Zilele trecute am avut o conversație în mail și la telefon cu dl. Hoblea din Sălaj, care mi-a reamintit că volumul meu de poezii se va publica în curând (am căștigat premiul editurii Caiete Silvane pentru debut cu volum de poezie anul trecut) Am fost și invitată să particip la evenimentul lansării cărții mele plus alte evenimante culturale la Sălaj în 18-19 martie 2016. Ei asigură transportul, masa și cazarea.
Am făcut ultimele corecturi necesare pentru poeziile mele. Acum sunt exact 65. Aseară a trebuit să îi trimit dlui Hoblea un mail cu tot adevărul despre condiția mea materială și socială, consider că era necesar, dar nu mi-a răspuns. Voi copia aici conținutul scrisorii mele pe care i-am trimis-o ieri. Oricum este tot adevărul pe scurt. Dar sper că voi reuși să termin de scris totul pe blogul meu, în ciuda impedimentelor diverse, înainte să mă sinucid. Nu am avut nicio greșeală toată viața și cred că trebuie să fie tot adevărul, cum am spus mereu din 84 încoace. Mereu am explicat de ce consider că ar trebui să fiu eu o excepție și să am drepturi depline în societate, fiindcă, spre deosebire de alți oameni inteligenți închiși cu forța la psihiatrie, eu nu am greșit nimic, fusesem mereu un om de valoare (încă din 1984) și am avut caracterul perfect. În mailul pe care i l-am trimis ieri erau multe greșeli typo fiindcă a trebuit să mă grăbesc, fiindcă nu am bani să îmi repar calculatorul nou, care s-a stricat acum 2 ani la numai 2 zile de funcționare după ce mi l-a cumpărat mama. Astfel încât am și acum numai câte 25 de minute pentru fiecare sesiune în care scriu sau utilizez calculatorul. Din povestea vieții mele mai lipsește doar faptul că sunt foarte bolnavă fizic, nu psihic, fiindcă după 2007 m-au chinuit încontinuu și medicii nu au vrut să mă trateze (amorțeli în mâini, dureri în tot corpul, dar mai ales coloana, obezitate androidă, de tip masculin, foame și sete imense, edem, adică umflare a picioarelor, dureri în ochi prelungite, fac pipi pe mine când tușesc fiindcă m-au futut mereu, etc. )
Iată scrisoarea mea de ieri, în care corectez acum greșelile typo:
Domnule Hoblea,
Sunt datoare să vă scriu acum tot adevărul despre mine în numai câteva rânduri. Poate știți că marele gânditor Sartre și alții au refuzat onoarea de a primi premiul Nobel, din motive care depind de convingerile și atitudinea lor. Poate că și eu trebuia să refuz premiul oferit cu generozitate de dvs., fiindcă sunt perfect nevinovată și mereu am fost absolut normală psihic, dar societatea m-a aruncat de mică în rândul sclavilor măcelăriți și considerați neoameni, fiindcă asta sunt toți oamenii închiși cu forța și inteligenți la psihiatrie, cum am fost și eu. Și este o sclavie mai crudă decât tot ce am citit eu în diverse cărți despre sclavii așa-zis adevărați din epocile anterioare. Desigur, oamenii mărginiți la minte nu înțeleg acest adevăr și nu mă cred, fiindcă oamenii răi dețin puterea în lume. Vă spun sigur că acesta e adevărul, vă spun după 23 de ani de studii (și psihologie și medicină) plus multe cărți citite, cu rezultate mereu foarte bune.
Pe scurt, în copilărie am crescut în sărăcie deplină, am fost crescută lângă un maidan de gunoaie, plus o baltă împuțită undeva lângă București. Cu mulți purici, stând eu pe pământ să mă joc, cu mulți țânțari, fără canalizare sau baie, fără telefon sau jucării și cărți, cum aveau ceilalți copii colegi ai mei. Oamenii din cartier aruncau gunoaie și în grădina noastră, deși nu eram țigani. Este foarte posibil ca rudele mele foarte sărace să fi fost în legătură cu secrete din al doilea război mondial (respectiv bunicii dinspre tată) fapt care a dus la marginalizarea acelei familii cu bunica unguroaică și doi copii născuți în 1932 și 1942 (tata). Foarte posibil din pozele de familie ar fi că tata și fratele lui nu erau de fapt frați și nici copii ai acelor bunici ai mei. Oricum, ceea ce este mai mult decât cert din tot ce am citit, e că tata nu era tatăl meu biologic, fiindcă nu exista deloc asemănare fizică între noi, nici ochi, nici nas, bărbie, gură, urechi, etc. Mama poate era mama mea. Ea m-a lăsat acolo în grija bunicii, eu am făcut aproape toate bolile copilăriei și, spre norocul meu, mama nu mă vizita niciodată. Mama mea a fost și este o persoană foarte, extrem de rea. Toate rudele mele apropiate, inclusiv bunicii dinspre mamă, erau sărace, fratele mamei a dobândit ceva avere în urma căsătoriei cu o fată mai bogată pe care nu o prea plăceau alții, din motive pe care nu le mai dezvălui. Dar nici ei nu erau bogați sau înstăriți.
De la 13 ani și jumătate a început calvarul meu, fiindcă a trebuit să mă mut cu părinții la oraș, în noul lor apartament, ce e drept mobilat recent, dar tot săraci erau în realitate. Oricum eram prea mare să mai dorm cu bunica mea bătrână în același pat (iarna nu putea încălzi decât o cameră) și erau și alte motive. Oamenii răuvoitori au răspândit zvonul că ai mei erau bogați. Eu desigur nu aveam decât câteva haine (și nici tata), unele primite de la rude din SUA de pomană, sau purtam hainele mamei. Tata și fratele lui îmi povestiseră că ei fuseseră persecutați de regimul comunist din cauza originii nesănătoase (așa se numea pe vremuri) și m-au avertizat că nici eu nu îmi voi putea depăși condiția socială. Părinții mă băteau aproape în fiecare zi și făceau scandaluri monstruoase, plus multe alte abuzuri. În clasa a XII-a mi-au plătit meditații cu un profesor de la facultatea de medicină, la care trebuia să merg împotriva voinței mele și care a abuzat de inocența și lipsa mea de bani, abuzându-mă sexual, de fapt doar molestare plus seducție și promisiuni false. Nu am intrat la facultate din cauza lui. În vara lui 1989 am început să am probleme cu vecinii, care m-au chinuit monstruos cu zgomote încontinuu, zi și noapte. Tata a încept să mă înjure foarte vulgar în fiecare zi și să consume alcool mult și să joace jocuri de noroc și să mă bată mult mai rău ca înainte. Mă învinețea la ochi și îmi scotea sânge pe nas uneori. Trebuia să port fard gros să nu se vadă. La 19 ani am reușit să fug la Cluj și am intrat la facultatea de psihologie a 12-a, la concurență de 25 pe loc. Dar nu găseam de lucru în anul 1990-1991 și a trebuit să mă întorc la părinți în București. Apoi părinții m-au închis cu ajutorul vecinilor cu forța în spitalul de psihiatrie la numai 21 de ani, condamnându-mă practic la moarte fără nicio vină, exact așa cum îmi promisese mama mai demult. Nu știu de ce mă ura. Medici mi-au spus că nu voi mai avea niciun drept civil, nici să mă căsătoresc, nici să am copil nici să muncesc, nici să am pensie. Nu există pensie pentru pacienții psihiatrici, doar un ajutor între 250-300 lei acum câțiva ani, nu știu cât mai e acum.
La sfârșitul facultății de psihologie profesorii și colegii m-au respins clar, din cauza diagnosticului psihiatric nedrept, în ciuda rezultatelor mele bune și foarte bune. Ceilalți au obținut servicii bine plătite, au fost acceptați în străinătate, etc. Am fost obligată să dau examen la master, unde toți mi-au spus clar că nu am dreptul să susțin vreo dizertație datorită problemelor mele psihice. Nu aveam probleme psihice deloc, în afara unor violuri oribile de la distanță (care de fapt fuseseră cu ani în urmă, nu atunci), pe care oamenii vulgari le numesc ”futut”, scuzați expresia. Eu nu am perceput niciodată gândurile altor persoane și nu am avut halucinații niciodată și nici delir și nimic altceva. A trebuit să rămân închisă în casă cu părinții mei oribili, fără dreptul să am o ocupație. Era oricum ilegal. Am intrat apoi la medicină, tot la stat, unde am început să am niște migrene groaznice și am avut o tentativă de sinucidere la aproape 28 de ani, și am pierdut jumătate din gamba stângă. Pentru handicap motor de genul acesta eu iau 39 de lei pe lună, nu 300 de lei, doar 39, deci abia hrana slabă pe 2 zile.
A trebuit să renunț la facultatea de medicină din motive fizice, nu psihice, în anul 5. Apoi mi-au murit unchii (nașii mei) și tata. Din banii din moștenire nu mi-a rămas nimic, datorită unor oameni răi, dar mi-am cumpărat apartament de 2 camere cu chiu cu vai. Apoi a urmat căderea pieței imobiliare și am pierdut și mai mult. Stau singură. Dar am fost izolată cu forța de toți și am fost lăsată fără bani de haine sau hrană de mulți ani. Abia trăiesc, mă mai ajută mama. E foarte greu să o suport după tot ce mi-a făcut și am iertat-o în zadar atâția ani, e un om afurisit. Nimeni nu îmi scrie cel puțin un mail sau o scrisoare prin poștă, darmite să îmi dea telefon sau să mă viziteze. Aș fi avut atâta nevoie să vorbească cineva ceva cu mine, despre soare, ploaie, despre absolut orice în afară de politică, lucru care mie nu îmi place, am fost educată de fapt de mică să nu am idei politice deloc. Am început să scriu poezii în 2006-2007. Poeziile premiate de dvs. au fost toată viața mea, toată munca mea. Cred că vă dați seama că nu am bani de pantofi sau haine să pot veni la întrunire, nu am deloc, și mama mi-a explicat că nu mă poate ajuta. Ar costa cel puțin 5-600 lei, plus câțiva lei pentru buzunar și transport, și în martie e friguleț, am nevoie și de jachetă. Oricum, dacă întâmplător cineva va cumpăra cartea mea să câștig cel puțin 50 de lei nu 500, aș fi bucuroasă, cred că vă imaginați. Uneori am cerșit la colțul străzii, dar, decât să mă mut cu mama, mai bine mor.
Vă mulțumesc mult pentru tot, cu stimă, o simplă sclavă în lumea celor liberi,
Cristina MM (scuzați greșelile typo)
Puteți găsi aici pagina mea de autor pe siteul Goodreads, unde am scris că îmi doresc, dacă e posibil, ca oamenii să îmi citească cărțile cu poeziile mele traduse de mine în limba engleză, fără să îmi pună eticheta de sinucigașă. Unii îmi sugerează că toți cred că aș fi fost nebună sau rea, ceea ce eu consider că e imposibil, fiindcă din copilărie nu m-am schimbat deloc, nu am uitat nimic și am făcut numai fapte bune, și nu am greșit nimic. De ce să nu poată fi privite poeziile mele drept creații ale unui om perfect sănătos, chiar dacă am fost torturată peste 31 de ani? Poeziile mele nu au nimic rău în ele, chiar dacă sunt adevărate și autobiografice. Poate că nu sunt poezii reușite, dar eu nu am fost niciodată nebună.
Pagina mea pe goodreads:
https://www.goodreads.com/author/show/8093553.Cristina_Monica_Moldoveanu
Pagina mea pe Smashwords:
https://www.smashwords.com/profile/view/CristinaMonicaMoldoveanu
Repet ceea ce am spus poate de sute de ori până acum. Toată viața nu am mințit nimic și nu am fost niciodată ipocrită sau prefăcută. Așa am fost educată de mică și apoi de mine însămi prin cărțile citite. Nu am vorbit niciodată vorbe cu dublu înțeles, nu am vorbit în gândul meu, nu am făcut aluzii niciodată, am vorbit deschis și curat, cu gândul bun. Absolut la fel a fost și în poeziile mele. În ele există imagini sau simboluri (la fel ca în haiku), dar foarte rar metafore și aproape niciodată cuvinte cu dublu înțeles sau aluzii, în nici un caz aluzii politice, pe care le detest, și absolut nimic ascuns. Am folosit termenul aluzii culturale fiindcă cuvântul aluzii are mai multe sensuri. Este vorba de aluzii culturale, adică filozofice, religioase, literare, muzicale, etc. în sens direct numai, citate sau reamintiri, necesare pentru mine în firul acestor creații poetice, așa precum pictorul amestecă vopsele pentru a crea.
