Internetul în viața mea, partea 12

Cu toate că medicul meu psihiatru m-a întrebat în mod bizar ”de unde îți vin ție toate ideile astea?” legat de poeziile mele, adevărul e altul – ideile sunt numai ale mele, cu mici influențe din alte opere literare și cu aluzii intenționate la anumite fapte de cultură. Astfel poeziile mele au fost o încercare eșuată a mea de a crea ceva frumos pentru alții, oricât de puțini și de a transmite sentimente luminoase în general, fie direct, fie și prin aspectul rigid sau insipid uneori al poeziei, ceea ce ar putea crea prin clarobscur ceva bun în sufletul cititorului. Sau poate că nu. Fiind integral ideile mele, poeziile mele nu conțin mesaje ascunse ale mele și nici mesaje criptate de alții, fiind deschise precum cerul albastru. La fel și textele mele de meditație filozofică sau alte texte în proză. Facebook sau cartea cu fețe îmi amintește prin nume de un cântec vechi al Nanei Mouskouri ” qu’il este loin, loin, loin l’amour,/ tout au bout de ce voyage/parsemé de carrefours,/ de prénoms et de visages”. La fel și hipermarketul Carrefour! Facebook e o platformă de socializare și totodată mass-media socială, astfel încât ceea ce un om scrie apare și în pentru necunoscuți care pătrund ușor în rețeaua respectivă. La începutul șederii mele pe facebook, nu mă simețam defel stresată, fiindcă nu bănuiam că alți oameni pot urmări ceea ce scriam eu și aveam o senzație greșită de a vorbi la telefon la mare distanță sau a scrie o scrisoare împăturită în plic pe care numai destinatarul o citește. Am povestit în parte ce mi s-a întâmplat pe facebook, dar voi continua cu ce mai e de spus. Și aici am intrat pe multe grupuri de poezie, dar nu am avut succes aproape deloc. De pildă, cineva mi-a publicat poezii în Gazeta de Dâmbovița, ceea ce însemană respingere, fiindcă poeziile mai bunicele nu apar în ziare. Sau în alte grupuri Ion Calotă a publicat mulți – parcă aproape pe toți participanții în revista Monitorul de poezie, dar nu i-a plăcut nicio poezie a mea. Etc. În general, tot ce postez eu nu place nimănui. Rar, au fost câteva aprecieri la poezii, dar de zeci de ori mai puțin ca la alții. Alte postări trec neobservate total, chiar dacă nu e vorba de a mă plânge, dar ceilalți au fost acceptați chiar dacă scriau despre probleme financiare sau izolare sau boală, în timp ce eu nu. Sau alte postări, fără legătură cu vreun necaz, la fel – nu plac deloc. În mod oarecum jignitor sau bizar, am avut ani de zile mai multe aprecieri la publicarea pozelor portret selfie cu mine, făcute de mine însămi.

Au existat câteva persoane cărora le-au plăcut poeziile mele sau așa spuneau ele – cum ar fi psihologul Carmen-maria Mecu sau psihologul Rodica Enache. Ambele persoane erau în vârstă și cu preocupări artistice. Dar ambele sunt psihologi prezenți pe facebook, aici legate de grupuri de artiști! Adică un fel de rol de ”asistență socială”, de exemplu și în grupul de haiku al domnului Atanasiu era psihologul Ioana Dinescu.

Multă vreme nu am renunțat la facebook tot datorită singurătății totale. Se pare că unii consideră că eram la închisoare, de unde au degenerat în ideea că sunt condamnată la moarte, deși nu am greșit nimic toată viața. În grupul cu americani și alții din alte țări era un psihiatru – Susan D. Etc. În felul acesta oamenii răi puteau inventa aberații de genul că eu am metapsihoză, deși era evident că nu am avut niciodată vreun pic de răutate sau greșeală sau tulburare psihică, în afară de o tulburare sexuală, fără vina mea și fără nimfomanie.

