cumpărături

zilele acestea am luat pentru mine 2 bluze - am exagerat puțin, fiindcă oricum nu are cine să mă vadă, dar mă plictisisem și mi-era trist de atâția ani fără haine și acum am într-adevăr destule și pentru vară și pentru iarnă, și pentru stradă și pentru casă. Îmi amintesc cum era fără... acum sunt singură și cu haine cât de cât bune - dar probabil nu mă va accepta nimeni, sau poate da... povestea șoarecelui sărac, adică eu, care își cumpără brusc 2 bluze noi în loc de una, pentru sărbători - și o pereche de pantaloni mamei sale, cadou, si o pereche mie, total 4 articole 195 lei

Internetul în viața mea, partea 12

Cu toate că medicul meu psihiatru m-a întrebat în mod bizar ”de unde îți vin ție toate ideile astea?” legat de poeziile mele, adevărul e altul – ideile sunt numai ale mele, cu mici influențe din alte opere literare și cu aluzii intenționate la anumite fapte de cultură. Astfel poeziile mele au fost o încercare eșuată a mea de a crea ceva frumos pentru alții, oricât de puțini și de a transmite sentimente luminoase în general, fie direct, fie și prin aspectul rigid sau insipid uneori al poeziei, ceea ce ar putea crea prin clarobscur ceva bun în sufletul cititorului. Sau poate că nu. Fiind integral ideile mele, poeziile mele nu conțin mesaje ascunse ale mele și nici mesaje criptate de alții, fiind deschise precum cerul albastru. La fel și textele mele de meditație filozofică sau alte texte în proză. Facebook sau cartea cu fețe îmi amintește prin nume de un cântec vechi al Nanei Mouskouri ” qu’il este loin, loin, loin l’amour,/ tout au bout de ce voyage/parsemé de carrefours,/ de prénoms et de visages”. La fel și hipermarketul Carrefour! Facebook e o platformă de socializare și totodată mass-media socială, astfel încât ceea ce un om scrie apare și în pentru necunoscuți care pătrund ușor în rețeaua respectivă. La începutul șederii mele pe facebook, nu mă simețam defel stresată, fiindcă nu bănuiam că alți oameni pot urmări ceea ce scriam eu și aveam o senzație greșită de a vorbi la telefon la mare distanță sau a scrie o scrisoare împăturită în plic pe care numai destinatarul o citește. Am povestit în parte ce mi s-a întâmplat pe facebook, dar voi continua cu ce mai e de spus. Și aici am intrat pe multe grupuri de poezie, dar nu am avut succes aproape deloc. De pildă, cineva mi-a publicat poezii în Gazeta de Dâmbovița, ceea ce însemană respingere, fiindcă poeziile mai bunicele nu apar în ziare. Sau în alte grupuri Ion Calotă a publicat mulți – parcă aproape pe toți participanții în revista Monitorul de poezie, dar nu i-a plăcut nicio poezie a mea. Etc. În general, tot ce postez eu nu place nimănui. Rar, au fost câteva aprecieri la poezii, dar de zeci de ori mai puțin ca la alții. Alte postări trec neobservate total, chiar dacă nu e vorba de a mă plânge, dar ceilalți au fost acceptați chiar dacă scriau despre probleme financiare sau izolare sau boală, în timp ce eu nu. Sau alte postări, fără legătură cu vreun necaz, la fel – nu plac deloc. În mod oarecum jignitor sau bizar, am avut ani de zile mai multe aprecieri la publicarea pozelor portret selfie cu mine, făcute de mine însămi.

Au existat câteva persoane cărora le-au plăcut poeziile mele sau așa spuneau ele – cum ar fi psihologul Carmen-maria Mecu sau psihologul Rodica Enache. Ambele persoane erau în vârstă și cu preocupări artistice. Dar ambele sunt psihologi prezenți pe facebook, aici legate de grupuri de artiști! Adică un fel de rol de ”asistență socială”, de exemplu și în grupul de haiku al domnului Atanasiu era psihologul Ioana Dinescu.

Multă vreme nu am renunțat la facebook tot datorită singurătății totale. Se pare că unii consideră că eram la închisoare, de unde au degenerat în ideea că sunt condamnată la moarte, deși nu am greșit nimic toată viața. În grupul cu americani și alții din alte țări era un psihiatru – Susan D. Etc. În felul acesta oamenii răi puteau inventa aberații de genul că eu am metapsihoză, deși era evident că nu am avut niciodată vreun pic de răutate sau greșeală sau tulburare psihică, în afară de o tulburare sexuală, fără vina mea și fără nimfomanie.

