Internetul în viața mea, partea 11

Azi, 7 decembrie 2020,
Unii spun în gândul meu că pe oameni nu îi deranjează faptul că eu am scris și scriu adevărul despre mine și ce s-a întâmplat în viața mea, dar ei consideră că oamenii vor să mor din cauză că m-au f-t, ceea ce eu nu știu ce este și cum se face, eu nu am f_t pe nimeni. Astfel au inventat, din câte mi s-a spus, că m-au condamnat la moarte, deși ei nu știu nimic despre viața mea. De ce cred ei că femeile f_te trebuie să moară?

Scrisesem ieri despre cei doi bărbați cu numele Horia. Rectific o mică eroare – cei doi vecini răi de la etajul 8, adică familia lui Marius C Nica, poetul militar, ei sunt cei care aveau ideea să fiu primită în Uniunea Scriitorilor, pentru a avea un mic sprijin financiar și la fel parcă a mai fost cineva, nu îmi amintesc sigur cine, dar probabil că nu Horia Gârbea. Eu, la rândul meu, ca întotdeauna în viață, nu mi-am făcut iluzii și nu aveam pretenția că am scris ceva bun încât să fiu primită în Uniunea aceea, și în plus nu am fost primită nici în asociații sau grupuri de poeți sau scriitori amatori, nici pentru haiku. Niciodată în viață nu am fost vrabia care mălai visează, deși am avut bani foarte puțini, adesea insuficienți ani de zile în trecut.

continuu povestirea în curând în chiar această postare internetul în viața mea, partea 10, ultima Tot prin intermediul internetului am încercat, fiind singură și foarte săracă, să fac rost de câțiva bani din vânzare de obiecte și în general nu am reușit. Practic nu aveam bani nici de hrană și oricum nu aveam haine aproape deloc, nici măcar chiloți, mergeam cu unii extrem de largi, încât mă opream să îi ridic pe stradă prin fustă. Încălțăminte doar o pereche de pantofi gen adidași vară și iarnă mai mulți ani. Rufele mi le lua mama fiindcă ea avea bani de dero. De spălat mă spălam rar. Etc. Ei intrau mereu peste mintea mea cu ideea că ”au strâns șurubul mai tare”, probabil ca să creeze impresia că eu aș fi altceva decât eram și că nu mi se dădeau bani ca să mă pedepsească sau să mă șantajeze, sau să lovească indirect în cei care mă susținuseră, deși aceia nu au existat niciodată, a existat doar delirul unora că eu eram legată de politică – dar eu eram doar un om sărac din copilărie, făr nicio schemă a rușilor sau altcuiva legat de mine, și dacă aș fi avut dreptul – pe care îl meritam – să muncesc, atunci aș fi avut măcar o sumă mică de bani și oricum sănătate și fericire.

În final am dat gratis cărțile mele de medicină, care erau multe și multe dintre ele erau bune și încă în uzul curent al studenților. Le-a luat Irina de la Constanța. Am avut noroc doar cu câteva filme românești vechi – o sumă mică și cu mandolina mea din copilărie – am dat-o unui italian student în București la medicină și cu o serie de pahare, pe care le-am dat din greșeală prea scump, dar de fapt nu a fost inteționat, m-am păcălit din cauza presiunilor asupra mea. Orice altceva nu am reușit să vând. Am dat gratuit multe jocuri de puzzle pentru copii, dar nu am fost iresponsabilă, pe moment uitasem, tot din cauza otrăvii, că eram de fapt otrăvită și că riscam să otrăvesc niște copii care s-ar fi jucat cu acele jocuri de puzzle. Ulterior nu am mai făcut așa ceva, de exemplu nu i-am propus lui Paul Vinicius, poet pe facebook, să închirieze ieftin apartamentul meu, care oricum stă gol fiindcă mama nu vrea să îl vând (!), atunci când Paul Vinicius se plângea de porbleme financiare și cerea un loc de stat, mai ieftin.

