Constanţa, august 2013

Am fost la Constanţa 2 zile, pe 7 şi pe 8 august 2013, pentru a participa şi eu la Festivalul Internaţional de Haiku. Nu am fost oficial invitată, eu nu am cărţi proprii publicate, cum au alţii, nu sunt un nume sau o persoană importantă în haiku, dar scriu de trei ani şi jumătate.
Am avut norocul să îmi plătească cineva o noapte la un hotel, a costat 200 lei, eu nu îmi puteam permite.
A fost o adevărată sărbătoare de suflet fiindcă am văzut marea şi m-am bucurat...ataşez aici videoclipul meu cu pozele mele de acolo şi ultima mea fotografie de azi, 14 august 2013.

Totul despre viaţa mea sexuală, partea a III-a

Intenţionam să scriu azi despre torturile psihiatrice, dar mă gândesc că e mai bine să continui firul chinurilor sexuale, până în momentul în care m-au închis în spitalul de psihiatrie, în 1992. Oricum pentru cei care vor să înţeleagă totul în detaliu, este mai greu să urmeze firul timpului în povestirile mele şi trebuie să citească absolut totul. Îmi dau seama că nu am scris o postare despre viaţa mea în adolescenţă (85-88) şi poate voi reveni cu ea în viitor. Dar evenimentele esenţiale...rejecţia din partea părinţilor, chinurile monstruoase, rejecţia din partea colegilor şi diverse batjocuri ale lor sau ale profesorilor de subînţeleg.

Spuneam că în 1990 chinurile sexuale asupra mea au fost înfiorătoare. Am mers la Zăgrean în vizită la facultate de mai multe ori, îmi făcea promisiuni pe care nu şi le ţinea - că mă va duce la cofetărie, în parc, etc. şi chiar mi-a cerut să stau pe genunchii lui, ceea ce eu am refuzat, fiindcă mă aşteptam firesc, după tot ce fusese între noi, să vină el la mine dacă era un bărbat liber, cu sufletul deschis şi adevărul pe scurt despre ce fusese. Abia aşteptam momentul acesta şi nu înţelegeam de ce mă tratează ca pe o femeie uşoară, la numai 18 ani să stau pe genunchii lui, mi-a fost greu şi trist fiindcă îl iubeam foarte mult.

În ciuda zgomotelor din partea vecinilor (zi de zi), bătăilor urâte din partea tatei, violurilor atroce de la distanţă zi de zi, şi multelor dureri de tânără îndrăgostită, am reuşit să mă pregătesc pentru examenul de intrare la facultatea de psihologie, fiindcă pentru medicină era prea târziu să pregătesc şi fizica şi chimia, biologia o ştiam foarte bine. Am plecat vânătă la ochi de bătaie să dau examen la Cluj, cu un avion în zori. Am intrat la facultate cum spuneam a 12-a. Dar mă simţeam în lanţuri grele fiindcă Zăgrean nu voia să recunoască adevărul, mă durea enorm faptul că nu mă voia, când de fapt îi aparţineam trup şi suflet, nu puteam crede că alţi bărbaţi vin peste trupul meu noaptea. Repet, nu greşisem nimic, nu mă masturbam niciodată (Ar fi fost imposibil, nu vă daţi seama ce om gingaş şi bun eram? Sau cât îl iubeam şi aşteptam pe acel bărbat al vieţii mele?). Nu provocasem niciun bărbat să vină peste mine şi nu aveam gesturi sau îmbrăcăminte vulgare. Astfel încât am fost la el la facultate din nou înainte de a pleca la Cluj şi, după o scenă pe care o voi povesti altădată, i-am cerut cu multă durere şi ruşine (trecuseră doi ani de când îl întâlnisem) să facă dragoste cu mine, fiindcă el spunea că asta am eu nevoie. A acceptat, dar nu a venit desigur la întâlnire...ceea ce mă aşteptam. Am plecat la Cluj.

Vă rog să citiţi acum, dacă vă interesează, postarea mea despre viaţa la cămin în Cluj, eu voi adăuga doar aspectele triste legate de chinurile sexuale sau viaţa sexuală.

 http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2013/05/viata-la-camin-in-cluj.html

La Cluj a fost de la început foarte greu. Ciudat, inexplicabil acum pentru mine, a fost faptul că la început, în primele săptămâni ale şederii mele acolo, nu am mai avut probleme sexuale deloc. Repet, pentru cei care bănuiesc lucruri urâte despre mine, eu am fost un om total fără pată, din 1988 când a început Zăgrean să mă chinuiască până azi nu m-am masturbat niciodată, nu m-am frecat sexual cum făceam în copilăria mică (de fapt şi atunci nevinovată) şi nu am avut nici păcate de gândire sau vorbă.
La început eram suplă, aveam sub 60 de kilograme şi mă deplasam uşor. Programul la facultate nu a început timp de mai multe săptămâni, astfel încât am pierdut timpul cunoscând fete în cămin sau plimbându-mă prin oraş. La un moment dat am fost împreună cu tineri din alte facultăţi într-o excursie la munte. Acolo s-a întâmplat singurul lucru mai trist din întreg anul petrecut acolo. Am cunoscut un băiat cu un an mai mic decât mine, era din republica Moldova, venise ca student acolo printr-un program guvernamental, nu îmi amintesc numele lui. La ei în ţară liceul era numai 11 clase, după care intrau la facultate. Eram doborâtă de durerea iubirii mele mari faţă de Zăgrean, care mă şi sărutase pe buze la despărţire în Bucureşti. Deschisesem o dată întâmplător radioul şi era chiar el, vorbind despre admiterea la medicină. Eu nu renunţasem la visul de a ajungen totuşi la medicină sau la filologie şi umblam prin anticariate în căutare de cărţi de anatomie şi altele...
În acea excursie am călătorit noaptea cu trenul, cu bani puţini şi cu o fată mai mare decât mine care flirta puţin cu alt băiat din Moldova, tânăr şi el. Eram foarte obosită, nu puteam dormi în tren şi l-am lăsat pe acel băiat să stea cu capul pe umărul sau în poala mea, poate singura mică greşeală din întreaga mea viaţă. Sau poate nu....aveam toate scuzele cu putinţă, îl iubeam aşa mult pe Zăgrean încât îmi venea să plâng tot timpul şi abia mă abţineam şi atunci. Apoi, în gară la Bucegi, m-am plimbat puţin cu el mână în mână şi sincer nu mai ţin minte dacă m-a sărutat, fiindcă oricum nu simţeam nimic pentru el şi nu aveam niciun fel de senzaţie fizică în apropierea lui. Altceva nu s-a întâmplat. Dar la întoarcerea din acea excursie i-am dat de înţeles în mod corect şi cinstit că nu poate fi nicio relaţie între noi. Totuşi se pare că el a fost puţin recalcitrant, deşi greşeala mea a fost minoră, a fost vorba doar de o simplă plimbare, nimic mai mult. Apoi , cum voi povesti, am început să mă îngraş de stres şi chinuri sexuale din nou, şi oricum nu puteam avea vreo relaţie cu cineva.

Înainte de a mă îngrăşa a mai fost un tânăr în viaţa mea, îl chema Doru şi era într-adevăr urâţel. Am acceptat să ies cu el la plimbare şi fetele din cămin râdeau de mine, că sunt prea frumoasă pentru el. Dar atunci eram prea amărâtă ca să îmi dau seama că băieţii, când invită o fată la plimbare, aşteaptă altceva....că dacă îmi dădeam seama, jur că aş fi refuzat. Eu eram singură şi tristă şi îmi doream pur şi simplu o prietenie fără aspecte sexuale, nu ştiam că aşa ceva nu există sau e foarte rar. Doru m-a dus întâi la grădina botanică şi pe malul lacului cu nuferi nu mai ştiu ce spunea, dar brusc m-a luat o ameţeală înfiorătoare şi pentru câteva secunde totul s-a rotit cu mine şi m-a lovit o durere îngrozitoare în creier. În viaţa mea nu am mai simţit o durere aşa sfâşietoare. M-am gândit la Zăgrean, m-am gândit că poate el nu voia să fiu acolo cu individul acela... Apoi m-a dus la restaurant şi seara, ieşind de acolo, a încercat să mă sărute!! Eram şocată, l-am respins şi i-am explicat că nu ne mai putem întâlni, că inima mea aparţine altui bărbat.