Și pe facebook am fost uneori victima cyber-bullyingului, care se asocia uneori cu simptome gen migrenă sau amețeală și lipsă de energie, lucurri pe care unii le numesc f_t. De exemplu, am discutat în calitate de victimă pe messenger cu unul care făcea pe nebunul și lucrase ca artist la muzeul Cotroceni și îmi povestea că el are mulți bani și stă numai cu mama lui și vinde case vechi de epocă pe care le posedă. Acel om era tare agresiv verbal și mă făcea să mă simt tare rău. Au mai fost și alții, dar în general puțini m-au contactat pe messengerul facebook, iar în rest aproape deloc în afară de Lavana Kray. Între ei, ceilalți prieteni ai mei de pe facebook se acceptau și păreau să fie oameni buni la fel ca mine adesea. Odată o autoare de haiku mi-a scris pe messenger despre viața ei de familie și personală care era un dezastru, ba chiar era și lovită fizic, și chiar și când ea îmi scria eu mă simțeam mult mai rău fizic. Ulterior a dispărut de pe facebook, nu știu ce s-a întâmplat cu ea, eu nu am avut cum să o ajut, fiind singură. Altădată poeții de pe facebook se uneau chipurile pentrju ajutorarea unui om tare singur și sărac sau bolnav – eu bineînțeles că i-am scris pe messenger că oricând mă poate contacta dacă nu are cui vorbi, dar i-am explicat situația mea de om complet sărac și singur. Nu m-a contactat și am rămas mirată puțin când am văzut că el confecționa bijuterii hand-made – un hobby care fusese la modă, chiar și Susan D. făcea asta, deci nu era sărac oricum.

Mi s-a întâmplat și un lucru interesant pe facebook – am fost contactată de un anume Robert Johnston care chiar a comunicat mai mult cu mine în scris, aparent normal în afară de o asociere pe care nu am înțeles-o între numele meu și numele lui Ceaușescu, despre care nu știu nimic, i-am spus că numele meu e numele celui mai înalt pisc din România. Apoi Robert Johnston s-a mutat din Coreea de Sud acasă, în Noua Zeelandă. Mi-a făcut și surpriza să mă sune la telefonul meu fix, pe mine, care rar am avut ocazia toată viața să vorbesc cu cineva la telefon, în afară de mama. Exact în momentul când am răspuns la telefon, a sunat mama la ușă neașteptat și a trebuit să îi deschid. A râs de mine să mă ia acel bărbat de la ea, că s-a săturat de mine, la fel cum spune ea să mă ia han-tătarul. Ulterior am descoperit că în balcon era o hârtie de 10 lei, aruncată de nu știu cine în acea zi. După ce s-a mutat, într-o curte ca o instituție, Robert Johnston nu a mai comunicat, brusc, cu mine. Din nou nu a fost vina mea, ca întotdeauna în viață. Dar unii intră mereu în gândul meu cu ideea că oamenii mă omoară fiindcă toți au mințit despre mine. Un alt llucru fantastic de frumos care mi s-a întâmplat e că am primit un telefon de la Sandip Chauhan, o femeie cu chip de înger și suflet bun, care mi-a dăruit banii pentru o haină de iarnă, după ce ani de zile nu avusesem, ba chiar și făcusem gripă gravă o dată, în 2013, de fapt atunci din cauza geamului deschis din cauza supraîncălzirii. Sandip nu a făcut doar atâta bine – în plus, m-a rugat să îi trimit câteva haiku ale mele în limba engleză și le-a publicat într-o culegere trilingvă – engleză, hindi și punjabi, pe care mi-a trimis-o și mie. Fie ca Dumnezeul ei și al oricui să o ajute sau să aibă noroc în viață! Ea a fost unul dintre oamenii buni din viața mea.În afară de ei doi, m-a mai contactat puțin Jasvinder Singh care mi-a publicat niște poezii mai slabe în India și un domn arab al cărui nume l-am uitat și pe care nu îl mai găsesc în lista mea de prieteni, el m-a contactat pe chat pe facebook. Ulterior, niciunul dintre prieteni nu a avut vreun interes să vorbească cu mine nimic, nici pe videochat, nici pe telefon.

Un alt motiv, în afara nevoii de comunicare, a fost nevoia de a avea câteva lucruri strict necesare pentru igienă și hrană sau îmbrăcăminte. Speranța că cei de pe facebook vor avea cât de cât nevoie de mine, să scriu sau să fac muncă de corectură la vreo editură sau revistă tipărită sau online, sau orice fel de muncă – cu ilustrații, cu referințe, cu orice. Chiar și o activitate voluntară, fără remunerare. Nimeni nu a avut nevoie de mine întreaga viață, între ei se acceptau. Dar câțiva m-au ajutat când era foarte greu – cum ar fi Sandip Chauhan, dar au mai fost câțiva – prima a fost Susan Murata, care spunea că nu ar fi drept ca eu să sufăr de lipsă de haine iarna și care mi-a trimis un pachet superb cu material de lână bej-gălbui pentru o fustă care izolează bine termic și un șal și adidași groși, antiderapanți numiți sneakeri, care m-au ținut mulți ani, că nu aveam nici încălțăminte bună pentru iarnă și zăpadă, eu având și piciorul foarte mare. În ultimii ani au mai fost câțiva care m-au ajutat – Laura Cătălina Dragomir, care mi-a trimis mai mult de 100 de lei dar nu mai țin minte suma, prin Banca Transilvania, din Spania și desigur că m-am bucurat. Ulterior, nu știu de ce, mi s-a părut că ea s-a schimbat și a început să posteze lucruri morbide sau erotice pe facebook, parcă nu era așa înainte. Oricum, a fost un gest frumos de ajutor. Odată m-a mai ajutat cu 100 de lei Claudiu Komartin, care a venit până la mine la ușă să mi-i dea și probabil că a văzut ce mirosne puneau vecinii la ghenă... El avea un cenaclu poetic pe strada Cercului, aproape de fosta mea dar și actuala mea locuință. El mi-a dat și o revistă poetică, dar nu am apucat să o răsfoiesc. Un alt cal troian în casa mea, ați spune. Nu, nu era nimic rău. Eu fusesem o dată la cenaclul lui după ce m-am prezentat pe internet și am asistat, dar el era plecat în acea dată din oraș. Claudiu mai posta și el lucruri legate de viața lui, cum ar fi căsătoria cu Anastasia G și nașterea unui fiu. Sau faptul că a ajuns la spital cu perfuzii o dată. O altă persoană de ajutor a fost Viviana de la Cluj, care m-a sunat ea înainte de căsătoria ei și mi-a propus să mă ajute când tocmai nu aveam niciun leu, dar nu mă mai plângeam, fiindcă mă mutasem la mama, unde e mai simplu și fără lei, dar atunci nici mama nu avea. Mi-a dat 100 de lei. În rest, a mai fost doar Maria de la Cugir să vorbească puțin cu mine la telefon și mi-a trimis o carte de a ei, să-i dea Dumnezeu sănătate.

