15 februarie 2020
Trebuie să continui povestirea desăre viața mea, rămăsesem la povestea despre biblioteca ASE. Repet, am spus răspicat și e adevărul, că totul putea fi dovedit, absolut tot ce am spus și că nu lipsește nimic. Ei spun că oamenii răi, cu intenția să mă omoare, au inventat că ”pacienta (adică eu) nu își mai amintește”. E evident cine vrea și face răul și e clar că niciun om inteligent nu poate crede așa ceva - anume invenția lor că eu nu îmi amintesc ceva, deci ceva ce nu pot ei dovedi, ba chiar despre trecut, nu despre prezent. Am spus că în tot blogul meu nu există decât cel mult 10 mici greșeli, legate de detalii nesemnificative pe care le-am uitat. Se poate dovedi ușor că mereu am fost așa și că am avut o bună memorie și nu am exagerat sau interpretat greșit nimic, încă se mai poate dovedi totul. De pildă, în ceea ce am scris despre ASE, din păcate, am scris că una dintre colege, cea cu ziua de naștere tot pe 16 februarie sau pe aproape, avea ochelari - ei bine, nu eram sigură dacă avea sau nu, deci am scris greșit. Dar nicio alăt greșeală micuță nu este, la fel cum eu nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața și ei se miră tot timpul că un om fără nicio pată a fost osândit așa. Voi continua mai încolo.
CONȚINUT ADULT NUMAI CÂTEVA CUVINTE VULGARE, ESTE UN BLOG PENTRU PESTE 18 ANI, FOARTE TRIST, NERECOMANDABIL PENTRU CEI INCULȚI SAU PREA TINERI
Vă vine să credeți că din țărână cresc trandafiri, copaci înalți, case și oameni? Atâta frumusețe incredibilă. Hai, recunoașteți... chiar puteți crede că toate cresc din pământ așa frumoase?
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
sâmbătă, 15 februarie 2020
sâmbătă, 8 februarie 2020
viața socială continuare 5
Azi, 8 februarie 2020 continui povestirea
La începutul angajării mele la ASE mi-au dat un salariu de 700 de lei, fiind răspândită ideea că acela era salariul minim pe economie sau minim pentru angajați cu studii superioare. Oricum era o greșeală, ceea ce am aflat la servicul de personal, ar fi trebuit să fie mai mare, dar nu mi s-a dat. Acesta a fost primul ”abuz” de acest gen. Poate chiar era abuz. Probabil datorită muncii mele de femeie de serviciu acolo au intrat unii peste mintea mea de mai multe ori cu ideea că eu sunt într-un program de reeducare, ceea ce era absurd, ca și ideea că eram condamnată la moarte, findcă nu greșisem nimic toată viața. Alții intrau cu ideea că ”i-au dat 12 ani” sau ”i-au dat 18 ani” etc., ca și cum credeau că eram condamnată la închisoare, când, în realitate, erau deja 23 de ani de când eram izolată și închisă și fără drepturi.
La început mi-au spus că salariul se va mări, dar nu a fost așa. Mi-au mai spus că va trebui să susțin un concurs peste câteva luni pentru promovare, dar mie nu mi s-a permis acest lucru, deși unele persoane care fuseseră angajate odată cu mine au susținut acel concurs, inclusiv un tânăr care tăia frunza la câini, jucându-se pe calculator, căci lui i s-a dat un calculator într-un birou. El părea destul de netot și era genul ”miștocar”, lipsit de politețe față de mine, ceea ce probabil vi se pare normal, fiindcă toți se purtau așa cu mine, sau fiindcă credeți că eram sau sunt nebună. Am întrebat când și dacă voi susține și eu concursul cum mi s-a spus la început și ”șefa” Simona mi-a spus că mai am de așteptat vreun an sau așa ceva. În ce privește pensia, ne-au obligat să ne mutăm la Raiffaisen Bank cu cotizațiile, un fel de pensie privată și așa a trebuit să fac.
La un moment dat, datorită problemelor cu mama (discuții interminabile pe care le creau ea și cu Lili Stoicescu despre moștenire, deși eu nu aveam nimic cu ele și nu eu mă enervam din senin, ci mama) am încercat să răresc întâlnirile cu mama, care îmi făceau rău. Aveam destui bani ca să trăiesc independentă, fiindcă aveam, împreună cu mama, 600 de euro chirie de la un chinez care închiriase apartamentul nostru de 4 camere de pe Moșilor, din care eu luam o jumătate (300 de euro) și mai aveam și salariul. Pe vremea aceea chiriile erau mari, ulterior au scăzut la mai puțin de jumătate. Mama mă chinuia foarte mult și la un moment dat nu i-am mai răspuns la telefon și la sonerie. Este posibil ca și atunci ea să îi fi păcălit pe alții să creadă răul tot despre mine, prin montarea unor ”discuții” cum le zice ea, agresive și absurde, la care eu nu luam parte și încercam degeaba să fiu împăciuitoare, să o liniștesc. Văzând că nu mai vreau să vorbesc cu ea, mama a venit la ASE în timpul programului de lucru, împreună cu fina ei Angelica, cea care a fost martoră și când mama țipa la mine cu ideea că eu o las pe drumuri și fără bani după moartea tatei, când de fapt ea era cea care îmi ciupise din moștenire, dar eu nu am făcut scandal.
După mai multă vreme de atunci am aflat că s-a făcut un serial numit ”Biliotecarii”, dar nu am vizionat niciun episod. Poate că eu am aspirat mai multe cărți decât celelalte colege, fiindcă de vreo două-trei ori am rămas fără Aura care mă ajuta și am aspirat singură, inclusiv cărți cu autorul Nicolae Ceaușescu și despre el, care nu fuseseră scoase după Revoluție de acolo. În aceeași perioadă a venit o femeie tânără să fotografieze cărțile vechi din subsol, nu știu de ce. În latura bibliotecii unde erau cărțile lui Ceaușescu (pe vremea aceea nu înțelesesem încă faptul că de fapt toate lucrurile sunt legate între ele toponimic și topografic și totodată de memoria și conștiința omului și că nimic nu e haotic sau întâmplător) am fost chemată de o colegă de la birouri cu accent moldovenesc să îi dictez indicativi ai cărților din rafturile din acea zonă, în timp ce ea îi nota, fiindcă zicea că îi este mai ușor așa. Oricum era mai bine decât aspiratul și eram bucuroasă că mi s-a acordat puțină încredere, dar nu a durat mult acest lucru, numai de 2-3 ori. Femeia aceea avea vorba ascuțită și îmi povestea despre sinuciderea unei rude - bărbat - exact pe 26 ianuarie, ziua lui Ceaușescu de naștere. Bibliotecarii de la birourile de sus s-au mutat la un moment dat la două birouri improvizate la subsol, și eu nu am fost acceptată, fiind obligată să stau fără să fac absolut nimic opt ore pe zi, ceea ce era dificil și foarte obositor, după ce s-a terminat aspirarea cărților. Am rugat-o pe Simona să îmi dea ceva, orice de lucru și ea mi-a răspuns în derâdere arătându-mi o cârpă de praf cu ideea că aș putea să șterg praful pe ici pe colo, când de fapt nu era încă praf vizibil nicăieri. În ochii ei sclipeau lacrimi, nu știu de ce, dar evident Simona era genul dur doar la suprafață.
Printre cele care lucrau la birouri era și Lavinia, și ea gravidă, ca și Ana-Maria cea vulgară. A fost o poveste ciudată în care Lavinia stătea de vorbă cu altă colegă și vorbeau despre nu știu ce bacterie, care ar fi fost de fapt graviditatea ei. Lavinia era pentru mine cea mai bună dintre toate colegele, cea care a vorbit cel mai frumos cu mine, dar parcă avea un fel de milă crezând eventual că eram nebună, dar nu știu sigur. Numele ei amintește, în afară de povestea Romei antice, abia acum de pseudonimul ales de Cristian Galeriu pe facebook, anume Cristi Lavin - am găsit întâmplător acest lucru mai demult. Sau lavinele de zăpadă, că oricum a nins de curând. Într-o vreme, ”lucrând” la subsol, era stabilită o jumătate de oră parcă de pauză de masă și de multe ori am ieșit la Piața Romană la aer. Ulterior pauza a fost desființată. Într-una din plimbările mele m-am întâlnit cu Cristian Galeriu în apropiere. Era îmbrăcat ca homosexual și asta spunea el că este - se înțelegea că e un fel de gigolo și chiar și el știa despre filmul acela ”un gigolo de doi bani” pe care îl văzusem tot pe bulevard, la Patria sau la Scala, fiind vorba de o femeie tânără cu piciorul amputat, care se mărită cu acel gigolo. Era înainte să îmi pierd piciorul și ulterior, la cinema Studio, mai aproape de Romană, am văzut cu mama filmul urât cu aceeași actriță din filmul anterior, care era de data asta o stea, o creatură fantastică ce cădea din cer și apoi era vânată ca să fie omorâtă de trei vrăjitoare ce voiau să îi mănânce inima ca să întinerească și să aibă puteri magice. Tânărul care o salvează era foarte asemănător cu viitorul meu chiriaș Florin, care a fost cadru didactic la UMF din București. Dar, povesteam despre Cristi. Avea o locuință cu mobilă mare și grea într-o casă aproape de ASE și și mai apoi povestea că el le arată pumnul băieților militari din apropiere dacă îl deranjează. La început, eu i-am povestit lui Cristi o parte din întâmplările de la ASE și el chicotea uneori ca atunci când era tânăr (îl cunoscusem la începutul anilor 90, prin Luiza Dona). De exemplu el a interpretat drept semn de lesbianism faptul că două colege de la ASE - Emilia și încă una brunetă și grasă) se închiseseră singure într-o cameră și când aveam nevoie de ele a trebuit să bat mult timp la ușă și Emilia a ieșit ciufulită, ca și cum dormise acolo. Cristi mai spunea că el se bucură dacă e răzbunat prin inundații de faptele rele ale oamenilor asupra lui. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că Cristi, ca și toți ceilalți, a aruncat răul asupra mea, astfel încât lumea mă credea pe mine rea și răzbunătoare, deși eram puritatea întruchipată și o creatură angelică. Cristi spunea că nu prea are bani dar că, după moartea tatălui lui, va moșteni suficient și îi va merge bine. Nu știu sigur, dar oricum și el m-a lovit. La început nu vorbea urât, dar, după un timp, a început să îmi arunce constant la telefon vorbe porcoase de toate felurile, până când, chiar fiind eu complet singură, am reușit să renunț la dialogul cu el. El chiar a apărut și el tot la intersecția de pe Moșilor unde locuiam într-o zi, fără să mă ”vadă”. Spunea că scrie o carte despre vindecarea schizofreniei și că el este schizofren fără să fi fost diagnosticat. Abia de vreo câteva zile m-am gândit că cei care veneau la intersecție mințeau că eu aș fi greșit față de ei, când în realitate ei mințeau și unii spuneau că de fapt au spus tot ce s-a întâmplat exact pe dos decât a fost.