Și pe facebook am fost uneori victima cyber-bullyingului, care se asocia uneori cu simptome gen migrenă sau amețeală și lipsă de energie, lucurri pe care unii le numesc f_t. De exemplu, am discutat în calitate de victimă pe messenger cu unul care făcea pe nebunul și lucrase ca artist la muzeul Cotroceni și îmi povestea că el are mulți bani și stă numai cu mama lui și vinde case vechi de epocă pe care le posedă. Acel om era tare agresiv verbal și mă făcea să mă simt tare rău. Au mai fost și alții, dar în general puțini m-au contactat pe messengerul facebook, iar în rest aproape deloc în afară de Lavana Kray. Între ei, ceilalți prieteni ai mei de pe facebook se acceptau și păreau să fie oameni buni la fel ca mine adesea. Odată o autoare de haiku mi-a scris pe messenger despre viața ei de familie și personală care era un dezastru, ba chiar era și lovită fizic, și chiar și când ea îmi scria eu mă simțeam mult mai rău fizic. Ulterior a dispărut de pe facebook, nu știu ce s-a întâmplat cu ea, eu nu am avut cum să o ajut, fiind singură. Altădată poeții de pe facebook se uneau chipurile pentrju ajutorarea unui om tare singur și sărac sau bolnav – eu bineînțeles că i-am scris pe messenger că oricând mă poate contacta dacă nu are cui vorbi, dar i-am explicat situația mea de om complet sărac și singur. Nu m-a contactat și am rămas mirată puțin când am văzut că el confecționa bijuterii hand-made – un hobby care fusese la modă, chiar și Susan D. făcea asta, deci nu era sărac oricum.

Mi s-a întâmplat și un lucru interesant pe facebook – am fost contactată de un anume Robert Johnston care chiar a comunicat mai mult cu mine în scris, aparent normal în afară de o asociere pe care nu am înțeles-o între numele meu și numele lui Ceaușescu, despre care nu știu nimic, i-am spus că numele meu e numele celui mai înalt pisc din România. Apoi Robert Johnston s-a mutat din Coreea de Sud acasă, în Noua Zeelandă. Mi-a făcut și surpriza să mă sune la telefonul meu fix, pe mine, care rar am avut ocazia toată viața să vorbesc cu cineva la telefon, în afară de mama. Exact în momentul când am răspuns la telefon, a sunat mama la ușă neașteptat și a trebuit să îi deschid. A râs de mine să mă ia acel bărbat de la ea, că s-a săturat de mine, la fel cum spune ea să mă ia han-tătarul. Ulterior am descoperit că în balcon era o hârtie de 10 lei, aruncată de nu știu cine în acea zi. După ce s-a mutat, într-o curte ca o instituție, Robert Johnston nu a mai comunicat, brusc, cu mine. Din nou nu a fost vina mea, ca întotdeauna în viață. Dar unii intră mereu în gândul meu cu ideea că oamenii mă omoară fiindcă toți au mințit despre mine. Un alt llucru fantastic de frumos care mi s-a întâmplat e că am primit un telefon de la Sandip Chauhan, o femeie cu chip de înger și suflet bun, care mi-a dăruit banii pentru o haină de iarnă, după ce ani de zile nu avusesem, ba chiar și făcusem gripă gravă o dată, în 2013, de fapt atunci din cauza geamului deschis din cauza supraîncălzirii. Sandip nu a făcut doar atâta bine – în plus, m-a rugat să îi trimit câteva haiku ale mele în limba engleză și le-a publicat într-o culegere trilingvă – engleză, hindi și punjabi, pe care mi-a trimis-o și mie. Fie ca Dumnezeul ei și al oricui să o ajute sau să aibă noroc în viață! Ea a fost unul dintre oamenii buni din viața mea.În afară de ei doi, m-a mai contactat puțin Jasvinder Singh care mi-a publicat niște poezii mai slabe în India și un domn arab al cărui nume l-am uitat și pe care nu îl mai găsesc în lista mea de prieteni, el m-a contactat pe chat pe facebook. Ulterior, niciunul dintre prieteni nu a avut vreun interes să vorbească cu mine nimic, nici pe videochat, nici pe telefon.

