile omului, din ţară sau din străinătate. Am mai trimis, fără să primesc răspuns, la foşti colegi din facultate sau foşti profesori. Am fost din nou la fundaţia Estuar…

Continuarea în partea a XXIV-a

Clonă de blog

Acest blog va continua să funcţioneze, în afară de cazul în care va fi şters de responsabilii de la blogger. Acum câteva zile mi s-a interzis accesul şi pe google şi pe yahoo. Atunci m-am gândit să transfer toate blogurile mele de pe blogger pe wordpress. Azi am primit o înştiinţare cel puţin ciudată de la Blogger prin care mi se aduce la cunoştinţă să noua lor politică...etc. etc. implică să nu existe niciun fel de poze cu nuduri pe bloguri. Ei spun că rapoartele lor indică faptul că eu aş fi folosit poze nud pe blogul acesta al meu. Nu e adevărat, nu ştiu la ce rapoarte se referă. Nu am utilizat niciodată poze nud pe blog, nu am nici în casă nici în calculator şi nici nu am privit niciodată, fiindcă am avut o educaţie austeră. În acelaşi timp acest blog al meu, cât şi cel în limba engleză despre viaţa mea chinuită au fost mereu cu restricţie pentru cei care nu sunt adulţi, fiindcă eu consider că vorbe precum "futut" sau altele pe care eu nici nu le-am pronunţat vreodată şi nici nu le-am gândit eu însămi dar le-am auzit verde în faţă sau în gândul meu, nu sunt pentru urechi tinere, aşa era corect, să pun blogul cu restricţie de vizionare, cum am şi făcut de la început. Totodată mai sunt pe blog şi povestiri despre violenţa îndurată de mine o viaţă întreagă, care de asemenea consider că nu sunt fapte pentru minţile fragede.

Ceea ce voi posta în continuare va exista pe ambele mele bloguri cu acelaşi conţinut, respectiv pe Blogger şi pe Wordpress. Găsiţi acest blog (clona lui) la adresa:

http://cristinamonicamoldoveanu5.wordpress.com

azi, 4 octombrie 2021, recitesc blogul meu - e adevărat, am copiat acest blog pe wordpress, dar tot aici am continuat până azi.

Infernul sunt ceilalţi, partea a XXIII-a

A trecut un timp de când nu am mai scris. Mi-a fost tare greu , din două motive --- unu că m-au torturat rău ca de obicei şi doi că mă apropii de moarte şi îmi pare sincer rău. Ceea ce urmează să povestesc va fi şi mai fragmentar ca restul, fiindcă mi-au tot şters amintirile din ultimii ani şi fiindcă suferinţa care a urmat a fost mai mare decât ceea ce am povestit până acum. Dar totul e adevărat şi adevărat e şi ceea ce voi povesti în continuare. A urmat o perioadă foarte grea din 2002 până în 2007, din ce în ce mai grea zi de zi, iar din 2007 până în prezent totul a fost negru absolut, şi din ce în ce mai rău, deşi eu am rămas aceeaşi mereu, nu am fost niciodată nebună şi nu am greşit niciodată. Ceea ce se poate vedea clar în aceşti ultimi ani din 2002 încoace a fost de fapt la fel de clar şi înainte de 2002. Acum au intrat alţi porci peste mine cu ideea că omaenii din lumea toată cred că eu sunt nebună şi de aceea trebuie să mă sinucid, alţii că eu trebuie să mor şi să nu fie dreptate şi adevăr fiindcă eu am pierdut totul şi alţii că eu îmi merit soarta fiindcă am fost fiica unui porc. Nu înţeleg niciuna dintre aceste trei idei absurde şi îmi pare rău. Am fost totuşi un om perfect şi în aparenţă Zăgrean a fost porcul mai mare nu taică-meu (veţi vedea şi în ultimele scrisori)şi taică-meu nici măcar nu era taică-meu şi nu mă crescuse el şi m-a chinuit enorm, dar eu am rămas mereu un om perfect. Dacă nu va fi tot adevărul în curând şi copilul meu, desigur mă sinucid, fiindcă nu sunt nebună şi nu am fost niciodată....

continuare în curând

Infernul sunt ceilalţi, partea a XXII-a

Azi, 17 noiembrie 2014.
Zilele trecute iar au intrat nişte porci peste mine cu aceeaşi idee cu care ei mă lovesc mereu: ei spun că nu vor să recunoască adevărul fiindcă pentru ei ar însemna dezonoare şi ruşine -- deci preferă să mă omoare! Nu pot înţelege asemenea ticăloşie şi lipsă de logică totodată şi lipsă de omenie, etc...nu ştiu dacă dvs, mă înţelegeţi.