După ce l-am întâlnit pe Cristi, i-am scris câteva mail-uri despre povestea vieții mele - ce era esențial, din motive pe care le puteți înțelege, fiind singură de mulți ani, chinuită, torturată, otrăvită, cum voi reminti din nou în mod clar. El nu mi-a răspuns, fapt pentru care eu am continuat să scriu povestea vieții mele pe mailul meu, doar pentru mine însămi, în mod organizat, adică pe teme sau capitole, nu în oridnea în care lucrurile s-au petrecut în timp. Acest lucru mi-a luat vreo doi ani, scrisorile mele fără adresă fiind încă în mailul meu, nepublicate. Azi sau mâine le voi copia în calculator. Cea ce e scris acolo este tot ceea ce am scris ulterior pe blog din 2012, dar e mai succint acolo. O parte le-am copiat direct pe blog, de curând de exemplu meditația mea asupra milei ca sentiment omenesc. Când le-am scris a fost înfiorător, foarte obositor pentru corp, nu pentru psihic, fiindcă se pare că unii oameni răi urmăreau ce scriam eu și posibil legau de politică viața mea, deși viața mea a fost complet apolitică. Chiar și Cristi povestea în tinerețe că el a avut probleme legate de politică cu părinții lui medici, care au vrut eventual să îl închidă la spitalul de psihiatrie, dar s-au răzgândit. În timp ce scriam erau unii care sugerau că ei erau de la serviciile secrete. Vorbeau și în engleză și în română, ca și cum urmăreau ce notam eu. Am fost tare chinuită dar, fiind încă tânără, am reușit să scriu exact adevărul, fără distorsiuni, dar fără să îmi treacă prin cap să scriu în word sau să copiez în calculator. Cei răi ștergeau ce nu le plăcea mereu, zi de zi, uneori dispăreau brusc scrisori întregi și eu o luam de la capăt, repetam tot ce scrisesem deja, scriind tot numai și numai adevărul. Încă de atunci aveau ideea că oamenii au fost mințiți mereu despre mine. Acum sunt 120-122 scrisori pe mailul meu. În final le-am tras la imprimantă și există la mine într-un dulap, dacă nu le-au luat vecinii.
Înainte de a continua povestirea despre ASE, notez ce s-a întâmplat fizic asupra mea acasă, zi de zi atunci. Eram monstruos de tot violată sexual aproape zilnic de la distanță - adică simptomul de tulburare sexuală pentru care mă închiseseră la spital. Dar mult mai monstruos. În plus, eram monstruos chinuită cerebral de la distanță, tot zi de zi. Aveam diverse simptome digestive oribile etc. Oftam câteodată din rărunchi ore în șir. Mă înțepa inima. Etc. Adică inuman f_tă, cum spun ei, ceea ce mă obliga să scriu povestirea mai departe, cât puteam de repede. Abia la sfârșitul lui 2007 am început să fumez din nou. Moldoveanca de la ASE, fumătoare, văzând că eu nu fumez, mi-a povestit că ea mereu se lasă de fumat pentru perioade lungi și se apucă din nou. Gândurile unora asupra minții mele continuau să fie numai de ură și de moarte, încă de la început cu ideea lor interminabilă că trebuie să mă omoare ca să ascundă adevărul. De-a lungul anului 2007, cel mai rău de fapt, care s-a prelungit și în 2008-2010, au existat 6-7 etape distincte de tortură asupra mea, diferite între ele, dar nu le mai pot povesti cum au fost. Oricum, cei care mă atacau au fost în cele trei limbi știute de mine și cei mai răi atunci au fost cei în limba engleză. Cei în franceză au fost mai puțin timp, vreo lună-două și mai blânzi în cuvinte. Cei în română tot extrem de răi cu invenții și aberații oribile. În 2007 m-am apucat și să scriu poezii, nu doar povestea vieții, făceam curat des singură, făceam mâncare, ceva gimnastică și plimbări, mă întâlneam cu Ibi Nicolau, făceam des baie și chiar și citeam destul, fiindcă atunci aveam încă toată energia tinereții. M-am internat o dată la psihiatrie în 2007, tot la Căpraru, nume care îmi amintește de bunicu și căprarii (caporalii) lui din război, de tata care spunea că e de la capre, de exercițiul de dicție cu capra calcă piatra din copilărie. Dna Căpraru m-a externat și dispensarizat în 2007 la policlinica Vitan, la dna Cârlig Raisa, tot cu accent moldovenesc. Am mai fost internată inconștientă, în urma otrăvirii puternice, în 2016, și pusă apoi la perfuzii. Spre sfârșitul lui 2007 au intrat în engleză cu ”greetings from...” numind diverse țări, ca și cum aveau ceva cu mine, dar eu nu știu cine erau aceia. Nu am delirat toată viața deloc.
La sfârșitul anului au spus că eu sunt binele, dar ei trebuie să mă susțină fiindcă am fost monstruos masacrată tot anul, dar am reușit iar să ies la lumină, după care m-au distrus cu armata. (?) Aceia numiți de ei armata erau doi bărbați care intraseră peste mintea mea cu diverse idei oribile și au fost singurii care m-au păcălit să privesc pe fereastră că îi voi vedea și așa am făcut, singura dată în viața mea și erau doi bărbați necunoscuți în fața blocului.
Acum au intrat unii care spun că eu nu am avut delir în sens clasic, dar au delirat alții asupra mea, ceea ce e același lucru. Voi continua aici povestirea cu ASEul.
imediat urmarea
La începutul angajării mele la ASE mi-au dat un salariu de 700 de lei, fiind răspândită ideea că acela era salariul minim pe economie sau minim pentru angajați cu studii superioare. Oricum era o greșeală, ceea ce am aflat la servicul de personal, ar fi trebuit să fie mai mare, dar nu mi s-a dat. Acesta a fost primul ”abuz” de acest gen. Poate chiar era abuz. Probabil datorită muncii mele de femeie de serviciu acolo au intrat unii peste mintea mea de mai multe ori cu ideea că eu sunt într-un program de reeducare, ceea ce era absurd, ca și ideea că eram condamnată la moarte, findcă nu greșisem nimic toată viața. Alții intrau cu ideea că ”i-au dat 12 ani” sau ”i-au dat 18 ani” etc., ca și cum credeau că eram condamnată la închisoare, când, în realitate, erau deja 23 de ani de când eram izolată și închisă și fără drepturi.
La început mi-au spus că salariul se va mări, dar nu a fost așa. Mi-au mai spus că va trebui să susțin un concurs peste câteva luni pentru promovare, dar mie nu mi s-a permis acest lucru, deși unele persoane care fuseseră angajate odată cu mine au susținut acel concurs, inclusiv un tânăr care tăia frunza la câini, jucându-se pe calculator, căci lui i s-a dat un calculator într-un birou. El părea destul de netot și era genul ”miștocar”, lipsit de politețe față de mine, ceea ce probabil vi se pare normal, fiindcă toți se purtau așa cu mine, sau fiindcă credeți că eram sau sunt nebună. Am întrebat când și dacă voi susține și eu concursul cum mi s-a spus la început și ”șefa” Simona mi-a spus că mai am de așteptat vreun an sau așa ceva. În ce privește pensia, ne-au obligat să ne mutăm la Raiffaisen Bank cu cotizațiile, un fel de pensie privată și așa a trebuit să fac.
La un moment dat, datorită problemelor cu mama (discuții interminabile pe care le creau ea și cu Lili Stoicescu despre moștenire, deși eu nu aveam nimic cu ele și nu eu mă enervam din senin, ci mama) am încercat să răresc întâlnirile cu mama, care îmi făceau rău. Aveam destui bani ca să trăiesc independentă, fiindcă aveam, împreună cu mama, 600 de euro chirie de la un chinez care închiriase apartamentul nostru de 4 camere de pe Moșilor, din care eu luam o jumătate (300 de euro) și mai aveam și salariul. Pe vremea aceea chiriile erau mari, ulterior au scăzut la mai puțin de jumătate. Mama mă chinuia foarte mult și la un moment dat nu i-am mai răspuns la telefon și la sonerie. Este posibil ca și atunci ea să îi fi păcălit pe alții să creadă răul tot despre mine, prin montarea unor ”discuții” cum le zice ea, agresive și absurde, la care eu nu luam parte și încercam degeaba să fiu împăciuitoare, să o liniștesc. Văzând că nu mai vreau să vorbesc cu ea, mama a venit la ASE în timpul programului de lucru, împreună cu fina ei Angelica, cea care a fost martoră și când mama țipa la mine cu ideea că eu o las pe drumuri și fără bani după moartea tatei, când de fapt ea era cea care îmi ciupise din moștenire, dar eu nu am făcut scandal.