Azi, 7 februarie 2016, iar au intrat unii peste mine exact cu vorbele : ”Nu trebuiau s-o lase să spună adevărul. Trebuiau s-o omoare înainte să spună adevărul”. Oameni buni, exact asta spuneau și vă spun cu precizie că nu au dreptate. Nu mai explic. Nu am greșit nimic, nu am fost niciodată nebună, nu m-am schimbat niciodată. Sufletul mi-a rămas pur și luminos și cald și frumos ca merele coapte, ca asfințitul peste ape calme și liniștite. Niciodată nu aș fi putut să fiu altfel. Eu mă mir cum unii oameni au putut deveni atât de monstruoși, atât de ticăloși. Este oribil, adevărul e întotdeauna mai frumos ca minciuna și nu poate fi distrus niciodată.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
sâmbătă, 6 februarie 2016
miercuri, 3 februarie 2016
ISC partea a 29-a
Înainte de a continua povestirea trebuie să adaug o explicație necesară. În ISC 28 m-am referit la o bătrână amărâtă care scărpina în spital aproape inconștientă, și spunea ”Cine mă jefuiește?” Au intrat unii peste mine cu ideea că eu aș fi nebună, că pe babă o mânca pizda din alte motive. Ei vorbesc înfiorător de porcos. Atenție: absolut tot ce am scris pe acest blog e adevărul și nu am uitat nimic, Și detaliile sunt adevărate. Poate veți găsi în tot blogul numai 5-6 greșeli sau exprimări neclare, dar nu greșeli mari și restul totul e corect, veți căuta nod în papură degeaba. Există mai multe condiții morbide (adică mai multe boli) în care apare pruritul, (adică mâncărimea, pentru cine nu știe). Dar oamenii răi gen Zăgrean sau alții nu doar că pot poseda sexual de la distanță femeile singure și nevinovate, dar ei pot chiar să le frece în somn. Mie mi s-a întâmplat de mai multe ori în ultimii ani, ei m-au frecat în somn, fără ca eu să am vise sau fantezii erotice. A fost oribil, m-am trezit și am început să țip singură în casă sau să plâng. Frecatul stoarce omul de energie în favoarea celor la putere în societate și tot așa pățea și baba aceea. Dar poate vă imaginați ce oribil a fost pentru mine să fiu frecată în somn, mai ales fiindcă eu nu m-am frecat atâția ani în ciuda torturilor. Și nu m-am masturbat deloc. Eu nu am avut niciun păcat, am fost tratată drept obiect sau neom toată viața. Un alt aspect pe care vreau să îl subliniez e legat de postarea anterioară pe acest blog, respectiv fila de jurnal 19 ianuarie 2016, în care refeream la frecat, fiindcă unii spun că acesta afost singurul meu păcat, când în realitate nu mă frecam deloc ani și ani și fusese în zadar. Numai când m-au torturat prea groaznic a trebuit să găsesc un mijloc de apărare. Ceea ce oamenii proști nu înțeleg este faptul că toți oamenii singuri (sau aproape toți) sunt în realitate nevinovați și puri, cum am fost și eu. Ceilalți sunt fiarele care întinează nuferii. Oare înțelegeți? Ei au posibilitatea și dreptul legal să se căsătorească (eu nu) și să aibă sex și copii. Ei se pot apăra de torturi sexuale groaznice făcând sex sau dragoste sau chiar porcării perverse în sensul larg în paturile lor (nu mă refer la act sexual oral ci la diverse alte fleacuri) și acest lucru e considerat nevinovat de societate. Da, sunt de acord. Specia umană trebuie să se înmulțească, cel puțin în această epocă în care trăim. Dar tot ei, cei care sunt considerați normali, îi torturează și îi exploatează sexual pe cei singuri și puri, cum am fost și eu viața întreagă. Și îi omoară, fără niciun ban și în izolare completă, deși sunt oameni perfect buni și normali. Comportamentul lor înfiorător de imoral uneori, sau infamia și minciunile cu care ei omoară oameni buni, nu sunt judecate, în timp ce oamenii ca mine sunt considerați păcătoși numai fiindcă se freacă câteva minute pe lună (exact așa a fost) și se freacă numai pentru a diminua chinul sexual. Ceilalți încep să atace, femeile omorâte nu au nicio vină, ele nu îi incită sau provoacă pe cei răi să le fută (cum se exprimă cei răi). Uneori cei care fac dragoste între ei se străduiesc să ”termine” actul sexual, parcă am văzut undeva scris acest lucru, dar altfel nu știu nimic despre viața sexuală, dar am dreptate 100%. Bărbatul ejaculează de exemplu după copulație. Așa știu eu. Și în felul acesta, poate că actul sexual nu se prelungește la infinit, chiar dacă el va avea altă ejaculație. Oamenii singuri sunt obligați să se frece rar și numai puțin și fără senzații sexuale, pentru a supraviețui. În timp ce alții huzuresc și fac păcate în pat, cei singuri sunt groaznic futuți sau chinuiți ba mai și sunt numiți păcătoși fiindcă s-au frecat câteva momente ca autoapărare. Eu îndrăznesc să spun că oamenii singuri, chiar dacă se masturbează (ceea ce eu nu am făcut), dar cu măsură, nu sunt deloc mai impuri sau păcătoși față de cei care au avut norocul să fie în cupluri. Deși eram destul de drăguță și nu m-aș mai fi îngrășat în mod sigur, totuși niciun bărbat nu m-a vrut, fiindcă nu aveam zestre deloc. Vă rog să fiți sinceri măcar odată în viață și să recunoașteți că exact acesta e adevărul. Am fost săracă de mică, iar alții au fost crescuți în puf. A fost în anii 80 un film rusesc ”Fata fără zestre”(nu acela din anii 30, celălalt din anii 80) unde o fată frumoasă și săracă e violată sau abuzată pe un fel de yacht de plăcere și se sinucide (sau moare cumva, la naiba -- am uitat--, oricum aceasta e ideea de ansamblu, adică e omorâtă de fapt. Abuzul sexual asupra celor nevinovați și săraci omoară întotdeauna. Nu am mai găsit rezumatul pe net, poate că l-au scos și eu nu mai țin minte nici filmul, nici ce citisem despre film acum câțiva ani. Atunci știam, acum am găsit doar filmul din anii30.
marți, 19 ianuarie 2016
19 ianuarie 2016
Azi vecinii din bloc nu m-au salutat... și eu oricum sunt atât de singură. Nu știu ce s-a întâmplat. De ce ei s-au schimbat, când eu nu m-am schimbat niciodată? Era vorba de băiatul vecinei de alături, care întotdeauna era politicos și de un bărbat în vârstă din bloc care mereu era politicos și amabil. M-am uitat normal la ei și nu mă așteptam la așa ceva. Eu am fost mereu aceeași, nu am greșit nimic toată viața, țin minte precis totul, nu am uitat nimic. Nu pot înțelege. Mi s-a mai întâmplat așa Am fost mereu un om pur și bun, țin minte totul din copilărie, este exact așa cum am scris pe blogul meu. Ce s-a întâmplat cu ei?? E foarte trist, vedeți nu depinde deloc de gândul sau cuvintele victimei. Nici de sentimentele bune.
Au intrat unii cu gânduri urâte peste mintea mea. Ei spun că atunci când au înțeles totul li s-a făcut scârbă. Bine, dar nu este nimic scârbos în povestea vieții mele. Înseamnă că ei nu au educație primară, elementară. Mie scârbos , de fapt tragic, mi se pare faptul că ei mint de atâția ani, nu adevărul. Ceea ce este omenește frumos și adevărat nu este scârbos. Omul e o creatură bio-logică! Pentru numele lui Dumnezeu! Asta e viața, realitatea nu este scârboasă, minciuna e scârboasă. Voi continua în curând povestirea, azi voi termina capitolul început ieri și apoi voi trece la povestire mai concretă. Cât despre acest lucru monstruos numit futut, iată ce gândesc eu: eu cred că oamenii consideră acest cuvânt rușinos nu fiindcă ar fi ceva de râs (cum râd proștii când aud acest cuvânt), ci fiindcă este ceva tragic, foarte dureros și trist. Este vorba de viol de fapt, de violență foarte mare împotriva unor femei gingașe și nevinovate, uneori foarte de omenie și virtuoase cum am fost eu. Și am fost un om inteligent și destul de frumoasă fizic până când m-au îngrășat cu forța. Fututul de la distanță este un lucru care incapacitează, invalidează omul, femeia nu mai are cum să aibă copii, este închisă cu forța la nebuni, suferă și plânge singură și este izolată complet în sărăcie și boală. Degeaba se împotrivește, degeaba imploră, degeaba tace. Este un lucru foarte trist și de o violență extremă. Nu e rușinos. Unii mi-au spus că pentru ei este un lucru normal, că ei nu pot supraviețui fără să fută oamenii cum am fost eu, că e necesar pentru sănătatea lor să prade, să jefuiască astfel și să omoare de fapt, să îmbolnăvească fizic oamenii nevinovați...ca un fel de vânători. Dar, întreb eu, de ce nu omoară atunci oamenii răi sau păcătoși, cei inutili, leneși sau proști?? De ce li se pune pata (cum spun ei) exact pe oameni cum am fost eu? E foarte trist....fututul nu îți lasă nimic de trăit pe lumea asta. Dacă citiți cu atenție tot ce am scris, nu veți găsi nimic scârbos, am fost un om perfect respectabil și onorabil. Poate că tocmai ceea ce mai am de scris va aduce un plus de armonie și spiritualitate luminoasă, dar pentru cei inteligenți ea există deja prefigurată. Adevărul e frumos pentru numele lui Dumnezeu, nu minciuna.
Scuze, nu am mai putut scrie azi...adică ieri deja, voi continua mâine sper .... 2 fără un sfert noaptea....mi-au șters tot ce am continuat să scriu aici, vreo juma de oră...iarăși scriu totul din nou, cum îmi făceau după 2007 când am scris toată povestea vieții mele pe mailul meu, salvez din nouă în două rânduri vin din pat....sunt sfâșiată...m-au futut și mătrășit cum spun ei și mă dor oasele rău....mă doare enorm fiecare zi...sunt 31 de ani și jumătate, nu înțeleg de ce întârzie adevărul, nu înțeleg de ce nu plac nimănui poveștile frumoase cu final frumos și drept...am fost un om modest, dar e adevărat că am fost bună și calmă mereu, cu caracter frumos și muncitoare și cu gândul curat, etc. chiar dacă provin dintr-o familie săracă....mă doare fiecare zi, nu am fost niciodată nebună, absolut niciodată din 84, dar nici în copilărie
tocmai am descoperit că în calculatorul meu există wordpad, un program care îmi permite să scriu pe el și eventual să salvez, nici el nu are autosave, dar cel puțin pot scrie mai mare decât direct pe blogger, formatul este rtf. dar asta nu contează, din moment ce eu voi da copy-paste pe blog
cineva a intrat peste mine cu ideea că adevărul nu va fi niciodată Cristina. Nu înțeleg de ce. Altul intrase cu ideea că ”dacă nu o băgau la balamuc ar fi fost mult mai rău, ar fi fost sfârșitul lumii sau așa ceva”. Nu înțeleg dacă voi tratați toate femeile așa, ca și cum ar fi niște obiecte și nu persoane, nu știu dacă tot așa vorbiți despre Irina de la Constanța sau despre soția lui Zăgrean pentru care le m-a omorât. Oricum mai ma doar câteva zile și mă voi sinucide. Eu am fost totuși un om perfect cu adevărat. Ele din câte știu eu au greșit, eu nu am greșit absolut nimic.