La un moment dat am dat gratuit colecția mea Atlas, integrală, unui bărbat cu copil, care, ulterior, s-a mutat în blocul meu și apărea în calea mea ca și cum nu m-ar fi cunoscut. Am dăruit și cartea mea Biblia Copiilor, dar aceea fusese în bibliotecă înăuntru. Am mai adunat o pungă cu cadouri pentru o femeie care le dorea, cu care am comunicat pe net și cu care m-am întâlnit la Foișor. Ea m-a cam chinuit și a stat o oră sau mai mult de vorbă cu mine, și capul mă durea și aveam amețeli când vorbea ea, încontinuu. Unii au spus că ea mă f_tea, că eu nu înțeleg cu fac ei asta și de ce. I-am dus gratuit destule obiecte. La un moment dat ea mă sfătuia să fac clisme dacă vreau să mă simt mai bine și în alt moment mi-a spus că fata ei e schizofrenă și că ”boala la ea se manifestă prin aceea că ea crede că nu ea este mama ei.” Mi-era silă de astfel de invenții aberante – boala se manifestă etc. Deci în restul timpului fata ei nu credea că ea nu e mama ei – deci boala era o credință greșită pentru care o izgoneau pe fată!! Aceeași persoană, sau cineva absolut cert semănând cu acea femeie, a sosit la policlinica Vitan, unde mergeam eu la psihiatru pentru rețeta lunară, și s-a așezat la coadă împreună cu mine la ecografie – când am făcut prima mea ecografie abdominală. Încă dinainte de a intra acolo eu, ea mi-a spus ce va zice medicul – anume să fac operație pentru extragerea colecistului care e plin de pietricele care pot să blocheze canalele de excreție a limfei și să ducă la stare foarte gravă.

Probabil că ei așa spun mereu când e vorba de un caz de otrăvire – findcă la fel au făcut și la spitalul Monza când am făcut CT și au spus că tot restul era normal, și eu mă gândesc că nu se poate, fiindcă am simptome digestive grave. Și medicul gastroenterolog a spus la fel – că trebuie să extragă vezica biliară. Nu am făcut această operație. Femeia care aștepta atunci cu mine a început să îmi povestească cu voce scăzută – nu auzeam decât jumătate din cuvintele ei – despre revoluția din 1989 și soarta fiului ei, care e bolnav psihic și trăiește tot tmpul într-un azil – povestea că era copil bun și silitor, că făcea armata în timpul revoluției și că l-au repartizat la cimitirul eroii revoluței și de atunci el a luat-o razna! Probabil că nu auzisem bine – cum adică repartizat la cimitir?

În afară de aceste aventuri nefaste, am avut de două șansa să primesc ajutor de la două persoane – una a fost o femeie cu suflet milos din zona Timișoarei, care mi-a trimis câteva lucuri măsură mare de îmbrăcat, de care m-am bucurat, chiar dacă erau cam zdrențe și cealaltă a fost Cristina Oprea de la Iași, care e de religie evanghelică și scria haiku și mi-a trimis și ea un mic ajutor util, mai puțin ca cealaltă poate. Dumnezeu să aibă milă și bunătate față de ele, dacă e posibil, fiindcă, într-o lume rea și avară, cei și cele care semănau cu mine, cu suflet bun și generos (și eu am fost la fel) sunt din păcate ocoliți și ponegriți.
Cineva necunoscut de pe internet mi-a recomandat o dată să scriu și la televiziunea Antena 1 sau la încă una, am uitat care, să explic situația mea fără pensie și fără dreptul la muncă. Asta am și făcut, deși nu speram vreun fel de ajutor, fiindcă era într-adevăr o nedreptate cruntă și fusesem mereu un om bun și drept etc. Nu mi-a răspuns, bineînțeles, nimeni. Am încercat fiindcă eram scârbită de lipsa de igienă, de otravă și tot restul sărăciei, fiind complet nevinovată.

O altă persoană care mă f-tea sau nu știu ce se întâmpla era o vecină de la altă scară a blocului, pe care am întâlnit-o la băncile de lângă toboganul din spatele blocului și care de asemenea mi-a vorbit mult și tot la fel a început să mă doar capul și să mă simt rău. Îmi povestea despre ea și familia ei și eu ascultam mulțumind lui Dumnezeu, căci izolarea totală e groaznică. Am întrebat-o cum o chema și a ezitat puțin, spunând apoi Domnica, nu știu dacă era numele ei adevărat. Domnica nu mi-a dat numărul ei de telefon, dar m-am mai întâlnit cu ea de câteva ori în jurul blocului! Odată mi-a povestit că a pierdut o pereche de ochelari scumpă de nu știu câte sute de lei, la scurt timp după ce o cumpărase, de curând...
Acum voi nota alte lucruri mai importante despre facebook, în afară de ceea ce am povestit deja. Mai am despre facebook, despre psihologi, despre studii și muncă și astfel povestirea e gata, dar apoi va trebui să scriu concluzii, cum am mai spus, acum mi-e iar rău și trebuie să întrerup, poate scriu mai încolo, sau mâine sigur.

urmează imediat