viața socială continuare 5

Azi, 8 februarie 2020 continui povestirea

La începutul angajării mele la ASE mi-au dat un salariu de 700 de lei, fiind răspândită ideea că acela era salariul minim pe economie sau minim pentru angajați cu studii superioare. Oricum era o greșeală, ceea ce am aflat la servicul de personal, ar fi trebuit să fie mai mare, dar nu mi s-a dat. Acesta a fost primul ”abuz” de acest gen. Poate chiar era abuz. Probabil datorită muncii mele de femeie de serviciu acolo au intrat unii peste mintea mea de mai multe ori cu ideea că eu sunt într-un program de reeducare, ceea ce era absurd, ca și ideea că eram condamnată la moarte, findcă nu greșisem nimic toată viața. Alții intrau cu ideea că ”i-au dat 12 ani” sau ”i-au dat 18 ani” etc., ca și cum credeau că eram condamnată la închisoare, când, în realitate, erau deja 23 de ani de când eram izolată și închisă și fără drepturi.

La început mi-au spus că salariul se va mări, dar nu a fost așa. Mi-au mai spus că va trebui să susțin un concurs peste câteva luni pentru promovare, dar mie nu mi s-a permis acest lucru, deși unele persoane care fuseseră angajate odată cu mine au susținut acel concurs, inclusiv un tânăr care tăia frunza la câini, jucându-se pe calculator, căci lui i s-a dat un calculator într-un birou. El părea destul de netot și era genul ”miștocar”, lipsit de politețe față de mine, ceea ce probabil vi se pare normal, fiindcă toți se purtau așa cu mine, sau fiindcă credeți că eram sau sunt nebună. Am întrebat când și dacă voi susține și eu concursul cum mi s-a spus la început și ”șefa” Simona mi-a spus că mai am de așteptat vreun an sau așa ceva. În ce privește pensia, ne-au obligat să ne mutăm la Raiffaisen Bank cu cotizațiile, un fel de pensie privată și așa a trebuit să fac.

La un moment dat, datorită problemelor cu mama (discuții interminabile pe care le creau ea și cu Lili Stoicescu despre moștenire, deși eu nu aveam nimic cu ele și nu eu mă enervam din senin, ci mama) am încercat să răresc întâlnirile cu mama, care îmi făceau rău. Aveam destui bani ca să trăiesc independentă, fiindcă aveam, împreună cu mama, 600 de euro chirie de la un chinez care închiriase apartamentul nostru de 4 camere de pe Moșilor, din care eu luam o jumătate (300 de euro) și mai aveam și salariul. Pe vremea aceea chiriile erau mari, ulterior au scăzut la mai puțin de jumătate. Mama mă chinuia foarte mult și la un moment dat nu i-am mai răspuns la telefon și la sonerie. Este posibil ca și atunci ea să îi fi păcălit pe alții să creadă răul tot despre mine, prin montarea unor ”discuții” cum le zice ea, agresive și absurde, la care eu nu luam parte și încercam degeaba să fiu împăciuitoare, să o liniștesc. Văzând că nu mai vreau să vorbesc cu ea, mama a venit la ASE în timpul programului de lucru, împreună cu fina ei Angelica, cea care a fost martoră și când mama țipa la mine cu ideea că eu o las pe drumuri și fără bani după moartea tatei, când de fapt ea era cea care îmi ciupise din moștenire, dar eu nu am făcut scandal.

După mai multă vreme de atunci am aflat că s-a făcut un serial numit ”Biliotecarii”, dar nu am vizionat niciun episod. Poate că eu am aspirat mai multe cărți decât celelalte colege, fiindcă de vreo două-trei ori am rămas fără Aura care mă ajuta și am aspirat singură, inclusiv cărți cu autorul Nicolae Ceaușescu și despre el, care nu fuseseră scoase după Revoluție de acolo. În aceeași perioadă a venit o femeie tânără să fotografieze cărțile vechi din subsol, nu știu de ce. În latura bibliotecii unde erau cărțile lui Ceaușescu (pe vremea aceea nu înțelesesem încă faptul că de fapt toate lucrurile sunt legate între ele toponimic și topografic și totodată de memoria și conștiința omului și că nimic nu e haotic sau întâmplător) am fost chemată de o colegă de la birouri cu accent moldovenesc să îi dictez indicativi ai cărților din rafturile din acea zonă, în timp ce ea îi nota, fiindcă zicea că îi este mai ușor așa. Oricum era mai bine decât aspiratul și eram bucuroasă că mi s-a acordat puțină încredere, dar nu a durat mult acest lucru, numai de 2-3 ori. Femeia aceea avea vorba ascuțită și îmi povestea despre sinuciderea unei rude - bărbat - exact pe 26 ianuarie, ziua lui Ceaușescu de naștere. Bibliotecarii de la birourile de sus s-au mutat la un moment dat la două birouri improvizate la subsol, și eu nu am fost acceptată, fiind obligată să stau fără să fac absolut nimic opt ore pe zi, ceea ce era dificil și foarte obositor, după ce s-a terminat aspirarea cărților. Am rugat-o pe Simona să îmi dea ceva, orice de lucru și ea mi-a răspuns în derâdere arătându-mi o cârpă de praf cu ideea că aș putea să șterg praful pe ici pe colo, când de fapt nu era încă praf vizibil nicăieri. În ochii ei sclipeau lacrimi, nu știu de ce, dar evident Simona era genul dur doar la suprafață.