După tot ce au făcut timp de 31 de ani și jumătate, ei încă mai au nerușinarea să spună că eu mă frecam. Am scris totul despre acest lucru. Ei spun că pentru femei frecarea este egală cu masturbarea. Nu este adevărat, nu mă frecam și tocmai de aceea m-au masacrat. Când eram mică m-au îngrășat cu forța și duceam multe lipsuri, inclusiv de mișcare, gimnastică și jocuri în grup necesare oricărui copil. Am fost un copil normal. Copilul mic descoperă întâmplător frecarea și ea îi aduce o plăcere imensă, incomparabilă poate cu fututul lor cel mai puternic. Copilul e complet nevinovat. Așa mi s-a întâmplat și mie și nu aveam încă voință să controlez acel lucru. Copilul mic e complet sub influența sexualității adulților. La numai 12 ani am ajuns la pubertate, înaintea fetelor din clasa mea. Atunci am avut tăria să renunț complet la acel lucru, fiindcă îmi venise ciclul menstrual și aveam propria mea sexualitate. Timp de un an și jumătate, din 83 până în 84 sau poate chiar 85 nu mi s-a mai întâmplat. În 84 m-au luat monștrii de părinți la ei. Au început imediat să mă bată zilnic și mă tortureze monstruos. Eu nu am avut precis nicio tulburare psihică și nici o urmă de răutate. Mă masacrau atât de groaznic și vă rog să recitiți povestea dacă nu știți. După un timp, lipsită de orice mijloc de apărare, am recurs din nou la frecat pentru a evita lacrimile prea multe și inutile. Nu s-a întâmplat decât din când în când și desigur fără dorințe sexuale. Plăcerea pe care o simțeam era mai mică decât în copilărie. La numai 17 ani m-am maturizat atât de mult încât dacă părinții mă băteau amândoi ore în șir, eu rezistam fără să plâng deloc după aceea și de asemenea la orice scandaluri oricât de mari și îndelungate fără să mă afecteze deloc. (Aici am întrerupt scrisul fiindcă a început să mă doară capul; m-am culcat și am dormit numai câteva ore, cu durere de cap încontinuu, ei mi-au făcut de multe ori așa ceva). Cum spuneam, la numai 17 ani ororile din partea părinților nu mă mai afectau deloc, mă obișnuisem și mă întărisem, devenisem calmă în mod absolut, fericită și luminoasă. Bineînțeles că nu m-am mai frecat deloc, nu mai aveam niciun motiv. Și nu aș fi mai făcut niciodată acel lucru. La 17 ani și jumătate m-au trimis la călău, la Zăgrean. În deceniile care au urmat, repet, zeci de ani, nu m-am mai frecat decât de câteva ori (sub 10 sau chiar mai puțin), pentru timp scurt, din cauza suferințelor enorme și a torturilor sexuale cutremurătoare și singurătății. Dar după întâlnirea cu Zăgrean nu mai existau senzații sexuale aproape deloc când mă frecam. Ei au continuat să mă chinuiască sexual de-a lungul anilor , dar la început medicamentele psihiatrice inhibau acest lucru. Până în 2004. Din 2004 la sfârșitul anului au început să mă chinuiască sexual monstruos din nou, deși nu am avut nici cea mai mică greșeală, niciun fel de greșeală toată viața. A trebuit să mă frec din când în când din 2005 până în 2010 și puțin după, pentru a putea adormi, când torturile din partea lor deveneau prea oribile, adică mă rodeau, nu mai erau puternice, nici sexual simțite, dar mă chinuiaiu în mod sadic sexual, în timp ce pe stradă treceau pe lângă mine bărbați care spuneau cu glas tare ”Da ce? A futut-o în cur?” Singurul mod de a opri acele torturi sexuale cutremurătoare, care continuau ore în șir nopțile în timp ce eu trebuia să mă scol dimineața să merg la serviciu, era să mă frec uneori (ceea ce mereu în viața mea a durat numai mai puțin de un minut, fără plăceri sexuale după 1989), pentru a opri acele posesii sexuale de la distanță. Rezistasem din 1988 până în 2004 în chinuri cumplite, fără să fac așa ceva, deși mi-ar fi adus alinare, fiindcă fusesem educată că este un lucru rău și nu voiam să greșesc nimic. Oricum nu am făcut acest lucru decât când era strict necesar și am terminat demult în ultimii ani fiindcă acele torturi sexuale s-au terminat și ele acum câțiva ani. Practic nu am greșit nimic toată viața.
Au intrat unii cu gânduri urâte peste mintea mea. Ei spun că atunci când au înțeles totul li s-a făcut scârbă. Bine, dar nu este nimic scârbos în povestea vieții mele. Înseamnă că ei nu au educație primară, elementară. Mie scârbos , de fapt tragic, mi se pare faptul că ei mint de atâția ani, nu adevărul. Ceea ce este omenește frumos și adevărat nu este scârbos. Omul e o creatură bio-logică! Pentru numele lui Dumnezeu! Asta e viața, realitatea nu este scârboasă, minciuna e scârboasă. Voi continua în curând povestirea, azi voi termina capitolul început ieri și apoi voi trece la povestire mai concretă. Cât despre acest lucru monstruos numit futut, iată ce gândesc eu: eu cred că oamenii consideră acest cuvânt rușinos nu fiindcă ar fi ceva de râs (cum râd proștii când aud acest cuvânt), ci fiindcă este ceva tragic, foarte dureros și trist. Este vorba de viol de fapt, de violență foarte mare împotriva unor femei gingașe și nevinovate, uneori foarte de omenie și virtuoase cum am fost eu. Și am fost un om inteligent și destul de frumoasă fizic până când m-au îngrășat cu forța. Fututul de la distanță este un lucru care incapacitează, invalidează omul, femeia nu mai are cum să aibă copii, este închisă cu forța la nebuni, suferă și plânge singură și este izolată complet în sărăcie și boală. Degeaba se împotrivește, degeaba imploră, degeaba tace. Este un lucru foarte trist și de o violență extremă. Nu e rușinos. Unii mi-au spus că pentru ei este un lucru normal, că ei nu pot supraviețui fără să fută oamenii cum am fost eu, că e necesar pentru sănătatea lor să prade, să jefuiască astfel și să omoare de fapt, să îmbolnăvească fizic oamenii nevinovați...ca un fel de vânători. Dar, întreb eu, de ce nu omoară atunci oamenii răi sau păcătoși, cei inutili, leneși sau proști?? De ce li se pune pata (cum spun ei) exact pe oameni cum am fost eu? E foarte trist....fututul nu îți lasă nimic de trăit pe lumea asta. Dacă citiți cu atenție tot ce am scris, nu veți găsi nimic scârbos, am fost un om perfect respectabil și onorabil. Poate că tocmai ceea ce mai am de scris va aduce un plus de armonie și spiritualitate luminoasă, dar pentru cei inteligenți ea există deja prefigurată. Adevărul e frumos pentru numele lui Dumnezeu, nu minciuna.
Scuze, nu am mai putut scrie azi...adică ieri deja, voi continua mâine sper .... 2 fără un sfert noaptea....mi-au șters tot ce am continuat să scriu aici, vreo juma de oră...iarăși scriu totul din nou, cum îmi făceau după 2007 când am scris toată povestea vieții mele pe mailul meu, salvez din nouă în două rânduri vin din pat....sunt sfâșiată...m-au futut și mătrășit cum spun ei și mă dor oasele rău....mă doare enorm fiecare zi...sunt 31 de ani și jumătate, nu înțeleg de ce întârzie adevărul, nu înțeleg de ce nu plac nimănui poveștile frumoase cu final frumos și drept...am fost un om modest, dar e adevărat că am fost bună și calmă mereu, cu caracter frumos și muncitoare și cu gândul curat, etc. chiar dacă provin dintr-o familie săracă....mă doare fiecare zi, nu am fost niciodată nebună, absolut niciodată din 84, dar nici în copilărie
tocmai am descoperit că în calculatorul meu există wordpad, un program care îmi permite să scriu pe el și eventual să salvez, nici el nu are autosave, dar cel puțin pot scrie mai mare decât direct pe blogger, formatul este rtf. dar asta nu contează, din moment ce eu voi da copy-paste pe blog
cineva a intrat peste mine cu ideea că adevărul nu va fi niciodată Cristina. Nu înțeleg de ce. Altul intrase cu ideea că ”dacă nu o băgau la balamuc ar fi fost mult mai rău, ar fi fost sfârșitul lumii sau așa ceva”. Nu înțeleg dacă voi tratați toate femeile așa, ca și cum ar fi niște obiecte și nu persoane, nu știu dacă tot așa vorbiți despre Irina de la Constanța sau despre soția lui Zăgrean pentru care le m-a omorât. Oricum mai ma doar câteva zile și mă voi sinucide. Eu am fost totuși un om perfect cu adevărat. Ele din câte știu eu au greșit, eu nu am greșit absolut nimic.
După tot ce au făcut timp de 31 de ani și jumătate, ei încă mai au nerușinarea să spună că eu mă frecam. Am scris totul despre acest lucru. Ei spun că pentru femei frecarea este egală cu masturbarea. Nu este adevărat, nu mă frecam și tocmai de aceea m-au masacrat. Când eram mică m-au îngrășat cu forța și duceam multe lipsuri, inclusiv de mișcare, gimnastică și jocuri în grup necesare oricărui copil. Am fost un copil normal. Copilul mic descoperă întâmplător frecarea și ea îi aduce o plăcere imensă, incomparabilă poate cu fututul lor cel mai puternic. Copilul e complet nevinovat. Așa mi s-a întâmplat și mie și nu aveam încă voință să controlez acel lucru. Copilul mic e complet sub influența sexualității adulților. La numai 12 ani am ajuns la pubertate, înaintea fetelor din clasa mea. Atunci am avut tăria să renunț complet la acel lucru, fiindcă îmi venise ciclul menstrual și aveam propria mea sexualitate. Timp de un an și jumătate, din 83 până în 84 sau poate chiar 85 nu mi s-a mai întâmplat. În 84 m-au luat monștrii de părinți la ei. Au început imediat să mă bată zilnic și mă tortureze monstruos. Eu nu am avut precis nicio tulburare psihică și nici o urmă de răutate. Mă masacrau atât de groaznic și vă rog să recitiți povestea dacă nu știți. După un timp, lipsită de orice mijloc de apărare, am recurs din nou la frecat pentru a evita lacrimile prea multe și inutile. Nu s-a întâmplat decât din când în când și desigur fără dorințe sexuale. Plăcerea pe care o simțeam era mai mică decât în copilărie. La numai 17 ani m-am maturizat atât de mult încât dacă părinții mă băteau amândoi ore în șir, eu rezistam fără să plâng deloc după aceea și de asemenea la orice scandaluri oricât de mari și îndelungate fără să mă afecteze deloc. (Aici am întrerupt scrisul fiindcă a început să mă doară capul; m-am culcat și am dormit numai câteva ore, cu durere de cap încontinuu, ei mi-au făcut de multe ori așa ceva). Cum spuneam, la numai 17 ani ororile din partea părinților nu mă mai afectau deloc, mă obișnuisem și mă întărisem, devenisem calmă în mod absolut, fericită și luminoasă. Bineînțeles că nu m-am mai frecat deloc, nu mai aveam niciun motiv. Și nu aș fi mai făcut niciodată acel lucru. La 17 ani și jumătate m-au trimis la călău, la Zăgrean. În deceniile care au urmat, repet, zeci de ani, nu m-am mai frecat decât de câteva ori (sub 10 sau chiar mai puțin), pentru timp scurt, din cauza suferințelor enorme și a torturilor sexuale cutremurătoare și singurătății. Dar după întâlnirea cu Zăgrean nu mai existau senzații sexuale aproape deloc când mă frecam. Ei au continuat să mă chinuiască sexual de-a lungul anilor , dar la început medicamentele psihiatrice inhibau acest lucru. Până în 2004. Din 2004 la sfârșitul anului au început să mă chinuiască sexual monstruos din nou, deși nu am avut nici cea mai mică greșeală, niciun fel de greșeală toată viața. A trebuit să mă frec din când în când din 2005 până în 2010 și puțin după, pentru a putea adormi, când torturile din partea lor deveneau prea oribile, adică mă rodeau, nu mai erau puternice, nici sexual simțite, dar mă chinuiaiu în mod sadic sexual, în timp ce pe stradă treceau pe lângă mine bărbați care spuneau cu glas tare ”Da ce? A futut-o în cur?” Singurul mod de a opri acele torturi sexuale cutremurătoare, care continuau ore în șir nopțile în timp ce eu trebuia să mă scol dimineața să merg la serviciu, era să mă frec uneori (ceea ce mereu în viața mea a durat numai mai puțin de un minut, fără plăceri sexuale după 1989), pentru a opri acele posesii sexuale de la distanță. Rezistasem din 1988 până în 2004 în chinuri cumplite, fără să fac așa ceva, deși mi-ar fi adus alinare, fiindcă fusesem educată că este un lucru rău și nu voiam să greșesc nimic. Oricum nu am făcut acest lucru decât când era strict necesar și am terminat demult în ultimii ani fiindcă acele torturi sexuale s-au terminat și ele acum câțiva ani. Practic nu am greșit nimic toată viața.
luni, 18 ianuarie 2016
ISC, partea a 28-a
Azi 18 ianuarie 2016, continui direct pe blog, fiindcă program word nu am, povestea vieții mele. Oricum, mai am puțin și mor. Pe 14 ianuarie acum câteva zile m-au chinuit monstruos sexual și în tot corpul și am luat medicamentele degeaba. Pe 15 m-au lăsat în pace și m-am simțit bine, am reușit să fac puțină treabă în casă, spre deosebire de alte zile. Pe 16 m-au violat din nou monstruos și și-au bătut joc de mine cu multe idei aberante și insulte. A trebuit să termin medicamentele psihiatrice (Seroquel) din cauza lor și acum trebuie să rabd fără medicamnte 2 săptămâni, fiindcă medicul - dna doctor Cârlig - nu vrea să îmi dea nici o pastilă în plus. Nu știu ce mă voi face, poate mă voi omorî, poate mă vor omorî ei, fiindcă eu nu mai am apărare prin medicamente împotriva fututului lor. Că ei așa numesc aceste oribile violuri de la distanță. Acum zilele acestea eram și la ciclu, fiindcă porcii aceștia mă violează oribil în ultimii ani cu dureri mari în tot corpul și în organele interne aproape numai când sunt la ciclul menstrual. Azi noapte nu m-au lăsat să dorm decât 3 ore și mi-au dat în somn mâncărimi sexuale înfiorătoare, încât mă trezeam de fiecare dată în timp ce mă scărpinam, așa cum văzusem în spital că se scarpină bietele femei bătrâne pe patul de moarte. Una dintre ele spunea într-un spital de ortopedie ”cine mă jefuiește?!” în timp ce se scărpina la sex și mie mi-era o milă să mor și nu aveam habar că voi ajunge și eu așa. Probabil că tot vreun medic vampir o ”jefuia” sau cineva de genul acesta.