Un alt motiv, în afara nevoii de comunicare, a fost nevoia de a avea câteva lucruri strict necesare pentru igienă și hrană sau îmbrăcăminte. Speranța că cei de pe facebook vor avea cât de cât nevoie de mine, să scriu sau să fac muncă de corectură la vreo editură sau revistă tipărită sau online, sau orice fel de muncă – cu ilustrații, cu referințe, cu orice. Chiar și o activitate voluntară, fără remunerare. Nimeni nu a avut nevoie de mine întreaga viață, între ei se acceptau. Dar câțiva m-au ajutat când era foarte greu – cum ar fi Sandip Chauhan, dar au mai fost câțiva – prima a fost Susan Murata, care spunea că nu ar fi drept ca eu să sufăr de lipsă de haine iarna și care mi-a trimis un pachet superb cu material de lână bej-gălbui pentru o fustă care izolează bine termic și un șal și adidași groși, antiderapanți numiți sneakeri, care m-au ținut mulți ani, că nu aveam nici încălțăminte bună pentru iarnă și zăpadă, eu având și piciorul foarte mare. În ultimii ani au mai fost câțiva care m-au ajutat – Laura Cătălina Dragomir, care mi-a trimis mai mult de 100 de lei dar nu mai țin minte suma, prin Banca Transilvania, din Spania și desigur că m-am bucurat. Ulterior, nu știu de ce, mi s-a părut că ea s-a schimbat și a început să posteze lucruri morbide sau erotice pe facebook, parcă nu era așa înainte. Oricum, a fost un gest frumos de ajutor. Odată m-a mai ajutat cu 100 de lei Claudiu Komartin, care a venit până la mine la ușă să mi-i dea și probabil că a văzut ce mirosne puneau vecinii la ghenă... El avea un cenaclu poetic pe strada Cercului, aproape de fosta mea dar și actuala mea locuință. El mi-a dat și o revistă poetică, dar nu am apucat să o răsfoiesc. Un alt cal troian în casa mea, ați spune. Nu, nu era nimic rău. Eu fusesem o dată la cenaclul lui după ce m-am prezentat pe internet și am asistat, dar el era plecat în acea dată din oraș. Claudiu mai posta și el lucruri legate de viața lui, cum ar fi căsătoria cu Anastasia G și nașterea unui fiu. Sau faptul că a ajuns la spital cu perfuzii o dată. O altă persoană de ajutor a fost Viviana de la Cluj, care m-a sunat ea înainte de căsătoria ei și mi-a propus să mă ajute când tocmai nu aveam niciun leu, dar nu mă mai plângeam, fiindcă mă mutasem la mama, unde e mai simplu și fără lei, dar atunci nici mama nu avea. Mi-a dat 100 de lei. În rest, a mai fost doar Maria de la Cugir să vorbească puțin cu mine la telefon și mi-a trimis o carte de a ei, să-i dea Dumnezeu sănătate.

Mai am de menționat că și Carmen Maria Mecu s-a oferit să îmi sponsorizeze tipărirea unei cărți de poezii, ceea ce era absurd total, dar asta, oamenii și psihologii trebuie acceptați așa cum sunt. A mai fost vorba de Marius Ganea, la sfârșitul lui 2017, care a înțeles atunci că eu sufeream de sărăcie și izolare și a ridicat vocea ca și cum era inadmisibil și urât ca oamenii să lase așa ceva să se întâmple, da, e posibil ca el să fi înțeles binele, și au mai fost câțiva, dar au fost rapid reduși la liniște, probabil de unii care le-au spus minciuni despre situația mea și despre mine. Iată plângerea mea de atunci:

Este posibil in Bucurestiul ala mare..NIMANUI sa nu ii pese? Aparent da...(Marius Ganea)
si astăzi foame si singurătate...m-am săturat, atâția ani am răbdat de foame și lipsă de haine și pantofi...acum iar....am încercat atîția ani să muncesc ceva și nu m-au primit, nici acum - medicul de familie nu îmi dă adeverință - iar la ”negru” nu am fost acceptată să muncesc. Au inventat bineînțeles că aș fi ”nebună” numai fiindcă părinții mă abuzau monstruos zi de zi...nu e vina mea că eram foarte săracă și nu aveam familie de fapt....absolut sigur, și după 23 de ani de studii pot spune că nu am avut niciun defect psihic sau de caracter - știți foarte bine că ei, medicii, mint, vă pot și dovedi - ei nu mint în detalii ci totul e minciună, ce scriu ei despre așa ziși pacienți - eu nu am delirat niciodată și nu am avut niciun simptom psihiatric toată viața, încă țin minte tot, și totuși ei mint. Aș fi vrut să muncesc orice chiar și fără bani și nici asta nu au acceptat. Am încercat și săptămânile din urmă să îmi găsesc ceva de lucru și nu am reușit - orice. Lipsa activității timp de o viață și izolarea totală de 12 ani sunt monstruoase.
Cristina-Monica Moldoveanu
03.12.2017
Repet, ceea ce e important: cu sume consistente, de câteva ori, m-a ajutat Irina, dumnezeu să îi dea sănătate, fosta mea colegă, fostă Ioniță, fostă Bitoleanu, care în final a început să se poarte mai urât cu mine, dar poate era șocată în urma divorțului și în același timp cineva mă f_tea cu amețeală și durere de cap, poate nu ea. Oricum, Irina se purta ciudat dinainte, de aceea i-am trimis linkul de la blogul meu să citească totul, dar pesemne că nu i-a plăcut, că nu mai vrea din nou să vorbească cu mine - am scris adevărul doar. Ei spun peste mintea mea că toți bucureștenii mint despre mine.

Continuu povestirea imediat.