viața mea socială, continuare 3

Continui povestirea.
Dupa moartea tatei, în anul in care am stat singură în continuare în blocul doi la "Perla"(pentru toți pare normal poate că eram mereu singură, fiindcă ei au ideea că eu eram nebună, așa spun toți) a fost foarte greu. Fratele mamei a venit și el o dată acolo și vorbea tare pe față că ”nu au gătat-o încă?” cu ideea nebunilor că trebuie să mă gate, să mă termine, ceea ce nu toți știu că înseamnă doar a omorî. Cei ca el și mama vorbesc tare lucruri rele față de bolnavii nedoriți în familie - cum ar fi paraliticii, cei în comă, așa zișii nebuni sau cei sau cu boli care împiedică vorbitul - fiindcă aparent în popor există mirajul că ei nu înțeleg nimic din ce în jurul lor, când, în realitate, ei înțeleg totul. Așa au făcut și cu mama Limpi, probabil cu tataia, cu mamaia, cu nașa, cu buna, cu mine. Dar eu eram tânără (34-35 ani) încă și nu voiam să mor. Aruncă injurii care dovedesc doar faptul că vor să le grăbească moartea și nu îi suportă pe cei ca mine, care nu înțeleg interesul familiei în acest sens. Normal că am înțeles, și am înțeles că dacă vorbesc o pățesc rău, dar eu nu am avut de ales și am făcut tot ce puteam face conform datoriei omului bun. Mi-a fost tare rău acolo de câteva ori, probabil datorită otrăvii. O dată a venit Francisca la mine, la ruga mea, altădată chiar mama, care m-a chinuit mai rău și a și lăsat gazul deschis la bucătărie și eu l-am închis (mai făcuse așa, absolut cert ea, nu eu). Cel mai rău a fost de Paști, când am simțit că mă sfârșesc odată cu lumânarea de pe masă și mama primea felicitări pe telefon, inclusiv de la un evreu care îi ura să fie fericită de la lumina care strălucește pe mormântul lui Cristos, ceea ce m-a șocat pe moment. În plus, la intersecția unde stăteam, era traficul tare încărcat, chiar pe 6 rânduri, cum nu fusese mai înainte, bară lângă bară și eu atunci nu știam că mă vânau pe mine, cum urmau să spună la intersecția unde am stat în blocul trei. Dar răul cerebral și trupesc pe stradă asupra mea fusese și înainte de moartea tatei, și eu nu aveam habar de ce. Nu a fost din cauza incidentului cu radio Europa, singura dată din viață când mi-am atins sexul, exact cum am povestit.

Abia la începutul lui 2007, când locuiam deja în blocul trei, am dat examen pentru un post de bibliotecar cu studii superioare la ASE, pe care l-am găsit prin oficiul forțelor de muncă sector 2, și am fost admisă. După ce mi-am pierdut locul de muncă, clar prin vina și abuzul celor de acolo, am fost desigur din nou acolo și am cerut să fiu înscrisă la șomaj sau în vreun program pentru handicapați - că aveau precis ceva de genul acesta, dar nu mai țin minte cum - și să obțin orice loc de muncă eventual și au refuzat, nu mai țin minte cu ce pretext. Oricum nu mi-au dat niciun ajutor de șomaj, nici temporar.

În anul 2005-2006 am reușit, prin efort intenționat, să slăbesc de la 92 de kg la sub 70 de kg. Chiar și medicul meu de familie, dna Pană Monica, m-a întrebat dacă am slăbit de la sine sau fiindcă am vrut așa și i-am explicat că da, eu am hotărât așa.