Rămăsesem cu povestea prin facultatea de medicină. Cred că am povestit deja că acolo l-am mai întâlnit pe Zăgrean și cum. (Dacă nu, voi reveni la această postare când voi face revizia finală a blogului înainte de a mă sinucide). Într-o zi am fost în vizită la nașul meu, care muncea ceva în curte, probabil dezbrăcat de cămașă, așa cum făcea el de obicei vara. Eram cu taică-meu. Eram încă studentă la medicină. Am observat că nașul meu avea o paloare ciudată și că ficatul lui nu părea în regulă. În general dădea impresia de om bolnav. Atunci am simțit de datoria mea să îi spun că trebuie să aibă grijă de sănătate și să meargă la un control la medic, s-ar putea chiar să îi fi spus că ar avea ceva la ficat. Nu greșisem, nu era fantezia mea, era vizibil. Nașul meu nu a răspuns nimic și a adus vorba de facultatea de arhitectură, ceea ce mi-a reamintit povestea vieții lui de copil și tânăr persecutat, inclusiv dat afară din facultatea de arhitectură. Tata spunea demult să și el avusese de suferit din partea fostului regim, din cauza așa zisei ”origini nesănătoase”, la fel ca nașul meu. Tata a fost singurul membru de partid din familie, de voie, de nevoie. Făcuse armata târziu, la 28 de ani și avusese note mici în facultate. Mi-am mai amintit și povestea cutremurelor, inclusiv faptul că nașul meu zâmbea ironic spunând că eu nu știu ce e suferința ca el, că eu nu am avut un cutremur de ziua mea. Ziua lui era pe 4 martie și după cutremurul din 77 a mai fost și în 2004 tot pe 4 martie, dar bucureștenii nu au vrut să recunoască, colegii mei se prefăceau că nu a fost nimic, iar nașul meu era pe patul de moarte. Dar atunci, în ziua aceea de vară, nașul meu s-a uitat la mine și a spus cu subînțeles: ”De ce nu te întorci aici Cristina?” Eu nu am înțeles decât peste ani ce voia să spună.
După ce am fost atacată monstruos digestiv în 2002, chiar în timpul cursului de boli digestive la facultate (voi reveni aici cu explicații dacă e nevoie când voi verifica în final tot ce am scris), mi-am revenit foarte greu, duceam o povară tot mai mare în tot corpul. De fapt nu mi-am revenit. Nu am reușit să mai dau toate examenele și am luat note mici și în vară și în sesiunea de restanțe pentru anul patru. Am început anul 5 dar după primul semestru nu am mai putut. Eram, cum poate am mai spus la spitalul Cantacuzino, aproape de casa mea, mergeam pe jos pentru cursul de diabetologie. Acolo ni s-a cerut imperativ să începem lucrarea de diplomă dacă nu am început-o deja, cu o temă legată de diabet. Eu eram cu se zice ”în pom”. Abia îmi târam picioarele și chiar și efortul intelectual era dificil. În curtea spitalului era o reclamă pentru piesa ”Regele nebun”, ceea ce îmi amintea lucruri triste. Am renunțat la facultate, în ciuda împotrivirii nașului și tatălui meu. Apoi am stat și m-am odihnit iar în toamnă am dat examen pentru un post de profesor titular și, fiind prima admisă, am ales liceul I.L. Caragiale de pe Calea Dorobanților.
Dar vreau să scriu ce a mai fost între timp. După ce am completat diverse formalități pentru abandonarea studiilor (oricum și o profesoară de la cardiologie din spitalul Universtiar de lângă facultate spunea că oamenii cu diagnostic psihiatric ca mine nu au ce căuta acolo și oricum nu m-ar fi acceptat până la urmă ca medic, cum nu m-au acceptat ca psiholog nici colegii, nici profesorii), a trebuit să merg pentru o adeverință și la facultatea de farmacie, unde nu călcasem în viața mea. Facultatea de famracie din București este situată pe o stradă sau aproape de o stradă (adică are ieșire) din spatele bulevardului Magheru, exact strada pe unde mă plimbasem împreună cu Zăgrean în 1990, când el m-a introdus în spatele cordonului de polițiști, nu știu cum, le-a arătat o legitimație, fiindcă, spunea Zăgrean, voia ca eu să văd ce este acolo, după ce au desființat fenomenul ”golanilor” din piața Universității. Dacă vreți întregul adevăr, căutați la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/03/continuare-2-revolutie-si-miscari.html
Pe aceeași stradă dosnică sau tot foarte aproape (oricum puteți găsi eventual pe net) fusese și sediul facultății Titu Maiorescu (ulterior mutat într- clădire nouă), unde eu am fost angajată cu 6 ore pe săptămână ca preparator, dar de fapt nu mă acceptaseră și au devenit 2 ore practic și practic nimic de făcut, cred că mă înțelegeți. A fost oribil. Tot pe aceeași stradă sau aproape, era și sediul secretariatului pentru ministerul cultelor, unde lucra tatăl Irinei Ioniță, actual Irina Bitoleanu de la Constanța. În 2002 sau poate după, fusesem acolo la el la serviciu ca să îi las o scrisoare cu rezumatul vieții mele și nevoia mea de libertate și drepturi. Dlui era istoric, probabil nu avea cum să mă ajute, dar eu am fost peste tot cu jalba în proțap, inclusiv la persoane fizice, nu doar juridice. Nu știu dacă scrisoarea i-a fost înmânată. A trebuit să încerc să comunic cu alții, să las o dovadă. Îmi doream să trăiesc și să am copil și drepturi atât de mult...Chinuită în închisoare din 1984, cred că înțelegeți. Despre acel domn Ioniță nu știu prea multe lucruri...în ultimii ani, după 2006, am mai vizitat-o pe Irina la ea acasă, fiindcă ea a refuzat să vină la mine când venea în vizită la București. Mi-a povestit că părinții ei au fost călcați de hoți și de aceea și-au instalat un sistem antifurt complicat. Oricum, deși mai bogați decât părinții mei, erau oameni cu bani puțini, hoții au intrat probabil de ai dracu. Dar, ceea ce este cert, e că ei au avut bani să își renoveze apartamentul după ultima modă și poate acest lucru i-a atras pe hoți, nu știu. Postez mai jos o poză cu Irina și părinții ei când eram încă studentă la psihologie și i-am vizitat în jurul Anului Nou și, ca întotdeauna, s-au purtat frumos cu mine. Acum postez poza cu Irina și subsemnata, fiindcă am calculatorul defect și e greu să o scot pe cea cu părinții ei, dar voi reveni și cu aceea. În ziua aceea, din cauza diferitelor suferințe, mi-am dat cu prea mult ruj. Irina era vopsită cu șuvițe atunci, în ultimii ani am mai văzut-o cu șuvițe roșcate. Nu știu din ce motiv, ea aproape mereu se vopsea. Pe vremea aceea exista obiceiul să se crească grâu de Anul Nou, cum creșteam când eram la școală pentru orele de biologie ( nu știu dacă și acum mai e așa).
După cum povesteam, când am părăsit medicina fiindcă nu mai puteam fizic în primul rând, m-au trimis în mai multe locuri, inclusiv la facultatea de farmacie. Acest din urmă spațiu m-a nedumirit o vreme, dar încă de atunci am meditat asupra faptului în sine și am ajuns la anumite concluzii logice. Eu niciodată nu am exagerat și nu am avut gândire aberantă. În ziua aceea am intrat pe ușiță dosnică și am rătăcit pe coridoare și scări înguste sau în spirală, întrebând pe ici pe colo care este drumul către biroul cutare. A fost complicat și clădirea era veche și uzată și murdară. Era ca un adevărat labirint. Mă simțeam obosită și singură de tot, cum și eram de fapt. M-am gândit că e ca un fel de înscenare a unei ieșiri, a unei întoarceri, ca un fel de călătorie mai dificilă, un ritual prin care sistemul social medical încerca să îmi aranjeze creierul și memoria (să șteargă, să adauge, să planifice, etc), în vederea retragerii mele din facultate, în vederea acestei ”răspopiri” a mea după ce fusesem pe jumătate sau de fapt mai puțin de o zecime medic. Dar oricum fusesem în multe spitale, văzusem multe lucruri, citisem și auzisem multe chestiuni medicale, deci toate acele lucruri erau probabil necesare. Am să explic puțin mai clar: eu fusesem un auditor al științei medicale, nu un practicant. Fusesem doar un martor și recunosc că o vreme m-a cam nedimirit de ce trebuie să îndur acel ritual de ieșire din sistem, de parcă aș fi fost mumia unui faraon îmbălsămată pentru a aduce la lumină viitoarea putere regală. Bun, poate nu înțelegeți încă ce spun. În vremea aceea eu eram într-o perioadă de reașezare a cunoașterii pe care o acumulasem de-a lungul vieții. Cred că încă din copilărie avusesem o minte înzestrată pentru sinteză, nu doar pentru analiză, și mi-au plăcut mult filozofia și logica în tinerețe. Dar adevărata înțelegere a lucrurilor vine numai prin experiența trăită, este mai greu să intuiești adevărul doar din cărți în care cunoașterea sistemelor diverse este doar o umbră palidă a realității.
Încerc să dau un exemplu: de pildă farmacologia din facultatea de medicină (fiindcă tot vorbeam de faptul că m-au trimis la facultatea de farmacie atunci).Dar, înainte de a continua, mai fac odată încă o paranteză despre ce este gândirea unui om. În primul rând gândirea, subliniez, este un proces psihic intern sau interior, care se desfășoară extrem de rapid înăuntrul omului sau creierului dacă preferați. Nu este ceea ce spun oamenii de rând că ar fi, respectiv limbajul intern la unui om. Gândirea se desfășoară prin concentrarea diverselor simboluri, prin formele ei proprii, și numai după aceea se poate exterioriza în memoria de scurtă durată prin cuvinte-simbol sau forme ale simbolurilor matematice, etc, ale oricăror tipuri de simboluri. Abia după aceea există o formă de limbaj interior (faza a 2-a) și aceea nu poate fi percepută nici ea, fiindcă e subconștientă. Ea este percepută numai în stadiul 3, când omul exteriorizează gândirea în momentul în care prin absurd vorbește cu sine însuși sau scrie o scrisoare sau rezolvă o ecuație sau desenează, sau compune în minte o melodie etc, etc. Numai o mică parte poate trece în stadiul 3 în forma limbajului vorbit de exemplu sau a cântecului pe portativ sau cântat vocal sau a schiței unui avion, a unui proiect coregrafic, etc. Recapitulez: gândirea este numai interioară, e simplu. Este în general centrată pe sarcină și subordonată unui scop, fiindcă omul este un animal rațional. Faza doi este o întrepătrundere intimă între gândire și limbajul interior, este o gândire în acțiune, iar faza trei nu mai este gândire, ci acțiune coordonată de voință și gândire, etc. Eu de pildă am fost mirată după revoluția din 89 când am auzit la radio o femeie vorbind despre soțul ei plecat peste mări și țări și dorul de el pe care numai telepatia îl mai poate ușura. În definitiv ce ar fi ”telepatia”? M-am enervat și am închis radioul. (În definitiv telepatia este și o bază a transmisiilor undelor radio sau TV, dar nu mai explic că nu veți înțelege ce vreau să spun) Îmi aminteam de mamaia mea care spunea în copilărie că există telepatie și eu nu am înțeles nimic atunci. Sau vorbele ”gând la gând cu bucurie” sau ”a mai murit un drac” când aveam aceeași idee. Nici toată tinerețea nu am înțeles. Este posibil ca oamenii să înțeleagă prin fenomene telepatice lucruri precum fututul de la distanță, care în psihiatrie e numit schizofrenie. De asemenea prin telepatie ei mai înțeleg poate și acea formă de limbaj interior pe care alți o pot percepe, în special în cuvinte, deși nu știu sigur dacă alții pot percepe și o melodie de exemplu cântată fără cuvinte în minte. De ce nu? În definitiv au aceeași bază, se bazează pe aceleași procese microelectrice sau pe aceleași câmpuri electromagnetice care uneori intră în rezonanță. Poate și imaginea mentală a unei sărituri acrobatice la trambulină se poate transmite cumva în același mod, și acest lucru e poate binecunoscut de spectatorii din arena sporturilor olimpice. Ceea ce vreau să spun, ca să nu mai lungesc mult vorba, este că oamenii sunt animale sociale, nu doar raționale, și fiecare individ lasă amprenta engramelor sale mentale în mentalul colectiv, în lumea celor nevăzute cum spune biserica, etc. Eu până în 2005 după moartea tatei nu am perceput niciodată vorbe ale altora în mintea mea, dar după aceea alții au intrat peste