Cum spuneam nu înţeleg de ce societatea ucide pe cei care au crescut nevinovaţi în tortură din partea părinţilor lor...nu le lasă nicio şansă. Acum lumea mă obligă să mă mut cu maică-mea, din cauză că mi-au furat dreptul de a avea bani, dar eu mai degrabă mă sinucid. Voi mai spune încă o dată adevărul despre mama mea, pentru ultima oară.
S-a născut în 1947 într-un mic sat, fiica cea mare a doi ţărani care au mai avut un fiu peste încă patru ani. Am găsit fotografia ei ca bebeluş în oraş la fotograf. Ea mi-a povestit viaţa ei de mai multe ori. O parte dintre rudele ei au sărăcit şi a trebuit să se mute în aceeaşi curte cu rudele dinspre tată. Dar dormeau într-un fel de şopron, chiar şi în iernile grele. La o vârstă fragedă ea a fost martora cruzimii faţă de bătrânii neputincioşi. De pildă unul dintre stră-străbunicii ei a fost ţinut în ieslea din grajd când trăgea să moară şi familia i-a grăbit de fapt moartea, ea fiind impresionată de acest lucru şi de altele similare. A mers la şcoala primară din sat, apoi la o gimnaziu într-un sat învecinat unde dormea la internat şi venea acasă din când în când cu căruţa şi cu tatăl ei. Spunea că erau multe lipsuri pentru ea şi că era greu. Apoi a mers la internat în Sibiu, la liceul Gheorghe Lazăr. S-a plâns destul de mult şi de anii petrecuţi acolo, poate aceia au fost ani care i-au împietrit puţin sufletul. Tânjea după mai mulţi bani şi haine. Era grasă, dar părea să aibă mulţi prieteni conform pozelor pe care le-am găsit. Povestea că un tânăr i-a propus să o ia de nevastă, dar părinţii ei s-au opus şi ea a regretat acest lucru. A venit apoi la Bucureşti unde a locuit la mătuşa ei preoteasă. A absolvit o şcoală pentru secretariat şi a fost angajată la stat, cu un salariu mic. Părinţii ei aveau ceva bani şi i-au cumpărat un apartament de trei camere în zona Colentina, la Teiul Doamnei. S-a căsătorit cu tatăl meu şi mi-a spus de multe ori că el a venit la ea acasă numai cu o valiză cu pantofi şi haine nimic altceva. Apoi au suferit amândoi lipsa banilor şi hranei pe care şi-o dorea şi îi invidia pe naşii mei care puteau să îşi permită portocale iarna. (Eu cred că nu avea dreptate, nici naşii mei nu aveau bani, dar ea făcea economii, în timp ce ei consumau ce aveau). A slăbit după căsătorie şi apoi nu s-a mai îngrăşat rău în restul vieţii. M-a lăsat în grija bunicilor când eram mică, atât la ţară cât şi lângă Bucureşti la mama tatei. A fost un timp când o rugam mult să îmi dăruiască o soră sau un frate, dar ea nu voia alt copil. Apoi a fost angajată ca secretară la o mică ambasadă, unde a lucrat cu un salariu mai bun până la moartea tatei, când ambasada s-a desfiinţat.
Copil fiind, mă luau părinţii la ei în weekenduri şi era ca un iad. Mama mă pălmuia şi mă trăgea de urechi de multe ori. Ţipa foarte mult certându-se cu tata, care părea mereu în defensivă. Ameninţa de multe ori că se va sinucide. Arunca diverse obiecte în tata şi de obicei certurile toate se sfârşeau cu zâmbete şi sărutări. Dacă trebuia să meargă cu mine în oraş să îmi cumpere uniformă sau pantofi (haine mai rar), era oribil. Era extrem de nervoasă şi vorbea tare pe drum, oamenii întorceau capul după noi. Nu avea răbdare în locuri aglomerate şi de obicei mă tortura pe mine să scape de anxietatea ei. Eram obligată să port mereu pantofi care mă strângeau fiindcă nu avea răbdare să îmi cumpere măsura potrivită şi mie mi-era frică să mă plâng fiindcă mă lovea sau ţipa. Picioarele mi-erau în sânge pe drumul spre şcoală (am avut urme mult timp) şi rochiţele mi le făcea mamaia de obicei.