De-a lungul întregii mele vieţi, în ciuda faptului că am fost torturată încontinuu din 84, am fost totodată un exemplu de virtute şi o perfectă combinaţie între normalitate şi nevinovăţie. Nu am uitat nimic, nu am omis nimic din povestea vieţii mele şi nu voi omite nimic nici în continuare. Nu mi-au şters creierul legat de faptele din viaţa mea şi nu veţi găsi nimic rău, chiar dacă veţi căuta cu lumânarea. Daţi-mi un exemplu de greşeală! Sau de vinovăţie, vă implor spuneţi dacă aveţi cunoştinţă de vreo greşeală din partea mea! În realitate nu am greşit nimic şi trebuie să fie adevărul. Nici legat de povestea aceea cu BBCul nu am greşit nimic, am fost doar utilizată drept carne şi creier, ca materie primă, cum au făcut cu mine şi în rest...Vă daţi seama că mass media nu ar putea exista pe o planetă pustie şi că tot creierul uman stă la baza acestei inveţii. Numai atunci, datorită chinurilor îndurate atât de mulţi ani, am gândit puţin cu pasiune că îmi doresc pacea şi libertatea pentru Palestina aceea, fiindcă într-un fel m-au păcălit că aşa era situaţia acolo. Numai atunci nu am fost perfect rece şi detaşată. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, dvs, nu vi s-a întâmplat niciodată să fiţi oarecum înfierbântaţi de ştiri la radio sau la TV? Şi am observat apoi că dorinţele sau gândurile mele oricum nu aveau niciodată influenţă, absolut deloc. Este adevărat. În rest am fost un om absolut perfect.

Când eram la examenul de la aparatul cardiovascular am fost restanţieră, nu am putut merge la examen în urma chinurilor asupra mea de la gastro de care am povestit(sau altele similare) şi celorlalte rele care au urmat. Eram torturată şi izolată încontinuu. Am fost la examen după sesiune şi profesoara ne-a întrebat care e motivul pentru care noi, cei câţiva de acolo, nu am putut merge la examenul programat anterior. Ori poate am simţit eu nevoia să spun (şi încă un tânăr de acolo), dar în mod sigur fiindcă profesoara mă provocase. I-am spus că am probeleme psihiatrice şi să îmi doresc libertatea, fiind nevinovată. Celălalt student i-a spus probabil acelaşi lucru sau ceva similar. Profesoara a spus că noi nu avem ce căuta la facultatea de medicină, având asemenea probleme. Tânărul acela, spre deosebire de mine, părea foarte afectat de medicamente şi avea o expresie bizară a figurii. Eu am avut aproape întotdeauna o mare expresivitate şi mimică adecvată conversaţiei, nu am fost niciodată închisă şi nu am indus pe nimeni în eorare. Aţi putea să mă acuzaţi că i-am spus profesoarei adevărul. Aţi putea spune că trebuia să păstrez totul secret, sau că e o ruşine să fii închis de societate la psihiatrie şi că omul trebuie să se strecoare printre ceilalţi cu capul în pământ. Înseamnă că nu aţi înţeles nimic. Când este vorba de oameni inteligenţi care îşi cer libertatea este vorba în general de oameni absolut normali şi buni, efectiv fără pată, deci ei nu au de ce să se ruşineze. Psihiatrii nu sunt Dumnezeu. Şi eu nu am avut de ales...indiferent de orice, faptul că omul este victima psihiatriei tot iese la iveală şi omul oricum e marginalizat şi nu are niciun drept. Făcusem facultatea de psihologie în zadar şi crezusem în zadar că voi fi acceptată să muncesc, şi nu făcusem caz de nevinvăţia mea şi totuşi totul fusese degeaba. Am trăit normal şi vertical cum se spune, dar în zadar.