Printre cele care lucrau la birouri era și Lavinia, și ea gravidă, ca și Ana-Maria cea vulgară. A fost o poveste ciudată în care Lavinia stătea de vorbă cu altă colegă și vorbeau despre nu știu ce bacterie, care ar fi fost de fapt graviditatea ei. Lavinia era pentru mine cea mai bună dintre toate colegele, cea care a vorbit cel mai frumos cu mine, dar parcă avea un fel de milă crezând eventual că eram nebună, dar nu știu sigur. Numele ei amintește, în afară de povestea Romei antice, abia acum de pseudonimul ales de Cristian Galeriu pe facebook, anume Cristi Lavin - am găsit întâmplător acest lucru mai demult. Sau lavinele de zăpadă, că oricum a nins de curând. Într-o vreme, ”lucrând” la subsol, era stabilită o jumătate de oră parcă de pauză de masă și de multe ori am ieșit la Piața Romană la aer. Ulterior pauza a fost desființată. Într-una din plimbările mele m-am întâlnit cu Cristian Galeriu în apropiere. Era îmbrăcat ca homosexual și asta spunea el că este - se înțelegea că e un fel de gigolo și chiar și el știa despre filmul acela ”un gigolo de doi bani” pe care îl văzusem tot pe bulevard, la Patria sau la Scala, fiind vorba de o femeie tânără cu piciorul amputat, care se mărită cu acel gigolo. Era înainte să îmi pierd piciorul și ulterior, la cinema Studio, mai aproape de Romană, am văzut cu mama filmul urât cu aceeași actriță din filmul anterior, care era de data asta o stea, o creatură fantastică ce cădea din cer și apoi era vânată ca să fie omorâtă de trei vrăjitoare ce voiau să îi mănânce inima ca să întinerească și să aibă puteri magice. Tânărul care o salvează era foarte asemănător cu viitorul meu chiriaș Florin, care a fost cadru didactic la UMF din București. Dar, povesteam despre Cristi. Avea o locuință cu mobilă mare și grea într-o casă aproape de ASE și și mai apoi povestea că el le arată pumnul băieților militari din apropiere dacă îl deranjează. La început, eu i-am povestit lui Cristi o parte din întâmplările de la ASE și el chicotea uneori ca atunci când era tânăr (îl cunoscusem la începutul anilor 90, prin Luiza Dona). De exemplu el a interpretat drept semn de lesbianism faptul că două colege de la ASE - Emilia și încă una brunetă și grasă) se închiseseră singure într-o cameră și când aveam nevoie de ele a trebuit să bat mult timp la ușă și Emilia a ieșit ciufulită, ca și cum dormise acolo. Cristi mai spunea că el se bucură dacă e răzbunat prin inundații de faptele rele ale oamenilor asupra lui. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că Cristi, ca și toți ceilalți, a aruncat răul asupra mea, astfel încât lumea mă credea pe mine rea și răzbunătoare, deși eram puritatea întruchipată și o creatură angelică. Cristi spunea că nu prea are bani dar că, după moartea tatălui lui, va moșteni suficient și îi va merge bine. Nu știu sigur, dar oricum și el m-a lovit. La început nu vorbea urât, dar, după un timp, a început să îmi arunce constant la telefon vorbe porcoase de toate felurile, până când, chiar fiind eu complet singură, am reușit să renunț la dialogul cu el. El chiar a apărut și el tot la intersecția de pe Moșilor unde locuiam într-o zi, fără să mă ”vadă”. Spunea că scrie o carte despre vindecarea schizofreniei și că el este schizofren fără să fi fost diagnosticat. Abia de vreo câteva zile m-am gândit că cei care veneau la intersecție mințeau că eu aș fi greșit față de ei, când în realitate ei mințeau și unii spuneau că de fapt au spus tot ce s-a întâmplat exact pe dos decât a fost.