După mai multă vreme de atunci am aflat că s-a făcut un serial numit ”Biliotecarii”, dar nu am vizionat niciun episod. Poate că eu am aspirat mai multe cărți decât celelalte colege, fiindcă de vreo două-trei ori am rămas fără Aura care mă ajuta și am aspirat singură, inclusiv cărți cu autorul Nicolae Ceaușescu și despre el, care nu fuseseră scoase după Revoluție de acolo. În aceeași perioadă a venit o femeie tânără să fotografieze cărțile vechi din subsol, nu știu de ce. În latura bibliotecii unde erau cărțile lui Ceaușescu (pe vremea aceea nu înțelesesem încă faptul că de fapt toate lucrurile sunt legate între ele toponimic și topografic și totodată de memoria și conștiința omului și că nimic nu e haotic sau întâmplător) am fost chemată de o colegă de la birouri cu accent moldovenesc să îi dictez indicativi ai cărților din rafturile din acea zonă, în timp ce ea îi nota, fiindcă zicea că îi este mai ușor așa. Oricum era mai bine decât aspiratul și eram bucuroasă că mi s-a acordat puțină încredere, dar nu a durat mult acest lucru, numai de 2-3 ori. Femeia aceea avea vorba ascuțită și îmi povestea despre sinuciderea unei rude - bărbat - exact pe 26 ianuarie, ziua lui Ceaușescu de naștere. Bibliotecarii de la birourile de sus s-au mutat la un moment dat la două birouri improvizate la subsol, și eu nu am fost acceptată, fiind obligată să stau fără să fac absolut nimic opt ore pe zi, ceea ce era dificil și foarte obositor, după ce s-a terminat aspirarea cărților. Am rugat-o pe Simona să îmi dea ceva, orice de lucru și ea mi-a răspuns în derâdere arătându-mi o cârpă de praf cu ideea că aș putea să șterg praful pe ici pe colo, când de fapt nu era încă praf vizibil nicăieri. În ochii ei sclipeau lacrimi, nu știu de ce, dar evident Simona era genul dur doar la suprafață.
Printre cele care lucrau la birouri era și Lavinia, și ea gravidă, ca și Ana-Maria cea vulgară. A fost o poveste ciudată în care Lavinia stătea de vorbă cu altă colegă și vorbeau despre nu știu ce bacterie, care ar fi fost de fapt graviditatea ei. Lavinia era pentru mine cea mai bună dintre toate colegele, cea care a vorbit cel mai frumos cu mine, dar parcă avea un fel de milă crezând eventual că eram nebună, dar nu știu sigur. Numele ei amintește, în afară de povestea Romei antice, abia acum de pseudonimul ales de Cristian Galeriu pe facebook, anume Cristi Lavin - am găsit întâmplător acest lucru mai demult. Sau lavinele de zăpadă, că oricum a nins de curând. Într-o vreme, ”lucrând” la subsol, era stabilită o jumătate de oră parcă de pauză de masă și de multe ori am ieșit la Piața Romană la aer. Ulterior pauza a fost desființată. Într-una din plimbările mele m-am întâlnit cu Cristian Galeriu în apropiere. Era îmbrăcat ca homosexual și asta spunea el că este - se înțelegea că e un fel de gigolo și chiar și el știa despre filmul acela ”un gigolo de doi bani” pe care îl văzusem tot pe bulevard, la Patria sau la Scala, fiind vorba de o femeie tânără cu piciorul amputat, care se mărită cu acel gigolo. Era înainte să îmi pierd piciorul și ulterior, la cinema Studio, mai aproape de Romană, am văzut cu mama filmul urât cu aceeași actriță din filmul anterior, care era de data asta o stea, o creatură fantastică ce cădea din cer și apoi era vânată ca să fie omorâtă de trei vrăjitoare ce voiau să îi mănânce inima ca să întinerească și să aibă puteri magice. Tânărul care o salvează era foarte asemănător cu viitorul meu chiriaș Florin, care a fost cadru didactic la UMF din București. Dar, povesteam despre Cristi. Avea o locuință cu mobilă mare și grea într-o casă aproape de ASE și și mai apoi povestea că el le arată pumnul băieților militari din apropiere dacă îl deranjează. La început, eu i-am povestit lui Cristi o parte din întâmplările de la ASE și el chicotea uneori ca atunci când era tânăr (îl cunoscusem la începutul anilor 90, prin Luiza Dona). De exemplu el a interpretat drept semn de lesbianism faptul că două colege de la ASE - Emilia și încă una brunetă și grasă) se închiseseră singure într-o cameră și când aveam nevoie de ele a trebuit să bat mult timp la ușă și Emilia a ieșit ciufulită, ca și cum dormise acolo. Cristi mai spunea că el se bucură dacă e răzbunat prin inundații de faptele rele ale oamenilor asupra lui. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că Cristi, ca și toți ceilalți, a aruncat răul asupra mea, astfel încât lumea mă credea pe mine rea și răzbunătoare, deși eram puritatea întruchipată și o creatură angelică. Cristi spunea că nu prea are bani dar că, după moartea tatălui lui, va moșteni suficient și îi va merge bine. Nu știu sigur, dar oricum și el m-a lovit. La început nu vorbea urât, dar, după un timp, a început să îmi arunce constant la telefon vorbe porcoase de toate felurile, până când, chiar fiind eu complet singură, am reușit să renunț la dialogul cu el. El chiar a apărut și el tot la intersecția de pe Moșilor unde locuiam într-o zi, fără să mă ”vadă”. Spunea că scrie o carte despre vindecarea schizofreniei și că el este schizofren fără să fi fost diagnosticat. Abia de vreo câteva zile m-am gândit că cei care veneau la intersecție mințeau că eu aș fi greșit față de ei, când în realitate ei mințeau și unii spuneau că de fapt au spus tot ce s-a întâmplat exact pe dos decât a fost.
După ce l-am întâlnit pe Cristi, i-am scris câteva mail-uri despre povestea vieții mele - ce era esențial, din motive pe care le puteți înțelege, fiind singură de mulți ani, chinuită, torturată, otrăvită, cum voi reminti din nou în mod clar. El nu mi-a răspuns, fapt pentru care eu am continuat să scriu povestea vieții mele pe mailul meu, doar pentru mine însămi, în mod organizat, adică pe teme sau capitole, nu în oridnea în care lucrurile s-au petrecut în timp. Acest lucru mi-a luat vreo doi ani, scrisorile mele fără adresă fiind încă în mailul meu, nepublicate. Azi sau mâine le voi copia în calculator. Cea ce e scris acolo este tot ceea ce am scris ulterior pe blog din 2012, dar e mai succint acolo. O parte le-am copiat direct pe blog, de curând de exemplu meditația mea asupra milei ca sentiment omenesc. Când le-am scris a fost înfiorător, foarte obositor pentru corp, nu pentru psihic, fiindcă se pare că unii oameni răi urmăreau ce scriam eu și posibil legau de politică viața mea, deși viața mea a fost complet apolitică. Chiar și Cristi povestea în tinerețe că el a avut probleme legate de politică cu părinții lui medici, care au vrut eventual să îl închidă la spitalul de psihiatrie, dar s-au răzgândit. În timp ce scriam erau unii care sugerau că ei erau de la serviciile secrete. Vorbeau și în engleză și în română, ca și cum urmăreau ce notam eu. Am fost tare chinuită dar, fiind încă tânără, am reușit să scriu exact adevărul, fără distorsiuni, dar fără să îmi treacă prin cap să scriu în word sau să copiez în calculator. Cei răi ștergeau ce nu le plăcea mereu, zi de zi, uneori dispăreau brusc scrisori întregi și eu o luam de la capăt, repetam tot ce scrisesem deja, scriind tot numai și numai adevărul. Încă de atunci aveau ideea că oamenii au fost mințiți mereu despre mine. Acum sunt 120-122 scrisori pe mailul meu. În final le-am tras la imprimantă și există la mine într-un dulap, dacă nu le-au luat vecinii.
Înainte de a continua povestirea despre ASE, notez ce s-a întâmplat fizic asupra mea acasă, zi de zi atunci. Eram monstruos de tot violată sexual aproape zilnic de la distanță - adică simptomul de tulburare sexuală pentru care mă închiseseră la spital. Dar mult mai monstruos. În plus, eram monstruos chinuită cerebral de la distanță, tot zi de zi. Aveam diverse simptome digestive oribile etc. Oftam câteodată din rărunchi ore în șir. Mă înțepa inima. Etc. Adică inuman f_tă, cum spun ei, ceea ce mă obliga să scriu povestirea mai departe, cât puteam de repede. Abia la sfârșitul lui 2007 am început să fumez din nou. Moldoveanca de la ASE, fumătoare, văzând că eu nu fumez, mi-a povestit că ea mereu se lasă de fumat pentru perioade lungi și se apucă din nou. Gândurile unora asupra minții mele continuau să fie numai de ură și de moarte, încă de la început cu ideea lor interminabilă că trebuie să mă omoare ca să ascundă adevărul. De-a lungul anului 2007, cel mai rău de fapt, care s-a prelungit și în 2008-2010, au existat 6-7 etape distincte de tortură asupra mea, diferite între ele, dar nu le mai pot povesti cum au fost. Oricum, cei care mă atacau au fost în cele trei limbi știute de mine și cei mai răi atunci au fost cei în limba engleză. Cei în franceză au fost mai puțin timp, vreo lună-două și mai blânzi în cuvinte. Cei în română tot extrem de răi cu invenții și aberații oribile. În 2007 m-am apucat și să scriu poezii, nu doar povestea vieții, făceam curat des singură, făceam mâncare, ceva gimnastică și plimbări, mă întâlneam cu Ibi Nicolau, făceam des baie și chiar și citeam destul, fiindcă atunci aveam încă toată energia tinereții. M-am internat o dată la psihiatrie în 2007, tot la Căpraru, nume care îmi amintește de bunicu și căprarii (caporalii) lui din război, de tata care spunea că e de la capre, de exercițiul de dicție cu capra calcă piatra din copilărie. Dna Căpraru m-a externat și dispensarizat în 2007 la policlinica Vitan, la dna Cârlig Raisa, tot cu accent moldovenesc. Am mai fost internată inconștientă, în urma otrăvirii puternice, în 2016, și pusă apoi la perfuzii. Spre sfârșitul lui 2007 au intrat în engleză cu ”greetings from...” numind diverse țări, ca și cum aveau ceva cu mine, dar eu nu știu cine erau aceia. Nu am delirat toată viața deloc.