Cam odată cu începerea cursurilor la facultate au reînceput chinurile sexuale în viaţa mea. Dar acum era altceva, nu cum fusese în Bucureşti. Erau un fel de excitaţii mărunte, continue, zi şi noapte, au fost toată perioada şederii mele în acel oraş. Erau chiar şi când umblam pe stradă. Erau când eram la facultate, erau la bibliotecă, erau noaptea în pat. Dar niciodată nu venea Zăgrean sau altcineva peste mine cum se întâmplase în Bucureşti. Niciodată nu mă mai penetrau sexual de la distanţă, doar mă chinuiau încontinuu, ceea ce era extrem de obositor, nu mă lăsau să citesc sau să învăţ cum îmi poftea inima, plângeam de suferinţă şi mâncam mult, îngrăşându-mă rapid până la peste 80 de kilograme. Nu mai aveam nici haine destule, mi-am cumpărat de acolo câteva. L-am întâlnit întâmplător acolo şi pe Dorin, medic ginecolog din satul bunicilor, cu nouă ani mai mare ca mine, era cred eu căsătorit sau cu cineva şi am stat puţin de vorbă. M-am gândit să îi cer ajutorul legat de acele probleme ale mele, dar el nu m-a mai căutat cum promisese vag şi eu nu ştiam unde să mă duc, la ce specialitate medicală, nu ştiam că acestea sunt probleme psihiatrice...Nu aveam nicio vină. (Dorin a murit tânăr, acum câţiva ani, am întâlnit-o pe mama lui în sat, la biserică, în toamna lui 2011).

Tot în perioada iniţială, dar după ce mă îngrăşasem, am mai întâlnit încă un Doru, mai aspectuos decât primul, cu care am ieşit din nou la plimbare. M-a dus pe Cetăţuie, era seară şi l-am lăsat să mă ia de mână, fiind foarte moale din cauza suferinţelor şi incapabilă să resping un bărbat. Totul din cauza iubirii faţă de Zăgrean...
El a început să îmi ţină teorie despre necesitatea relaţiei de cuplu (asta făcuse şi Zăgrean o dată ), ca şi cum voia să aibă o relaţie de durată cu mine. Atunci am înţeles şi la următoarea întâlnire i-am explicat că nu pot să mă angajez într-o relaţie intimă sau apropiată cu el, că nu pot să îl mai văd, fiindcă sufletul meu aparţine altcuiva...El a avut o reacţie foarte urâtă, ca şi cum se simţea rănit, deşi eu nu îi promisesem nimic şi doar îl lăsasem să mă ia de mână, nu avea motive să se comporte aşa agresiv, cum a făcut. Totuşi am scăpat de el, dar problemele sexuale au continuat în mod oribil, nici nu vă puteţi imagina... Cât eram de invidioasă pe fetele care stăteau la bibliotecă şi puteau citi în voie, cât mă dureau toate visele mele sfărâmate...

Altceva important nu s-a mai întâmplat tot anul, decât că a murit mamaia, Dumnezeu să o ierte şi acum mai am lacrimi în ochi. A fost în definitiv omul cel mai apropiat de mine, am iubit-o enorm...La sfârşitul anului universitar m-am transferat la facultatea de psihologie din Bucureşti, deşi ştiam ce oribil mă torturau sexual şi mă băteau acolo, sau ce îmi făceau vecinii. Motivul a fost că nu mai puteam îndura chinurile acelea sexuale mărunte şi continui, mă epuizau enorm. Numai de două sau trei ori au venit sexual cu totul peste mine. Dar am greşit, a fost aceea cea mai greşită decizie din viaţa mea. Poate dacă aş fi rămas aş fi reuşit să rezist şi apoi să prind rădăcini acolo, să am profesie şi familie într-o zi. Dacă aş fi intuit corect că mă aşteaptă chinuri mai mari la Bucureşti aş fi rămas. Dumnezeule, nu trebuia să mă întorc, oricât de greu ar fi fost!

La Bucureşti a fost oribil din nou. Tata continua să înjure oribil şi să mă bată. Torturile sexuale erau şi mai oribile, cu multe perversiuni, dureri inimaginabile...Eu luam note maxime la facultate şi citeam filozofie, dar ce folos?? Un profesor m-a invitat să fac cercetare psihologică... Citeam şi înţelegeam pe Heidegger...apoi m-au închis cu forţa în spitalul de psihiatrie la secţia 7 sau 4, la agitaţi, fiindcă ţipam de suferinţă la mine acasă. Cerusem refugiu în zadar şi ajutor în zadar. Mă voiau închisă. Nu am mai putut rezista fiindcă vecinii făceau zgomote încontinuu, mă urmăreau din cameră în cameră sau la baie sau când mâncam şi nu mă lăsau să dorm. Adormeam uneori şi apoi mă sculau cu zgomote noaptea. Din cauza privării de somn am ajuns într-o stare nervoasă paroxistică şi ţipam, fiind perfect lucidă. Naşu nu mă primise să dorm la el undeva, sau jos la mamaia, nu aveam unde să mă duc...Eram disperată şi m-au închis. Nu greşisem nimic toată viaţa şi nici nu urma să greşesc ceva. Era în jur de 20 martie 1992, la numai 21 de ani, condamnată de fapt la moarte, nu ştiu de ce.

Ca o orfană ucisă de părinţi adoptivi violenţi...mamă degenerată (2)

Cum spuneam nu înţeleg de ce societatea ucide pe cei care au crescut nevinovaţi în tortură din partea părinţilor lor...nu le lasă nicio şansă. Acum lumea mă obligă să mă mut cu maică-mea, din cauză că mi-au furat dreptul de a avea bani, dar eu mai degrabă mă sinucid. Voi mai spune încă o dată adevărul despre mama mea, pentru ultima oară.

S-a născut în 1947 într-un mic sat, fiica cea mare a doi ţărani care au mai avut un fiu peste încă patru ani. Am găsit fotografia ei ca bebeluş în oraş la fotograf. Ea mi-a povestit viaţa ei de mai multe ori. O parte dintre rudele ei au sărăcit şi a trebuit să se mute în aceeaşi curte cu rudele dinspre tată. Dar dormeau într-un fel de şopron, chiar şi în iernile grele. La o vârstă fragedă ea a fost martora cruzimii faţă de bătrânii neputincioşi. De pildă unul dintre stră-străbunicii ei a fost ţinut în ieslea din grajd când trăgea să moară şi familia i-a grăbit de fapt moartea, ea fiind impresionată de acest lucru şi de altele similare. A mers la şcoala primară din sat, apoi la o gimnaziu într-un sat învecinat unde dormea la internat şi venea acasă din când în când cu căruţa şi cu tatăl ei. Spunea că erau multe lipsuri pentru ea şi că era greu. Apoi a mers la internat în Sibiu, la liceul Gheorghe Lazăr. S-a plâns destul de mult şi de anii petrecuţi acolo, poate aceia au fost ani care i-au împietrit puţin sufletul. Tânjea după mai mulţi bani şi haine. Era grasă, dar părea să aibă mulţi prieteni conform pozelor pe care le-am găsit. Povestea că un tânăr i-a propus să o ia de nevastă, dar părinţii ei s-au opus şi ea a regretat acest lucru. A venit apoi la Bucureşti unde a locuit la mătuşa ei preoteasă. A absolvit o şcoală pentru secretariat şi a fost angajată la stat, cu un salariu mic. Părinţii ei aveau ceva bani şi i-au cumpărat un apartament de trei camere în zona Colentina, la Teiul Doamnei. S-a căsătorit cu tatăl meu şi mi-a spus de multe ori că el a venit la ea acasă numai cu o valiză cu pantofi şi haine nimic altceva. Apoi au suferit amândoi lipsa banilor şi hranei pe care şi-o dorea şi îi invidia pe naşii mei care puteau să îşi permită portocale iarna. (Eu cred că nu avea dreptate, nici naşii mei nu aveau bani, dar ea făcea economii, în timp ce ei consumau ce aveau). A slăbit după căsătorie şi apoi nu s-a mai îngrăşat rău în restul vieţii. M-a lăsat în grija bunicilor când eram mică, atât la ţară cât şi lângă Bucureşti la mama tatei. A fost un timp când o rugam mult să îmi dăruiască o soră sau un frate, dar ea nu voia alt copil. Apoi a fost angajată ca secretară la o mică ambasadă, unde a lucrat cu un salariu mai bun până la moartea tatei, când ambasada s-a desfiinţat.

Copil fiind, mă luau părinţii la ei în weekenduri şi era ca un iad. Mama mă pălmuia şi mă trăgea de urechi de multe ori. Ţipa foarte mult certându-se cu tata, care părea mereu în defensivă. Ameninţa de multe ori că se va sinucide. Arunca diverse obiecte în tata şi de obicei certurile toate se sfârşeau cu zâmbete şi sărutări. Dacă trebuia să meargă cu mine în oraş să îmi cumpere uniformă sau pantofi (haine mai rar), era oribil. Era extrem de nervoasă şi vorbea tare pe drum, oamenii întorceau capul după noi. Nu avea răbdare în locuri aglomerate şi de obicei mă tortura pe mine să scape de anxietatea ei. Eram obligată să port mereu pantofi care mă strângeau fiindcă nu avea răbdare să îmi cumpere măsura potrivită şi mie mi-era frică să mă plâng fiindcă mă lovea sau ţipa. Picioarele mi-erau în sânge pe drumul spre şcoală (am avut urme mult timp) şi rochiţele mi le făcea mamaia de obicei.