Mai am de menționat că și Carmen Maria Mecu s-a oferit să îmi sponsorizeze tipărirea unei cărți de poezii, ceea ce era absurd total, dar asta, oamenii și psihologii trebuie acceptați așa cum sunt. A mai fost vorba de Marius Ganea, la sfârșitul lui 2017, care a înțeles atunci că eu sufeream de sărăcie și izolare și a ridicat vocea ca și cum era inadmisibil și urât ca oamenii să lase așa ceva să se întâmple, da, e posibil ca el să fi înțeles binele, și au mai fost câțiva, dar au fost rapid reduși la liniște, probabil de unii care le-au spus minciuni despre situația mea și despre mine. Iată plângerea mea de atunci:

Este posibil in Bucurestiul ala mare..NIMANUI sa nu ii pese? Aparent da...(Marius Ganea)
si astăzi foame si singurătate...m-am săturat, atâția ani am răbdat de foame și lipsă de haine și pantofi...acum iar....am încercat atîția ani să muncesc ceva și nu m-au primit, nici acum - medicul de familie nu îmi dă adeverință - iar la ”negru” nu am fost acceptată să muncesc. Au inventat bineînțeles că aș fi ”nebună” numai fiindcă părinții mă abuzau monstruos zi de zi...nu e vina mea că eram foarte săracă și nu aveam familie de fapt....absolut sigur, și după 23 de ani de studii pot spune că nu am avut niciun defect psihic sau de caracter - știți foarte bine că ei, medicii, mint, vă pot și dovedi - ei nu mint în detalii ci totul e minciună, ce scriu ei despre așa ziși pacienți - eu nu am delirat niciodată și nu am avut niciun simptom psihiatric toată viața, încă țin minte tot, și totuși ei mint. Aș fi vrut să muncesc orice chiar și fără bani și nici asta nu au acceptat. Am încercat și săptămânile din urmă să îmi găsesc ceva de lucru și nu am reușit - orice. Lipsa activității timp de o viață și izolarea totală de 12 ani sunt monstruoase.
Cristina-Monica Moldoveanu
03.12.2017
Repet, ceea ce e important: cu sume consistente, de câteva ori, m-a ajutat Irina, dumnezeu să îi dea sănătate, fosta mea colegă, fostă Ioniță, fostă Bitoleanu, care în final a început să se poarte mai urât cu mine, dar poate era șocată în urma divorțului și în același timp cineva mă f_tea cu amețeală și durere de cap, poate nu ea. Oricum, Irina se purta ciudat dinainte, de aceea i-am trimis linkul de la blogul meu să citească totul, dar pesemne că nu i-a plăcut, că nu mai vrea din nou să vorbească cu mine - am scris adevărul doar. Ei spun peste mintea mea că toți bucureștenii mint despre mine.

Continuu povestirea imediat.

Internetul în viața mea, partea 11

Azi, 7 decembrie 2020,
Unii spun în gândul meu că pe oameni nu îi deranjează faptul că eu am scris și scriu adevărul despre mine și ce s-a întâmplat în viața mea, dar ei consideră că oamenii vor să mor din cauză că m-au f-t, ceea ce eu nu știu ce este și cum se face, eu nu am f_t pe nimeni. Astfel au inventat, din câte mi s-a spus, că m-au condamnat la moarte, deși ei nu știu nimic despre viața mea. De ce cred ei că femeile f_te trebuie să moară?

Scrisesem ieri despre cei doi bărbați cu numele Horia. Rectific o mică eroare – cei doi vecini răi de la etajul 8, adică familia lui Marius C Nica, poetul militar, ei sunt cei care aveau ideea să fiu primită în Uniunea Scriitorilor, pentru a avea un mic sprijin financiar și la fel parcă a mai fost cineva, nu îmi amintesc sigur cine, dar probabil că nu Horia Gârbea. Eu, la rândul meu, ca întotdeauna în viață, nu mi-am făcut iluzii și nu aveam pretenția că am scris ceva bun încât să fiu primită în Uniunea aceea, și în plus nu am fost primită nici în asociații sau grupuri de poeți sau scriitori amatori, nici pentru haiku. Niciodată în viață nu am fost vrabia care mălai visează, deși am avut bani foarte puțini, adesea insuficienți ani de zile în trecut.