La sfârșitul anului au spus că eu sunt binele, dar ei trebuie să mă susțină fiindcă am fost monstruos masacrată tot anul, dar am reușit iar să ies la lumină, după care m-au distrus cu armata. (?) Aceia numiți de ei armata erau doi bărbați care intraseră peste mintea mea cu diverse idei oribile și au fost singurii care m-au păcălit să privesc pe fereastră că îi voi vedea și așa am făcut, singura dată în viața mea și erau doi bărbați necunoscuți în fața blocului.
Acum au intrat unii care spun că eu nu am avut delir în sens clasic, dar au delirat alții asupra mea, ceea ce e același lucru. Voi continua aici povestirea cu ASEul.
imediat urmarea
vineri, 7 februarie 2020
viața socială continuare 4
continui povestirea despre viața mea, grăbibdu-mă să ajung și la părți pe care nu le-am povestit în trecut
La începutul muncii mele la ASE începuseră să renoveze clădirea. La un moment dat m-au trimis într-o clădire apropiată să mi se facă teste respiratorii, cu ideea că voi lucra în mediu cu noxe. Mai întâi am aspirat de praf cărți pe holul mare împreună cu o nouă angajată (odată cu mine) care ulterior și-a dat demisia. Ea îmi povestise despre viața ei chinuită și despre cum o bătea soțul ei (era tânără) și avea ideea că româncele sunt femei rele. Am mai muncit la transportul din mână în mână al unor pachete cu publicații la arhiva de la subsol. În rest, am început să aspir cărțile vechi, deteriorate și rar folosite de la subsol, împreună cu colegele de acolo și încă vreo câteva, în echipe de câte două, uneori și singură. Trebuiau spălate și rafturile și luam apă cu căldări din grupul sanitar de la subsol și mă cățăram pe scară, fiindcă atunci proteza nu mă incomoda, fiind ușoară ca greutate. Am lucrat mai mult cu Aura Bârsan, o femeie cam de vârsta mea, datorită căreia mi-am amintit de poezia lui Blaga despre domnița din țara bârsană și negrele flori. Am început să scriu poezii, mai mult datorită îndemnului soției militarului de la etajul 8 din blocul meu, singura familie cu care am avut relații, cu excepția bătrînei Ioana de la etajul trei de sub mine și lui George zugravul. Toate aceste persoane s-au purtat urât cu mine, cu batjocură, dar eu continuam să sper în mai bine. Ioana, la început, spunea că colegele mele de la bibliotecă sunt foarte rele, fiindcă îi povestisem puțin din necazurile mele. Ulterior, Ioana mă admonesta mereu urât, și nici un pic de simț nu avea să înțeleagă bunul meu simț și bunătatea calmă și iertătoare cu care îi răspundeam, fiindcă așa fusesem o viață întreagă. Mă acuza că eu îi pun păr pe geam, deși vecinii de sus aruncau păr etc. Militarul poet m-a dus și la Casa Armatei la activități poetice unde erau numai bărbați și o singură doamnă odată și m-am simțit stânjenită și m-am simțit și mai prost fiindcă mai mult m-am lăsat dusă de val și l-am lăsat să îmi publice câteva poezii slabe de tot, de debut, în ziarul Opinia de Buzău. I-am spus și Aurei cu dezvăluirea că îmi pare rău - fiindcă poeziile erau doar jocuri copilărești nereușite și mă simțeam rușinată să apară în public și ea a zis că nu e nimic, dar mă pot opri. Eram total singură de prea mult timp și mă lăsasem manipulată din complezență. Din același motiv am acceptat să vină Aura o dată la mine acasă să mă ajute la curat, deși puteam curăța bine singură apartamentul.
La subsol nu era nimic de muncă, în afară de operațiunea tranzitorie de aspirare a cărților. Acolo erau trei persoane în permanență în afară de mine - Aura, Emilia (care ținea murături într-un bidon și obiecte bisericești și altele) și Maria, care era blondă și placidă, mai în vârstă și ea și îmi povestea că ea a rămas nebună de la cutremurul din 1977. A mai venit o femeie mai tânără și slabă o vreme. Era vorba de pierdut timpul în lumina aceea rea de neon, fără calculator pentru vreun joc sau carte de citit, din cauza factorilor perturbatori. În timpul operațiunii de aspirare a cărților vechi am fost trimisă și la BCU să fac un curs de biblioteconomie, care nu mi-a folosit și am avut mari dureri de cap mergând acolo zilele acelea și nu știu sigur de la ce, dar poate era otravă, fiindcă atunci eu nu realizam că vecinii și alții mă otrăveau, printre altele. Erau averse puternice, furtuni de primăvară sau vară de mare intensitate. Cursul l-am absolvit, dar bibliotecara profesoară m-a întrebat ce fac la locul de muncă și i-am spus că recondiționez cărți și ea a răspuns cu complezență că și acest lucru e necesar, deși eu nu îmi imaginam cariera mea profesională doar la aspirator. Când eram sus la sala de lectură, odată m-a recunoscut un fost elev din IL Caragiale și părea mirat că eram acolo, cum spusese psihiatra Vișoiu odată, că nu am alte drepturi de muncă. În ultimul timp am găsit pe internet că nici BCU nu acceptă oameni fără adeverință medicală, nici măcar pentru muncă de voluntariat, darmite pentru angajare. Apoi la încă câțiva ani, am găsit pe internet că tinerii din liceul unde predasem mi-au dat calificativ bun pentru orele de economie, care ulterior mi-au fost luate.
Imediat urmarea aici
La începutul muncii mele la ASE începuseră să renoveze clădirea. La un moment dat m-au trimis într-o clădire apropiată să mi se facă teste respiratorii, cu ideea că voi lucra în mediu cu noxe. Mai întâi am aspirat de praf cărți pe holul mare împreună cu o nouă angajată (odată cu mine) care ulterior și-a dat demisia. Ea îmi povestise despre viața ei chinuită și despre cum o bătea soțul ei (era tânără) și avea ideea că româncele sunt femei rele. Am mai muncit la transportul din mână în mână al unor pachete cu publicații la arhiva de la subsol. În rest, am început să aspir cărțile vechi, deteriorate și rar folosite de la subsol, împreună cu colegele de acolo și încă vreo câteva, în echipe de câte două, uneori și singură. Trebuiau spălate și rafturile și luam apă cu căldări din grupul sanitar de la subsol și mă cățăram pe scară, fiindcă atunci proteza nu mă incomoda, fiind ușoară ca greutate. Am lucrat mai mult cu Aura Bârsan, o femeie cam de vârsta mea, datorită căreia mi-am amintit de poezia lui Blaga despre domnița din țara bârsană și negrele flori. Am început să scriu poezii, mai mult datorită îndemnului soției militarului de la etajul 8 din blocul meu, singura familie cu care am avut relații, cu excepția bătrînei Ioana de la etajul trei de sub mine și lui George zugravul. Toate aceste persoane s-au purtat urât cu mine, cu batjocură, dar eu continuam să sper în mai bine. Ioana, la început, spunea că colegele mele de la bibliotecă sunt foarte rele, fiindcă îi povestisem puțin din necazurile mele. Ulterior, Ioana mă admonesta mereu urât, și nici un pic de simț nu avea să înțeleagă bunul meu simț și bunătatea calmă și iertătoare cu care îi răspundeam, fiindcă așa fusesem o viață întreagă. Mă acuza că eu îi pun păr pe geam, deși vecinii de sus aruncau păr etc. Militarul poet m-a dus și la Casa Armatei la activități poetice unde erau numai bărbați și o singură doamnă odată și m-am simțit stânjenită și m-am simțit și mai prost fiindcă mai mult m-am lăsat dusă de val și l-am lăsat să îmi publice câteva poezii slabe de tot, de debut, în ziarul Opinia de Buzău. I-am spus și Aurei cu dezvăluirea că îmi pare rău - fiindcă poeziile erau doar jocuri copilărești nereușite și mă simțeam rușinată să apară în public și ea a zis că nu e nimic, dar mă pot opri. Eram total singură de prea mult timp și mă lăsasem manipulată din complezență. Din același motiv am acceptat să vină Aura o dată la mine acasă să mă ajute la curat, deși puteam curăța bine singură apartamentul.
La subsol nu era nimic de muncă, în afară de operațiunea tranzitorie de aspirare a cărților. Acolo erau trei persoane în permanență în afară de mine - Aura, Emilia (care ținea murături într-un bidon și obiecte bisericești și altele) și Maria, care era blondă și placidă, mai în vârstă și ea și îmi povestea că ea a rămas nebună de la cutremurul din 1977. A mai venit o femeie mai tânără și slabă o vreme. Era vorba de pierdut timpul în lumina aceea rea de neon, fără calculator pentru vreun joc sau carte de citit, din cauza factorilor perturbatori. În timpul operațiunii de aspirare a cărților vechi am fost trimisă și la BCU să fac un curs de biblioteconomie, care nu mi-a folosit și am avut mari dureri de cap mergând acolo zilele acelea și nu știu sigur de la ce, dar poate era otravă, fiindcă atunci eu nu realizam că vecinii și alții mă otrăveau, printre altele. Erau averse puternice, furtuni de primăvară sau vară de mare intensitate. Cursul l-am absolvit, dar bibliotecara profesoară m-a întrebat ce fac la locul de muncă și i-am spus că recondiționez cărți și ea a răspuns cu complezență că și acest lucru e necesar, deși eu nu îmi imaginam cariera mea profesională doar la aspirator. Când eram sus la sala de lectură, odată m-a recunoscut un fost elev din IL Caragiale și părea mirat că eram acolo, cum spusese psihiatra Vișoiu odată, că nu am alte drepturi de muncă. În ultimul timp am găsit pe internet că nici BCU nu acceptă oameni fără adeverință medicală, nici măcar pentru muncă de voluntariat, darmite pentru angajare. Apoi la încă câțiva ani, am găsit pe internet că tinerii din liceul unde predasem mi-au dat calificativ bun pentru orele de economie, care ulterior mi-au fost luate.