După ce m-am mutat cu părinţii în 1984, m-au torturat zi de zi. Mama avea un dulap frumos plin cu haine, fiindcă avea nevoie la serviciu, avea mai multe parfumuri străine şi zeci de sandale şi pantofi. Tata avea doar câteva costume şi eu un dulap mic cu câteva haine ale mele. Purtam la nevoie haine de-ale mamei. Într-o zi a fost scandal urât în casă fiindcă mama descoperise că tata cheltuise banii de pe un carnet de economii pe jocuri de noroc şi mama spunea că de data asta sigur va divorţa (problema divorţului s-a pus de multe ori între ei, dar mama zicea că a renunţat la idee din cauza mea).Mie atunci îmi era teamă ca ei să divorţeze, fiindcă mă gândeam că viaţa cu o mamă aşa nervoasă, fără tata care aparent o tempera, ar fi fost foarte grea pentru mine. Dar nu au divorţat. Ea mă chinuia la început mai mult ca tata, el îi ţinea companie doar din când în când să mă bată. Se pare că inventau minciuni despre mine. Unul dintre lucrurile cel mai greu de suportat a fost faptul că mereu se comportau ca şi cum nimic nu se întâmplase, ceea ce mai târziu m-a făcut să cred că poate restul lumii credea în dragostea lor falsă faţă de mine şi îşi imagina că acel copil inocent care eram inventa poveşti despre răutatea părinţilor. Azi nu mai sunt aşa sigură că a fost aşa, fiindcă am observat că multe alte persoane care m-au lovit s-au comportat ulterior ca şi cum nu era adevărat...ca şi cum toţi, începând cu părinţii urmau un ritual de sacrificare a mea. Acum am 42 de ani şi este atât de greu să îmi văd mama jucând teatru ca întotdeauna, în timp ce eu am fost un om bun în zadar şi meritam să fiu complet separată de ea, poate nici la înmormântare. Dar din nefericire se pare că mama aceasta vitregă şi rea a câştigat jocul vieţii şi eu voi muri după ce am purtat-o 42 de ani în spinare, cu atătea minciuni ale lumii încât mi-e silă, fiindcă nimeni nu vrea adevărul, toţi sunt vinovaţi.

În timpul adolescenţei mele unii oameni au inventat că noi eram bogaţi, când în realitate singurele obiecte de valoare din apartament erau rochiile şi pantofii mamei şi doar câteva bijuterii. Chiar şi colega mea de bancă exprima un fel de invidie la un moment dat, în sensul că eu am bani spre deosebire de ea. Nimeni nu părea să vadă adevărul. Cum am mai povestit maică-mea spărgea lucruri dacă se enerva şi odată chiar a aruncat supa pe pereţi, altădată a înfipt tare foarfeca în biroul meu , lăsând o gaură. La început îmi iubeam amândoi părinţii şi încercam în zadar să o calmez pe mama. Aveam încredere şi în tata şi încercam să mă joc cu el vreun joc sau să îl întreb ce nu ştiam la matematică, dar întotdeauna se enerva rău şi ţipa, până când am renunţat. Mi-era ruşine să ies cu mama în oraş la teatru sau alt spectacol, fiindcă vorbea tare în timpul reprezentaţiei şi oamenii se întorceau spre noi şi îi cereau să tacă. În toţi acei ani am trăit în chinuri şi teroare, fiindcă deşi eram calmă şi gentilă mereu, părinţii mă ameninţau cu închisoarea psihiatrică. Pot spune drept că a fost monstruos.

De fapt este vorba de un fel de infanticid, chiar dacă acum am şi eu păr alb. Totul a început când eram mică şi restul lumii a respectat-o pe ea din ce în ce mai mult, izolându-mă şi chinuindu-mă pe mine. A trebuit să învăţ în facultate şi despre teoriile psihologice care susţin că problema este copilul schizofren, nu mama, că acel copil are adesea un complex matern sau dificultăţi în relaţia cu mama, când de fapt este invers! Toate sunt minciuni. Chiar şi în prezent, eu sunt total respinsă de societate, în timp ce mama mea are colegi de serviciu (lucrează cu jumătate de normă) sau vecini care vorbesc cu ea sau o respectă. Ea oferă cadouri sau pomeni, tot aşa cum oferea mită când eram în spitalul de psihiatrie (cadouri consistente medicilor) sau când eram în şcoală şi venea cu cadouri în faţa colegilor mei, care ulterior mă bârfeau că am numai note maxime fiindcă mama mea mituieşte profesorii. Acest lucru nu era adevărat, eu învăţam foarte bine şi chiar îmi ajutam mereu colegii la extemporale sau la teme şi înţelegerea lecţiilor.

Ce pot face? Nimic. Toate cunoştinţele mele (de exemplu veri sau vecine) m-au părăsit urându-mi multă sănătate mamei mele şi s-o ajute Dumnezeu...nu înţeleg cum şi de ce ea a obţinut totul în viaţă prin minciună şi atâta ură şi faţă de mine şi faţă de alţii. Şi la urma urmei ea mă va moşteni după ce mă sinucid în curând, desigur acesta e parte din scopurile ei. Îmi amintesc cu greaţă cum mă săruta şi pe mine pe frunte şi cum a sărutat mereu pe frunte toate rudele moarte în ultimii ani ...o străbunică, trei bunici, naşa, naşu, tata, o mătuşă, vărul ei primar... Şi chiar dacă verii mei mă vor moşteni, eu nu cred că merită acest lucru fiindcă mi-au întors spatele deşi eua m fost cinstită şi curată faţă de ei, s-au purtat cu mine ca şi cum aş fi nebună (ca şi cum nu aş exista), purtându-se bine şi respectuos cu maică-mea. După toate că eu m-am jucat cu ei şi am avut grijă de ei când erau mici.

Cel mai drăguţ lucru pe care mi l-a spus mama e că poate într-o zi voi deveni scriitoare, fiindcă îmi plăcea aşa mult literatura când eram mică. Dar eu nu mi-am dorit să devin scriitoare, ceea ce am scris aici de exemplu sunt doar poveşti adevărate şi triste, nu proză cu valoare literară. Am fost doar un memorialist novice, care a scris în grabă, şi o poetă fără succes timp de 7 ani. M-am pregătit în zadar pentru o carieră ştiinţifică timp de 23 de ani, fiindcă de fapt părinţii doreau acest lucru, apoi am vrut şi eu dar nu am fost acceptată, spunându-mi-se că nu am dreptul nici să profesez ca psiholog ori medic, nici să îmi dau doctoratul sau măcar masterul.

Un alt aspect mai bun despre mama este că în tinereţe gătea mâncare foarte gustoasă şi păstra casa foarte curată, dar plângându-se mereu că nu este decât servitoare la familia Moldoveanu, ceea ce eu nu înţeleg nici astăzi. În ultimul meu an de liceu avea o femeie plătiă să îi facă curat, dar apoi nu a mai avut bani şi casa a intrat într-o stare de oarecare delăsare. În acelaşi timp, după 1989 a început să gătească mâncare nesănătoasă, cu multe grăsimi. Sau accepta hrana nesănătoasă pe care tata o cumpăra în oraş (creier prăjit, carne împuţită de vier, etc.). Odată de exemplu tata a adus şi preparat carne care mirosea aşa de urât încât eu nu am putut mânca şi amândoi părinţii erau uniţi împotriva mea ca de obicei, să ascundă adeăvrul. În casa aceea nu aveam voie niciodată să spun adevărul, dar îmi amintesc totuşi că în acea zi mama a făcut o excepţie şi a recunoscut că eu aveam dreptate. Şi ultimul lucru omeneşte mai bun despre ea este că îi plăcea mult la ţară la părinţii ei şi în special munca la fân, unde îmi plăcea şi mie. Acolo era cu adevărat paradisul, dar totuşi tot numai până în 1989.