continuu povestirea în curând în chiar această postare internetul în viața mea, partea 10, ultima Tot prin intermediul internetului am încercat, fiind singură și foarte săracă, să fac rost de câțiva bani din vânzare de obiecte și în general nu am reușit. Practic nu aveam bani nici de hrană și oricum nu aveam haine aproape deloc, nici măcar chiloți, mergeam cu unii extrem de largi, încât mă opream să îi ridic pe stradă prin fustă. Încălțăminte doar o pereche de pantofi gen adidași vară și iarnă mai mulți ani. Rufele mi le lua mama fiindcă ea avea bani de dero. De spălat mă spălam rar. Etc. Ei intrau mereu peste mintea mea cu ideea că ”au strâns șurubul mai tare”, probabil ca să creeze impresia că eu aș fi altceva decât eram și că nu mi se dădeau bani ca să mă pedepsească sau să mă șantajeze, sau să lovească indirect în cei care mă susținuseră, deși aceia nu au existat niciodată, a existat doar delirul unora că eu eram legată de politică – dar eu eram doar un om sărac din copilărie, făr nicio schemă a rușilor sau altcuiva legat de mine, și dacă aș fi avut dreptul – pe care îl meritam – să muncesc, atunci aș fi avut măcar o sumă mică de bani și oricum sănătate și fericire.

În final am dat gratis cărțile mele de medicină, care erau multe și multe dintre ele erau bune și încă în uzul curent al studenților. Le-a luat Irina de la Constanța. Am avut noroc doar cu câteva filme românești vechi – o sumă mică și cu mandolina mea din copilărie – am dat-o unui italian student în București la medicină și cu o serie de pahare, pe care le-am dat din greșeală prea scump, dar de fapt nu a fost inteționat, m-am păcălit din cauza presiunilor asupra mea. Orice altceva nu am reușit să vând. Am dat gratuit multe jocuri de puzzle pentru copii, dar nu am fost iresponsabilă, pe moment uitasem, tot din cauza otrăvii, că eram de fapt otrăvită și că riscam să otrăvesc niște copii care s-ar fi jucat cu acele jocuri de puzzle. Ulterior nu am mai făcut așa ceva, de exemplu nu i-am propus lui Paul Vinicius, poet pe facebook, să închirieze ieftin apartamentul meu, care oricum stă gol fiindcă mama nu vrea să îl vând (!), atunci când Paul Vinicius se plângea de porbleme financiare și cerea un loc de stat, mai ieftin.

La un moment dat am dat gratuit colecția mea Atlas, integrală, unui bărbat cu copil, care, ulterior, s-a mutat în blocul meu și apărea în calea mea ca și cum nu m-ar fi cunoscut. Am dăruit și cartea mea Biblia Copiilor, dar aceea fusese în bibliotecă înăuntru. Am mai adunat o pungă cu cadouri pentru o femeie care le dorea, cu care am comunicat pe net și cu care m-am întâlnit la Foișor. Ea m-a cam chinuit și a stat o oră sau mai mult de vorbă cu mine, și capul mă durea și aveam amețeli când vorbea ea, încontinuu. Unii au spus că ea mă f_tea, că eu nu înțeleg cu fac ei asta și de ce. I-am dus gratuit destule obiecte. La un moment dat ea mă sfătuia să fac clisme dacă vreau să mă simt mai bine și în alt moment mi-a spus că fata ei e schizofrenă și că ”boala la ea se manifestă prin aceea că ea crede că nu ea este mama ei.” Mi-era silă de astfel de invenții aberante – boala se manifestă etc. Deci în restul timpului fata ei nu credea că ea nu e mama ei – deci boala era o credință greșită pentru care o izgoneau pe fată!! Aceeași persoană, sau cineva absolut cert semănând cu acea femeie, a sosit la policlinica Vitan, unde mergeam eu la psihiatru pentru rețeta lunară, și s-a așezat la coadă împreună cu mine la ecografie – când am făcut prima mea ecografie abdominală. Încă dinainte de a intra acolo eu, ea mi-a spus ce va zice medicul – anume să fac operație pentru extragerea colecistului care e plin de pietricele care pot să blocheze canalele de excreție a limfei și să ducă la stare foarte gravă.

Probabil că ei așa spun mereu când e vorba de un caz de otrăvire – findcă la fel au făcut și la spitalul Monza când am făcut CT și au spus că tot restul era normal, și eu mă gândesc că nu se poate, fiindcă am simptome digestive grave. Și medicul gastroenterolog a spus la fel – că trebuie să extragă vezica biliară. Nu am făcut această operație. Femeia care aștepta atunci cu mine a început să îmi povestească cu voce scăzută – nu auzeam decât jumătate din cuvintele ei – despre revoluția din 1989 și soarta fiului ei, care e bolnav psihic și trăiește tot tmpul într-un azil – povestea că era copil bun și silitor, că făcea armata în timpul revoluției și că l-au repartizat la cimitirul eroii revoluței și de atunci el a luat-o razna! Probabil că nu auzisem bine – cum adică repartizat la cimitir?