În plus, pe lângă faptul că am fost un om absolut normal întotdeauna, am fost şi o persoană bună ca pâinea caldă, cum au zis cei care m-au cunoscut. Nu am avut păcate majore şi nici mici, respectiv niciodată nu am bârfit, nu am fost geloasă sau invidioasă, nu am lovit deloc pe ceialalţi, dimpotrivă am ajutat şi am răbdat, am spus vorbe calme şi bune, am pus mereu câte o vorbă bună pentru alţii, i-am vorbit de bine. Am crezut în oameni, nu îmi imaginam niciodată răul sau barbaria cu care urmau să mă lovească. Am crezut că şi ei îi respectă pe cei buni, la fel ca mine. Ultimul curs la care am mers a fost cel de diabetologie, la un spital lângă casă, respectiv spitalul Cantacuzino. Acolo am fost din nou lovită în mod "paranoic", explic din nou cum: eu mereu, absolut mereu am vorbit normal cu ceilalţi, nu cred că veţi găsi vreo greşeală în 44 de ani cât am acum. Ceilalţi însă aproape mereu după 84, mi-au răspuns aiurea în tramvai şi cu idei aberante, ceilalţi de fapt nu au comunicat de fapt cu mine, deşi eu mereu am fost lucidă. Acum câţiva ani puteam povesti în detaliu, cu sute de exemple şi nume. Acestea mi-au fost şterse din memorie, de timp şi chinuri diverse. Totuşi am dat unele exemple şi vă asigur că au fost de sute de ori mai multe, nu ştiu dacă mă credeţi. La Cantacuzino mi se întâmplau lucruri mai ciudate în timp ce îmi cumpăram câte ceva de mâncare de la chioşcul de lângă poartă. În definitiv, repet, ceilalţi aveau lumea lor în care eu nu aveam loc şi stăteam umilă şi prăpădită, şi cu creierul în pioneze şi trupul chinuit deoparte...hrănindu-mă cu ce apucam să cumpăr. În seria mea apăruseră şi doi sau trei studenţi din Israel, apropos de povestea cu BBC şi m-am gândit mai târziu că poate unii credeau că eu greşisem ceva. În timpul acela eu uitasem deja povestea, fiindcă aveam cugetul curat. În curtea spitalului erau un afiş de teatru cu titlul "Regele, nebun?", ceea ce îmi zgândărea suferinţa veche legată de lipsa mea de statut în societate. Şi apoi deodată m-am trezit la realitatea cruntă fiindcă la curs ni s-a cerut imperativ să începem lucrarea de licenţă, respectiv cu subiect legat de diabet...m-am îngrozit. Era deja al doilea semestru al anului V, aveau dreptate. Dar eu mi-am dat seaam că nu pot, că totul a fost în zadar şi m-au cuprins o tristeţe şi o durere amară. Dacă nu mi-ar fi fost atât de rău, aş fi încercat să mă lupt cu dificultăţile. Dar mă simţeam oribil, trăgeam greutăţi mari după mine şi mă apăsau ocale de fier pe creier. Abia scriam la curs...nu mai puteam să mă concentrez, mi-am dat seama că efectiv nu mai pot, că nu mai pot merge la facultate, unde oricum ceilalţi aveau toate privilegiile şi lumea lor. M-am hotărât să reunţ la facultate şi rău am făcut!! Trebuia să o amân medical anul, cred că era posibil. Mi-aş fi revenit şi aş fi făcut şi lucrarea de diplomă, dar atunci nici nu m-am gândit la aşa ceva. O vreme după 2002, 2 sau 3 ani, legea încă îmi permitea să continui facultatea dar eu am crezut în alt fel de viitor, pe care urmau să mi-l distrugă, cum voi povesti. Era mai bine să termin facultatea, chiar dacă m-ar fi respins şi nu aş fi avut loc de muncă. Când m-am hotărât să renunţ, bietul meu tată şi bietul meu naş (în definitiv nu au fost personaje negative fiindcă m-au crescut frumos până în 84 şi eram fericită şi inteligentă şi educată frumos)amândoi au insistat enorm să nu renunţ şi eu nu i-am ascultat din nou. De trei ori nu mi-am ascultat tatăl şi de fiecare dată am păţit-o rău: unu că nu am vrut să dau la construcţii şi am picat în ghearele lui Zăgrean, doi că m-am dus la Govora şi am rămas fără picior şi trei că am renunţat la facultatea de medicină. Aş vrea să sfătuiesc tinerii să creadă mai mult în cei cu o generaţie mai vârstnci, mai ales când e vorba de decizii majore de viaţă, fiindcă, chiar dacă lor li se pare că aceia bătrâni sunt idioţi sau răi, experienţa lor de viaţă este de nepreţuit şi infailibilă adesea, chiar dacă ei nu pot să explice totul fiindcă asta nu se poate!! Tata m-a obligat să scriu şi să semnez un bilet cu conţinutul: subsemnata, Cristina... în deplinătatea facultăţilor mele mintale, etc, declar că renunţ la facultatea de medicină...a fost în zadar, eu tot nu mi-am dat seama ce prostie făceam.