După moartea tatei în 2005, mama mea a fost îngrozitoare. Nu a acceptat să împărţim corect proprietăţile între noi (mai era implicată o mătuşă din cauza căreia era şi mai dificil), mi-a luat aproape 3000 de euro din partea mea legală, spunând că erau necesari pentru înmormântarea tatei şi datoriile lui, a dat două maşini fratelui şi nepotului ei, şi făcea un scandal monstruos că eu vreau să îi iau ei banii şi să o arunc în stradă, când era exact invers. Chiar şi-a ridicat fusta în faţa mea scărpinându-se la chiloţi, un fapt care m-a dezgustat mult. A continuat din timp în timp să înceapă aşa-zise discuţii pe tema banilor, cum făcea şi cu tata, discuţii din care reieşea că eu eram mereu de învinovăţit. După ce mi-am cumpărat apartamentul de două camere, tot pe Calea Moşilor, aproape de fosta locuinţă fiindcă în altă parte nu am găsit, a trebuit să îl amenajez puţin şi cât mai ieftin, cu mobila veche şi am rămas fără niciun ban în bancă şi depinzând de ajutorul din partea ei. În ciuda protestelor mele a dat două locuri de veci la care eu ţineam fiind de la naşul meu, deci nu din partea ei, le-a dat avocatului ei, deşi eu nu voiam să fiu îngropată peste tata. Apoi a început să consume alcool cam multişor şi diazepam din medicamentele mele şi să ameninţe din nou cu sinuciderea ei în garajul din curte. M-a presat împreună cu avocatul ei să semnez un act prin care cedăm jumătate din câteva hectare de pădure acelui avocat în caz că le vinde, adică să ne ajute, ceea ce nu s-a întâmplat până azi. Din jumătatea rămasă a spus că îmi dă mie numai jumătate, ca să poată să mă ajute pe mine, deci rămân cu un sfert, în loc de trei sferturi cât ar fi fost legal pentru mine...ar fi însemant bani buni, dar avocatul nu a putut sau nu vrea să o vândă iar eu stau de 5 ani fără bani de hrană aproape.

Câteodată mă întreb dacă ea este cu adevărat vulnerabilă şi nebună sau doar se preface tot timpul. Dincolo de tot ce a fost, priviţi rezultatele: cei mai buni din familie au murit unul câte unul, mie îmi lipseşte un picior şi în ultimii trei ani sau chiar mai mult, organele mele interne - ficat, duoden, vezică biliară, stomac - funcţionează tot mai prost şi medicii nu prea m-au tratat. Umflarea picioarelor, durerile şi arsurile mă fac extrem de anxioasă, am coşmaruri aproape în fiecare noapte şi mă întreb de ce nu îmi dau medicamente pentru durerea abdominală din dreapta...de fapt mi s-a dat NoSpa, dar nu prea are rezultate, iar pentru umflare nimic în afară de unguente. De fapt am fost otrăvită sistematic prin droguri psihiatrice, izolare forţată şi lipsa unui loc de muncă, deci sărăcie lucie, când eram încă în stare să muncesc ceva. Recunosc, din cauza stresului mare am fumat mult în ultimii ani, după ce în 2006-2007 nu fumasem. Dar problemele s-au agravat şi am reînceput să fumez...Niciodată nu am simţit vreo plăcere fizică fumând deşi am auzit că unii oameni simt ceva plăcut...cred totuşi că nicotina sau alte substanţe din ţigări creează o uşoară dependenţă fizică, însă în cazul meu contează doar suferinţa sufletească. În 2007 eram slabă şi nefumătoare şi crezusem că ajunsesem cum se zice la liman, dar au continuat să mă tortureze aşa de oribil şi continuu, cum nici nu vă puteţi imagina. Apoi am reînceput să fumez şi m-am îngrăşat rapid 40 de kilograme. Mama mea, pe lângă mine, este încă puternică. Nu accept să mor de vreun cancer sau aşa ceva dat de ceilalţi de fapt, când eu nici nu am trăit de  fapt din 84 şi nici nu am greşit nimic!

Nu o urăsc pe maică-mea, dar nici nu îi pot spune mamă cu adevărat şi mi-e tare greu să o văd... Pe de altă parte nu am pe nimeni altcineva în viaţa mea şi nici bani să ies singură în oraş la vreun concert sau balet de exemplu.

Şi încă o dată: puteţi să îmi spuneţi de ce oare lumea menţine această groaznică minciună în cazul meu de 42 de ani,  pentru a mă omorî de fapt? De ce nu acceptă să fie oameni de onoare, de ce nu dau nimic înapoi lui Dumnezeu, fiindcă eu am fost mereu aceeaşi, nu m-am schimnat, nu am minţit niciodată şi am fost pură, nu am indus pe nimeni în ispită sau în eroare, prezentând fapte perfect şi cu dovezi de mică. (Ca detaliu oarecare, nici nu am folosit cuvinte vulgare, şi nici nu m-am gândit la ele, cum mi s-a părut că insinuează unii, poate mă înşel. Ce e drept nici maică-mea nu a fost vulgară în modul în care vorbea).

În fotografia de mai jos vedeţi patru generaţii: străbunică, mama mamei, mama mea şi eu la aproape 9 ani din câte îmi dau seama:

Ca o orfană ucisă de părinţii adoptivi violenţi...mamă degenerată

Ştiu că logic ar fi fost să scriu aici în continuare despre calvarul meu sexual, dar voi continua acest lucru în zilele ce urmează. Simt nevoia să mai scriu o dată, pentru ultima oară, despre faptul atât de evident că mama şi tata, dar în special mama, m-au omorât. Voi povesti din nou totul. Nu înţeleg de ce voi, oameni buni sau suflete creştine permiteţi astfel de lucruri în societate, mai precis de ce nu vă e ruşine faţă de mine, deoarece am fost un om perfect totuşi, inteligentă şi cu sufletul şi trupul curate, cu mult bine faţă de oameni. De ce nu vă pocăiţi, de ce nu lăsaţi să triumfe dreptatea şi valorile binelui ? De ce mă lăsaţi să pier în ghearele cotoroanţei de maică-mea, după toate că nu am făcut nimic rău întreaga viaţă? Am sperat atât de mult şi m-am rugat în zadar de la 13 ani, acum 29 de ani. Mă voi sinucide din cauza mamei mele, aşa cum vreţi voi toţi şi ea de asemenea, dar sunt convinsă că nu veţi avea nimic de câştigat...e monstruos.

PĂRINŢII

Am fost crescută până la 13 ani şi jumătate de bunica dinspre tată, care era o femeie foarte blândă, învăţându-mă, împreună cu naşii mei că bunătatea şi generozitatea sunt mai vlaoroase decât răul, că răbdarea şi calmul sunt virtuţi care duc la fericire, că iubirea şi înţelegerea faţă de oameni sunt lucruri de preţ. Mamaia îi dăruia mamei din când în când câte o bijuterie sau porţelan, spunându-mi că deşi mama mea e foarte rea, eu trebuie să mă înarrmez cu multă răbdare şi gânduri bune şi voi reuşi să scap de ea. Spunea chiar că ea îl va băga pe tata în mormânt. Părinţilor nu le păsa prea mult de mine, nu veneau acolo să mă viziteze, nici măcar atunci când eram bolnavă de bolile primei copilării. După ce am intrat la şcoală mă duceau la sfârşitul săptămânii la ei şi era ca şi cum ajungeam din paradis în iad. Ceilalţi membri ai familiei erau foarte buni cu mine, spuneau că părinţii mei sunt prea nervoşi şi că maică-mea e nebună şi îmi plângeau soarta.

După ce m-am mutat cu părinţii în 1984, ei au început să mă tortureze zi de zi. Eu eram foarte calmă, delicată şi înţeleaptă în zadar. Am fost ameninţată cu închisoarea psihiatrică încă de la început. Maică-mea mă lua la rost şi mă bătea foarte des, fără nicio vină din partea mea. Nu o provocam niciodată, era imposibil să evit răul. Tata părea să mă protejeze la început, dar spunea că mama mea e nebună şi eu trebuie să îndur totul şi să o suport fără să mă plâng fiindcă e mama mea şi mi-a dat viaţă. Când mă bătea, degetele mamei de la picioare erau în mişcare agitată, gura i se subţia de răutate şi nervi şi trăgea aerul pe nări violent. Obişnuia să ţipe ore în şir, zi de zi, minciuni despre mine, făcând un scandal monstruos fără nicun motiv. Exprima uneori un fel de gelozie faţă de frumuseţea sau inteligenţa mea, de parcă ar fi fost mama vitregă a Albei ca Zăpada, lucru care mă dezgusta înfiorător. Îmi fura gândurile sau ideile mele frumoase ca şi cum ar fi fost ale ei şi se împăuna cu idei din cărţi pe care eu le citeam şi ea nu. Nu aveam dreptul să am intimitate defel, părinţii chiar mi-au scos din ţâţâni uşa de la camera mea, unde încercam să mă refugiez de bătăi şi ţipete. Nu aveam dreptul să am jurnal personal, poezii sau haine la care ţineam, fiindcă maică-mea le arunca periodic, după pofta inimii ei haine. După vreun an şi tata i s-a alăturat, bătându-mă împreună cu ea. Pe vremea aceea nu mă învineţeau, poate fiindcă meergeam la şcoală, să nu mă vadă lumea bătută de ei. Maică-mea spărgea farfurii sau pahare şi odată a mers desculţă pe cioburi, umplând totul de sânge...eu de multe ori spuneam vorbe bune în zadar ca să o calmez şi în ziua aceea m-am speriat, dar ea reacţionat isteric, revenindu-şi foarte repede şi zâmbind. După vreun an de torturi, răbdarea şi dragostea mea pentru părinţi s-au preschimbat într-un fel de ură fără niciun rost. M-au torturat atât de mult încât am fost obligată să fug de două ori de acasă, dar nu aveam unde să mă duc, aşa că m-am refugiat tot la mamaia şi naşii mei. Am refuzat propunerea naşului meu de a mă adopta el (Doamne, poate atunci am greşit) şi părinţii veneau să mă ia din nou acasă cu promisiuni şi scuze, rugându-se să îi iert. Dar m-au obligat atunci şi să merg la un consult psihiatric, pentru a sublinia faptul că eram în mâinile lor şi nu aveam cum să scap. Tata mi-a spus că psihiatrul i-a zis că eu sunt foarte inteligentă, un fel de geniu, şi câteva săptămâni am avut linişte, apoi au început să mă tortureze din nou.