În afară de aceste aventuri nefaste, am avut de două șansa să primesc ajutor de la două persoane – una a fost o femeie cu suflet milos din zona Timișoarei, care mi-a trimis câteva lucuri măsură mare de îmbrăcat, de care m-am bucurat, chiar dacă erau cam zdrențe și cealaltă a fost Cristina Oprea de la Iași, care e de religie evanghelică și scria haiku și mi-a trimis și ea un mic ajutor util, mai puțin ca cealaltă poate. Dumnezeu să aibă milă și bunătate față de ele, dacă e posibil, fiindcă, într-o lume rea și avară, cei și cele care semănau cu mine, cu suflet bun și generos (și eu am fost la fel) sunt din păcate ocoliți și ponegriți.
Cineva necunoscut de pe internet mi-a recomandat o dată să scriu și la televiziunea Antena 1 sau la încă una, am uitat care, să explic situația mea fără pensie și fără dreptul la muncă. Asta am și făcut, deși nu speram vreun fel de ajutor, fiindcă era într-adevăr o nedreptate cruntă și fusesem mereu un om bun și drept etc. Nu mi-a răspuns, bineînțeles, nimeni. Am încercat fiindcă eram scârbită de lipsa de igienă, de otravă și tot restul sărăciei, fiind complet nevinovată.

O altă persoană care mă f-tea sau nu știu ce se întâmpla era o vecină de la altă scară a blocului, pe care am întâlnit-o la băncile de lângă toboganul din spatele blocului și care de asemenea mi-a vorbit mult și tot la fel a început să mă doar capul și să mă simt rău. Îmi povestea despre ea și familia ei și eu ascultam mulțumind lui Dumnezeu, căci izolarea totală e groaznică. Am întrebat-o cum o chema și a ezitat puțin, spunând apoi Domnica, nu știu dacă era numele ei adevărat. Domnica nu mi-a dat numărul ei de telefon, dar m-am mai întâlnit cu ea de câteva ori în jurul blocului! Odată mi-a povestit că a pierdut o pereche de ochelari scumpă de nu știu câte sute de lei, la scurt timp după ce o cumpărase, de curând...
Acum voi nota alte lucruri mai importante despre facebook, în afară de ceea ce am povestit deja. Mai am despre facebook, despre psihologi, despre studii și muncă și astfel povestirea e gata, dar apoi va trebui să scriu concluzii, cum am mai spus, acum mi-e iar rău și trebuie să întrerup, poate scriu mai încolo, sau mâine sigur.

urmează imediat

Internetul în viața mea, partea 10

Pe Horia Gârbea nu l-am mai revăzut, dar am avut o corespondență, destul de sumară și de scurtă durată cu el. Îi scriam despre poeziile mele – care, în general, nu i-au plăcut și el mi-a recomandat, nu știu de ce, să citesc cartea ”de ce fierbe copilul în mămăligă”, pe care nu am citit-o, dar am cumpărat-o. Nici măcar nu știam că el scria și poezii. La un moment dat m-am plâns și lui pe mail că nu am bani nici de hrană și că sunt total izolată, dacă poate să mă ajute, oricât de puțin. El, ca și cum nu știa că pacienții psihiatrici nu au voie să muncească nimic (și mai ales în învățământ) – ceea ce e o barbarie și nimeni nu m-a testat de fapt și nici întrebat nimic – spunea că nu se poate nimic, fiindcă abia toamna apar posibilități de angajare în învățământ, ca și cum era bătut în cuie că eu, fiind într-adevăr un om sărac, dar inteligent, nu puteam avea alt loc de muncă, ca fetele bătrâne odinioară, în timpuri de poveste. Dar aș fi dat orice să am un loc de muncă, fie și în învățământ. La un moment dat Horia Gârbea și alții spuneau ceva parcă despre posibilitatea de a fi ajutată de Uniunea Scriitorilor, desigur, dacă aș fi avut cărți publicate și apreciate, dar probabil că ulterior și-a dat seama că nu pot scrie ceva valoros. Probabil că nu știa că eram otrăvită. Era nemulțumit când diverse reviste îmi publicau câteva poezii, chiar fără știrea mea și spunea că așa ceva nu e corect, că trebuiau să mă întrebe și mă sfătuia să nu public nicio carte, și eu la rândul meu gândeam la fel – că poeziile mele nu merită publicate și că era păcat să îngroș și eu rândul poeților de internet-cafe care publicau cărți multe fiindcă aveau bani.