mintea mea spunând că acesta e un fenomen normal. Însă au intrat doar cu violență, vulgaritate oribilă și amenințări de moarte. Dacă înainte nu le percepeam ”gândurile” nu înseamnă că eu nu eram deloc influențată de această lume interioară a lor, fiindcă nimeni, oricât de izolat ar fi, nu este absolut complet în afara influenței exercitate de alții. Gândurile oamenilor au puterea de a se țese, de a produce și de a crea. Ceea ce e trist e că tocmai oamenii puri, care nu au activitate sexuală, sunt dați deoparte, considerați idioți sau privați de drepturi, tocmai fiindcă ei nu percep gândurile altora. Înainte de moartea tatei a venit, cum poate am mai povestit, cineva la noi în vizită și tata vorbea cu el de față cu mine, dar oarecum cu aluzii și subînțelesuri care mie îmi scăpau. În afara faptului că se refereau la mine ca la o ”grindă antiseismică”, fapt care m-a rănit, omul acela a mai spus uitându-se la mine ”Și am ajuns la concluzia că nu gândește nimic”. Din punt de vedere a ceea ce înțeleg oamenii de rând prin ”gândire” sau ”gânduri”, adică vorbe pe ecranul mental pe care le transmit altora, eu nu am gândit într-adevăr nimic. Fiindcă nu eram nebună să vorbesc cu pereții sau cu mine însămi. Nici când citeam cărți multe nu vorbeam cuvintele din carte în mintea mea deloc. Eu întotdeauna când am vorbit cu alții am vorbit deschis și sincer (absolut mereu!) și întotdeauna când am gândit am gândit cu un scop, de pildă pentru o lucrare la un examen, pentru a compune o poezie, etc etc. Eu nu am delirat niciodată. Însă, spre marea mea durere, fiindcă începusem să pricep cum ”gândesc” ceilalți și mai ales cât sunt de imorali și răi și întunecați la minte și la suflet, când așteptam odată la doamna doctor Cârlig psihiatrul, pacienții din hol mi-au făcut multe probleme, m-au tratat agresiv prin gesturi și cuvinte răstite și păreau că au un dinte împotriva mea, deși eu toată viața am fost umilă și săracă, am așteptat la rând, etc. Eu nu le precepeam gândurile, dar era un bărbat tânăr și arătos de altfel care se uita urât cu adevărat la mine și insinua deschis că nu aștept la rând ca ei (!) și era o femeie în vârstă și cu educație sumară care spunea cu un fel de ură: ”Și trebuie să îndurăm și toate gândurile alea oribile” și se uita și ea urât la mine, ca și cum eu pentru ei eram vinovată, eu cea care nu ”gândea” lucruri oribile. Mi-a mai trebuit un timp încă până când m-am gândit că poate e adevărat că oamenii au ceva împotriva mea, un fel de ură irațională și poate că e adevărat că mă omoară justificând că eu aș fi gândit ceva rău care pe ei îi deranja. Dar din moment ce eu nu vorbeam în gândul meu absolut niciodată, nici acasă, nici între colegi, nici în spitalul de psihiatrie, m-am gândit abia în ultimii ani că poate oamenii ”proiectau” asupra mea răul, adică ei credeau că eu aș fi gândit și transmis gânduri urâte, așa cum numai alții sau altele făceau. Cu alte cuvinte ar fi fost posibil ca oamenii să mă fi condamnat fiindcă erau alții care se foloseau de mine ca de un țap ispășitor, etc. Gândurile mele propriuzise au fost mereu frumoase și bune, nu am avut niciun păcat de gândire nici de cuvânt nici de faptă. Dimpotrivă, am iubit și respectat și iertat oamenii cu adevărat încă din copilărie. Tot așa cum trupul mi-a rămas curat fiindcă de fapt nu am avut niciun act sexual și nici nu m-am masturbat niciodată, tot așa și sufletul și mintea mi-au rămas pure, fiindcă eu nu am gândit ceva rău sau urât sau anormal sau vulgar, darmite să cred răul despre un om necunoscut, cum au crezut alții despre mine. Am avut respect față de oameni mereu și iubire sinceră și expectanțe pozitive mereu. E adevărat. Nu înțeleg de ce m-ar fi condamnat oamenii din cauza acelor bărbați care s-au folosit de trupul meu fără ca eu să am cea mai mică senzație, fiind sub medicație psihiatrică puternică. Deci eu rămăsesem de fapt fecioară din punct de vedere fiziologic și curată sufletește, de ce m-a ostracizat societatea? Nu am avut niciodată dorințe sau fantezii sexuale (acestea din urmă doar foarte puțin, dar nu mai explic acum). Nu am fost niciodată vulgară și nu cunoșteam cuvintele vulgare pe care tatăl meu a început să le folosească în preajma mea numai din vara lui 1989. M-am mirat foarte tare când unii au intrat peste mintea mea cu idei că eu aș fi vulgară sau că am fost vreodată și mi-au trebuit câțiva ani până când am înțeles că poate, repet poate, se refereau la mine. Nu înțeleg de ce sau cum s-a putut întâmpla cest lucru, fiindcă, din punct de vedere neurofiziologic eu eram doar ca o pâlnie auditivă sau ca un fel de microfon care transformă undele mecanice în energie electrică, adică vreau să spun că eu nu memoram și nu gândeam în mintea mea proprie, nu repetam ceea ce spunea tata oribil și vulgar în acei ani din 1989 până când m-a închis în 1992 la psihiatrie mai ales. În fine, e cel puțin ciudat, parțial inexplicabil și trist când te gândești că omul nu contează defel prin ceea ce este și gândește cu adevărat, oricât de frumos și bun, și ceea ce contează este doar anturajul de care omul nu are cum fugi. Eu nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața. Cum e posibil să judeci un om după gândurile altora și să îl condamni, de ce să nu judeci omul drept adică după ceea ce e cu adevărat, după ceea ce spune, gândește, face și simte el însuși??!
Revin acum la povestea legată de farmacologie.
Rămăsesem cu povestea prin facultatea de medicină. Cred că am povestit deja că acolo l-am mai întâlnit pe Zăgrean și cum. (Dacă nu, voi reveni la această postare când voi face revizia finală a blogului înainte de a mă sinucide). Într-o zi am fost în vizită la nașul meu, care muncea ceva în curte, probabil dezbrăcat de cămașă, așa cum făcea el de obicei vara. Eram cu taică-meu. Eram încă studentă la medicină. Am observat că nașul meu avea o paloare ciudată și că ficatul lui nu părea în regulă. În general dădea impresia de om bolnav. Atunci am simțit de datoria mea să îi spun că trebuie să aibă grijă de sănătate și să meargă la un control la medic, s-ar putea chiar să îi fi spus că ar avea ceva la ficat. Nu greșisem, nu era fantezia mea, era vizibil. Nașul meu nu a răspuns nimic și a adus vorba de facultatea de arhitectură, ceea ce mi-a reamintit povestea vieții lui de copil și tânăr persecutat, inclusiv dat afară din facultatea de arhitectură. Tata spunea demult să și el avusese de suferit din partea fostului regim, din cauza așa zisei ”origini nesănătoase”, la fel ca nașul meu. Tata a fost singurul membru de partid din familie, de voie, de nevoie. Făcuse armata târziu, la 28 de ani și avusese note mici în facultate. Mi-am mai amintit și povestea cutremurelor, inclusiv faptul că nașul meu zâmbea ironic spunând că eu nu știu ce e suferința ca el, că eu nu am avut un cutremur de ziua mea. Ziua lui era pe 4 martie și după cutremurul din 77 a mai fost și în 2004 tot pe 4 martie, dar bucureștenii nu au vrut să recunoască, colegii mei se prefăceau că nu a fost nimic, iar nașul meu era pe patul de moarte. Dar atunci, în ziua aceea de vară, nașul meu s-a uitat la mine și a spus cu subînțeles: ”De ce nu te întorci aici Cristina?” Eu nu am înțeles decât peste ani ce voia să spună.
După ce am fost atacată monstruos digestiv în 2002, chiar în timpul cursului de boli digestive la facultate (voi reveni aici cu explicații dacă e nevoie când voi verifica în final tot ce am scris), mi-am revenit foarte greu, duceam o povară tot mai mare în tot corpul. De fapt nu mi-am revenit. Nu am reușit să mai dau toate examenele și am luat note mici și în vară și în sesiunea de restanțe pentru anul patru. Am început anul 5 dar după primul semestru nu am mai putut. Eram, cum poate am mai spus la spitalul Cantacuzino, aproape de casa mea, mergeam pe jos pentru cursul de diabetologie. Acolo ni s-a cerut imperativ să începem lucrarea de diplomă dacă nu am început-o deja, cu o temă legată de diabet. Eu eram cu se zice ”în pom”. Abia îmi târam picioarele și chiar și efortul intelectual era dificil. În curtea spitalului era o reclamă pentru piesa ”Regele nebun”, ceea ce îmi amintea lucruri triste. Am renunțat la facultate, în ciuda împotrivirii nașului și tatălui meu. Apoi am stat și m-am odihnit iar în toamnă am dat examen pentru un post de profesor titular și, fiind prima admisă, am ales liceul I.L. Caragiale de pe Calea Dorobanților.
Dar vreau să scriu ce a mai fost între timp. După ce am completat diverse formalități pentru abandonarea studiilor (oricum și o profesoară de la cardiologie din spitalul Universtiar de lângă facultate spunea că oamenii cu diagnostic psihiatric ca mine nu au ce căuta acolo și oricum nu m-ar fi acceptat până la urmă ca medic, cum nu m-au acceptat ca psiholog nici colegii, nici profesorii), a trebuit să merg pentru o adeverință și la facultatea de farmacie, unde nu călcasem în viața mea. Facultatea de famracie din București este situată pe o stradă sau aproape de o stradă (adică are ieșire) din spatele bulevardului Magheru, exact strada pe unde mă plimbasem împreună cu Zăgrean în 1990, când el m-a introdus în spatele cordonului de polițiști, nu știu cum, le-a arătat o legitimație, fiindcă, spunea Zăgrean, voia ca eu să văd ce este acolo, după ce au desființat fenomenul ”golanilor” din piața Universității. Dacă vreți întregul adevăr, căutați la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/03/continuare-2-revolutie-si-miscari.html
Pe aceeași stradă dosnică sau tot foarte aproape (oricum puteți găsi eventual pe net) fusese și sediul facultății Titu Maiorescu (ulterior mutat într- clădire nouă), unde eu am fost angajată cu 6 ore pe săptămână ca preparator, dar de fapt nu mă acceptaseră și au devenit 2 ore practic și practic nimic de făcut, cred că mă înțelegeți. A fost oribil. Tot pe aceeași stradă sau aproape, era și sediul secretariatului pentru ministerul cultelor, unde lucra tatăl Irinei Ioniță, actual Irina Bitoleanu de la Constanța. În 2002 sau poate după, fusesem acolo la el la serviciu ca să îi las o scrisoare cu rezumatul vieții mele și nevoia mea de libertate și drepturi. Dlui era istoric, probabil nu avea cum să mă ajute, dar eu am fost peste tot cu jalba în proțap, inclusiv la persoane fizice, nu doar juridice. Nu știu dacă scrisoarea i-a fost înmânată. A trebuit să încerc să comunic cu alții, să las o dovadă. Îmi doream să trăiesc și să am copil și drepturi atât de mult...Chinuită în închisoare din 1984, cred că înțelegeți. Despre acel domn Ioniță nu știu prea multe lucruri...în ultimii ani, după 2006, am mai vizitat-o pe Irina la ea acasă, fiindcă ea a refuzat să vină la mine când venea în vizită la București. Mi-a povestit că părinții ei au fost călcați de hoți și de aceea și-au instalat un sistem antifurt complicat. Oricum, deși mai bogați decât părinții mei, erau oameni cu bani puțini, hoții au intrat probabil de ai dracu. Dar, ceea ce este cert, e că ei au avut bani să își renoveze apartamentul după ultima modă și poate acest lucru i-a atras pe hoți, nu știu. Postez mai jos o poză cu Irina și părinții ei când eram încă studentă la psihologie și i-am vizitat în jurul Anului Nou și, ca întotdeauna, s-au purtat frumos cu mine. Acum postez poza cu Irina și subsemnata, fiindcă am calculatorul defect și e greu să o scot pe cea cu părinții ei, dar voi reveni și cu aceea. În ziua aceea, din cauza diferitelor suferințe, mi-am dat cu prea mult ruj. Irina era vopsită cu șuvițe atunci, în ultimii ani am mai văzut-o cu șuvițe roșcate. Nu știu din ce motiv, ea aproape mereu se vopsea. Pe vremea aceea exista obiceiul să se crească grâu de Anul Nou, cum creșteam când eram la școală pentru orele de biologie ( nu știu dacă și acum mai e așa).