Un fapt de asemenea oribil era că mama, de felul ei extrem de lăudăroasă (chiar şi acum e la fel), spunea că eu sunt proastă şi ea e foarte diplomată şi vicleană pe lângă mine şi că toată lumea o crede pe ea, nu pe mine. Eu nu puteam înţelege aşa o ură. De obicei mă tortura încontinuu şi, după ore de ţipete şi violenţă, obişnuia să mă sărute pe frunte sau pe obraz, de mi se ridica părul tot pe braţe de repulsie. Apoi se purta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar vecinii nu interveneau, deşi făcea mult zgomot. Îmi dăruia dulciuri sau mâncare ca şi cum asta însemna că e o mamă perfectă, dar mă trata chiar şi în acele momente ca pe un copil mic şi idiot, ca şi cum dragostea ei maternă însemna să mănchidă într-o cuşcă aparent frumoasă, unde să mă chinuie cum vrea ea. Oare vă puteţi imagina ce oribil era să fiu pupată şi aparent răsfăţată de acea femeie după ce tocmai îndurasem violenţă oribilă? Răutatea şi viclenia ei au continuat până în ziua de astăzi. De obicei îşi lua darurile înapoi. M-a tratat oribil şi când eram în spitalul de psihiatrie sub influenţa medicamentelor, făcând pe mama bună şi nenorocită de boala mea psihică...culmea ororii, personalul din spital părea să o creadă!!! Şi de-a lungul tuturor acestor ani, din 1984 până azi, ea a avut destui bani şi comunicare cu alţii, în timp ce pe mine m-au izolat, ca să ascundă adevărul. Şi restul familiei de asemenea mi-a întors spatele, acţionând ca şi cum eu aş fi fost de condamnat, în timp ce mama mea e nenorocită că are o fiică nebună. De ce Doamne este acum aşa, când nu am greşit nimic toată viaţa iar la început, în copilărie ceilalţi măcar spuneau adevărul??

Ceea ce doresc să accentuez este faptul că societatea ca întreg (colegii, verii, prietenii, etc.) acţionazu ca şi cum eeu eram cea vinovată şi mă chinuiau cu minciunile lor şi lipsa încrederii în ce povesteam eu, chiar şi înainte de spitalul de psihiatrie. Mă întreb de ce, fiindcă părerea mea e că eu aveam toate dovezile de partea mea şi eram mai credibilă decât cotoroanţa, o femeie între două vârste atunci, în timp ce eu eram tânără, pură, gingaşă şi cu rezultate foarte bune la învăţătură, cu lecturi imense pentru vârsta mea, cu gânduri bune faţă de alţii şi ajutor la nevoie, cu drag de muncă şi de oameni, fără bani şi cinstită, fără nicio minciună. Dar ei spuneau că nu am dreptul să spun lucruri rele despre părinţi, că părinţii nu şi-i alege nimeni şi trebuie să îmi port crucea. Iar în momentul când o tânără fată de 21 de ani este închisă psihiatric, faptul că părinţii o chinuiau este redefinit drept simptom psihiatric de schizofrenie şi zidurile închisorii nemeritate se închid pe vecie. În special în vechile teorii psihiatrice (pe cele recente nu le cunosc), veţi găsi simptome fuga de acasă, inversiunea afectivă faţă de părinţi şi altele. Vă puteţi pune puţin în locul meu, atât de nevinovată şi având acum 42 de ani, tot în posesia mamei mele, după ce am sperat în zadar că voi ajunge în alt oraş să am familia mea să nu o mai văd pe cotoroanţă deloc? După ce am suferit şi în adolescenţă ştiind că alţi copii, colegi ai mei nu sunt aşa monstruos torturaţi de părinţi? Vă daţi oare seama cât sufăr...ar fi fost mai bine să fi ajuns în altă ţară chiar. Este ca un venin care curge în mine zi de zi, pot să fac şi cancer de supărare, cum scriu cărţile...

Deci am fost şi sunt doar o sclavă. Părinţii chiar mi-au spus direct că sunt părinţii mei şi dacă vor mă pot omorî !
Tarăl meu obişnuia să mă lovească violent în anii tineri, între 18 şi 21 de ani, când m-au închis la psihiatrie, fiindcă după diagnosticul meu psihiatric s-a liniştit, ca şi cum ăsta era scopul lui. Mă lovea până la sânge şi îmi zgâria obrazul cu unghiile lui mari şi mă scuipa în faţă. Mama nu prea m-a mai bătut atunci. Cum urmele pe faţă erau vizibile foloseam mult machiaj să le ascund. Uneori era beat, uenori juca toţi banii în oraş şi aproape mereu folosea cuvint efoarte urâte sau vulgare, ceea ce nu se întâmplase până la revoluţie. Mai spunea că eu sunt pornografică, lucru pe care nu îl înţeleg nici acum.

După prima mea internare psihiatrică părinţii au invitat doi dintre medicii psihiatri la noi acasă. Una dintre ei, o tânără medic rezident m-a bătut la cap legat de trecutul meu şi când i-am spus că eu cred în Dumnezeu, mi-a scris o reţetă în care scria că sunt vindecată sau aşa ceva. Dar ulterior i-am spus că îmi doresc libertatea şi nu mai pot sta cu părinţii mei care m-au chinuit aşa mult (şi continuau de fapt, chiar dacă nu mă mai băteau). Atunci ea a zis că nu este normal să îmi amintesc anii adolescenţei după atâta tratament! Şi că ar trebui să fiu tratată cu Litiu! Dumnezeule, vedeţi cum sunt trataţi copii nevinovaţi, maltrataţi de părinţi? În viziunea psihiatrilor realitatea nu există şi omul pacient trebuie să aibă creier de maimuţă, să uite tot şi deci să nu mai aibă nici carieră intelectuală, nici altceva normal şi bun. Îmi amintesc că atunci când eram mică maică-mea îmi spunea "maimuţoi", aşa mă alinta ea.

Drept una dintre concluzii, repet că dacă un copil este abuzat de părinţi este de asemenea marginalizat de restul lumii, tratat de societate cu monstruoasă cruzime, în ciuda faptului că este un om de valoare, fără greşeli. Nu poate supravieţui. De ce oare respinge lumea atât de brutal copii abuzaţi de părinţi? Mai ales cei inteligenţi, cu sufletul frumos şi deschis cum am fost eu, nu au cicatrici care să le dăuneze, păstrează intactă dragostea de oameni şi de ţară, frumosul poeziei sau artelor în general şi ar putea fi cu totul fericiţi şi adaptaţi în societate. Aşa ar fi fost şi viaţa mea şi totuşi m-au aruncat la gunoi.

Iar dacă mă întrebaţi dacă am avut mari speranţe, răspund pozitiv. Am visat cu tot sufletul că voi scăpa din închisoarea lor. În special când aveam 17 ani şi jumătate, ajunsesem la o perfectă fericire şi pace sufletească şi nu mă mai afectau bătăile mamei sau tatei ori scandalurile lor, ori minciunile şi ura ciudată faţă de mine. Nimic nu mă mai tulbura, nici nu mai notam în jurnalul meu. Atinsesem mai multă tărie sufletească ca oricând, dar torturile au continuat mai rău şi apoi tot mai rău, până când m-au închis în spitalul de psihiatrie după 8 ani de rezistenţă.  Şi, pentru a fi sinceră cu totul nici nu găsesc asemănare fizică între mine şi tata şi nici între mine şi mama, pot să vă arăt poze cu ei în tinereţe. Nici nu ştiu de fapt de ce. Poate totuşi semăn puţin cu mama, dar deloc cu tata, deşi când eram mică mi se spunea mereu "e goală taică-su".

Dar sunt datoare să notez aici un fapt care mi-a mişcat inima rănită cu o săptămână înainte de moartea tatei. Mi-a adus o felie de pepene mare şi în timp ce o punea în frigider mi-a spus: "Mă ierţi? Iartă-mă". Şi am răspuns da cu toată inima, eu mereu am ştiut să iert, ceilalţi nu pot înţelege asta. Acum însă nu mai pot ierta. Şi oricum ar fi în zadar...dacă aţi şti ce s-a întâmplat în 2007 în ciuda iertării mele luminoase şi gândului bun... Atunci când a murit tata am plâns şi pentru că am înţeles, de fapt am intuit că viaţa mea va fi şi mai grea de atunci încolo. Şi aşa a fost.