După ce mi-a fost publicată unica mea cărticică în 2016, fiindcă cu un an înainte participasem la un concurs fiindcă eram prea singură, doar din motive de nevoie de comunicare, Gârbea nu prea a fost încântat, nu i-a plăcut deloc după ce a citit-o. I-am dat-o la sediul Uniunii Scriitorilor, când iar a trebuit să merg cu aceeași zdreanță îmbrăcată, dar cred că am pus atunci altă zdreanță, cu chiu cu vai, fiind grasă – dar nu îmi amintesc cu certitudine dacă el a apărut pe scări sau doar am dat cartea unei portărese. Oricum el a avut un gest frumos – care pe mine m-a costat o sperietură – anume că mi-a trimis prin poștă o singură sumă relativ mică de vreo 200 de lei pentru acel volum de versuri– voi posta scanare, cum am promis, din partea Uniunii respective. Apoi mi-a fost retras cardul de sănătate, de care aveam nevoie și nu am bănuit la început că era din cauza acelor bani, neimpozitați. Mi-am reamintit de Gârbea de două ori – o dată când am văzut o carte a lui de poezii la editura lui Poenaru Vasile și altă dată în Parcul Operei. Într-o zi, nu mai știu în ce an, am plecat la plimbare în parcul Operei, singură și tristă ca întotdeauna. Pe drum m-am oprit la o patiserie și am luat un ștrudel sau un pateu, undeva la un colț cu strada Vasile Pârvan. Am ajuns în parc – erau reamenajări și am găsit apoi o bancă liberă. În stânga mea era o altă bancă unde erau un bărbat și un băiețel, care, de la distanță semănau bine cu Horia Gârbea și fiul lui, dar poate nu erau ei. Din partea dreaptă venea un alt bărbat, care semăna mult cu Horia Roman Patapievici, care nu știu sigur dacă era el, dar probabil că acea persoană venise acolo fiindcă era tot acolo cel care semăna cu Horia Gârbea, fiindcă îi chema Horia pe amândoi. Necazul meu nu era acesta, ci faptul că mușcasem și înghițisem o parte din ștrudel, și părea otravă și tare rău îmi strângea gâtul. Am aruncat restul în coșul de gunoi alăturat. De mai multe ori am pățit la fel la patiserii sau covrigării și mi s-a întâmplat ca vânzătoarele să îmi facă semne cu capul pe care nu le înțelegeam.

În ce privește lansarea cărții mele de poezii, la care formal am fost invitată, desigur că nu am avut bani și putere de a merge acolo și mai ales nu aveam cu cine și nu eram dorită și nu aveam nici bani de haine și drum și cazare - era departe, la Zalău. Am de adăugat că unii intrau peste mine și cu aberații de genul că am plagiat pe alții, ceea ce nu știu dacă cineva credea, fiind totuși clar că eu scrisesem toate textele mele. S-a întâmplat altceva. La un moment dat, mai mult în joacă și din cauza amărăciunii, am imitat intenționat în câteva poezii, dar nu foarte evident, tonul unei poezii de Gabriele D’Annunzio, poezie de dragoste înscrisă de mine în biblioteca site-ului agonia. Tot în mod conștient, în joacă, fiindcă versul e un joc, am împrumutat anumite elemente din opera altor poeți, pe care i-am uitat poate, fără să fie plagiat, așa cum și Eminescu de pildă a fost influențat de diverși alții. Toate poeziile mele sunt sincere și adevărate. După un timp, cartea mea a fost și la un târg cu cărți gratuite la Cluj, dar probabil că nimănui nu i-a plăcut, nimeni nu m-a contactat.

Despre Gârbea unii spuneau peste mintea mea că era un geniu, dar totuși nu a reușit să înțeleagă adevărul despre mine. Unii spun că tot ce a creat el mai bun se datorează faptului că a dat mâna cu mine! Nu cunosc, poate că nu e cum cred ei.

Tot prin intermediul internetului am luat legătura cu fratele picotrului Ghelman și apoi cu editorul Poenaru, căruia nu i-a plăcut munca mea și a mințit așa cum am povestit, astfel încât am rămas iar total singură după bucuria de a întâlni familia Poenaru, fiindcă a fost totuși un noroc, dar eu am fost și torturată fizic mult în acea perioadă. Am povestit deja. Tot prin internet m-a contactat și Dona Maria-Luiza și am avut șansa să o întâlnesc în anul 2018, dar m-a respins ulterior, probabil fiindcă nu a înțeles clar de ce am scris eu tot adevărul, cum sunt omorâtă și de ce sau poate că îi era frică de cei care m-au masacrat întreaga viață. Pe internet, la scurt timp, o persoană cu pseudonimul Luisa Luisa a scris un comentariu negativ pe pagina mea youtube, cu ideea că eu greșesc scriind despre trecutul meu, că eu răscolesc trecutul, deși nu s-a întâmplat nimic rău din această cauză și totul a fost exact cum am scris eu azi în postarea anterioară, adică eu nu am avut ruminații sau probleme psihice legate de trecut și e firesc că iertasem pe cei care îmi făceau răul, fiindcă oricum trebuia să trăiesc în societate, nu singură. Aș fi fost fericită, dar ei nu au acceptat iertarea mea, continuând cu otravă și multe torturi. Nu știu de ce, Luiza a țipat la mine în apartament și a fugit afară.
În ultimii ani, stând eu la Voluntari, mirosul oribil din apartamentul meu s-a diminuat mult și mama a curățat praful de după dulapuri. Nu mai miroase nici a usturoi, sau arsenic, nu știu sigur dacă ei au mai otrăvit. Tot prin intermediul internetului am

urmează continuarea imediat
mai am 3-4 lucruri la capitolul despre internet de adăugat, dar nu mai pot acum, voi scrie mâine după masa, că dimineața merg în oraș - să sperăm că nu mă vor omorî

Internetul în viața mea, partea a 9-a

Continuu de unde rămăsesem. La Cenaclul de seară am participat la un concurs și am câștigat mențiune cu una dintre poeziile mele din prima parte a scrierilor mele poetice și am fost la o ceremonie de premiere, unde am primit o sculptură simplă în lemn și am citit poezia mea în fața unei audiențe nu prea numeroase. Organizatorii erau Gabriel Pușcaș și Adina Stoicescu, pe care nu i-am mai văzut, fiindcă apoi s-a închis activitatea acelui cenaclu cel puțin temporar, din câte mi s-a spus. A fost foarte greu, fiindcă apoi am tot căutat altele, pentru a nu fi complet singură, a vedea oameni cât de cât, și nu am găsit nimic pe internet atâția ani! Trist... Adina a apărut și ea pe facebook și am văzut că ea călătorește – atât la Paris, (a fost când a luat foc Catedrala Notre Dame) cât și în SUA.

