6 februarie 2016

Zilele trecute am avut o conversație în mail și la telefon cu dl. Hoblea din Sălaj, care mi-a reamintit că volumul meu de poezii se va publica în curând (am căștigat premiul editurii Caiete Silvane pentru debut cu volum de poezie anul trecut) Am fost și invitată să particip la evenimentul lansării cărții mele plus alte evenimante culturale la Sălaj în 18-19 martie 2016. Ei asigură transportul, masa și cazarea.

Am făcut ultimele corecturi necesare pentru poeziile mele. Acum sunt exact 65. Aseară a trebuit să îi trimit dlui Hoblea un mail cu tot adevărul despre condiția mea materială și socială, consider că era necesar, dar nu mi-a răspuns. Voi copia aici conținutul scrisorii mele pe care i-am trimis-o ieri. Oricum este tot adevărul pe scurt. Dar sper că voi reuși să termin de scris totul pe blogul meu, în ciuda impedimentelor diverse, înainte să mă sinucid. Nu am avut nicio greșeală toată viața și cred că trebuie să fie tot adevărul, cum am spus mereu din 84 încoace. Mereu am explicat de ce consider că ar trebui să fiu eu o excepție și să am drepturi depline în societate, fiindcă, spre deosebire de alți oameni inteligenți închiși cu forța la psihiatrie, eu nu am greșit nimic, fusesem mereu un om de valoare (încă din 1984) și am avut caracterul perfect. În mailul pe care i l-am trimis ieri erau multe greșeli typo fiindcă a trebuit să mă grăbesc, fiindcă nu am bani să îmi repar calculatorul nou, care s-a stricat acum 2 ani la numai 2 zile de funcționare după ce mi l-a cumpărat mama. Astfel încât am și acum numai câte 25 de minute pentru fiecare sesiune în care scriu sau utilizez calculatorul. Din povestea vieții mele mai lipsește doar faptul că sunt foarte bolnavă fizic, nu psihic, fiindcă după 2007 m-au chinuit încontinuu și medicii nu au vrut să mă trateze (amorțeli în mâini, dureri în tot corpul, dar mai ales coloana, obezitate androidă, de tip masculin, foame și sete imense, edem, adică umflare a picioarelor, dureri în ochi prelungite, fac pipi pe mine când tușesc fiindcă m-au futut mereu, etc. )

Iată scrisoarea mea de ieri, în care corectez acum greșelile typo:

Domnule Hoblea,

Sunt datoare să vă scriu acum tot adevărul despre mine în numai câteva rânduri. Poate știți că marele gânditor Sartre și alții au refuzat onoarea de a primi premiul Nobel, din motive care depind de convingerile și atitudinea lor. Poate că și eu trebuia să refuz premiul oferit cu generozitate de dvs., fiindcă sunt perfect nevinovată și mereu am fost absolut normală psihic, dar societatea m-a aruncat de mică în rândul sclavilor măcelăriți și considerați neoameni, fiindcă asta sunt toți oamenii închiși cu forța și inteligenți la psihiatrie, cum am fost și eu. Și este o sclavie mai crudă decât tot ce am citit eu în diverse cărți despre sclavii așa-zis adevărați din epocile anterioare. Desigur, oamenii mărginiți la minte nu înțeleg acest adevăr și nu mă cred, fiindcă oamenii răi dețin puterea în lume. Vă spun sigur că acesta e adevărul, vă spun după 23 de ani de studii (și psihologie și medicină) plus multe cărți citite, cu rezultate mereu foarte bune.

Pe scurt, în copilărie am crescut în sărăcie deplină, am fost crescută lângă un maidan de gunoaie, plus o baltă împuțită undeva lângă București. Cu mulți purici, stând eu pe pământ să mă joc, cu mulți țânțari, fără canalizare sau baie, fără telefon sau jucării și cărți, cum aveau ceilalți copii colegi ai mei. Oamenii din cartier aruncau gunoaie și în grădina noastră, deși nu eram țigani. Este foarte posibil ca rudele mele foarte sărace să fi fost în legătură cu secrete din al doilea război mondial (respectiv bunicii dinspre tată) fapt care a dus la marginalizarea acelei familii cu bunica unguroaică și doi copii născuți în 1932 și 1942 (tata). Foarte posibil din pozele de familie ar fi că tata și fratele lui nu erau de fapt frați și nici copii ai acelor bunici ai mei. Oricum, ceea ce este mai mult decât cert din tot ce am citit, e că tata nu era tatăl meu biologic, fiindcă nu exista deloc asemănare fizică între noi, nici ochi, nici nas, bărbie, gură, urechi, etc. Mama poate era mama mea. Ea m-a lăsat acolo în grija bunicii, eu am făcut aproape toate bolile copilăriei și, spre norocul meu, mama nu mă vizita niciodată. Mama mea a fost și este o persoană foarte, extrem de rea. Toate rudele mele apropiate, inclusiv bunicii dinspre mamă, erau sărace, fratele mamei a dobândit ceva avere în urma căsătoriei cu o fată mai bogată pe care nu o prea plăceau alții, din motive pe care nu le mai dezvălui. Dar nici ei nu erau bogați sau înstăriți.