Aici sunt o poză cu părinţii mei la cununia lor civilă şi alta cu mama în liceu:

Aici sunt eu la 15 ani, cu o bluză a mamei pentru poza de buletin:

Intermezzo revoluţionar

Doresc acum să scriu câteva cuvinte despre revoluţia din decembrie 1989. Nu fiţi speriaţi, nu voi povesti ce s-a întâmplat atunci, fapte la care am fost martoră. Mă gândeam că dacă aş descrie acum toate cele de atunci poate aş deranja puţin pe cei care ţin la anumite minciuni sau poveşti incomplete, deteriorate. Şi nu sunt eu nici om politic, nici istoric pentru a inventa propriile mele minciuni. Trebuie să scriu despre acest lucru fiindcă s-a întâmplat cu puţin înainte de torturile sexuale groaznice asupra mea în 1990. De asemenea vreau să explic (poate în zadar) faptul că nu am avut nicio vină nici atunci. Am descoperit pe blogul unei persoane cu statut social superior faţă de mine care sunt un nimeni sau dacă preferaţi un căcat cum spunea tata sau un gunoi social, am găsit pe acel blog afirmaţia că atunci nu a fost chiar revoluţie sau faptele nu au fost cum se povestesc dar el va vorbi altădată (poate niciodată) despre acest lucru. Mi se pare normal să nu povestesc despre ce s-a întâmplat atunci, între 16-26 decembrie sau cam aşa ceva. Vă pot spune doar că a fost ridicol şi foarte trist în acelaşi timp.

În anii de după revoluţie, până acum vreo şapte ani am căutat să rămân informată nu despre politică, pe care o detest, ci despre cum se scrie istoria, mi-am cumpărat cărţi de istorie şi manuale şcolare, am citit istoria Europei şi altele şi pot spune că am înţeles, la fel ca toată lumea "bună", respectiv cu capul pe umeri, că istoria se scrie din minciuni în orice epocă istorică. La fel, evenimentele din 1989 au devenit acum istorie, deşi încă mai există din câte îmi dau eu seama şi o dimensiune politică a lor. Aristotel spunea că omul este "zoon politikon", dar eu cum spuneam detest politica, am o explicaţie a acestui fapt undeva prin calculatorul meu dezordonat şi când o voi găsi poate o voi posta pe acest blog. În ultimul timp am căutat şi în wikipedia informaţii despre revoluţia din 1989 fiindcă eram puţin curioasă (ceea ce nu sunt de felul meu), ce fel de poveşti au inventat acolo sau ce fel de mistificări se fac. Vă spun cu mâna pe inimă că nu a fost aşa cum scrie acolo, dar acest lucru îl ştie oricum toată lumea. În orice caz eu nu am avut 42 de ani pe nimeni cu care să discut şi acele evenimente în care eu am suferit destul de mult le pot povesti doar unui om adevărat faţă în faţă...ceea ce mă tem că nu se va întâmpla şi voi muri în sărăcia şi izolarea mea forţată.

Numai cei în vârstă îşi amintesc acum că pe vremea lui Ceauşescu (cu a cărui moarte eu nu am nicio legătură, să îmi fie iertat, dar nu am niciun păcat) chiar până către 89 obsesia istorică, desigur şi aceea mistificată, era al doilea război modial. După 89 acest loc l-a luat revoluţia şi comparând cele două minciuni şi rele am reuşit să înţeleg cum funcţionează psihologia mulţimii în astfel de cazuri.

Eu am fost dintre copiii oarecum persecutaţi (dar absolut fără mare importanţă) în vechiul regim aşa-numit azi comunist (pe vremea aceea se spunea socialist) fiindcă aveam rude în S.U.A., cel puţin aşa ziceau părinţii. Mi s-a refuzat plecarea într-o tabără pentru copii în Franţa, am fost făcută pionier ca şi toţi ceilalţi, dar numai în seria a doua, eram un fel de avizer chiar în timpul orelor la şcoală, alergând din clasă în clasă cu anunţuri pioniereşti, etc. Dar, mai presus de toate, eram săracă, îmbrăcată ca vai de doamne-ajută în haine cusute de bunica, iar în adolescenţă aveam doar câteva şi mă îmbrăcam la vreo ocazie cu hainele mamei. Însă, deoarece citeam foarte mult, îmi dezvoltasem simţul critic destul de mult şi consideram cu sufletul curat că nu sunt de acord cu toate bârfele uneori porcoase ale familiei sau ale altora despre Ceauşescu şi doamna lui, fiindcă erau doar un fel de marionete politice în viziunea mea, oameni obligaţi să stea de fapt în lanţuri jucând un anumit rol în faţa mulţimii. Nu eram deloc nemulţumită de regim...eram chiar mai nemulţumită că ne intoxicau în liceu cu matematica în orele care ar fi trebuit să fie de pregătire social-politică. Oricum puţini le ţineau, nu erau verificări.

Eram conştientă că trăiam într-o perioadă de pace (războiul rece nu atingea viaţa unui copil ca mine) şi relativ liniştită, eram mulţumită (fiindcă citisem despre adevărate nenorociri) că am posibilitatea de a citi gratuit cărţi cu adevărată valoare literară şi că puteam spera cel puţin să ajung într-un cămin de nefamilişti undeva în ţară în caz că scăpam din gheara părinţilor. Între noi fie vorba, regimul actual reuşeşte să îi alunge dintru început pe cei săraci de la masa stăpânilor fiindcă bibliotecile nu mai sunt gratuite (acum câţiva ani am descoperit) şi poate că este mai omeneşte aşa, aţi văzut ce se întâmplă cu cei ca mine...aţi citit poate cartea Martin Eden sau altele pe această temă. Aşadar nu aveam niciun ghimpe împotriva regimului vechi. Vă puteţi întreba de ce m-am dus la revoluţie sau în următoarele zile pe străzi...ei bine din cauza chinurilor fizice şi psihologice asupra mea, multe bătăi, multe violuri de la distanţă, vecini îngrozitori şi durerea imensă a iubirii pierdute. Am ajuns întâmplător acolo numai pe 22 decembrie, apoi tata râdea de mine că am fost "revoluţionară" şi sunt de acord cu el, era ridicol. Dar am suferit mult. Am fost practic luată de mulţime, târâtă de val şi de clopote de biserici...

De ce nu povestesc mai mult? Uite mă bate un gând: unii oameni se luptă întreaga viaţă pentru adevăr, deşi nu au nicio vină totuşi nu au de ales, cum am fost eu, în timp ce alţii au puterea în dinţi în societate şi se luptă pentru întărirea minciunilor. Este ceva similar cu educaţia formală din şcoli, unde copiii sunt îndopaţi cu fapte precum "Pământul se învârte în jurul Soarelui" şi multe altele de acest gen şi dacă nu cred orbeşte sunt consideraţi nebuni. Câţi dintre dvs. au ÎNŢELES  cu adevărat că pământul se învârte în jurul soarelui? Sau orice alt lucru de aceste gen. Eu de exemplu am început să înţeleg cu adevărat, adică să mă apropii de înţelepciune, abia la 35 de ani...poate mai târziu ca alţii din cauza suferinţelor nenumărate. Dacă aş fi fost primită la masa stăpânilor aş fi scris şi eu istorie (ceea ce nu este un act deosebit de criminal) sau poate aş fi reuşit să fiu printre marii asasini din psihiatrie sau psihologie. (vă rog nu faceţi ochii mari, că exact asta sunt ei). Şi aş fi avut desigur bani şi tot ce îmi poftea inima...dar nu m-au vrut.

Există unii oameni care fac exces de gândire ilogică şi au un fel de paranoia legată de politică; în realitate mare parte din politica pentru mulţimi şi diferite grupuri se bazează pe acest gen de paranoia. Ei ar putea spune că eu am fost persecutată parţial fiindcă am fost la revoluţia aceea şi am văzut lucruri pe care o femeie nu ar trebui să le vadă. Acest gen de oameni greşesc, judecata lor nu e corectă. Revoluţia a fost doar un intermezzo în viaţa mea şi chiar dacă aş fi avut drepturi în societate nu aş fi fost nebună să scriu eu istoria în locul specialiştilor. În plus pot să vă mai spun că atunci am intrat şi în fostul CC, nu am stat doar afară cu "luptătorii" de rând şi am descoperit înăuntru o lume privilegiată, şi femei şi bărbaţi. Să nu spuneţi că eu am fost proastă -- adevărul e că ei nu m-au acceptat ca om normal şi cu drepturi în societate, cum sunt convinsă că acele femei au avut toate privilegiile viaţa toată.