Imediat urmarea aici
omuleț
Asta am făcut eu azi…
Atașez niște versuri scurte scrise mai demult.
noapte cu troiene –
citesc mersul tremurilor
de-acum un an
viscol mare –
în traista de pe umăr
o pâine caldă
copilul pe trepte
în papuci de catifea –
prima ninsoare
Atașez niște versuri scurte scrise mai demult.
noapte cu troiene –
citesc mersul tremurilor
de-acum un an
viscol mare –
în traista de pe umăr
o pâine caldă
copilul pe trepte
în papuci de catifea –
prima ninsoare
marți, 4 februarie 2020
Selfies
Astă seară treceam pe lângă o femeie însoțită de un bărbat pe lângă niște rafturi într-un magazin și ea a spus Zât zât! când eram lângă ea, deși nu am atins-o.
Nu știu dacă se referea nepoliticos la mine sau vorbea cu el, dar, din 84, am tot înghițit astfel de lucruri public pe stradă sau în alte părți. Da, de la 13 ani.
Acesta a fost un prilej pentru unii să vină peste mintea mea cu ideea că eu reprezint pentru oameni exact opusul a ceea ce sunt și anume că ei mă văd drept pi-dă, fără motiv. Că femeia aceea, spun ei, era un fel de curviștină, dar ele sunt acceptate și eu nu.
Mi se pare că se contrazic oarecum.
Oricum, probabil că v-ați dat seama că eu mereu am gândit frumos și bine despre oameni, chiar și despre oamenii simpli și am apreciat și respectat șansa de a fi în lume, e un miracol, oare mă înțelege cineva?
”femeie la menopauză scuipată ca și cum ar fi copil mic”, spun alții
Altul ”eu nu pot să o iert” - mereu spun și așa, dar absolut cert nu am greșit nimic toată viața.
Alții au tot spus că e vorba de un fel de mafioți, inclusiv că Voluntariul unde stau e oraș de mafioți, uniți prin secrete de crime, inclusiv asupra mea. Un text despre milă, scris de mine cu vreo 12 ani în urmă.
Am scris mai demult că mila mi s-a părut a fi cel mai greu de suportat sentiment pentru mine şi am să încerc să explic din nou ce cred despre asta. Mila este un sentiment complex, care desigur se educă, se învaţă de-a lungul vieţii ca şi iubirea, cu care are multe intersecţii sau puncte în comun, dar firesc există şi diferenţe, uneori cele două apar împreună, este poate mai trist când sunt total separate, deşi se pot potenţa reciproc, uneori din acesată cauză mila poate fi ineficientă, alteori dimpotrivă, depinde de situaţie şi de structura individului...ce spun e poate prea puţin clar, dar despre lumea complexă a personalităţii umane e greu să vorbeşti altfel.
Un sentiment de milă care nu poate fi materializat în acţiune este groaznic de suportat...ce îţi rămâne de făcut, fiindcă spre deosebire de iubire pentru milă nu cresc trandafiri în suflet, doar spini dureros înfipţi în conştiinţă?! Aceasta nu înseamnă că mila trebuie aruncată deoparte ca fiind ceva incomod. Chiar dacă o uşă nu se deschide la simpla lovitură a unei raze din suflet, aceasta nu înseamnă că trebuie să fie întuneric, vreau să spun că nu mereu mila, ca şi iubirea, este un sentiment reciproc, dar este oare de dorit o lume fără sentimente bune? Un om sădeşte ceva şi se îngrijeşte de ceea ce a muncit şi uneori apar roade. Nu poţi pretinde ca totul să fie reciproc în viaţă, nici iertarea nu este mereu...dar a ucide mila înseamnă a ucide şi speranţa de mai bine.Ceea ce am vrut să spun este că mila trebuie şi controlată puţin, în sensul în care un grădinar îşi îngrijeşte plantele, pentru a fi şi eficace.Nu trebuie cred să uităm speranţa şi nici să iubim cu inima curată şi nici să avem milă, chiar în vremuri de furtună pentru noi înşine...acum veţi zice poate că am tendinţe moralizatoare, poate datorită experienţei mele triste.
Eu am început să învăţ mila copilă fiind din cărţi mai întâi, dar experienţele fiecăruia diferă. Prima oară am plâns când am citit "Colţ alb", apoi am plâns şi la "Marile speranţe", fiindcă era covârşitor pentru mine sentimentul de milă, cuprinzând şi aspecte mai complexe legate de imaginea lumii pentru mine. Bietele animale m-au învăţat mila direct, înainte să văd oameni suferind...păsări, câini, pisici, furnicuţe, toate pe rând. Lumea mea se întregea treptat. Apoi am suferit până la lacrimi pentru cei din familie pe care nu i-am putut ajuta sau pe care i-am ajutat prea puţin pentru cât aş fi vrut, chiar când mie îmi era greu...treptat lacrimile mi-au secat, dar mila s-a întărit mai degrabă din lacrimile smulse...acum nici pentru iubire nu mai pot plânge chiar dacă se combină cu mai multe alte emoţii. Am cunoscut suferinţa oamenilor şi în spitale şi am trăit mila dar şi speranţa şi am încercat să le vorbesc cât mai omeneşte cum zic unii, treptat cu mai mult tact...poate la început mila mea îi făcea să plângă, poate plângeau să le fie mai uşor...uneori şi lacrimile ajută sufleteşte. Am întâlnit oameni care reneagă sentimentul de milă (zilele acestea chiar pe mine cred că m-au încărcat din nou de mă tot doare trupul întreg cu ceva rău, nu cu mila pe care eu am simţit-o poate corect, repet, ura lor mi se pare artificială, fără mobil sau motiv, nu îi înţeleg cauza şi nu cred că e din cauza milei sau iubirii pe care eu le-am avut, chiar dacă ar fi fost aşa eu nu mă lepăd de ele). Oameni care spuneau că milă e mai bine să ai faţă de câini nu faţă de oameni, aşa cu ciudă poate pentru necazurile lor...nu are rost să vă mai recit poezia aceea absurdă despre bucata de pâine care oferită unui câine duce la recunoştinţă, iar la om nu. Oameni care spuneau răspicat că omul trebuie să se gândească numai la sine şi să îi lase pe alţii să se descurce cum pot, ca într-un fel de selecţie naturală. Dar mila este un sentiment nobil, profund uman şi nu trebuie ponegrită. Legea concurenţei în societate nu exclude posibilitatea unei inimi de a bate şi pentru alţii. Am întâlnit oameni care îşi bat joc pur şi simplu de cel care are milă pentru alţii, cum am fost şi eu...dar nu am cedat şi nu m-am preschimbat în fiară.Îi iert pe cei care au înţeles că mila nu este doar la Dzeu ci există şi trebuie să existe şi între noi. Dacă poţi şi înveţi să suporţi spinii aceia dureroşi pot creşte flori ale speranţei şi mai ales poţi întinde mai uşor o mână de ajutor...cu atât mai bine dacă mila are şi partea ei de iubire faţă de oameni. Mila nu exclude respectul faţă de sine, dimpotrivă, un om cred că este mai demn când are milă şi înţelegere faţă de alţii. Mila nu înseamnă doar grija faţă de lucruri mărunte, gingaşe ci şi capacitatea de a privi în faţă suferinţe mai mari, răni sângerânde sau purulente ale omenirii. Mila înseamnă şi să poţi privi adevărul în faţă cu dorinţa schimbării spre mai bine.
debut fulminant de gripa posibil :(
Durere musculara și astenie musculară gravă
durere în gât și tuse brusc, rinoree
durere de cap și amețeală, respiratie grea
Vă rog, dragii mei, să vă rugați pentru mine, mă voi ruga și eu. Poate se remite până dimineața. A inceput fenomenal de brusc la ora 1, deci poate sa treaca
eu am mai făcut gripă în 2013 și am stat vreo săptămână în spital și era aproape să nu mai pot respira
am mai făcut în 2018 și abia am ajuns o noapte în spital și m-au salvat că era așa rău și nu puteam respira deloc încât nu puteam merge nici la WC din pat. Mama s-a opus internării mele și atunci și medicii de pe salvare pur și simplu au mințit pe față, cum au făcut atâția alții de atâtea ori. Am avut norocul că tușeam așa rău încât m-au internat, o noapte.
Nu vreau să mor, dar problema e că toți vor să mor și poate și dvs. E o greșeală, jur.
Unii spun că au înțeles că eu am fost doar o femeie singură toată viața și nimeni nu m-a ajutat și nu a fost de partea mea și tocmai de aceea vor să mor.
Am luat un parasinus si un nurofen raceala si gripa plus vitamina C plus o simfonie de Mozart (Mozart e cel mai bun medic, Beethoven parca dupa el)
5 februarie 2020
Ieri seară, înainte să adorm am avut dureri mari de mușchi și articulații, tuse și durere în gât, dureri de ochi și cap (sinusuri frontale poate) și rinoree (am avut mai de mult timp) și amețeală. Respiram greu.
Azi m-am trezit la ora 2 și jumătate ziua, cu greu. Oboseala a persistat dar mai puțin rău și amețeala și ușoară durere de cap, dar starea mea e mult mai bună și nu mai îmi curge nasul. Mi-era teamă de gripă dar e posibil să treacă, mai ales că am luat medicamente cum am spus. Mulțumesc pentru urari de bine.
sâmbătă, 1 februarie 2020
viața mea socială, continuare 3
Continui povestirea.