Voi continua imediat în aceeași postare, mai jos. De fapt mâine

Tot în anul 2005, în ultima parte, m-am lăsat de fumat și timp de 2 ani nu am fumat deloc. M-am reapucat de fumat la sfârșitul lui 2007 din cauza abuzurilor monstruoase și otrăvirii.
Voi povesti din nou, pe scurt despre anul petrecut ca angajată la ASE. Am început ”munca” pe 15 februarie, cu o zi înainte de ziua mea de naștere. Am intrat și m-am așezat într-un birou unde mi s-a spus să stau, ca intrusă încă din prima zi. Femeile de la birouri lucrau la calculatoare și una dintre angajate adusese bunătăți să servească de ziua ei de naștere. M-am gândit că așa era obiceiul locului și că voi lua și eu a doua zi ce voi putea să îi servesc pe noii mei colegi. Mă simțeam privită și orele au trecut greu.
A doua zi dl Iovanov, un fel de responsabil cu personalul, m-a dus la subsolul bibliotecii și mi-a dat un scaun vechi și un calculator scos din priză undeva în spatele bibliotecii și mi-a spus să stau acolo. Adică să stau singură și să nu fac nimic. Eu am scos la iveală pateurile și dulciurile pentru ziua mea și l-am invitat să servească. I-am spus că e ziua mea și el a răspuns imediat că îi pare rău, ceea ce era un lucru lipsit de politețe ca urare, chiar dacă se înțelegea clar că vrea să spună că îi pare rău că m-a dus atunci la subsolul clădirii. Mie întotdeauna mi-au displăcut locurile lipsite de lumină solară multă - acolo nu era deloc - neaerisite, îmbâcsite. Și mă deranjează neonul. O colegă cu ochelari de la sala de lectură Bran - nu mai știu cum o chema, a avut și ea ziua ei de naștere ori în aceeași zi cu mine, ori peste câteva zile. De la început acea colegă părea din categoria fete serioase și cuminți și sărace și mi-a plăcut de ea, dar se pare că ea de la început m-a respins. Întâmplător ea stătea în Colentina sau în Tei și venea cu mine cu troleibuzul pînă acasă la mine pe Moșilor. La un moment dat, ea, împreună cu alte femei din sala de lectură, unde am stat o vreme, mi-au făcut o înscenare într-un weekend, ca și cum voia să arate că nu sunt capabilă să muncesc ca ele la calculator, corect pentru împrumutul cărților, și avea o mutră tare acră, ca și cum era convinsă că eu sunt ceva rău și chiar a mormăit pe față ceva rău. Fusese doar o înscenare. Eu învățasem clasificarea zecimală și alte lucruri pe dinafară și am reușit să învăț repede cum să pun corect cărțile la raft, ceea ce mi s-a spus că e în atribuțiile mele. La scurt timp urma să fiu relocată la subsol definitiv. În altă zi a venit dintr-un birou Simona, o altă șefă de personal, și s-a repezit direct la mine fără să o simt când căutam locul corect pentru niște cărți cu autori și nume mai ciudate - dar sigur le-aș fi pus corect - și ea a intervenit autoritar să mă ghideze și să mă întrebe ce fac. Oricum, sala era mică și cu publicații puține și angajatele pierdeau vremea și erau multe. Cum mereu am fost un om bun, vă dați seama că eram fericită și că îmi plăcea de fiecare în parte. Era printre ele și o Ana mai tânără care făcea facultatea de biblioteconomie și era și o doamnă în vârstă, care s-a luat de mine cu vorbele ”poștărița Cristinel”, ceea ce mi-a adus aminte de Leon Zăgrean, care îmi spunea Cristinel. Am întrebat-o ce înseamnă acest lucru și mi-a spus că e vorba de un film de odinioară. Tot acea doamnă îmi spunea că ea consideră că nu e normal ca unii oameni să se căsătorească cu diferențe mari de vârstă între ei, cum au făcut unele cadre didactice din ASE, arătându-mi poza unui profesor. Eu tocmai aflasem la sfârșitul lui 2006 despre căsătoria lui Zăgrean Leon și numele soției lui, Ana-Maria. Acolo, la ASE, erau trei Ane-Marii parcă, așa cum mi s-au prezentat. Acolo, la ASE, erau trei Ane-Marii parcă, așa cum mi s-au prezentat. Una dintre ele era extrem de vulgară, o femeie urâtă la chip și cu vorba rea, gravidă, care aduna bărbații în jurul ei și vorbea oribil în timpul programului de lucru (ea a avut foarte puțin concediu prenatal). Odată am stat la masă cu ea la cantină și s-a gândit că e bine să își bată joc de mine cu vorbele cu voce tare ”dar ce delicat mănâncă doamna”. Eu eram slabă atunci, cum am povestit, ceea ce mă ajuta mult la mers și puteam face mai ușor curat și orice muncă fizică, având proteză destul de bună la picior. După ce a născut, Ana-Maria a venit la subsol într-o zi cu fetița.

În sala de lectură mai erau două tinere, Claudia și Nicoleta, care munceau mai mult la calculator. Una dintre ele a apărut o dată, după ani, la mine la colțul străzii, dar nu m-a văzut sau s-a făcut că nu mă vede. La fel și Iovanov, dacă nu mă înșel, într-o zi, la fel și fata serioasă cu ochelari. La scurt timp după ce m-am mutat în blocul trei, la intersecția unde locuiam - la Eminescu - au început să apară mereu oameni pe care îi cunoșteam, vecini din blocul unu cu figură acră, acești foști colegi de la ASE, Luiza Dona, fosta mea colegă de bancă și alții, în mod repetat. Odată cu ei veneau și mulți oameni necunoscuți, aglomerație de pietoni și mașini, cum nu era în mod normal. Acești oameni nu voiau să răspundă la salutul meu, ca și cum aveau ceva cu mine. A fost chiar și Irina, verișoara mea, și chiar și dl. Poenaru împreună cu soția o dată, de trei ori el, dacă mai țin minte bine. Cu el am reușit să schimb două-trei vorbe odată și ulterior am întâlnit-o acolo pe soția lui. Abia acum mă gândesc că ei or fi mințit că eu am greșit ceva, și eu de fapt nu greșisem nimic, ei erau cei care greșiseră, chiar mai mult decât am povestit. Eu singură mereu și fără gânduri rele sau greșite întotdeauna. Tot acolo, niște muncitori stradali s-au luat de mine într-o dimineață când mergeam la ASE, cu ideea ”du-te la muncă jigodie”, ca și cum credeau ceva rău despre mine, deși absolut sigur nu greșisem nimic toată viața, în afară de cele trei incidente o viață întreagă, care nu dovedeau nimic rău despre mine.

Voi continua povestirea mâine. Unii au avansat ipoteza că eu aș fi trăit toată viața într-o stare de stupoare, fiindcă nu puteam bănui ce au oamenii cu mine și de ce sunt ei agresivi. Nu e adevărat, nu am trăit niciun fel de stupoare niciodată, și aș dori să înțelegeți de ce, era imposibil și eu nu am făcut niciodată pe proasta sau pe nebuna.
Noapte bună.