Poate unii dintre dvs. au vizionat filmul "Contele de Monte Cristo", care paradoxal aminteşte de numele meu. Era acolo o scenă cu Napoleon cel exilat şi bietul Edmond Dantes, care căzuse în cursa unor complotişti, iar fostul împărat zâmbea cu înţelepciune cinică spunându-i tânărului din faţa lui: "Aşa e lumea asta construită...împăraţi şi nebuni." În concluzie pot spune că şi legat de revoluţie, ca şi de alte aspecte ale vieţii mele, am fost doar un pion de sacrificiu, în ciuda aptitudinilor mele intelectuale. Dar v-aţi gândit oare ce se poate întâmpla dacă persoana sacrificată este mai inteligentă decât călăii săi?

În plus, domul profesor Zăgrean a devenit erou la acea revoluţie, la care chipurile a fost prezent la datorie pe 21 nu pe 22, fapt meţionat pe prima pagină din primul număr liber al revistei "Pentru Patrie", am avut acea revistă în mână, de la mama mea grijulie.

Totul despre viaţa mea sexuală, partea a II-a

Am avut o adolescenţă de om singur şi bibliofil. Citeam mult, câte o carte pe zi, şi din biblioteca cuprinzătoare a tatei, dar mai ales din biblioteci publice, unde accesul era liber. Urmăream autori cunoscuţi şi citeam mai multe cărţi din ceea ce au scris, sau chiar opera completă în cazul lui Marin Preda.

Nu aveam practic o relaţie oarecare decât cu colega mea de bancă, Luiza şi nu aveam cu cine vorbi la telefon. Viaţa mea sexuală era practic redusă la zero, cum este aproape firesc până la 20 de ani.

În familie nu se foloseau cuvinte vulgare deloc. De aceea eram destul de afectată când, îmbrăcată în pantaloni, vreun om porcos de pe stradă îmi spunea " ce pizdă are asta". Sau altul, când mâncam o îngheţată spunea "altceva nu ştii să lingi?". Pe moment m-am gândit că poate e vorba de ceva vulgar, dar nu am ghicit ce. Eram foarte amărâtă şi când mă atingeau pe fund  diverşi perverşi în mijloacele de transport în comun.

Nu visam absolut deloc să mă îndrăgostesc, visam să pot scăpa de părinţi intrând la facultate în 1989 în alt oraş, unde să stau la cămin. Voi mai povesti cred eu în altă zi despre comportamentul extrem de brutal şi josnic al părinţilor între anii 84-88, dar şi după aceea, în timp ce eu fusesem un copil cuminte şi respectuos.

După o luptă de peste un an cu părinţii şi întreaga familie, m-au obligat să dau examen la medicină şi să merg la meditaţii la fizică, chimie şi bilogie. La biologie mi s-a recomandat un asistent de la facultatea de medicină, catedra de fiziologie, pe nume Leon Zăgrean, cu avertismentul că lumea crede că e nebun, că se îmbracă aiurea, etc. Mie nu mi-era frică şi am acceptat, de altfel nu prea aveam de ales. A urmat o poveste lungă şi cutremurător de tristă pe care poate o voi povesti în detaliu, atât cât ţin minte, altă dată. Oricum vă spun cu deplină obiectivitate că eu nu am avut absolut nicio vină în acea poveste şi nici măcar gânduri păcătoase. Acum, după mulţi ani, m-am maturizat şi cred că el era dator, dacă ar fi avut onoare, să mă ia de nevastă, ca în poveştile medievale, ori cel puţin să îmi dăruiască un copil. Dar nu a fost aşa. 

Aveam doar 17 ani când l-am întâlnit în octombrie şi el avea 36, căsătorit cu doi copii mici. După numeorase avansuri sexuale şi hărţuire sexuală din partea lui am încercat să scap de acele meditaţii, dar nici el, nici mama mea nu au fost de partea mea să îmi susţină hotărârea din iarnă. Îmi făcea tot felul de promisiuni, părea un om bun şi cinstit (eram prea tânără să îi văd adevăratul chip), numai că era sclavul aparent al alcoolului. A fost primul şi singurul bărbat din viaţa mea care mi-a dat anumite senzaţii sexuale în prezenţa lui sau la atingerile îndrăzneţe pe care şi le-a permis. Prin multe insistenţe m-a făcut să cred că el e un om mai special cu puteri paranormale, astfel încât poate să mă atingă de la distanţă. De asemenea m-a făcut să cred că el absolut sigur e securist sau are prieteni securişti şi posedă microfoane minuscule prin care ascultă de vorbesc alţi oameni în casele lor. La un moment dat chiar repeta la fiecare şedinţă de meditaţii ce vorbeam eu sau părinţii mei acasă.

Zăgrean era totuşi un om vulgar sau cel puţin prea glumeţ, dar eu l-am idealizat, pentru mine devenise bun şi frumos. Astfel încât după câteva luni dificile din cauza lui, cu numeroase migrene şi primele dificultăţi din viaţă la învăţat, m-am îndrăgostit de el în iarnă. Apoi am încercat să rezist, mă opuneam ideii unei relaţii cu el şi îi spuneam acest lucru. Cred că vă daţi seama ce oripilant era pentru mine să am o relaţie cu un bărbat căsătorit. Totuşi migrenele au continuat, tot mai puternice, încât am fost obligată, pentru a îmi menţine echilibrul, să ascult muzică şi să fac gimnastică, pentru a îmi descărca organismul de energii negative. Apoi pe 25 martie 1989, de Bună Vestire, a început ceea ce voi numiţi schizofrenia mea, respectiv am început să am senzaţii sexuale când mă aşezam în pat şi abia mult mai târziu pe scaun.

Cred că vă puteţi imagina că credeam că este el, oricum nu alt bărbat şi a trebuit să îi sacrific toate planurile mele de viitor, cel puţin pentru un an. Niciodată nu mi-am dorit acele senzaţii sexuale, nu eram nebună şi avem interesele mele de viitor. Eram tăcută şi liniştită când se întâmplau fiindcă credeam într-o relaţie normală în viitor cu Zăgrean. Nu aveam nici cui să mă confesez, credeam cu tot sufletul că el e un om bun şi că vom fi împreună, în ciuda împotrivirii mele iniţiale de 6 luni. Credeam că îl iubesc pentru tot ce era. În primul an aceste senzaţii sexuale au fost blânde şi decente, nu erau când aveam ciclu şi el  nici nu atingea nimic altceva în afara organului meu sexual, nici măcar sânii. Dacă aş fi spus părinţilor m-ar fi închis la nebuni şi nu doream aceasta, fiind total nevinovată. După ani maică-mea rădea de mine urât "te regulează Zegreanu de la distanţă, eşti nebună" sau cam aşa ceva. Îi vorbeam singură în camera mea când nu mă auzea nimeni fiindcă el îmi repeta la meditaţii că mă poate asculta. Îi vorbeam un fel de proză poetică sau poezii, fiindcă eu în liceu scrisesem mai multe poezii, caiet pe care ulterior l-am ars. Apoi, după ce nu am intrat la facultate şi a început vara, am înţeles că el nu mă vrea, muream de dor şi suferinţă dar am avut tăria să nu îi mai vorbesc. Gândeam că dacă ar vrea m-ar putea căuta şi m-ar găsi la fel de îndrăgostită şi fidelă lui pe vecie. Dar au început alte probleme: tata vorbea din ce în ce mai vulgar şi mă bătea violent destul de des, eu nu găseam de lucru şi apoi vecinii de deasupra au început să facă gălăgie zi şi noapte, să mă urmărească dintr-o cameră în alta. L-am mai căutat pe Zăgrean la facultate...în zadar, de aceea, din cauza necazurilor tot mai multe pe care nu le înţelegeam, am început să îi vorbesc din nou. În toamna lui 1989, mergând la ţară, poate cu câteva zile înainte de revoluţia din decembrie 1989 când am fost sigur acolo, mi-a venit ciclul menstrual şi am avut dureri atât de cumplite încât credeam că mor, mă târam pe jos pe parchet transpirând de durere, timp îndelungat. Tot într-una din zilele acelea am descoperit ceva interesant. După cum bine vă daţi seama eu nici nu mă masturbam, nici nu mă frecam sexual, suportând cu stoicism şi în general în tăcere deplină torturile sexuale zilnice asupra mea. Eram cuminte şi blândă, un om foarte serios, cu interese încă de lectură avidă. Repet, eu nu omit absolut nimic în povestirile mele. Într-o zi am avut mâncărimi genitale atât de puternice încât a trebuit să mă scarpin sub chilot şi fiindcă mă mânca foarte tare am descoperit că există vagin la fete-fecioare ca mine, că nu este cum înţelesesem eu vag din cărţi, un fel de himen care acoperă orificiul, care poate fi depăşit doar la primul act sexual prin sângerare. Ulterior am găsit şi în cărţi de anatomie că un procent mare de femei are acest tip de himen care nu este o anomalie, dar nu opune rezistenţă la penetrare. După câteva luni de pauză în 1989, la începutul lui 1990 au început din nou senzaţiile sexuale asupra mea.