Dupa moartea tatei, în anul in care am stat singură în continuare în blocul doi la "Perla"(pentru toți pare normal poate că eram mereu singură, fiindcă ei au ideea că eu eram nebună, așa spun toți) a fost foarte greu. Fratele mamei a venit și el o dată acolo și vorbea tare pe față că ”nu au gătat-o încă?” cu ideea nebunilor că trebuie să mă gate, să mă termine, ceea ce nu toți știu că înseamnă doar a omorî. Cei ca el și mama vorbesc tare lucruri rele față de bolnavii nedoriți în familie - cum ar fi paraliticii, cei în comă, așa zișii nebuni sau cei sau cu boli care împiedică vorbitul - fiindcă aparent în popor există mirajul că ei nu înțeleg nimic din ce în jurul lor, când, în realitate, ei înțeleg totul. Așa au făcut și cu mama Limpi, probabil cu tataia, cu mamaia, cu nașa, cu buna, cu mine. Dar eu eram tânără (34-35 ani) încă și nu voiam să mor. Aruncă injurii care dovedesc doar faptul că vor să le grăbească moartea și nu îi suportă pe cei ca mine, care nu înțeleg interesul familiei în acest sens. Normal că am înțeles, și am înțeles că dacă vorbesc o pățesc rău, dar eu nu am avut de ales și am făcut tot ce puteam face conform datoriei omului bun. Mi-a fost tare rău acolo de câteva ori, probabil datorită otrăvii. O dată a venit Francisca la mine, la ruga mea, altădată chiar mama, care m-a chinuit mai rău și a și lăsat gazul deschis la bucătărie și eu l-am închis (mai făcuse așa, absolut cert ea, nu eu). Cel mai rău a fost de Paști, când am simțit că mă sfârșesc odată cu lumânarea de pe masă și mama primea felicitări pe telefon, inclusiv de la un evreu care îi ura să fie fericită de la lumina care strălucește pe mormântul lui Cristos, ceea ce m-a șocat pe moment. În plus, la intersecția unde stăteam, era traficul tare încărcat, chiar pe 6 rânduri, cum nu fusese mai înainte, bară lângă bară și eu atunci nu știam că mă vânau pe mine, cum urmau să spună la intersecția unde am stat în blocul trei. Dar răul cerebral și trupesc pe stradă asupra mea fusese și înainte de moartea tatei, și eu nu aveam habar de ce. Nu a fost din cauza incidentului cu radio Europa, singura dată din viață când mi-am atins sexul, exact cum am povestit.
Abia la începutul lui 2007, când locuiam deja în blocul trei, am dat examen pentru un post de bibliotecar cu studii superioare la ASE, pe care l-am găsit prin oficiul forțelor de muncă sector 2, și am fost admisă. După ce mi-am pierdut locul de muncă, clar prin vina și abuzul celor de acolo, am fost desigur din nou acolo și am cerut să fiu înscrisă la șomaj sau în vreun program pentru handicapați - că aveau precis ceva de genul acesta, dar nu mai țin minte cum - și să obțin orice loc de muncă eventual și au refuzat, nu mai țin minte cu ce pretext. Oricum nu mi-au dat niciun ajutor de șomaj, nici temporar.
În anul 2005-2006 am reușit, prin efort intenționat, să slăbesc de la 92 de kg la sub 70 de kg. Chiar și medicul meu de familie, dna Pană Monica, m-a întrebat dacă am slăbit de la sine sau fiindcă am vrut așa și i-am explicat că da, eu am hotărât așa.
Voi continua imediat în aceeași postare, mai jos. De fapt mâine
Tot în anul 2005, în ultima parte, m-am lăsat de fumat și timp de 2 ani nu am fumat deloc. M-am reapucat de fumat la sfârșitul lui 2007 din cauza abuzurilor monstruoase și otrăvirii.
Voi povesti din nou, pe scurt despre anul petrecut ca angajată la ASE. Am început ”munca” pe 15 februarie, cu o zi înainte de ziua mea de naștere. Am intrat și m-am așezat într-un birou unde mi s-a spus să stau, ca intrusă încă din prima zi. Femeile de la birouri lucrau la calculatoare și una dintre angajate adusese bunătăți să servească de ziua ei de naștere. M-am gândit că așa era obiceiul locului și că voi lua și eu a doua zi ce voi putea să îi servesc pe noii mei colegi. Mă simțeam privită și orele au trecut greu.
A doua zi dl Iovanov, un fel de responsabil cu personalul, m-a dus la subsolul bibliotecii și mi-a dat un scaun vechi și un calculator scos din priză undeva în spatele bibliotecii și mi-a spus să stau acolo. Adică să stau singură și să nu fac nimic. Eu am scos la iveală pateurile și dulciurile pentru ziua mea și l-am invitat să servească. I-am spus că e ziua mea și el a răspuns imediat că îi pare rău, ceea ce era un lucru lipsit de politețe ca urare, chiar dacă se înțelegea clar că vrea să spună că îi pare rău că m-a dus atunci la subsolul clădirii. Mie întotdeauna mi-au displăcut locurile lipsite de lumină solară multă - acolo nu era deloc - neaerisite, îmbâcsite. Și mă deranjează neonul. O colegă cu ochelari de la sala de lectură Bran - nu mai știu cum o chema, a avut și ea ziua ei de naștere ori în aceeași zi cu mine, ori peste câteva zile. De la început acea colegă părea din categoria fete serioase și cuminți și sărace și mi-a plăcut de ea, dar se pare că ea de la început m-a respins. Întâmplător ea stătea în Colentina sau în Tei și venea cu mine cu troleibuzul pînă acasă la mine pe Moșilor. La un moment dat, ea, împreună cu alte femei din sala de lectură, unde am stat o vreme, mi-au făcut o înscenare într-un weekend, ca și cum voia să arate că nu sunt capabilă să muncesc ca ele la calculator, corect pentru împrumutul cărților, și avea o mutră tare acră, ca și cum era convinsă că eu sunt ceva rău și chiar a mormăit pe față ceva rău. Fusese doar o înscenare. Eu învățasem clasificarea zecimală și alte lucruri pe dinafară și am reușit să învăț repede cum să pun corect cărțile la raft, ceea ce mi s-a spus că e în atribuțiile mele. La scurt timp urma să fiu relocată la subsol definitiv. În altă zi a venit dintr-un birou Simona, o altă șefă de personal, și s-a repezit direct la mine fără să o simt când căutam locul corect pentru niște cărți cu autori și nume mai ciudate - dar sigur le-aș fi pus corect - și ea a intervenit autoritar să mă ghideze și să mă întrebe ce fac. Oricum, sala era mică și cu publicații puține și angajatele pierdeau vremea și erau multe. Cum mereu am fost un om bun, vă dați seama că eram fericită și că îmi plăcea de fiecare în parte. Era printre ele și o Ana mai tânără care făcea facultatea de biblioteconomie și era și o doamnă în vârstă, care s-a luat de mine cu vorbele ”poștărița Cristinel”, ceea ce mi-a adus aminte de Leon Zăgrean, care îmi spunea Cristinel. Am întrebat-o ce înseamnă acest lucru și mi-a spus că e vorba de un film de odinioară. Tot acea doamnă îmi spunea că ea consideră că nu e normal ca unii oameni să se căsătorească cu diferențe mari de vârstă între ei, cum au făcut unele cadre didactice din ASE, arătându-mi poza unui profesor. Eu tocmai aflasem la sfârșitul lui 2006 despre căsătoria lui Zăgrean Leon și numele soției lui, Ana-Maria. Acolo, la ASE, erau trei Ane-Marii parcă, așa cum mi s-au prezentat. Acolo, la ASE, erau trei Ane-Marii parcă, așa cum mi s-au prezentat. Una dintre ele era extrem de vulgară, o femeie urâtă la chip și cu vorba rea, gravidă, care aduna bărbații în jurul ei și vorbea oribil în timpul programului de lucru (ea a avut foarte puțin concediu prenatal). Odată am stat la masă cu ea la cantină și s-a gândit că e bine să își bată joc de mine cu vorbele cu voce tare ”dar ce delicat mănâncă doamna”. Eu eram slabă atunci, cum am povestit, ceea ce mă ajuta mult la mers și puteam face mai ușor curat și orice muncă fizică, având proteză destul de bună la picior. După ce a născut, Ana-Maria a venit la subsol într-o zi cu fetița.
În sala de lectură mai erau două tinere, Claudia și Nicoleta, care munceau mai mult la calculator. Una dintre ele a apărut o dată, după ani, la mine la colțul străzii, dar nu m-a văzut sau s-a făcut că nu mă vede. La fel și Iovanov, dacă nu mă înșel, într-o zi, la fel și fata serioasă cu ochelari. La scurt timp după ce m-am mutat în blocul trei, la intersecția unde locuiam - la Eminescu - au început să apară mereu oameni pe care îi cunoșteam, vecini din blocul unu cu figură acră, acești foști colegi de la ASE, Luiza Dona, fosta mea colegă de bancă și alții, în mod repetat. Odată cu ei veneau și mulți oameni necunoscuți, aglomerație de pietoni și mașini, cum nu era în mod normal. Acești oameni nu voiau să răspundă la salutul meu, ca și cum aveau ceva cu mine. A fost chiar și Irina, verișoara mea, și chiar și dl. Poenaru împreună cu soția o dată, de trei ori el, dacă mai țin minte bine. Cu el am reușit să schimb două-trei vorbe odată și ulterior am întâlnit-o acolo pe soția lui. Abia acum mă gândesc că ei or fi mințit că eu am greșit ceva, și eu de fapt nu greșisem nimic, ei erau cei care greșiseră, chiar mai mult decât am povestit. Eu singură mereu și fără gânduri rele sau greșite întotdeauna. Tot acolo, niște muncitori stradali s-au luat de mine într-o dimineață când mergeam la ASE, cu ideea ”du-te la muncă jigodie”, ca și cum credeau ceva rău despre mine, deși absolut sigur nu greșisem nimic toată viața, în afară de cele trei incidente o viață întreagă, care nu dovedeau nimic rău despre mine.
Voi continua povestirea mâine. Unii au avansat ipoteza că eu aș fi trăit toată viața într-o stare de stupoare, fiindcă nu puteam bănui ce au oamenii cu mine și de ce sunt ei agresivi. Nu e adevărat, nu am trăit niciun fel de stupoare niciodată, și aș dori să înțelegeți de ce, era imposibil și eu nu am făcut niciodată pe proasta sau pe nebuna.
Noapte bună.
