Internetul în viața mea, partea 10

Pe Horia Gârbea nu l-am mai revăzut, dar am avut o corespondență, destul de sumară și de scurtă durată cu el. Îi scriam despre poeziile mele – care, în general, nu i-au plăcut și el mi-a recomandat, nu știu de ce, să citesc cartea ”de ce fierbe copilul în mămăligă”, pe care nu am citit-o, dar am cumpărat-o. Nici măcar nu știam că el scria și poezii. La un moment dat m-am plâns și lui pe mail că nu am bani nici de hrană și că sunt total izolată, dacă poate să mă ajute, oricât de puțin. El, ca și cum nu știa că pacienții psihiatrici nu au voie să muncească nimic (și mai ales în învățământ) – ceea ce e o barbarie și nimeni nu m-a testat de fapt și nici întrebat nimic – spunea că nu se poate nimic, fiindcă abia toamna apar posibilități de angajare în învățământ, ca și cum era bătut în cuie că eu, fiind într-adevăr un om sărac, dar inteligent, nu puteam avea alt loc de muncă, ca fetele bătrâne odinioară, în timpuri de poveste. Dar aș fi dat orice să am un loc de muncă, fie și în învățământ. La un moment dat Horia Gârbea și alții spuneau ceva parcă despre posibilitatea de a fi ajutată de Uniunea Scriitorilor, desigur, dacă aș fi avut cărți publicate și apreciate, dar probabil că ulterior și-a dat seama că nu pot scrie ceva valoros. Probabil că nu știa că eram otrăvită. Era nemulțumit când diverse reviste îmi publicau câteva poezii, chiar fără știrea mea și spunea că așa ceva nu e corect, că trebuiau să mă întrebe și mă sfătuia să nu public nicio carte, și eu la rândul meu gândeam la fel – că poeziile mele nu merită publicate și că era păcat să îngroș și eu rândul poeților de internet-cafe care publicau cărți multe fiindcă aveau bani.

După ce mi-a fost publicată unica mea cărticică în 2016, fiindcă cu un an înainte participasem la un concurs fiindcă eram prea singură, doar din motive de nevoie de comunicare, Gârbea nu prea a fost încântat, nu i-a plăcut deloc după ce a citit-o. I-am dat-o la sediul Uniunii Scriitorilor, când iar a trebuit să merg cu aceeași zdreanță îmbrăcată, dar cred că am pus atunci altă zdreanță, cu chiu cu vai, fiind grasă – dar nu îmi amintesc cu certitudine dacă el a apărut pe scări sau doar am dat cartea unei portărese. Oricum el a avut un gest frumos – care pe mine m-a costat o sperietură – anume că mi-a trimis prin poștă o singură sumă relativ mică de vreo 200 de lei pentru acel volum de versuri– voi posta scanare, cum am promis, din partea Uniunii respective. Apoi mi-a fost retras cardul de sănătate, de care aveam nevoie și nu am bănuit la început că era din cauza acelor bani, neimpozitați. Mi-am reamintit de Gârbea de două ori – o dată când am văzut o carte a lui de poezii la editura lui Poenaru Vasile și altă dată în Parcul Operei. Într-o zi, nu mai știu în ce an, am plecat la plimbare în parcul Operei, singură și tristă ca întotdeauna. Pe drum m-am oprit la o patiserie și am luat un ștrudel sau un pateu, undeva la un colț cu strada Vasile Pârvan. Am ajuns în parc – erau reamenajări și am găsit apoi o bancă liberă. În stânga mea era o altă bancă unde erau un bărbat și un băiețel, care, de la distanță semănau bine cu Horia Gârbea și fiul lui, dar poate nu erau ei. Din partea dreaptă venea un alt bărbat, care semăna mult cu Horia Roman Patapievici, care nu știu sigur dacă era el, dar probabil că acea persoană venise acolo fiindcă era tot acolo cel care semăna cu Horia Gârbea, fiindcă îi chema Horia pe amândoi. Necazul meu nu era acesta, ci faptul că mușcasem și înghițisem o parte din ștrudel, și părea otravă și tare rău îmi strângea gâtul. Am aruncat restul în coșul de gunoi alăturat. De mai multe ori am pățit la fel la patiserii sau covrigării și mi s-a întâmplat ca vânzătoarele să îmi facă semne cu capul pe care nu le înțelegeam.