Anul 1990 a fost crunt, mai rău decât tot ce vă puteţi imagina. Acele senzaţii sexuale au devenit cutremurător de puternice şi pline de perversiuni. Cum spuneam eu odată "în toate găurile", expresie tristă pe care am auzit-o repetată de o viitoare colegă de serviciu, pe nume Ana Maria, care era gravidă şi extrem de vulgară şi avea exact numele viitoarei soţii a lui Zăgrean. Oricum avea statut social superior la A.S.E. şi câştiga mai mai mulţi bani ca mine probabil. Atunci în 1990 eram tot mai nenorocită, imploram în zadar, căutam în zadar o portiţă de ieşire, aveam numai 19 ani!! Erau dureri sexuale foarte mari şi trebuia să mă prefac că îmi place ca să fiu lăsată în pace. Nu mai ştiam ce să fac şi atunci am dezvoltat ceea ce psihologii numesc mecanisme de apărare. Adică mă prefăceam mereu, căutam cuvinte să calmez fiara care mă viola astfel, etc. Încă credeam că este doar el, dar mi-a trecut prin minte că poate erau şi alţi bărbaţi, cu toate că nu cunoşteam pe nimeni altcineva. Ulterior Zăgrean mi-a spus că poate aşa era. Mi-a mai recomandat să fac dragoste cu un bărbat...când am spus că nu am de unde găsi, mi-a răspuns că sunt destui bărbaţi dornici de sex pe stradă...nu îmi venea să cred că omul iubit fără păcat se poartă acum aşa cu mine. Torturile sexuale erau abominabile, noapte de noapte şi ziua. Cutremurătoare ore de sex anal combinat cu dureri de penetraţie, plus senzaţii oribile sexuale în gât şi multe altele, foarte puternice şi murdare. Nu înţelegeam de ce, fiindcă nu greşisem nimic. Nici nu pot fi povestite, că v-aţi îngrozi.

Azi, 1.11.21 - adaug - am notat în această postare că Z era dator să mă ia de nevastă sau să îmi dăruiască un copil - ar fi fost rău, fiindcă el era un om rău, dar am notat așa plecând de la scrieri despre onoare în vremea feudală, de fapt e vorba de legenda adaptată a Cidului Campeador, la ideile despre fiicele lui, cum poate am mai spus, și soția lui era Ximena, deci pronunțat Himena, ceea ce se leagă de ideile legate de himenul fecioarelor. Este o postare din 2013 și recunosc, cum am mai spus adesea, că până în 2016, când m-au închis la spital din această cauză chiar, eu am avut un mare vis și idee greșită - singura de fapt, adică de a avea copil, fiindcă nu înțelesesem totul încă. A fost sigurul meu vis absurd, singura idee de acest gen și probabil că aș fi fost în stare să mor pentru a avea copil, nu mai explic totul acum. Greșeam ca idee.

Alba-Neagra

Sunt convinsă că unii oameni, în realitate ipocriţi sau cu puţină cunoaştere de sine, nu acceptă poveştile în alb-negru, aşa cum este viaţa adeseori. Ei preferă să spună cu falsă superioritate că faptele vieţii sunt gri, adică amestecă înţelesurile şi valoarea lor morală, fiindcă aşa este la modă. Să fii calm şi uneori tâmpit, sau să faci pe prostul, uitând că lucrurile sunt bine demarcate pe scara valorilor morale. Alţii greşesc fiindcă preferă să vadă totul în negru sau totul în alb, fiind mizantropi sau aşa zis "goodwill ambassadors", respectiv ambasadori sau avocaţi ai bunei credinţe. Ce-ar fi să priviţi viaţa câteodată aşa cum este ea de fapt, cu pete albe sau negre, adesea alăturate, dar care nu se amestecă între ele? Eu aşa am văzut binele şi răul întotdeauna.

În cele ce urmează voi povesti puţin despre necazurile mele legate de unii membri ai comunităţii ţiganilor sau romilor, cum preferaţi. S-a întâmplat în anii 1990-1991, într-o etapă istorică în care tulburările interetnice luaseră proporţii mari. Vă rog cu bună credinţă să aveţi mintea deschisă dacă e posibil, fiindcă în prezent, la fel ca altădată, la fel cum va fi mereu, oamenii sunt mai sensibili legat de astfel de subiecte, dar cu ipocrizie din nou. Adică ei mă acuză dacă spun ceva de rău despre ţigani (fiindcă e un subiect "periculos"), dar în sinea lor poartă tot timpul un fel de ură sau prejudecăţi absurde faţă de acest grup etnic. Eu nu am avut prejudecăţi nici atunci, fiind oricum prea tânără pentru a le avea şi nici acum, când consider cu sinceritate că oameni răi sau buni există indiferent de apartenenţa etnică. Oricum aşa am şi fost crescută în copilărie.

PIAŢA CENTRALĂ DIN CLUJ

NEGRU

Mă plimbam odată singură în Cluj apropiindu-mă de Piaţa din centru, unde vizitam uneori catedrala sau librăriile din jur, de unde mi-am cumpărat o Biblie odată. De la distanţă am observat un grup de ţigani de oraş, îmbrăcaţi cu haine din piele, care se certau sau discutau aprins la marginea trotuarului, aproape de colţul străzii. Cu toate că nu aveam concepţii greşite sau prejudecăţi legate de ţigani, privirea unuia dintre ei, aţintită ciudat asupra mea, m-a înfricoşat puţin, am simţit o oarecare teamă difuză, dar nu aveam cum să îi ocolesc. Ajungând în dreptul grupului gălăgios, unul dintre acei bărbaţi a întins pumnul strâns deasupra capului meu şi l-a scuturat, ca şi cum arunca ceva în părul meu, cu vorbele: "să se înmulţească!" Firesc, mi-a fost teamă să nu îmi fi aruncat păduchi, dar apoi mi-am spus că e o prostie, că nu poate fi adevărat, am uitat repede acea bănuială.
După câteva săptâmâni eram plină de păduchi mari şi pofticioşi. Locuiam la un cămin studenţesc de fete şi acolo igiena nu era precară, existau duşuri destule şi făceam baie adesea. A trebuit să scap de păduchi folosind acei piepteni speciali pe care chiar ţiganii îi vând şi şampon special de la farmacie.

Cu toate că îmi dădeam seama că această comunitate are problemele ei de adaptare în cadrul populaţiei româneşti, totuşi nu înţelegeam de ce m-au ales pe mine pentru faptele lor urâte. Desigur, mai este un aspect: să consideraţi că mint sau povestea e inventată, fiindcă eu sunt nebună...adică să vă prefaceţi că nu e adevărat...treaba dumneavoastră! eu doar am prezentat din nou faptele aşa cum au fost în realitate.
Desigur, nu pot spune cu certitudine că păduchii proveneau de la acel ţigan, dar probabilitatea să fie aşa e mare. În anul 2007 am discutat acest moment din viaţa mea cu altcineva şi el mi-a spus că mă crede, fiindcă ţiganii au obiceiul să arunce păduchi pe doamnele mai cochete, că lumea ştie lucrul acesta. Oricum eu nu eram cochetă, eram o studentă la psihologie cu multe necazuri asupra mea.

ALB

În altă zi mergeam spre centru pe acelaşi trotuar. Fusesem educată de mică să îmi placă enorm când pot să îi ajut pe alţii sau măcar să ofer o floare cuiva. Am văzut în faţa mea o femeie mai în vârstă care îşi căra cu mare dificultate sacoşa cu cumpărături, cu paşi mărunţi şi rari. Am întrebat-o politicos şi cu ginăşie dacă pot să o ajut. Ea m-a refuzat de câteva ori şi poate am greşit puţin când am insistat, ori poate nu. Unii oameni acceptă greu ajutorul altora. Dar ea era aşa fragilă şi obosită...am simţit nevoia să o ajut. În final a acceptat.
Am ajutat-o să ducă sacoşa, dar pentru puţin timp, fiindcă locuia imediat după colţul străzii şi am fost puţin dezamăgită. Poate de aceea refuzase iniţial ajutorul meu. Oricum m-am bucurat că am putut fi de folos, dar m-am gândit cu tristeţe că poate viitorul nu e prea bun pentru ea, că va trebui să meargă la cumpărături singură şi în zilele următoare.
Dacă mă întrebaţi care dintre aceste două evenimente a fost primul, vă pot spune că am uitat...din păcate am suferit multe torturi de atunci, dar ambele povestiri sunt adevărul.

Aceasta e viaţa, o combinaţie de negru şi alb, câteodată amară, ca o cafea neagră cu puţin zahăr.