De la 13 ani și jumătate a început calvarul meu, fiindcă a trebuit să mă mut cu părinții la oraș, în noul lor apartament, ce e drept mobilat recent, dar tot săraci erau în realitate. Oricum eram prea mare să mai dorm cu bunica mea bătrână în același pat (iarna nu putea încălzi decât o cameră) și erau și alte motive. Oamenii răuvoitori au răspândit zvonul că ai mei erau bogați. Eu desigur nu aveam decât câteva haine (și nici tata), unele primite de la rude din SUA de pomană, sau purtam hainele mamei. Tata și fratele lui îmi povestiseră că ei fuseseră persecutați de regimul comunist din cauza originii nesănătoase (așa se numea pe vremuri) și m-au avertizat că nici eu nu îmi voi putea depăși condiția socială. Părinții mă băteau aproape în fiecare zi și făceau scandaluri monstruoase, plus multe alte abuzuri. În clasa a XII-a mi-au plătit meditații cu un profesor de la facultatea de medicină, la care trebuia să merg împotriva voinței mele și care a abuzat de inocența și lipsa mea de bani, abuzându-mă sexual, de fapt doar molestare plus seducție și promisiuni false. Nu am intrat la facultate din cauza lui. În vara lui 1989 am început să am probleme cu vecinii, care m-au chinuit monstruos cu zgomote încontinuu, zi și noapte. Tata a încept să mă înjure foarte vulgar în fiecare zi și să consume alcool mult și să joace jocuri de noroc și să mă bată mult mai rău ca înainte. Mă învinețea la ochi și îmi scotea sânge pe nas uneori. Trebuia să port fard gros să nu se vadă. La 19 ani am reușit să fug la Cluj și am intrat la facultatea de psihologie a 12-a, la concurență de 25 pe loc. Dar nu găseam de lucru în anul 1990-1991 și a trebuit să mă întorc la părinți în București. Apoi părinții m-au închis cu ajutorul vecinilor cu forța în spitalul de psihiatrie la numai 21 de ani, condamnându-mă practic la moarte fără nicio vină, exact așa cum îmi promisese mama mai demult. Nu știu de ce mă ura. Medici mi-au spus că nu voi mai avea niciun drept civil, nici să mă căsătoresc, nici să am copil nici să muncesc, nici să am pensie. Nu există pensie pentru pacienții psihiatrici, doar un ajutor între 250-300 lei acum câțiva ani, nu știu cât mai e acum.

La sfârșitul facultății de psihologie profesorii și colegii m-au respins clar, din cauza diagnosticului psihiatric nedrept, în ciuda rezultatelor mele bune și foarte bune. Ceilalți au obținut servicii bine plătite, au fost acceptați în străinătate, etc. Am fost obligată să dau examen la master, unde toți mi-au spus clar că nu am dreptul să susțin vreo dizertație datorită problemelor mele psihice. Nu aveam probleme psihice deloc, în afara unor violuri oribile de la distanță (care de fapt fuseseră cu ani în urmă, nu atunci), pe care oamenii vulgari le numesc ”futut”, scuzați expresia. Eu nu am perceput niciodată gândurile altor persoane și nu am avut halucinații niciodată și nici delir și nimic altceva. A trebuit să rămân închisă în casă cu părinții mei oribili, fără dreptul să am o ocupație. Era oricum ilegal. Am intrat apoi la medicină, tot la stat, unde am început să am niște migrene groaznice și am avut o tentativă de sinucidere la aproape 28 de ani, și am pierdut jumătate din gamba stângă. Pentru handicap motor de genul acesta eu iau 39 de lei pe lună, nu 300 de lei, doar 39, deci abia hrana slabă pe 2 zile.