Dupa moartea tatei, în anul in care am stat singură în continuare în blocul doi la "Perla"(pentru toți pare normal poate că eram mereu singură, fiindcă ei au ideea că eu eram nebună, așa spun toți) a fost foarte greu. Fratele mamei a venit și el o dată acolo și vorbea tare pe față că ”nu au gătat-o încă?” cu ideea nebunilor că trebuie să mă gate, să mă termine, ceea ce nu toți știu că înseamnă doar a omorî. Cei ca el și mama vorbesc tare lucruri rele față de bolnavii nedoriți în familie - cum ar fi paraliticii, cei în comă, așa zișii nebuni sau cei sau cu boli care împiedică vorbitul - fiindcă aparent în popor există mirajul că ei nu înțeleg nimic din ce în jurul lor, când, în realitate, ei înțeleg totul. Așa au făcut și cu mama Limpi, probabil cu tataia, cu mamaia, cu nașa, cu buna, cu mine. Dar eu eram tânără (34-35 ani) încă și nu voiam să mor. Aruncă injurii care dovedesc doar faptul că vor să le grăbească moartea și nu îi suportă pe cei ca mine, care nu înțeleg interesul familiei în acest sens. Normal că am înțeles, și am înțeles că dacă vorbesc o pățesc rău, dar eu nu am avut de ales și am făcut tot ce puteam face conform datoriei omului bun. Mi-a fost tare rău acolo de câteva ori, probabil datorită otrăvii. O dată a venit Francisca la mine, la ruga mea, altădată chiar mama, care m-a chinuit mai rău și a și lăsat gazul deschis la bucătărie și eu l-am închis (mai făcuse așa, absolut cert ea, nu eu). Cel mai rău a fost de Paști, când am simțit că mă sfârșesc odată cu lumânarea de pe masă și mama primea felicitări pe telefon, inclusiv de la un evreu care îi ura să fie fericită de la lumina care strălucește pe mormântul lui Cristos, ceea ce m-a șocat pe moment. În plus, la intersecția unde stăteam, era traficul tare încărcat, chiar pe 6 rânduri, cum nu fusese mai înainte, bară lângă bară și eu atunci nu știam că mă vânau pe mine, cum urmau să spună la intersecția unde am stat în blocul trei. Dar răul cerebral și trupesc pe stradă asupra mea fusese și înainte de moartea tatei, și eu nu aveam habar de ce. Nu a fost din cauza incidentului cu radio Europa, singura dată din viață când mi-am atins sexul, exact cum am povestit.
Abia la începutul lui 2007, când locuiam deja în blocul trei, am dat examen pentru un post de bibliotecar cu studii superioare la ASE, pe care l-am găsit prin oficiul forțelor de muncă sector 2, și am fost admisă. După ce mi-am pierdut locul de muncă, clar prin vina și abuzul celor de acolo, am fost desigur din nou acolo și am cerut să fiu înscrisă la șomaj sau în vreun program pentru handicapați - că aveau precis ceva de genul acesta, dar nu mai țin minte cum - și să obțin orice loc de muncă eventual și au refuzat, nu mai țin minte cu ce pretext. Oricum nu mi-au dat niciun ajutor de șomaj, nici temporar.
În anul 2005-2006 am reușit, prin efort intenționat, să slăbesc de la 92 de kg la sub 70 de kg. Chiar și medicul meu de familie, dna Pană Monica, m-a întrebat dacă am slăbit de la sine sau fiindcă am vrut așa și i-am explicat că da, eu am hotărât așa.
Voi continua imediat în aceeași postare, mai jos. De fapt mâine
Tot în anul 2005, în ultima parte, m-am lăsat de fumat și timp de 2 ani nu am fumat deloc. M-am reapucat de fumat la sfârșitul lui 2007 din cauza abuzurilor monstruoase și otrăvirii.
Voi povesti din nou, pe scurt despre anul petrecut ca angajată la ASE. Am început ”munca” pe 15 februarie, cu o zi înainte de ziua mea de naștere. Am intrat și m-am așezat într-un birou unde mi s-a spus să stau, ca intrusă încă din prima zi. Femeile de la birouri lucrau la calculatoare și una dintre angajate adusese bunătăți să servească de ziua ei de naștere. M-am gândit că așa era obiceiul locului și că voi lua și eu a doua zi ce voi putea să îi servesc pe noii mei colegi. Mă simțeam privită și orele au trecut greu.
A doua zi dl Iovanov, un fel de responsabil cu personalul, m-a dus la subsolul bibliotecii și mi-a dat un scaun vechi și un calculator scos din priză undeva în spatele bibliotecii și mi-a spus să stau acolo. Adică să stau singură și să nu fac nimic. Eu am scos la iveală pateurile și dulciurile pentru ziua mea și l-am invitat să servească. I-am spus că e ziua mea și el a răspuns imediat că îi pare rău, ceea ce era un lucru lipsit de politețe ca urare, chiar dacă se înțelegea clar că vrea să spună că îi pare rău că m-a dus atunci la subsolul clădirii. Mie întotdeauna mi-au displăcut locurile lipsite de lumină solară multă - acolo nu era deloc - neaerisite, îmbâcsite. Și mă deranjează neonul. O colegă cu ochelari de la sala de lectură Bran - nu mai știu cum o chema, a avut și ea ziua ei de naștere ori în aceeași zi cu mine, ori peste câteva zile. De la început acea colegă părea din categoria fete serioase și cuminți și sărace și mi-a plăcut de ea, dar se pare că ea de la început m-a respins. Întâmplător ea stătea în Colentina sau în Tei și venea cu mine cu troleibuzul pînă acasă la mine pe Moșilor. La un moment dat, ea, împreună cu alte femei din sala de lectură, unde am stat o vreme, mi-au făcut o înscenare într-un weekend, ca și cum voia să arate că nu sunt capabilă să muncesc ca ele la calculator, corect pentru împrumutul cărților, și avea o mutră tare acră, ca și cum era convinsă că eu sunt ceva rău și chiar a mormăit pe față ceva rău. Fusese doar o înscenare. Eu învățasem clasificarea zecimală și alte lucruri pe dinafară și am reușit să învăț repede cum să pun corect cărțile la raft, ceea ce mi s-a spus că e în atribuțiile mele. La scurt timp urma să fiu relocată la subsol definitiv. În altă zi a venit dintr-un birou Simona, o altă șefă de personal, și s-a repezit direct la mine fără să o simt când căutam locul corect pentru niște cărți cu autori și nume mai ciudate - dar sigur le-aș fi pus corect - și ea a intervenit autoritar să mă ghideze și să mă întrebe ce fac. Oricum, sala era mică și cu publicații puține și angajatele pierdeau vremea și erau multe. Cum mereu am fost un om bun, vă dați seama că eram fericită și că îmi plăcea de fiecare în parte. Era printre ele și o Ana mai tânără care făcea facultatea de biblioteconomie și era și o doamnă în vârstă, care s-a luat de mine cu vorbele ”poștărița Cristinel”, ceea ce mi-a adus aminte de Leon Zăgrean, care îmi spunea Cristinel. Am întrebat-o ce înseamnă acest lucru și mi-a spus că e vorba de un film de odinioară. Tot acea doamnă îmi spunea că ea consideră că nu e normal ca unii oameni să se căsătorească cu diferențe mari de vârstă între ei, cum au făcut unele cadre didactice din ASE, arătându-mi poza unui profesor. Eu tocmai aflasem la sfârșitul lui 2006 despre căsătoria lui Zăgrean Leon și numele soției lui, Ana-Maria. Acolo, la ASE, erau trei Ane-Marii parcă, așa cum mi s-au prezentat. Acolo, la ASE, erau trei Ane-Marii parcă, așa cum mi s-au prezentat. Una dintre ele era extrem de vulgară, o femeie urâtă la chip și cu vorba rea, gravidă, care aduna bărbații în jurul ei și vorbea oribil în timpul programului de lucru (ea a avut foarte puțin concediu prenatal). Odată am stat la masă cu ea la cantină și s-a gândit că e bine să își bată joc de mine cu vorbele cu voce tare ”dar ce delicat mănâncă doamna”. Eu eram slabă atunci, cum am povestit, ceea ce mă ajuta mult la mers și puteam face mai ușor curat și orice muncă fizică, având proteză destul de bună la picior. După ce a născut, Ana-Maria a venit la subsol într-o zi cu fetița.
În sala de lectură mai erau două tinere, Claudia și Nicoleta, care munceau mai mult la calculator. Una dintre ele a apărut o dată, după ani, la mine la colțul străzii, dar nu m-a văzut sau s-a făcut că nu mă vede. La fel și Iovanov, dacă nu mă înșel, într-o zi, la fel și fata serioasă cu ochelari. La scurt timp după ce m-am mutat în blocul trei, la intersecția unde locuiam - la Eminescu - au început să apară mereu oameni pe care îi cunoșteam, vecini din blocul unu cu figură acră, acești foști colegi de la ASE, Luiza Dona, fosta mea colegă de bancă și alții, în mod repetat. Odată cu ei veneau și mulți oameni necunoscuți, aglomerație de pietoni și mașini, cum nu era în mod normal. Acești oameni nu voiau să răspundă la salutul meu, ca și cum aveau ceva cu mine. A fost chiar și Irina, verișoara mea, și chiar și dl. Poenaru împreună cu soția o dată, de trei ori el, dacă mai țin minte bine. Cu el am reușit să schimb două-trei vorbe odată și ulterior am întâlnit-o acolo pe soția lui. Abia acum mă gândesc că ei or fi mințit că eu am greșit ceva, și eu de fapt nu greșisem nimic, ei erau cei care greșiseră, chiar mai mult decât am povestit. Eu singură mereu și fără gânduri rele sau greșite întotdeauna. Tot acolo, niște muncitori stradali s-au luat de mine într-o dimineață când mergeam la ASE, cu ideea ”du-te la muncă jigodie”, ca și cum credeau ceva rău despre mine, deși absolut sigur nu greșisem nimic toată viața, în afară de cele trei incidente o viață întreagă, care nu dovedeau nimic rău despre mine.
Voi continua povestirea mâine. Unii au avansat ipoteza că eu aș fi trăit toată viața într-o stare de stupoare, fiindcă nu puteam bănui ce au oamenii cu mine și de ce sunt ei agresivi. Nu e adevărat, nu am trăit niciun fel de stupoare niciodată, și aș dori să înțelegeți de ce, era imposibil și eu nu am făcut niciodată pe proasta sau pe nebuna.
Noapte bună.
1 februarie 2020
Ei spun că mama mea nu e nebună, ci e o femeie extrem de rea, în așa măsură încât lumea a crezut mereu invers, că eu sunt răul și nebunia, nu mama. Exact cum îmi spunea mama în 1984-1985.