După ce l-am întâlnit pe Cristi, i-am scris câteva mail-uri despre povestea vieții mele - ce era esențial, din motive pe care le puteți înțelege, fiind singură de mulți ani, chinuită, torturată, otrăvită, cum voi reminti din nou în mod clar. El nu mi-a răspuns, fapt pentru care eu am continuat să scriu povestea vieții mele pe mailul meu, doar pentru mine însămi, în mod organizat, adică pe teme sau capitole, nu în oridnea în care lucrurile s-au petrecut în timp. Acest lucru mi-a luat vreo doi ani, scrisorile mele fără adresă fiind încă în mailul meu, nepublicate. Azi sau mâine le voi copia în calculator. Cea ce e scris acolo este tot ceea ce am scris ulterior pe blog din 2012, dar e mai succint acolo. O parte le-am copiat direct pe blog, de curând de exemplu meditația mea asupra milei ca sentiment omenesc. Când le-am scris a fost înfiorător, foarte obositor pentru corp, nu pentru psihic, fiindcă se pare că unii oameni răi urmăreau ce scriam eu și posibil legau de politică viața mea, deși viața mea a fost complet apolitică. Chiar și Cristi povestea în tinerețe că el a avut probleme legate de politică cu părinții lui medici, care au vrut eventual să îl închidă la spitalul de psihiatrie, dar s-au răzgândit. În timp ce scriam erau unii care sugerau că ei erau de la serviciile secrete. Vorbeau și în engleză și în română, ca și cum urmăreau ce notam eu. Am fost tare chinuită dar, fiind încă tânără, am reușit să scriu exact adevărul, fără distorsiuni, dar fără să îmi treacă prin cap să scriu în word sau să copiez în calculator. Cei răi ștergeau ce nu le plăcea mereu, zi de zi, uneori dispăreau brusc scrisori întregi și eu o luam de la capăt, repetam tot ce scrisesem deja, scriind tot numai și numai adevărul. Încă de atunci aveau ideea că oamenii au fost mințiți mereu despre mine. Acum sunt 120-122 scrisori pe mailul meu. În final le-am tras la imprimantă și există la mine într-un dulap, dacă nu le-au luat vecinii.

Înainte de a continua povestirea despre ASE, notez ce s-a întâmplat fizic asupra mea acasă, zi de zi atunci. Eram monstruos de tot violată sexual aproape zilnic de la distanță - adică simptomul de tulburare sexuală pentru care mă închiseseră la spital. Dar mult mai monstruos. În plus, eram monstruos chinuită cerebral de la distanță, tot zi de zi. Aveam diverse simptome digestive oribile etc. Oftam câteodată din rărunchi ore în șir. Mă înțepa inima. Etc. Adică inuman f_tă, cum spun ei, ceea ce mă obliga să scriu povestirea mai departe, cât puteam de repede. Abia la sfârșitul lui 2007 am început să fumez din nou. Moldoveanca de la ASE, fumătoare, văzând că eu nu fumez, mi-a povestit că ea mereu se lasă de fumat pentru perioade lungi și se apucă din nou. Gândurile unora asupra minții mele continuau să fie numai de ură și de moarte, încă de la început cu ideea lor interminabilă că trebuie să mă omoare ca să ascundă adevărul. De-a lungul anului 2007, cel mai rău de fapt, care s-a prelungit și în 2008-2010, au existat 6-7 etape distincte de tortură asupra mea, diferite între ele, dar nu le mai pot povesti cum au fost. Oricum, cei care mă atacau au fost în cele trei limbi știute de mine și cei mai răi atunci au fost cei în limba engleză. Cei în franceză au fost mai puțin timp, vreo lună-două și mai blânzi în cuvinte. Cei în română tot extrem de răi cu invenții și aberații oribile. În 2007 m-am apucat și să scriu poezii, nu doar povestea vieții, făceam curat des singură, făceam mâncare, ceva gimnastică și plimbări, mă întâlneam cu Ibi Nicolau, făceam des baie și chiar și citeam destul, fiindcă atunci aveam încă toată energia tinereții. M-am internat o dată la psihiatrie în 2007, tot la Căpraru, nume care îmi amintește de bunicu și căprarii (caporalii) lui din război, de tata care spunea că e de la capre, de exercițiul de dicție cu capra calcă piatra din copilărie. Dna Căpraru m-a externat și dispensarizat în 2007 la policlinica Vitan, la dna Cârlig Raisa, tot cu accent moldovenesc. Am mai fost internată inconștientă, în urma otrăvirii puternice, în 2016, și pusă apoi la perfuzii. Spre sfârșitul lui 2007 au intrat în engleză cu ”greetings from...” numind diverse țări, ca și cum aveau ceva cu mine, dar eu nu știu cine erau aceia. Nu am delirat toată viața deloc.

La sfârșitul anului au spus că eu sunt binele, dar ei trebuie să mă susțină fiindcă am fost monstruos masacrată tot anul, dar am reușit iar să ies la lumină, după care m-au distrus cu armata. (?) Aceia numiți de ei armata erau doi bărbați care intraseră peste mintea mea cu diverse idei oribile și au fost singurii care m-au păcălit să privesc pe fereastră că îi voi vedea și așa am făcut, singura dată în viața mea și erau doi bărbați necunoscuți în fața blocului.

Acum au intrat unii care spun că eu nu am avut delir în sens clasic, dar au delirat alții asupra mea, ceea ce e același lucru. Voi continua aici povestirea cu ASEul.
imediat urmarea