După cum povesteam, când am părăsit medicina fiindcă nu mai puteam fizic în primul rând, m-au trimis în mai multe locuri, inclusiv la facultatea de farmacie. Acest din urmă spațiu m-a nedumirit o vreme, dar încă de atunci am meditat asupra faptului în sine și am ajuns la anumite concluzii logice. Eu niciodată nu am exagerat și nu am avut gândire aberantă. În ziua aceea am intrat pe ușiță dosnică și am rătăcit pe coridoare și scări înguste sau în spirală, întrebând pe ici pe colo care este drumul către biroul cutare. A fost complicat și clădirea era veche și uzată și murdară. Era ca un adevărat labirint. Mă simțeam obosită și singură de tot, cum și eram de fapt. M-am gândit că e ca un fel de înscenare a unei ieșiri, a unei întoarceri, ca un fel de călătorie mai dificilă, un ritual prin care sistemul social medical încerca să îmi aranjeze creierul și memoria (să șteargă, să adauge, să planifice, etc), în vederea retragerii mele din facultate, în vederea acestei ”răspopiri” a mea după ce fusesem pe jumătate sau de fapt mai puțin de o zecime medic. Dar oricum fusesem în multe spitale, văzusem multe lucruri, citisem și auzisem multe chestiuni medicale, deci toate acele lucruri erau probabil necesare. Am să explic puțin mai clar: eu fusesem un auditor al științei medicale, nu un practicant. Fusesem doar un martor și recunosc că o vreme m-a cam nedimirit de ce trebuie să îndur acel ritual de ieșire din sistem, de parcă aș fi fost mumia unui faraon îmbălsămată pentru a aduce la lumină viitoarea putere regală. Bun, poate nu înțelegeți încă ce spun. În vremea aceea eu eram într-o perioadă de reașezare a cunoașterii pe care o acumulasem de-a lungul vieții. Cred că încă din copilărie avusesem o minte înzestrată pentru sinteză, nu doar pentru analiză, și mi-au plăcut mult filozofia și logica în tinerețe. Dar adevărata înțelegere a lucrurilor vine numai prin experiența trăită, este mai greu să intuiești adevărul doar din cărți în care cunoașterea sistemelor diverse este doar o umbră palidă a realității.
Încerc să dau un exemplu: de pildă farmacologia din facultatea de medicină (fiindcă tot vorbeam de faptul că m-au trimis la facultatea de farmacie atunci).Dar, înainte de a continua, mai fac odată încă o paranteză despre ce este gândirea unui om. În primul rând gândirea, subliniez, este un proces psihic intern sau interior, care se desfășoară extrem de rapid înăuntrul omului sau creierului dacă preferați. Nu este ceea ce spun oamenii de rând că ar fi, respectiv limbajul intern la unui om. Gândirea se desfășoară prin concentrarea diverselor simboluri, prin formele ei proprii, și numai după aceea se poate exterioriza în memoria de scurtă durată prin cuvinte-simbol sau forme ale simbolurilor matematice, etc, ale oricăror tipuri de simboluri. Abia după aceea există o formă de limbaj interior (faza a 2-a) și aceea nu poate fi percepută nici ea, fiindcă e subconștientă. Ea este percepută numai în stadiul 3, când omul exteriorizează gândirea în momentul în care prin absurd vorbește cu sine însuși sau scrie o scrisoare sau rezolvă o ecuație sau desenează, sau compune în minte o melodie etc, etc. Numai o mică parte poate trece în stadiul 3 în forma limbajului vorbit de exemplu sau a cântecului pe portativ sau cântat vocal sau a schiței unui avion, a unui proiect coregrafic, etc. Recapitulez: gândirea este numai interioară, e simplu. Este în general centrată pe sarcină și subordonată unui scop, fiindcă omul este un animal rațional. Faza doi este o întrepătrundere intimă între gândire și limbajul interior, este o gândire în acțiune, iar faza trei nu mai este gândire, ci acțiune coordonată de voință și gândire, etc. Eu de pildă am fost mirată după revoluția din 89 când am auzit la radio o femeie vorbind despre soțul ei plecat peste mări și țări și dorul de el pe care numai telepatia îl mai poate ușura. În definitiv ce ar fi ”telepatia”? M-am enervat și am închis radioul. (În definitiv telepatia este și o bază a transmisiilor undelor radio sau TV, dar nu mai explic că nu veți înțelege ce vreau să spun) Îmi aminteam de mamaia mea care spunea în copilărie că există telepatie și eu nu am înțeles nimic atunci. Sau vorbele ”gând la gând cu bucurie” sau ”a mai murit un drac” când aveam aceeași idee. Nici toată tinerețea nu am înțeles. Este posibil ca oamenii să înțeleagă prin fenomene telepatice lucruri precum fututul de la distanță, care în psihiatrie e numit schizofrenie. De asemenea prin telepatie ei mai înțeleg poate și acea formă de limbaj interior pe care alți o pot percepe, în special în cuvinte, deși nu știu sigur dacă alții pot percepe și o melodie de exemplu cântată fără cuvinte în minte. De ce nu? În definitiv au aceeași bază, se bazează pe aceleași procese microelectrice sau pe aceleași câmpuri electromagnetice care uneori intră în rezonanță. Poate și imaginea mentală a unei sărituri acrobatice la trambulină se poate transmite cumva în același mod, și acest lucru e poate binecunoscut de spectatorii din arena sporturilor olimpice. Ceea ce vreau să spun, ca să nu mai lungesc mult vorba, este că oamenii sunt animale sociale, nu doar raționale, și fiecare individ lasă amprenta engramelor sale mentale în mentalul colectiv, în lumea celor nevăzute cum spune biserica, etc. Eu până în 2005 după moartea tatei nu am perceput niciodată vorbe ale altora în mintea mea, dar după aceea alții au intrat peste mintea mea spunând că acesta e un fenomen normal. Însă au intrat doar cu violență, vulgaritate oribilă și amenințări de moarte. Dacă înainte nu le percepeam ”gândurile” nu înseamnă că eu nu eram deloc influențată de această lume interioară a lor, fiindcă nimeni, oricât de izolat ar fi, nu este absolut complet în afara influenței exercitate de alții. Gândurile oamenilor au puterea de a se țese, de a produce și de a crea. Ceea ce e trist e că tocmai oamenii puri, care nu au activitate sexuală, sunt dați deoparte, considerați idioți sau privați de drepturi, tocmai fiindcă ei nu percep gândurile altora. Înainte de moartea tatei a venit, cum poate am mai povestit, cineva la noi în vizită și tata vorbea cu el de față cu mine, dar oarecum cu aluzii și subînțelesuri care mie îmi scăpau. În afara faptului că se refereau la mine ca la o ”grindă antiseismică”, fapt care m-a rănit, omul acela a mai spus uitându-se la mine ”Și am ajuns la concluzia că nu gândește nimic”. Din punt de vedere a ceea ce înțeleg oamenii de rând prin ”gândire” sau ”gânduri”, adică vorbe pe ecranul mental pe care le transmit altora, eu nu am gândit într-adevăr nimic. Fiindcă nu eram nebună să vorbesc cu pereții sau cu mine însămi. Nici când citeam cărți multe nu vorbeam cuvintele din carte în mintea mea deloc. Eu întotdeauna când am vorbit cu alții am vorbit deschis și sincer (absolut mereu!) și întotdeauna când am gândit am gândit cu un scop, de pildă pentru o lucrare la un examen, pentru a compune o poezie, etc etc. Eu nu am delirat niciodată. Însă, spre marea mea durere, fiindcă începusem să pricep cum ”gândesc” ceilalți și mai ales cât sunt de imorali și răi și întunecați la minte și la suflet, când așteptam odată la doamna doctor Cârlig psihiatrul, pacienții din hol mi-au făcut multe probleme, m-au tratat agresiv prin gesturi și cuvinte răstite și păreau că au un dinte împotriva mea, deși eu toată viața am fost umilă și săracă, am așteptat la rând, etc. Eu nu le precepeam gândurile, dar era un bărbat tânăr și arătos de altfel care se uita urât cu adevărat la mine și insinua deschis că nu aștept la rând ca ei (!) și era o femeie în vârstă și cu educație sumară care spunea cu un fel de ură: ”Și trebuie să îndurăm și toate gândurile alea oribile” și se uita și ea urât la mine, ca și cum eu pentru ei eram vinovată, eu cea care nu ”gândea” lucruri oribile. Mi-a mai trebuit un timp încă până când m-am gândit că poate e adevărat că oamenii au ceva împotriva mea, un fel de ură irațională și poate că e adevărat că mă omoară justificând că eu aș fi gândit ceva rău care pe ei îi deranja. Dar din moment ce eu nu vorbeam în gândul meu absolut niciodată, nici acasă, nici între colegi, nici în spitalul de psihiatrie, m-am gândit abia în ultimii ani că poate oamenii ”proiectau” asupra mea răul, adică ei credeau că eu aș fi gândit și transmis gânduri urâte, așa cum numai alții sau altele făceau. Cu alte cuvinte ar fi fost posibil ca oamenii să mă fi condamnat fiindcă erau alții care se foloseau de mine ca de un țap ispășitor, etc. Gândurile mele propriuzise au fost mereu frumoase și bune, nu am avut niciun păcat de gândire nici de cuvânt nici de faptă. Dimpotrivă, am iubit și respectat și iertat oamenii cu adevărat încă din copilărie. Tot așa cum trupul mi-a rămas curat fiindcă de fapt nu am avut niciun act sexual și nici nu m-am masturbat niciodată, tot așa și sufletul și mintea mi-au rămas pure, fiindcă eu nu am gândit ceva rău sau urât sau anormal sau vulgar, darmite să cred răul despre un om necunoscut, cum au crezut alții despre mine. Am avut respect față de oameni mereu și iubire sinceră și expectanțe pozitive mereu. E adevărat. Nu înțeleg de ce m-ar fi condamnat oamenii din cauza acelor bărbați care s-au folosit de trupul meu fără ca eu să am cea mai mică senzație, fiind sub medicație psihiatrică puternică. Deci eu rămăsesem de fapt fecioară din punct de vedere fiziologic și curată sufletește, de ce m-a ostracizat societatea? Nu am avut niciodată dorințe sau fantezii sexuale (acestea din urmă doar foarte puțin, dar nu mai explic acum). Nu am fost niciodată vulgară și nu cunoșteam cuvintele vulgare pe care tatăl meu a început să le folosească în preajma mea numai din vara lui 1989. M-am mirat foarte tare când unii au intrat peste mintea mea cu idei că eu aș fi vulgară sau că am fost vreodată și mi-au trebuit câțiva ani până când am înțeles că poate, repet poate, se refereau la mine. Nu înțeleg de ce sau cum s-a putut întâmpla cest lucru, fiindcă, din punct de vedere neurofiziologic eu eram doar ca o pâlnie auditivă sau ca un fel de microfon care transformă undele mecanice în energie electrică, adică vreau să spun că eu nu memoram și nu gândeam în mintea mea proprie, nu repetam ceea ce spunea tata oribil și vulgar în acei ani din 1989 până când m-a închis în 1992 la psihiatrie mai ales. În fine, e cel puțin ciudat, parțial inexplicabil și trist când te gândești că omul nu contează defel prin ceea ce este și gândește cu adevărat, oricât de frumos și bun, și ceea ce contează este doar anturajul de care omul nu are cum fugi. Eu nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața. Cum e posibil să judeci un om după gândurile altora și să îl condamni, de ce să nu judeci omul drept adică după ceea ce e cu adevărat, după ceea ce spune, gândește, face și simte el însuși??!
Revin acum la povestea legată de farmacologie.
miercuri, 6 ianuarie 2016
ISC, partea a 27-a
Voi scrie în continuare, dar, dat fiind faptul că nu am program word și trebuie să scriu direct pe blog, vor fi mai multe greșeli typo și va trebui să public din 10 în 10 minute și să continui apoi pe aceeași postare, fiindcă calculatorul meu are timp de funcționare continuu de 25 de minute. În același timp în fiecare zi am hackeri care mă împiedică să scriu sau orice altceva. Încontinuu îmi intră în calculator și strică tot ce scriu eu și pun mereu în textul meu &NBSP cu litere mici, care semne nu apar la lectura textului, dar poate că nu toți cititorii văd ce e cu adevărat scris de mine, și alte semne din acestea.
Spuneam că salvarea a venit din partea domnului doctor Zaharia, medic ortoped la spitalul Colentina. Deoarece rănile recurente la bontul meu nu se vindecau , dumnealui mi-a scris o rețetă magistrală (așa se numește), respectiv, după ce s-a retras în prezența mea într-o cămăruță care avea ușă către cabinetul lui unde eu așteptam, s-a întors după mai multe minute cu o rețetă scrisă de mână cu ingrediente speciale (balsam de Peru, fenol, cortizon, etc.) pe care eu a trebuit să o prepar la farmacii cu laborator propriu. Absolut nimic altceva nu avusese efect. A fost greu să găsesc farmacii care să prepare rețeta și să aibă ingredientele necesare. Dar, chiar și fără unul sau două ingrediente, alifia aceea maron închis sau deschis, cu miros urât, avea în sfârșit efect, încât am putut umbla din nou în picioare fără probleme, chiar dacă mereu mai făceam câte o rană. Voi continua povestea despre domnul doctor Zaharia mai încolo. Cred că deja bănuiți, (unii dintre dvs.), că ultima mea speranță era farmacia Academiei de pe Calea Victoriei.
Înainte, nu știu dacă am mai scris, făceam febră mare peste 40 de grande din cauza infecțiilor și am ajuns de două ori la spitalul de urgență. Odată mi-au dat să fac injecții intravenoase cu antibiotoc mai mutle zile (avusesem febră 42) și părinții au chemat acasă o asistentă, dacă nu mă înșel o cunoștință a doamnei doctor Pan, medicul meu stomatolog (și al mamei). Până la urmă asistenta, deși era plătită, a spus că nu mai poate să vină, încât vreo două-trei zile mi-am făcut singură injecția într-o branulă pe care mi-a lăsat-o pe mână și apoi am scos branula. E singura dată în viața mea când mi-am făcut injecție singură.