În engleză intră mereu peste mine cu ideea că ar fi o nenorocire dacă lumea ar înțelege adevărul despre mine, dar nu au dreptate.
Normal că am realizat că proștii pot crede minciunile mamei mele dacă eu spun adevărul, dar m-au obligat să spun totul, mai am puțin de terminat din firul poveștii. Ei spun că idioții au fost mințiți ca la carte și cred totul exact invers decât am spus eu, dar cei inteligenți știu că e clar că am spus numai adevărul cu corectitudine perfectă.
Normal că nu am avut probleme psihice datorită urii degenerate a părinților față de mine, dar ei spun că idioții cred orbește, fiindcă așa li s-a spus, că tocmai faptul că am scris adevărul e boală psihică, sau că eu aș fi bolnavă încontinuu din 1984, delirând sau interpretând greșit faptele de ură și violență ale părinților mei. Sau mințind, fiind mitomană etc.
Au recunoscut ceea ce am spus și eu - anume că m-au izolat cu forța ca să poată să mintă despre mine să îi creadă proștii și să mă omoare. Era foarte simplu de dovedit că tot ce am scris pe blog e adevărul curat și că nu e altul. Era foarte simplu de dovedit și inteligența mea superioară și luciditatea curată și caracterul frumos, chiar perfect, dar nu au vrut. Ei spun că oamenii mereu fac aceeași greșeală monstruoasă - că mereu aruncă la gunoi și omoară binele, de dragul unor minciuni scabroase. Am încercat mereu să fiu acceptată, să am dreptul la muncă și la studii sau măcar cea mai mică relație cu alte persoane, măcar câteva cuvinte, dar m-au refuzat mereu, la fel ca dvs, cei de pe facebook, deși eram evident un om de încredere, fără patologie psihică, inteligentă și bună. Puteam dovedi clar cu dovezi clare și explica clar absolut tot ce am notat pe blogul meu.
La un moment dat erau unii care sugerau un fapt fantastic despre care nu știu nimic, nu știu dacă există sau nu - ei spuneau că unii oameni pot citi memoria mea direct din creierul meu, ca pe un film, și că unii chiar asta au făcut și că s-au îngrozit când au văzut că am dreptate 100% și s-au cutremurat când au înțeles că sunt nevinovată în cele mai mici detalii și că părinții mă masacrau monstruos fiind scelerați etc. sau toată batjocura lumii în detaliu, deși nu am greșit nimnic. Alții sugerau că creierul meu a fost maltratat tocmai pentru a șterge dovezile, amintirile clare și adevărate, care îi puteau compromite pe unii dintre oamenii răi care mi-au făcut răul.
Eu știu un singur lucru despre abilitățile lor - unii dintre ei pot citi gândurile omului, oricât de profunde, complexe și întrutotul neverbalizate, neimaginate. Este vorba de gândirea mea profundă, care încă nu apare pe ecranul mintal sau în vorbe, subliniez, nu apare încă nici în gând. Și erau precis gândurile mele, nu era creierul meu stimulat dinadins de unii în anumite arii sau neuroni. Ei bine, ei pot citi acele gînduri profunde, nu ei le provoacă, au spus de mai multe ori că oamenii cred că eu sunt manipulată în întregime ca un computer, fiindcă li s-au spus minciuni și aberații ce nu pot fi dovedite despre așa ceva, dar de fapt eu gândesc liber și fac numai ce vreau eu.
Cei care au citit povestea vieții mele poate își amintesc că unii mereu spuneau că vor să mă omoare și să mușamalizeze totul, ceea ce e foarte simplu de făcut, eu fiind total singură.
În apropierea locuinței mele e și o clădire cu numele Depozitul de mușama, ceea ce, vă spun sigur, este legat și de viața mea. Toate cuvintele și cărțile din jurul meu sunt aliniate de mult la evenimentele din viața mea, eu pur și simplu am fost singură mereu și nu aveam cum să reușesc să creez sau să muncesc ceva, fiindu-mi interzis, altfel am înțeles totul de mult - dar nu am reușit să înrâuresc pozitiv soarta mea, adică opiniile celorlalți despre mine, dar eu am fost un om foarte pozitiv. În permanență am gândit și simțit frumos despre lume și poate de aceea am trăit într-o stare de grație, dar din păcate nu am avut cum să fructific energia mea ”pozitivă” în ceva util, faptic, deși eram în stare pas cu pas, dar nu m-au acceptat în societate fiindcă în câțiva ani de muncă și studii aș fi reușit sigur să clădesc ceva. Ceilalți au lovit încontinuu, fiindcă aveau impresia că eu, prin ceea ce înțelegeam datorită propriului intelect și prin munca mea individuală, aș fi deasupra lor - așa spuneau mereu - și loveau mereu să mă ”dea jos” în iluzia lor și eu chipurile mă ridicam mereu doar fiindcă eram un om bun și inteligent și nu mă înșelasem niciodată.
Din când în când intră și unii în franceză, cu gândul că e vorba de un caz foarte, foarte grav, de crimă. Poate mama e aceasta. Unii tot repetă că mama mea i-a păcălit absolut pe toți.
În engleză intră mereu peste mine cu ideea că ar fi o nenorocire dacă lumea ar înțelege adevărul despre mine, dar nu au dreptate.
Normal că am realizat că proștii pot crede minciunile mamei mele dacă eu spun adevărul, dar m-au obligat să spun totul, mai am puțin de terminat din firul poveștii. Ei spun că idioții au fost mințiți ca la carte și cred totul exact invers decât am spus eu, dar cei inteligenți știu că e clar că am spus numai adevărul cu corectitudine perfectă.
Normal că nu am avut probleme psihice datorită urii degenerate a părinților față de mine, dar ei spun că idioții cred orbește, fiindcă așa li s-a spus, că tocmai faptul că am scris adevărul e boală psihică, sau că eu aș fi bolnavă încontinuu din 1984, delirând sau interpretând greșit faptele de ură și violență ale părinților mei. Sau mințind, fiind mitomană etc.
Au recunoscut ceea ce am spus și eu - anume că m-au izolat cu forța ca să poată să mintă despre mine să îi creadă proștii și să mă omoare. Era foarte simplu de dovedit că tot ce am scris pe blog e adevărul curat și că nu e altul. Era foarte simplu de dovedit și inteligența mea superioară și luciditatea curată și caracterul frumos, chiar perfect, dar nu au vrut. Ei spun că oamenii mereu fac aceeași greșeală monstruoasă - că mereu aruncă la gunoi și omoară binele, de dragul unor minciuni scabroase. Am încercat mereu să fiu acceptată, să am dreptul la muncă și la studii sau măcar cea mai mică relație cu alte persoane, măcar câteva cuvinte, dar m-au refuzat mereu, la fel ca dvs, cei de pe facebook, deși eram evident un om de încredere, fără patologie psihică, inteligentă și bună. Puteam dovedi clar cu dovezi clare și explica clar absolut tot ce am notat pe blogul meu.
La un moment dat erau unii care sugerau un fapt fantastic despre care nu știu nimic, nu știu dacă există sau nu - ei spuneau că unii oameni pot citi memoria mea direct din creierul meu, ca pe un film, și că unii chiar asta au făcut și că s-au îngrozit când au văzut că am dreptate 100% și s-au cutremurat când au înțeles că sunt nevinovată în cele mai mici detalii și că părinții mă masacrau monstruos fiind scelerați etc. sau toată batjocura lumii în detaliu, deși nu am greșit nimnic. Alții sugerau că creierul meu a fost maltratat tocmai pentru a șterge dovezile, amintirile clare și adevărate, care îi puteau compromite pe unii dintre oamenii răi care mi-au făcut răul.
Eu știu un singur lucru despre abilitățile lor - unii dintre ei pot citi gândurile omului, oricât de profunde, complexe și întrutotul neverbalizate, neimaginate. Este vorba de gândirea mea profundă, care încă nu apare pe ecranul mintal sau în vorbe, subliniez, nu apare încă nici în gând. Și erau precis gândurile mele, nu era creierul meu stimulat dinadins de unii în anumite arii sau neuroni. Ei bine, ei pot citi acele gînduri profunde, nu ei le provoacă, au spus de mai multe ori că oamenii cred că eu sunt manipulată în întregime ca un computer, fiindcă li s-au spus minciuni și aberații ce nu pot fi dovedite despre așa ceva, dar de fapt eu gândesc liber și fac numai ce vreau eu.
Cei care au citit povestea vieții mele poate își amintesc că unii mereu spuneau că vor să mă omoare și să mușamalizeze totul, ceea ce e foarte simplu de făcut, eu fiind total singură.
În apropierea locuinței mele e și o clădire cu numele Depozitul de mușama, ceea ce, vă spun sigur, este legat și de viața mea. Toate cuvintele și cărțile din jurul meu sunt aliniate de mult la evenimentele din viața mea, eu pur și simplu am fost singură mereu și nu aveam cum să reușesc să creez sau să muncesc ceva, fiindu-mi interzis, altfel am înțeles totul de mult - dar nu am reușit să înrâuresc pozitiv soarta mea, adică opiniile celorlalți despre mine, dar eu am fost un om foarte pozitiv. În permanență am gândit și simțit frumos despre lume și poate de aceea am trăit într-o stare de grație, dar din păcate nu am avut cum să fructific energia mea ”pozitivă” în ceva util, faptic, deși eram în stare pas cu pas, dar nu m-au acceptat în societate fiindcă în câțiva ani de muncă și studii aș fi reușit sigur să clădesc ceva. Ceilalți au lovit încontinuu, fiindcă aveau impresia că eu, prin ceea ce înțelegeam datorită propriului intelect și prin munca mea individuală, aș fi deasupra lor - așa spuneau mereu - și loveau mereu să mă ”dea jos” în iluzia lor și eu chipurile mă ridicam mereu doar fiindcă eram un om bun și inteligent și nu mă înșelasem niciodată.
Din când în când intră și unii în franceză, cu gândul că e vorba de un caz foarte, foarte grav, de crimă. Poate mama e aceasta. Unii tot repetă că mama mea i-a păcălit absolut pe toți.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postare prezentată
Ultima parte – CONCLUZII - enumerare
Concluzii, partea 1 Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în li...