Un lucru urât e că unii intră peste mine (inclusiv zilele trecute) cu ideea sau întrebarea "şi n-a delirat nimic". Pentru numele lui Dumnezeu, de ce mă loviţi? Şi de ce nu vreţi să fie adevărul? Evident că nu am delirat niciodată, oamenii inteligenţi nu au cum să delireze. Mă întreb dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

continuare în partea a XXIII-a

Soarta lui Othello

În urmă cu câţiva ani am vizionat filmul „Vălul pictat”. Mi-a lăsat o senzaţie neplăcută. Era ca şi cum aş fi sorbit apă într-o gară de tren mică, în care găleata fântînii şi cana de tinichea sunt uzate şi au un gust ciudat.

Am descoperit comparaţia între înţelesul iubirii adevărate, (în măsura în care ea există!) şi înţelesul minciunii şi pierderii respectului de sine. Era totodată o descoperire a sensului idealului de datorie şi o analiză pătrunzătoare a vieţii omeneşti confruntând realităţi tragice.

Urmărind acel film, ceea ce mi-a zguduit temelia viselor a fost cântecul franţuzesc din final „à la claire fontaine”, în traducere. Un cântec trist despre o iubire pierdută şi ceea ce devine o femeie care nu a înţeles la timp ce pierde. Mai demult aveam un pian de jucărie şi, la 18 ani, am descifrat şi fredonat eu însămi acelaşi cântec dintr-o carte Mauger pentru învăţarea limbii franceze. Era dureros să îmi amintesc de vremea tinereţii când credeam că sunt îndrăgostită de un bărbat căruia nu îi păsa de mine. Erau amintiri pure şi luminoase ale unui vis de iubire inocentă şi tocmai cântecul acela le ţinea şi mai aproape de sufletul meu.

În filmul Vălul pictat soţia medicului protagonist este implicată într-o relaţie adulterină, după care soţul îi pune şi ei viaţa în pericol într-o zonă afectată de o epidemie de holeră, în care el se îmbolnăveşte şi moare. Abia după aceea soţia devine cu adevărat soţia lui, păstrând o amintire dulce-amară, dând naştere unui copil pe care îl va creşte ca şi cum era copilul medicului defunct. Regulile şi convenienţele sociale triumfă şi sufletul acelei femei este transfigurat. Impresia mea e că ea îl iartă pe soţ şi ia întreaga vină asupra ei, cum era firesc.

Apoi am urmărit alt film, Pacientul englez. În acest caz, cuplul căsătorit moare, atât soţia infidelă, cât şi soţul răzbunător. Până la ultima suflare soţia păstrează iubirea vinovată faţă de alt bărbat. După un lanţ de evenimente în care bărbatul intrus încearcă în zadar să salveze viaţa femeii iubite, el însuşi, pacientul englez, moare după suferinţă îndelungată.

Am tras concluzia că ambele filme concordă cu concepţiile mele despre căsătorie: legătura maritală este sacră şi ruperea ei, uneori inevitabilă, duce la dezastre, fie în lumea din afară fie în inimile celor implicaţi în astfel de drame. Iubirea răneşte şi doboară, oricine ştie acest lucru. O altă eventuală concluzie e că ar trebui să ne domesticim pasiunile şi să fim mai egoişti în scopul de a supravieţui, cum afirmă mulţi moralişti. Să ţintim spre autocontrol şi scopuri rezonabile. Totuşi, fără iubire, în toate formele ei, până şi cele mai solide construcţii ale spiritului uman s-ar face praf şi pulbere. Iubirea e răul necesar, fermentul divin care cimentează şi desface, pentru a lăsa loc renaşterii şi reînnoirii.

Autocompătimirea, prea multă mândrie sau chiar dragostea altruistă duc la dezastre. A dărui totul altora de asemenea duce la nenorocire. Echilibrul rămâne doar un ideal intangibil atâta vreme cât omul e întemniţat într-un trup fragil, sursă de suferinţe zilnice în care doar iubirea şi experienţele mistice sau spirituale sunt singurele mijloace de a mai slăbi lanţurile.

După cum spunea şi Dostoievski, în unele situaţii singura cale de supravieţuire este a ierta şi a lua vina celorlalţi aspura ta. Răzbunarea poate duce la pierderea a tot, cu excepţia câtorva concluzii filozofice amare dintr-un jurnal secret.

Othello e mereu pedepsit de propriul eu, nu de cei pe care i-a distrus, pentru egoismul şi pasiunile sale exacerbate. Toate pasiunile pot duce la pierderi mai mari, cum ar fi epidemiile, războaiele, ori piederile de vieţi nevinovate. Din acest punct de vedere sunt de acord cu filozofia antică care avea drept ideal atingerea stării de ataraxie.