Pe agonia l-am cunoscut pe LIM, adică Liviu-Ioan Mureșan, un bărbat cu suflet bun și un om serios și de treabă, care mi-a acordat și el un premiu la un concurs organizat pe blogul lui. Tot pe LIM l-am întâlnit și la lansarea unei cărți la Romexpo a lui Ioan Barb, un poet de pe agonia. LIM cred că a dat mâna cu mine iar Ioan Barb mi-a semnat una din cărțile lui. Lui nu i-a plăcut cum scriu eu, adică nu destul, fiindcă nu m-a primit în paginile revistei lui Algoritm literar. LIM era prieten cu Ottilia Ardeleanu, o persoană mai vârstă, dar care a fost destul de generoasă cu mine. Ea scria recenzii ale diferitelor cărticele mai modeste de poezii publicate. Eu am rugat-o să îmi scrie și mine, dar am impresia că am exagerat, nu trebuia să fac asta. Mai mult de singurătate, căutând un motiv de interacțiune. Ea a acceptat și mi-a trimis după câțiva ani și o carte cu recenziile ei.

Două-trei vorbe despre All poetry. Era un site de socializare a poeților amatori, genul de site-uri care amintesc de caietele cu bilețele dulci, poze și amintiri din gimnaziu. Pe All poetry era un individ dintr-o țară nordafricană cu pseudonimul Altaire care mi-a rămas în memorie fiindcă avea o poză cu o țigară și niște buze și mi-a scris un mesaj convențional, cu ideea că eu sunt o floare în noroi și cineva va veni într-o zi să mă ridice pe mine, poetesă, de jos! Datorită acelui site și multor altora, și fiindcă am început un blog pe wordpress cu poeziile mele traduse de mine în engleză, am început să-mi pierd timpul traducând poezii încă de la începutul creației mele poetice. Nu pe toate, pe cele mai reprezentative. Am tradus chiar și poezii cu rimă. Am și scris câteva poezii și texte filozofice direct în engleză. Cu textele filozofice era ami simplu decât cu poezia, fiindcă cereau cuvinte abstracte științifice, pe care le știu ca vocabular bazal, pe când cuvintele concrete ale vieții din poezii a trebuit să le găsesc cu dicționare. La limba franceză am renunțat, fiindcă nu aveam cum să plac altora.

De fapt ziarul în care am debutat cu poezii proaste, dar mai mult împotriva voinței mele, fiindcă eram într-un fel șantajată de poetul militar de la etajul 8 despre care am povestit, a fost Opinia de Buzău. Bineînțeles că nu ar fi trebuit, pentru ce folos poezii – care oricum trădează o inimă bună – dar pe deasupra poezii proaste?

Totuși scrisesem la Poșta Redacției la România literară doameni Constanța Buzea și ea îmi răspunsese foarte frumos, deși i-am mărturisit despre diagnosticul meu psihiatric. Și eu gândesc la fel – dacă ar fi fost vorba să am talent, să scriu ceva bun, ar fi fost ceva bun chiar dacă aveam diagnostic psihiatric, mai ales că poezia mea era transparentă, adică gratuită pe internet. Neavând bani nici de hrană, am pus în două rânduri un preț mic de tot pe culegerile mele ebook în engleză, dar nu a dat nimeni nicio lețcaie pe așa ceva și le-am făcut din nou gratuite. Am scris și a doua oară la România literară și de data asta mi-a răspuns Horia Gârbea, destul de frumos, deoarece Constanța Buzea murise. Prima oară trimisesem plic prin poștă, acum aveam poștă electronică și dl. Horia Gârbea m-a contactat prin 2010-2012 ( nu știu dacă am notat în trecut data corectă) și m-a invitat să ne întâlnim undeva în zona străzii Doamnei, nu mai țin minte locul. Oricum, a dat mâna cu mine, a vorbit frumos și era împreună cu soția și copilul. Eu nu am mai stat la acel eveniment cultural, fiindcă erau foarte puțini oameni și mi-era teamă că era așa din cauză că eu eram respinsă de societate. În plus, eram singură și mă simțeam stingheră, îmbrăcată cu aceeași fustă maro lungă, pe elastic, ca o frunză uscată, fustă cumpărată de mama prin anii 2000, fără să fi avut bani să iau alte haine niciodată. E plicticos și doare uneori să porți 10 -15 ani aceeași fustă iarna sau vara și în plus aproape nimic altceva.
Urmează în curând.