Pe vremea aceea încă venea la mine acasă Ionica, o fată de la țară recomandată de nașii mei. Venea să aibă grijă de mine, cred că am mai povestit, fiindcă eu nu am avut proteză mai mult de un an. Ea spunea că a venit la oraș de la țară fiindcă era foarte mult de muncă acolo la ea acasă și tatăl ei o bătea rău și des. Ea mă ajuta să fac baie, îmi făcea cartofi prăjiți cu ochiuri și venea în fiecare zi cu mine cu taxiul la facultatea de medicină, unde mă ajuta să cobor și să urc scările în cârje și cu un singur picior, sprijinindu-mă de ea. Deși ea m-a ajutat într-adevăr contra cost și a mai venit un timp și după ce aveam proteză până m-am acomodat, s-a purtat și urât cu mine de câteva ori. De pildă, când am fost în parcul Circului împreună cu asistenta Mariana din spitalul de psihiatrie, a făcut o poză cu mine șezând în poala mea și eu nu puteam bănui că ea avea figură bășcălioasă și că își ținea o mână peste sex, ceea ce ar fi putut sugera masturbație, deci că își bătea joc de mine. Eu nu puteam ghici, fiindcă niciodată nu m-am gândit că femeile se pot masturba și nici cum și pentru că eu niciodată nu am făcut acest lucru pur și simplu inutil. Nu înțeleg de ce ar face unii așa ceva. Atunci în parcul Circului era primăvară și mi-au pus în poală crengi din arbust cu flori albe la fel cu cel care îmi plăcea foarte mult când eram mică, în grădina mamaiei, deci cred că vă puteți imagina cât de mult mă durea sufletul să descopăr acolo după atâția ani aceleași flori care mă fascinaseră ca o poveste frumoasă cu zâne. Mariana asistenta primise bacșișuri consistente de la mama și, la fel cu toți ceilalți, își bătea joc de mine și chiar ridica glasul la mine urât, ca și cum era oarbă și o îndobitocise maică-mea, încât ea mă acuza că eu eram rea și maică-mea martiră, după tot ce îmi făcuse scroafa de maică-mea !! Ionica începuse să își bată joc de mine încă din spitalul de psihiatrie, când râdea de mine din camera alăturată, împreună cu alți pacienți cu care se împrietenise. Era a dracu, îi plăcea bășcălia, fiindcă eu eram imobilizată la pat. După ce m-am întors acasă, într-o zi a venit la mine la pat și m-a întrebat insistent, dar pe un ton ciudat, de parcă iar își bătea joc de mine, ce trebuie să facă ea ca să nu rămână gravidă, fiindcă își începuse viața sexuală. Eu am încercat să mă eschivez, să nu îi răspund, findcă nu mă pricepeam deloc și nici acum nu mă pricep și fiindcă mi se părea că își bate joc de mine, Dar, fiindcă ea a insistat foarte mult, i-am spus ceea ce citisem și auzisem și eu: să folosească prezervativ, cu toate că eu nu am habar ce e aia. Ea a râs de mine spunând că nimeni cu folosește aia. Atunci poate că i-am spus că trebuie să aibă grijă după calendar, ceea ce este însă foarte dificil. În toate cărțile științifice și în manualul meu de liceu scrie că ovulația se petrece la 14 zile după ciclul menstrual deci ea trebuia să aibă grijă să se abțină de la act sexual poate vreo trei zile sau patru după 11 zile de la ciclul menstrual. Și mie tot riscant mi se părea. Oricum, repet, dacă încă nu am scris: În 1989, din 25 martie adică de la Bunăvestire, au venit peste mine sexual de la distanță zi de zi (credeam desigur că e numai Zăgrean) până în august 1989, când s-au oprit brusc, după ce eu nu i-am mai vorbit lui Zăgrean în camera mea. Abia atunci au început să mă chinuiască vecinii Arion de deasupra cu zgomote încontinuu. Dar, ceea ce a fost rău și ciudat e faptul că în acea perioadă ciclul menstrual îmi venea mereu exact, dar absolut exact la 3 săptămâni. Deci, dacă există asemenea variații, atunci cum poate fi o femeie sigură că evită ovulația ca să nu rămână gravidă? Iată 3 poze de atunci:
Abia în jurul vârstei de 40 de ani sau chiar după, m-am gândit că poate femeia este mai receptivă sexual și poate rămâne gravidă tocmai când are ciclul menstrual, numai că e tabu, e interzis să scrii adevărul despre acest lucru. Nu știu nici acum dacă e adevărat. Dar m-am gândit că există poate o asemănare cu celelalte mamifere care sunt duse la montă sau rămân gravide exact în perioada sângerării. De ce ar fi omul mai altfel din punct de vedere animalic? Tocmai în ultmiii mei ani de viață am găsit pe internet fapte care parcă ar confirma această ipoteză: am găsit pe un blog al unei tinere poete din România un text scabros despre o curvă imensă și grasă în călduri și am făcut conexiunea. Cărțile de obicei nu scriu așa ceva. Tot în ultimii ani am mers odată la gară singură (cred că în 2013 vara când am fost la Constanța pentru o zi) și șoferul de taxi a dat drumul la un post scabros de radio FM, cum au fost toate în ultimii ani, și DJul tot o ținea una și bună să glumească despre moldoveni (numele meu de familie e Moldoveanu) și Miorița și cățeaua Molda (citiți legenda dacă nu știți) care se cățelea, etc. Și râdeau și făceau bășcălie și cele mai multe cuvinte erau, ca întotdeauna la radio după 89, lucruri scârboase care parcă gravitau în jurul vieții mele. Desigur i-am spus să închidă radioul și de data asta cred că m-a ascultat; de obicei șoferii de taxi nu au avut respect față de mine și m-au chinuit cum au vrut ei cu muzică proastă și cuvinte porcoase la radio, spunând că dacă nu îmi convine trebuie să mă dau jos. Mai mulți ani au dat la radio un cântec, inclusiv în autobuze, cu versuri grețoase de genul ”cine-a dezlegat cațaua, cațaua, cațaua, etc.” Bărbații cu suflet îngust, cum era și Tony, bețivul din nordul țării despre care am povestit, spun mereu că femeia e de vină, fiindcă precum o cățea ea își ridică coada.
În ce privește întrebarea dacă e adevărat sau nu că femeia poate rămâne gravidă la ciclul menstrual, m-am întrebat ce motive pot jusitifica tabuul legat de acest adevăr. Există poate următoarele motive:
1. Oamenii care nu percep gândurile altora, cum am fost eu, sunt eliminați genetic, lumea nu vrea ca ei să aibă copii și ei nu pot bănui când se poate întâmpla acest lucru -- TRIST
2. Femeile fecioare nevinovate pot deveni astfel mai ușor victima perverșilor și profitorilor sau violatorilor, care, împreună cu restul societății rele și ipocrite, vor da vina tocmai pe ele, deși ele sunt absolut nevinovate -- FOARTE TRIST
3. Dacă oamenii sunt porci și în același timp nu știu acest lucru (presupunând că e adevărat) atunci din nefericire se pot naște prunci din incesturi. -- URÂT
Da, există și alte motive, care toate oferă beneficii porcilor și lovesc în oamenii curați și nevinovați. Dar, în definitiv, poate că nu este adevărat. Eu am scris și acest lucru aici (altfel nu m-aș fi atins de tabuul acesta, am fost mereu o persoană conformistă) fiindcă voiam să termin de scris absolut tot adevărul și era important să scriu și anumite lucruir pe care le-am gândit și în final va fi tot adevărul peste câteva săptămâni. Am scris că poate femeia e mai receptivă sexual la ciclu, fiindcă așa se exprimă unii în documentare despre viața animalelor sălbatice. Dar poate corect e să spun că bărbatul este mai violent atras în mod animalic de sexul feminin în astfel de momente. Tot numai în ultimii 10 ani am văzut un film destul de urât ”Beowulf” în care un bărbat pe jumătate sălbatic vine într-o noapte la o femeie care trăia în afara comunității (fiind considerată vrăjitoare sau așa ceva, deși nu era, deci probabil nevinovată) și o penetrează sexual, dar după ce adulmecă încă de la ușă, ca și cum simțea mirosul...etc. Femeia din film rămâne gravidă după acel unic contact. În 1989 când credeam că numai Zăgrean vine sexual peste mine, așa cum era logic am fost ”respectată”, fiindcă cel puțin nu venea peste mine absolut niciodată când eram la ciclu, nu îmi atingea niciodată sânii, etc. Din 1990, când au început să mă violeze sălbatic, nu au mai ținut cont de nimic și veneau în orice zi sau noapte și extrem de pervers. Eu plângeam degeaba. După aceea nașul meu mi-a spus doar atât: că unii bărbați peferă să penetreze sexual femeia când e la ciclu, fiindcă astfel este mai simplu, ca un fel de lubrifiere. Deci, oricum eu nu puteam bănui nimic, în caz că ipoteza cu graviditate la ciclu e adevărată. Mi-a fost greață când nașul meu mi-a spus acel lucru, eu fiind monstruos torturată sexual ani de zile. În ultimii 7 ani poate m-au violat sexual de la distanță în mare parte numai când eram ciclu, foarte urât și diabolic.
Desigur, această dilemă rămâne nerezolvată. Adică e doar o întrebare. Eu nu mi-am pus niciodată această întrebare în trecut, deși nicăieri în cărțile științifice nu am găsit o explicație clară pentru faptul că femeile ar fi atât de deosebite față de alte mamifere. Nu e scris în ceea ce am citit eu, pare ciudat așa o minune, de aceea mă mir. Oricum eu nu am fost niciodată idioată sau o persoană proastă, dar, cum am mai spus de atâtea ori, toată viața mea, încă din copilărie, nu m-am gândit niciodată la sex, în nicio formă.
Spuneam că salvarea a venit din partea domnului doctor Zaharia, medic ortoped la spitalul Colentina. Deoarece rănile recurente la bontul meu nu se vindecau , dumnealui mi-a scris o rețetă magistrală (așa se numește), respectiv, după ce s-a retras în prezența mea într-o cămăruță care avea ușă către cabinetul lui unde eu așteptam, s-a întors după mai multe minute cu o rețetă scrisă de mână cu ingrediente speciale (balsam de Peru, fenol, cortizon, etc.) pe care eu a trebuit să o prepar la farmacii cu laborator propriu. Absolut nimic altceva nu avusese efect. A fost greu să găsesc farmacii care să prepare rețeta și să aibă ingredientele necesare. Dar, chiar și fără unul sau două ingrediente, alifia aceea maron închis sau deschis, cu miros urât, avea în sfârșit efect, încât am putut umbla din nou în picioare fără probleme, chiar dacă mereu mai făceam câte o rană. Voi continua povestea despre domnul doctor Zaharia mai încolo. Cred că deja bănuiți, (unii dintre dvs.), că ultima mea speranță era farmacia Academiei de pe Calea Victoriei.
Înainte, nu știu dacă am mai scris, făceam febră mare peste 40 de grande din cauza infecțiilor și am ajuns de două ori la spitalul de urgență. Odată mi-au dat să fac injecții intravenoase cu antibiotoc mai mutle zile (avusesem febră 42) și părinții au chemat acasă o asistentă, dacă nu mă înșel o cunoștință a doamnei doctor Pan, medicul meu stomatolog (și al mamei). Până la urmă asistenta, deși era plătită, a spus că nu mai poate să vină, încât vreo două-trei zile mi-am făcut singură injecția într-o branulă pe care mi-a lăsat-o pe mână și apoi am scos branula. E singura dată în viața mea când mi-am făcut injecție singură.