A trebuit să renunț la facultatea de medicină din motive fizice, nu psihice, în anul 5. Apoi mi-au murit unchii (nașii mei) și tata. Din banii din moștenire nu mi-a rămas nimic, datorită unor oameni răi, dar mi-am cumpărat apartament de 2 camere cu chiu cu vai. Apoi a urmat căderea pieței imobiliare și am pierdut și mai mult. Stau singură. Dar am fost izolată cu forța de toți și am fost lăsată fără bani de haine sau hrană de mulți ani. Abia trăiesc, mă mai ajută mama. E foarte greu să o suport după tot ce mi-a făcut și am iertat-o în zadar atâția ani, e un om afurisit. Nimeni nu îmi scrie cel puțin un mail sau o scrisoare prin poștă, darmite să îmi dea telefon sau să mă viziteze. Aș fi avut atâta nevoie să vorbească cineva ceva cu mine, despre soare, ploaie, despre absolut orice în afară de politică, lucru care mie nu îmi place, am fost educată de fapt de mică să nu am idei politice deloc. Am început să scriu poezii în 2006-2007. Poeziile premiate de dvs. au fost toată viața mea, toată munca mea. Cred că vă dați seama că nu am bani de pantofi sau haine să pot veni la întrunire, nu am deloc, și mama mi-a explicat că nu mă poate ajuta. Ar costa cel puțin 5-600 lei, plus câțiva lei pentru buzunar și transport, și în martie e friguleț, am nevoie și de jachetă. Oricum, dacă întâmplător cineva va cumpăra cartea mea să câștig cel puțin 50 de lei nu 500, aș fi bucuroasă, cred că vă imaginați. Uneori am cerșit la colțul străzii, dar, decât să mă mut cu mama, mai bine mor.

Vă mulțumesc mult pentru tot, cu stimă, o simplă sclavă în lumea celor liberi,
Cristina MM (scuzați greșelile typo)

Puteți găsi aici pagina mea de autor pe siteul Goodreads, unde am scris că îmi doresc, dacă e posibil, ca oamenii să îmi citească cărțile cu poeziile mele traduse de mine în limba engleză, fără să îmi pună eticheta de sinucigașă. Unii îmi sugerează că toți cred că aș fi fost nebună sau rea, ceea ce eu consider că e imposibil, fiindcă din copilărie nu m-am schimbat deloc, nu am uitat nimic și am făcut numai fapte bune, și nu am greșit nimic. De ce să nu poată fi privite poeziile mele drept creații ale unui om perfect sănătos, chiar dacă am fost torturată peste 31 de ani? Poeziile mele nu au nimic rău în ele, chiar dacă sunt adevărate și autobiografice. Poate că nu sunt poezii reușite, dar eu nu am fost niciodată nebună.

Pagina mea pe goodreads:

https://www.goodreads.com/author/show/8093553.Cristina_Monica_Moldoveanu

Pagina mea pe Smashwords:

https://www.smashwords.com/profile/view/CristinaMonicaMoldoveanu

Repet ceea ce am spus poate de sute de ori până acum. Toată viața nu am mințit nimic și nu am fost niciodată ipocrită sau prefăcută. Așa am fost educată de mică și apoi de mine însămi prin cărțile citite. Nu am vorbit niciodată vorbe cu dublu înțeles, nu am vorbit în gândul meu, nu am făcut aluzii niciodată, am vorbit deschis și curat, cu gândul bun. Absolut la fel a fost și în poeziile mele. În ele există imagini sau simboluri (la fel ca în haiku), dar foarte rar metafore și aproape niciodată cuvinte cu dublu înțeles sau aluzii, în nici un caz aluzii politice, pe care le detest, și absolut nimic ascuns. Am folosit termenul aluzii culturale fiindcă cuvântul aluzii are mai multe sensuri. Este vorba de aluzii culturale, adică filozofice, religioase, literare, muzicale, etc. în sens direct numai, citate sau reamintiri, necesare pentru mine în firul acestor creații poetice, așa precum pictorul amestecă vopsele pentru a crea.

Azi, 7 februarie 2016, iar au intrat unii peste mine exact cu vorbele : ”Nu trebuiau s-o lase să spună adevărul. Trebuiau s-o omoare înainte să spună adevărul”. Oameni buni, exact asta spuneau și vă spun cu precizie că nu au dreptate. Nu mai explic. Nu am greșit nimic, nu am fost niciodată nebună, nu m-am schimbat niciodată. Sufletul mi-a rămas pur și luminos și cald și frumos ca merele coapte, ca asfințitul peste ape calme și liniștite. Niciodată nu aș fi putut să fiu altfel. Eu mă mir cum unii oameni au putut deveni atât de monstruoși, atât de ticăloși. Este oribil, adevărul e întotdeauna mai frumos ca minciuna și nu poate fi distrus niciodată.