5 decembrie 2020

o parte din mine, mâinile, care îmi crescuseră lungi din copilărie - eventual un exces de STH sau/și hormon tiroidian pur și simplu (?)

mai am puțin și, azi-mâine, voi termina povestirea despre internet și mai rămîne doar capitolul final cu cele mai importante concluzii - nu multe - și apoi gata.
Ei spun iar că e vorba de o crimă monstruoasă și nimeni nu vrea să mă salveze. Mai spun că absolut toate popoarele, nu doar românii, au mințit despre mine și nimeni nu vrea adevărul

6 decembrie 2020
azi voi continua și probabil voi termina și capitolul despre internet și ultimii 10 ani în viața mea. Ei spun că unii au îndobitocit întreaga omenire cu scopul de a omorî o singură femeie, adică pe mine
În mod bizar, am avut două like-uri la partea anterioară a povestirii, poate fiindcă includea câteva fapte mai neutre sau pozitive în viața mea - dar absolut tot ce am scris a fost mereu adevărul și nu există altul
ei spun că am fost unul dintre cei mai buni oameni care au existat vreodată, dar, datorită minciunilor despre mine, întreaga lume crede invers - probabil că veți înțelege totul când voi termina și concluziile

Peste câteva ore voi posta în sfârșit și finalul capitolului despre internet și lucruri conexe. Cineva a intrat peste mintea mea azi cu ideea că eu greșesc din nou și mereu fiindcă scriu adevărul despre trecutul meu și nu înțeleg că ”morții cu morții” etc.
Această persoană nu are dreptate. Veți înțelege proabil că eu am avut mereu dreptate abia când voi termina de scris și ultimul capitol, adică după acesta, capitolul de concluzii. În mod sigur veți înțelege că nu am avut niciodată tendințe narcisice și nici egoism, că nu am avut tendințe megalomaniace sau de orgoliu, și că nu sunt cauza niciunui lucru rău, așa cum nici un om inteligent nu este și nu poate fi. Este adevărat că în prim plan a apărut faptul că eu am avut o mare frumusețe interioară și bine imens în gând și suflet, nu doar intelect bun, dar veți înțelege că am fost și un om inteligent, chiar dacă nimeni nu m-a acceptat.
De asemenea, veți înțelege că nu am avut nicio tendință de ruminare a trecutului și nu am suferit niciodată din cauza trecutului, așa cum e imposibil ca un om inteligent să sufere din cauza trecutului vieții sale. E adevărat însă că oamenii m-au tratat mereu drept proastă în cele câteva întâlniri superficiale cu alții, sau mama, deci e posibil ca dvs. să fiți induși în eroare.
Desigur veți mai înțelege că am pus viața altora mai presus de a mea mereu - ceea ce e puțin greșit, chiar dacă în esență binele pentru alții e tot ce poate fi mai bun un om, și între timp m-am maturizat. Nu sunt cauza niciunui rău. Nici nu voi fi. Veți mai înțelege că am fost obligată să scriu adevărul și despre trecut și că e vorba de o crimă monstruoasă și eram chiar datoare să îl scriu, după ce timp de aproape 30 de ani nu am publicat nimic în acest sens.
Nu este ceva narcisic, nu e un ”cântec despre mine însumi”, cum se numea spectacolul lui Florian Pittiș cu versuri din Walt Whitman. După ce voi termina de scris, așa cum am promis, nu voi mai intra pe facebook, unde nu am pe nimeni, și voi încerca să scriu ceva bun și frumos la nivel intelectual mai înalt, fiindcă povestea vieții mele am scris-o simplu, ca să fie clar. Dar e cam târziu și nimeni nu e interesat și nu știu sigur dacă ei vor accepta în sfârșit să nu mă mai otrăvească, să îmi dea adreptul la asistență medicală și încă două-trei lucruri absolut necesare.
Oricum, fiindcă sunt deja aproape 37 de ani de calvar în izolare, cei răi între timp au putut inventa mii și mii de deliruri, degeaba eu am spus adevărul în cele mai mici detalii.

aseară iarăși eram roșie și mi-a fost rău, azi e mai bine, în realitate nu am pielea gălbuie, iar atingerea cu palma mă răcorește, palma fiind cu temperatură normală, mai rece, ochiul drept exoftalmic

Ei spun (iar) că unii oameni au orgoliul că nu au fost păcăliți că totul ține de politică, când, de fapt, printre porcii politici, există și oameni adevărați...
alții inventează că proștii și acum cred că a fost vorba mereu de o schemă a rușilor
alții iar spun - ”și încă nu au înțeles?!”

mașina ghinionistului Alexandru, vecinul despre care am povestit, parbrizul era de asemenea spart, nu știu dacă de la accident, mașina a fost adusă în curte cu utilaj special, peste gard, înăuntru pete de sânge

a omorî, a coborî, a urî, ce altceva? A borî, a doborî, a zăvorî, a pogorî, a ocărî, a vârî, a târî, a pârî, a amărî și... A IZVORÎ

4.12.2020

Azi am aflat că vecinul Alexandru - prieten cu Mădălina vecina, a avut ieri un grav accident de mașină. A derapat și a intrat o dubă în el, mașina lui era armonică de partea șoferului. Din fericire a scăpat cu bine, cu vreo două coaste rupte și un deget grav accidentat. Mă bucur că e în viață. Mădălina a fost bolnavă, se pare că a avut covid și acum e bine. I s-a spus că are covid, dar nu i s-a dat niciun medicament special. Oricum, acești doi vecini au vorbit totuși puțin cu mine - adică bună ziua și cam atât. Dar relativ normal, ei au fost atâția ani aproape singurele mele bucurii. Băiatul Mădălinei nu mă salută. Carmen, asistenta psihiatrică și Cristi, protezistul meu, au avut și ei covid.