Pe vremea aceea încă venea la mine acasă Ionica, o fată de la țară recomandată de nașii mei. Venea să aibă grijă de mine, cred că am mai povestit, fiindcă eu nu am avut proteză mai mult de un an. Ea spunea că a venit la oraș de la țară fiindcă era foarte mult de muncă acolo la ea acasă și tatăl ei o bătea rău și des. Ea mă ajuta să fac baie, îmi făcea cartofi prăjiți cu ochiuri și venea în fiecare zi cu mine cu taxiul la facultatea de medicină, unde mă ajuta să cobor și să urc scările în cârje și cu un singur picior, sprijinindu-mă de ea. Deși ea m-a ajutat într-adevăr contra cost și a mai venit un timp și după ce aveam proteză până m-am acomodat, s-a purtat și urât cu mine de câteva ori. De pildă, când am fost în parcul Circului împreună cu asistenta Mariana din spitalul de psihiatrie, a făcut o poză cu mine șezând în poala mea și eu nu puteam bănui că ea avea figură bășcălioasă și că își ținea o mână peste sex, ceea ce ar fi putut sugera masturbație, deci că își bătea joc de mine. Eu nu puteam ghici, fiindcă niciodată nu m-am gândit că femeile se pot masturba și nici cum și pentru că eu niciodată nu am făcut acest lucru pur și simplu inutil. Nu înțeleg de ce ar face unii așa ceva. Atunci în parcul Circului era primăvară și mi-au pus în poală crengi din arbust cu flori albe la fel cu cel care îmi plăcea foarte mult când eram mică, în grădina mamaiei, deci cred că vă puteți imagina cât de mult mă durea sufletul să descopăr acolo după atâția ani aceleași flori care mă fascinaseră ca o poveste frumoasă cu zâne. Mariana asistenta primise bacșișuri consistente de la mama și, la fel cu toți ceilalți, își bătea joc de mine și chiar ridica glasul la mine urât, ca și cum era oarbă și o îndobitocise maică-mea, încât ea mă acuza că eu eram rea și maică-mea martiră, după tot ce îmi făcuse scroafa de maică-mea !! Ionica începuse să își bată joc de mine încă din spitalul de psihiatrie, când râdea de mine din camera alăturată, împreună cu alți pacienți cu care se împrietenise. Era a dracu, îi plăcea bășcălia, fiindcă eu eram imobilizată la pat. După ce m-am întors acasă, într-o zi a venit la mine la pat și m-a întrebat insistent, dar pe un ton ciudat, de parcă iar își bătea joc de mine, ce trebuie să facă ea ca să nu rămână gravidă, fiindcă își începuse viața sexuală. Eu am încercat să mă eschivez, să nu îi răspund, findcă nu mă pricepeam deloc și nici acum nu mă pricep și fiindcă mi se părea că își bate joc de mine, Dar, fiindcă ea a insistat foarte mult, i-am spus ceea ce citisem și auzisem și eu: să folosească prezervativ, cu toate că eu nu am habar ce e aia. Ea a râs de mine spunând că nimeni cu folosește aia. Atunci poate că i-am spus că trebuie să aibă grijă după calendar, ceea ce este însă foarte dificil. În toate cărțile științifice și în manualul meu de liceu scrie că ovulația se petrece la 14 zile după ciclul menstrual deci ea trebuia să aibă grijă să se abțină de la act sexual poate vreo trei zile sau patru după 11 zile de la ciclul menstrual. Și mie tot riscant mi se părea. Oricum, repet, dacă încă nu am scris: În 1989, din 25 martie adică de la Bunăvestire, au venit peste mine sexual de la distanță zi de zi (credeam desigur că e numai Zăgrean) până în august 1989, când s-au oprit brusc, după ce eu nu i-am mai vorbit lui Zăgrean în camera mea. Abia atunci au început să mă chinuiască vecinii Arion de deasupra cu zgomote încontinuu. Dar, ceea ce a fost rău și ciudat e faptul că în acea perioadă ciclul menstrual îmi venea mereu exact, dar absolut exact la 3 săptămâni. Deci, dacă există asemenea variații, atunci cum poate fi o femeie sigură că evită ovulația ca să nu rămână gravidă? Iată 3 poze de atunci:
Abia în jurul vârstei de 40 de ani sau chiar după, m-am gândit că poate femeia este mai receptivă sexual și poate rămâne gravidă tocmai când are ciclul menstrual, numai că e tabu, e interzis să scrii adevărul despre acest lucru. Nu știu nici acum dacă e adevărat. Dar m-am gândit că există poate o asemănare cu celelalte mamifere care sunt duse la montă sau rămân gravide exact în perioada sângerării. De ce ar fi omul mai altfel din punct de vedere animalic? Tocmai în ultmiii mei ani de viață am găsit pe internet fapte care parcă ar confirma această ipoteză: am găsit pe un blog al unei tinere poete din România un text scabros despre o curvă imensă și grasă în călduri și am făcut conexiunea. Cărțile de obicei nu scriu așa ceva. Tot în ultimii ani am mers odată la gară singură (cred că în 2013 vara când am fost la Constanța pentru o zi) și șoferul de taxi a dat drumul la un post scabros de radio FM, cum au fost toate în ultimii ani, și DJul tot o ținea una și bună să glumească despre moldoveni (numele meu de familie e Moldoveanu) și Miorița și cățeaua Molda (citiți legenda dacă nu știți) care se cățelea, etc. Și râdeau și făceau bășcălie și cele mai multe cuvinte erau, ca întotdeauna la radio după 89, lucruri scârboase care parcă gravitau în jurul vieții mele. Desigur i-am spus să închidă radioul și de data asta cred că m-a ascultat; de obicei șoferii de taxi nu au avut respect față de mine și m-au chinuit cum au vrut ei cu muzică proastă și cuvinte porcoase la radio, spunând că dacă nu îmi convine trebuie să mă dau jos. Mai mulți ani au dat la radio un cântec, inclusiv în autobuze, cu versuri grețoase de genul ”cine-a dezlegat cațaua, cațaua, cațaua, etc.” Bărbații cu suflet îngust, cum era și Tony, bețivul din nordul țării despre care am povestit, spun mereu că femeia e de vină, fiindcă precum o cățea ea își ridică coada.
În ce privește întrebarea dacă e adevărat sau nu că femeia poate rămâne gravidă la ciclul menstrual, m-am întrebat ce motive pot jusitifica tabuul legat de acest adevăr. Există poate următoarele motive:
1. Oamenii care nu percep gândurile altora, cum am fost eu, sunt eliminați genetic, lumea nu vrea ca ei să aibă copii și ei nu pot bănui când se poate întâmpla acest lucru -- TRIST
2. Femeile fecioare nevinovate pot deveni astfel mai ușor victima perverșilor și profitorilor sau violatorilor, care, împreună cu restul societății rele și ipocrite, vor da vina tocmai pe ele, deși ele sunt absolut nevinovate -- FOARTE TRIST
3. Dacă oamenii sunt porci și în același timp nu știu acest lucru (presupunând că e adevărat) atunci din nefericire se pot naște prunci din incesturi. -- URÂT
Da, există și alte motive, care toate oferă beneficii porcilor și lovesc în oamenii curați și nevinovați. Dar, în definitiv, poate că nu este adevărat. Eu am scris și acest lucru aici (altfel nu m-aș fi atins de tabuul acesta, am fost mereu o persoană conformistă) fiindcă voiam să termin de scris absolut tot adevărul și era important să scriu și anumite lucruir pe care le-am gândit și în final va fi tot adevărul peste câteva săptămâni. Am scris că poate femeia e mai receptivă sexual la ciclu, fiindcă așa se exprimă unii în documentare despre viața animalelor sălbatice. Dar poate corect e să spun că bărbatul este mai violent atras în mod animalic de sexul feminin în astfel de momente. Tot numai în ultimii 10 ani am văzut un film destul de urât ”Beowulf” în care un bărbat pe jumătate sălbatic vine într-o noapte la o femeie care trăia în afara comunității (fiind considerată vrăjitoare sau așa ceva, deși nu era, deci probabil nevinovată) și o penetrează sexual, dar după ce adulmecă încă de la ușă, ca și cum simțea mirosul...etc. Femeia din film rămâne gravidă după acel unic contact. În 1989 când credeam că numai Zăgrean vine sexual peste mine, așa cum era logic am fost ”respectată”, fiindcă cel puțin nu venea peste mine absolut niciodată când eram la ciclu, nu îmi atingea niciodată sânii, etc. Din 1990, când au început să mă violeze sălbatic, nu au mai ținut cont de nimic și veneau în orice zi sau noapte și extrem de pervers. Eu plângeam degeaba. După aceea nașul meu mi-a spus doar atât: că unii bărbați peferă să penetreze sexual femeia când e la ciclu, fiindcă astfel este mai simplu, ca un fel de lubrifiere. Deci, oricum eu nu puteam bănui nimic, în caz că ipoteza cu graviditate la ciclu e adevărată. Mi-a fost greață când nașul meu mi-a spus acel lucru, eu fiind monstruos torturată sexual ani de zile. În ultimii 7 ani poate m-au violat sexual de la distanță în mare parte numai când eram ciclu, foarte urât și diabolic.
Desigur, această dilemă rămâne nerezolvată. Adică e doar o întrebare. Eu nu mi-am pus niciodată această întrebare în trecut, deși nicăieri în cărțile științifice nu am găsit o explicație clară pentru faptul că femeile ar fi atât de deosebite față de alte mamifere. Nu e scris în ceea ce am citit eu, pare ciudat așa o minune, de aceea mă mir. Oricum eu nu am fost niciodată idioată sau o persoană proastă, dar, cum am mai spus de atâtea ori, toată viața mea, încă din copilărie, nu m-am gândit niciodată la sex, în nicio formă.
6 ianuarie 2016
M-au măcelărit monstruos și de Crăciun și de Anul Nou și acum de Bobotează. Eu nu am avut nici cel mai mic păcat, greșeală sau dorință sexuală toată viața, exact așa cum am povestit și nu am fost niciodată nebună sau rea sau proastă. Ieri m-au căsăpit în tot corpul și am vomat vomă amară. M-au durut rău toți mușchii, coloana și organele interne în dreapta, la mijoc și în stânga, de fapt peste tot. Apoi au intrat monstruos sexual peste mine, căsăpindu-mă în uretră sau clitoris, nu știu ce era, nu mă pricep. Oricum au zis în gândul meu ieri seară că ei l-au omorât pe acela care spunea că mi-a distrus uretra încât de câțiva ani fac mult pipi pe mine. Eu nu cred că l-au omorât, ei sunt oameni foarte răi. M-au torturat monstruos c aîntotdeauna cu scopul de a mă viola de la distanță. M-au folosit toată viața drept animal de povară, am așteptat destul 31 de ani și jumătate, acum voi muri în curând. Am sperat destul, am crezut în Dumnezeu și în ceea ce e bun, dar ei nu vor să recunoască adevărul. Am fost mereu la fel cum sunt azi, nu m-am schimbat niciodată. Au intrat ieri tei- patru ore peste calculatorul meu, așa cum fac în fiecare zi.
Jur pe tot ce mai sfânt că de acum încolo mă voi concentra să termin povestirea a tot adevărul ep acest blog, apoi voi sparge porțelanurile vechi și mă voi arunca pe fereastră în iarna aceasta sau la începutul primăverii. Am așteptat destul și adeăvrul întârzie, de fapt nu va fi, toți spun peste mintea mea că eu ”trebuie să înțeleg că trebuie să mor fiindcă pentru ei este o rușine să recunoască adevărul”. De acum îaninte continui cu povestirea ISC de unde rămăsesem și voi ami avea câteva lucruri de adăugat. Sper că ați citit ce era pe blogul meu în enlgeză despr eoriginea familiei care m-a crescut, deși nu erau rudele mele de sânge. Dacă nu mă vor lăsa să continui să scriu, oricum mă voi sinucide, vă jur pe tot ce e sfânt.
Jur pe tot ce mai sfânt că de acum încolo mă voi concentra să termin povestirea a tot adevărul ep acest blog, apoi voi sparge porțelanurile vechi și mă voi arunca pe fereastră în iarna aceasta sau la începutul primăverii. Am așteptat destul și adeăvrul întârzie, de fapt nu va fi, toți spun peste mintea mea că eu ”trebuie să înțeleg că trebuie să mor fiindcă pentru ei este o rușine să recunoască adevărul”. De acum îaninte continui cu povestirea ISC de unde rămăsesem și voi ami avea câteva lucruri de adăugat. Sper că ați citit ce era pe blogul meu în enlgeză despr eoriginea familiei care m-a crescut, deși nu erau rudele mele de sânge. Dacă nu mă vor lăsa să continui să scriu, oricum mă voi sinucide, vă jur pe tot ce e sfânt.
joi, 31 decembrie 2015
31 decembrie 2015
M-au chinuit și violat oribil adineaori de la distanță, chiar acum în ajunul Anului Nou.
au creat un coșmar oribil de la distanță (pentru că ei pot crea coșmaruri) ca să mă poată viola sau fute cum zic unii Când m-am trezit am luat în grabă 3 pastile psihiatrice
Mărturisesc încă o dată că am fost întreaga viață o persoană bună și am muncit din greu și am iubit și respectat oamenii cu adevărat și niciodată nu am am fost obscenă cum sunt ei și nu am vrut să fiu futută, ceea ce ei numesc boală psihică, schizofrenie, deși ei sunt cei care violează oamenii nevinovați în mod monstruos. Ei nu vor să își recunoască crimele lor monstruoase. Sunt cel puțin fericită că mă voi omorî în curând.
Eu am fost izolată și mi s-au luat toate drepturile din 1984 când aveam 13 ani, deși nu greșisem nimic. De atunci nici copiii nici rudele nu mai îmi urează la mulți ani de sărbători sau de ziua mea...în ultimii 10 ani după moartea tatei am fost complet singură, am scris poezii și am desenat și m-au futut mereu, încât sănătatea mea fizică s-a deteriorat groaznic. Nimeni nu vorbește cu mine, în ciuda sufletului meu bun, cum a fost întotdeauna. Tocmai au intrat unii peste mine cu ideea că tot poporul mă urăște....ceea ce e imposibil, chiar nu am greșit nimic. Urez din suflet la mulți ani celor cu inima curată din România, oamenilor buni, presupunând că mai există.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)