În ce privește lansarea cărții mele de poezii, la care formal am fost invitată, desigur că nu am avut bani și putere de a merge acolo și mai ales nu aveam cu cine și nu eram dorită și nu aveam nici bani de haine și drum și cazare - era departe, la Zalău. Am de adăugat că unii intrau peste mine și cu aberații de genul că am plagiat pe alții, ceea ce nu știu dacă cineva credea, fiind totuși clar că eu scrisesem toate textele mele. S-a întâmplat altceva. La un moment dat, mai mult în joacă și din cauza amărăciunii, am imitat intenționat în câteva poezii, dar nu foarte evident, tonul unei poezii de Gabriele D’Annunzio, poezie de dragoste înscrisă de mine în biblioteca site-ului agonia. Tot în mod conștient, în joacă, fiindcă versul e un joc, am împrumutat anumite elemente din opera altor poeți, pe care i-am uitat poate, fără să fie plagiat, așa cum și Eminescu de pildă a fost influențat de diverși alții. Toate poeziile mele sunt sincere și adevărate. După un timp, cartea mea a fost și la un târg cu cărți gratuite la Cluj, dar probabil că nimănui nu i-a plăcut, nimeni nu m-a contactat.

Despre Gârbea unii spuneau peste mintea mea că era un geniu, dar totuși nu a reușit să înțeleagă adevărul despre mine. Unii spun că tot ce a creat el mai bun se datorează faptului că a dat mâna cu mine! Nu cunosc, poate că nu e cum cred ei.

Tot prin intermediul internetului am luat legătura cu fratele picotrului Ghelman și apoi cu editorul Poenaru, căruia nu i-a plăcut munca mea și a mințit așa cum am povestit, astfel încât am rămas iar total singură după bucuria de a întâlni familia Poenaru, fiindcă a fost totuși un noroc, dar eu am fost și torturată fizic mult în acea perioadă. Am povestit deja. Tot prin internet m-a contactat și Dona Maria-Luiza și am avut șansa să o întâlnesc în anul 2018, dar m-a respins ulterior, probabil fiindcă nu a înțeles clar de ce am scris eu tot adevărul, cum sunt omorâtă și de ce sau poate că îi era frică de cei care m-au masacrat întreaga viață. Pe internet, la scurt timp, o persoană cu pseudonimul Luisa Luisa a scris un comentariu negativ pe pagina mea youtube, cu ideea că eu greșesc scriind despre trecutul meu, că eu răscolesc trecutul, deși nu s-a întâmplat nimic rău din această cauză și totul a fost exact cum am scris eu azi în postarea anterioară, adică eu nu am avut ruminații sau probleme psihice legate de trecut și e firesc că iertasem pe cei care îmi făceau răul, fiindcă oricum trebuia să trăiesc în societate, nu singură. Aș fi fost fericită, dar ei nu au acceptat iertarea mea, continuând cu otravă și multe torturi. Nu știu de ce, Luiza a țipat la mine în apartament și a fugit afară.
În ultimii ani, stând eu la Voluntari, mirosul oribil din apartamentul meu s-a diminuat mult și mama a curățat praful de după dulapuri. Nu mai miroase nici a usturoi, sau arsenic, nu știu sigur dacă ei au mai otrăvit. Tot prin intermediul internetului am

urmează continuarea imediat
mai am 3-4 lucruri la capitolul despre internet de adăugat, dar nu mai pot acum, voi scrie mâine după masa, că dimineața merg în oraș - să sperăm că nu mă vor omorî