Internetul în viața mea, partea a 9-a

Continuu de unde rămăsesem. La Cenaclul de seară am participat la un concurs și am câștigat mențiune cu una dintre poeziile mele din prima parte a scrierilor mele poetice și am fost la o ceremonie de premiere, unde am primit o sculptură simplă în lemn și am citit poezia mea în fața unei audiențe nu prea numeroase. Organizatorii erau Gabriel Pușcaș și Adina Stoicescu, pe care nu i-am mai văzut, fiindcă apoi s-a închis activitatea acelui cenaclu cel puțin temporar, din câte mi s-a spus. A fost foarte greu, fiindcă apoi am tot căutat altele, pentru a nu fi complet singură, a vedea oameni cât de cât, și nu am găsit nimic pe internet atâția ani! Trist... Adina a apărut și ea pe facebook și am văzut că ea călătorește – atât la Paris, (a fost când a luat foc Catedrala Notre Dame) cât și în SUA.

Pe agonia l-am cunoscut pe LIM, adică Liviu-Ioan Mureșan, un bărbat cu suflet bun și un om serios și de treabă, care mi-a acordat și el un premiu la un concurs organizat pe blogul lui. Tot pe LIM l-am întâlnit și la lansarea unei cărți la Romexpo a lui Ioan Barb, un poet de pe agonia. LIM cred că a dat mâna cu mine iar Ioan Barb mi-a semnat una din cărțile lui. Lui nu i-a plăcut cum scriu eu, adică nu destul, fiindcă nu m-a primit în paginile revistei lui Algoritm literar. LIM era prieten cu Ottilia Ardeleanu, o persoană mai vârstă, dar care a fost destul de generoasă cu mine. Ea scria recenzii ale diferitelor cărticele mai modeste de poezii publicate. Eu am rugat-o să îmi scrie și mine, dar am impresia că am exagerat, nu trebuia să fac asta. Mai mult de singurătate, căutând un motiv de interacțiune. Ea a acceptat și mi-a trimis după câțiva ani și o carte cu recenziile ei.

Două-trei vorbe despre All poetry. Era un site de socializare a poeților amatori, genul de site-uri care amintesc de caietele cu bilețele dulci, poze și amintiri din gimnaziu. Pe All poetry era un individ dintr-o țară nordafricană cu pseudonimul Altaire care mi-a rămas în memorie fiindcă avea o poză cu o țigară și niște buze și mi-a scris un mesaj convențional, cu ideea că eu sunt o floare în noroi și cineva va veni într-o zi să mă ridice pe mine, poetesă, de jos! Datorită acelui site și multor altora, și fiindcă am început un blog pe wordpress cu poeziile mele traduse de mine în engleză, am început să-mi pierd timpul traducând poezii încă de la începutul creației mele poetice. Nu pe toate, pe cele mai reprezentative. Am tradus chiar și poezii cu rimă. Am și scris câteva poezii și texte filozofice direct în engleză. Cu textele filozofice era ami simplu decât cu poezia, fiindcă cereau cuvinte abstracte științifice, pe care le știu ca vocabular bazal, pe când cuvintele concrete ale vieții din poezii a trebuit să le găsesc cu dicționare. La limba franceză am renunțat, fiindcă nu aveam cum să plac altora.

De fapt ziarul în care am debutat cu poezii proaste, dar mai mult împotriva voinței mele, fiindcă eram într-un fel șantajată de poetul militar de la etajul 8 despre care am povestit, a fost Opinia de Buzău. Bineînțeles că nu ar fi trebuit, pentru ce folos poezii – care oricum trădează o inimă bună – dar pe deasupra poezii proaste?

Totuși scrisesem la Poșta Redacției la România literară doameni Constanța Buzea și ea îmi răspunsese foarte frumos, deși i-am mărturisit despre diagnosticul meu psihiatric. Și eu gândesc la fel – dacă ar fi fost vorba să am talent, să scriu ceva bun, ar fi fost ceva bun chiar dacă aveam diagnostic psihiatric, mai ales că poezia mea era transparentă, adică gratuită pe internet. Neavând bani nici de hrană, am pus în două rânduri un preț mic de tot pe culegerile mele ebook în engleză, dar nu a dat nimeni nicio lețcaie pe așa ceva și le-am făcut din nou gratuite. Am scris și a doua oară la România literară și de data asta mi-a răspuns Horia Gârbea, destul de frumos, deoarece Constanța Buzea murise. Prima oară trimisesem plic prin poștă, acum aveam poștă electronică și dl. Horia Gârbea m-a contactat prin 2010-2012 ( nu știu dacă am notat în trecut data corectă) și m-a invitat să ne întâlnim undeva în zona străzii Doamnei, nu mai țin minte locul. Oricum, a dat mâna cu mine, a vorbit frumos și era împreună cu soția și copilul. Eu nu am mai stat la acel eveniment cultural, fiindcă erau foarte puțini oameni și mi-era teamă că era așa din cauză că eu eram respinsă de societate. În plus, eram singură și mă simțeam stingheră, îmbrăcată cu aceeași fustă maro lungă, pe elastic, ca o frunză uscată, fustă cumpărată de mama prin anii 2000, fără să fi avut bani să iau alte haine niciodată. E plicticos și doare uneori să porți 10 -15 ani aceeași fustă iarna sau vara și în plus aproape nimic altceva.
Urmează în curând.