După ce m-am mutat cu părinţii în 1984, m-au torturat zi de zi. Mama avea un dulap frumos plin cu haine, fiindcă avea nevoie la serviciu, avea mai multe parfumuri străine şi zeci de sandale şi pantofi. Tata avea doar câteva costume şi eu un dulap mic cu câteva haine ale mele. Purtam la nevoie haine de-ale mamei. Într-o zi a fost scandal urât în casă fiindcă mama descoperise că tata cheltuise banii de pe un carnet de economii pe jocuri de noroc şi mama spunea că de data asta sigur va divorţa (problema divorţului s-a pus de multe ori între ei, dar mama zicea că a renunţat la idee din cauza mea).Mie atunci îmi era teamă ca ei să divorţeze, fiindcă mă gândeam că viaţa cu o mamă aşa nervoasă, fără tata care aparent o tempera, ar fi fost foarte grea pentru mine. Dar nu au divorţat. Ea mă chinuia la început mai mult ca tata, el îi ţinea companie doar din când în când să mă bată. Se pare că inventau minciuni despre mine. Unul dintre lucrurile cel mai greu de suportat a fost faptul că mereu se comportau ca şi cum nimic nu se întâmplase, ceea ce mai târziu m-a făcut să cred că poate restul lumii credea în dragostea lor falsă faţă de mine şi îşi imagina că acel copil inocent care eram inventa poveşti despre răutatea părinţilor. Azi nu mai sunt aşa sigură că a fost aşa, fiindcă am observat că multe alte persoane care m-au lovit s-au comportat ulterior ca şi cum nu era adevărat...ca şi cum toţi, începând cu părinţii urmau un ritual de sacrificare a mea. Acum am 42 de ani şi este atât de greu să îmi văd mama jucând teatru ca întotdeauna, în timp ce eu am fost un om bun în zadar şi meritam să fiu complet separată de ea, poate nici la înmormântare. Dar din nefericire se pare că mama aceasta vitregă şi rea a câştigat jocul vieţii şi eu voi muri după ce am purtat-o 42 de ani în spinare, cu atătea minciuni ale lumii încât mi-e silă, fiindcă nimeni nu vrea adevărul, toţi sunt vinovaţi.
În timpul adolescenţei mele unii oameni au inventat că noi eram bogaţi, când în realitate singurele obiecte de valoare din apartament erau rochiile şi pantofii mamei şi doar câteva bijuterii. Chiar şi colega mea de bancă exprima un fel de invidie la un moment dat, în sensul că eu am bani spre deosebire de ea. Nimeni nu părea să vadă adevărul. Cum am mai povestit maică-mea spărgea lucruri dacă se enerva şi odată chiar a aruncat supa pe pereţi, altădată a înfipt tare foarfeca în biroul meu , lăsând o gaură. La început îmi iubeam amândoi părinţii şi încercam în zadar să o calmez pe mama. Aveam încredere şi în tata şi încercam să mă joc cu el vreun joc sau să îl întreb ce nu ştiam la matematică, dar întotdeauna se enerva rău şi ţipa, până când am renunţat. Mi-era ruşine să ies cu mama în oraş la teatru sau alt spectacol, fiindcă vorbea tare în timpul reprezentaţiei şi oamenii se întorceau spre noi şi îi cereau să tacă. În toţi acei ani am trăit în chinuri şi teroare, fiindcă deşi eram calmă şi gentilă mereu, părinţii mă ameninţau cu închisoarea psihiatrică. Pot spune drept că a fost monstruos.
De fapt este vorba de un fel de infanticid, chiar dacă acum am şi eu păr alb. Totul a început când eram mică şi restul lumii a respectat-o pe ea din ce în ce mai mult, izolându-mă şi chinuindu-mă pe mine. A trebuit să învăţ în facultate şi despre teoriile psihologice care susţin că problema este copilul schizofren, nu mama, că acel copil are adesea un complex matern sau dificultăţi în relaţia cu mama, când de fapt este invers! Toate sunt minciuni. Chiar şi în prezent, eu sunt total respinsă de societate, în timp ce mama mea are colegi de serviciu (lucrează cu jumătate de normă) sau vecini care vorbesc cu ea sau o respectă. Ea oferă cadouri sau pomeni, tot aşa cum oferea mită când eram în spitalul de psihiatrie (cadouri consistente medicilor) sau când eram în şcoală şi venea cu cadouri în faţa colegilor mei, care ulterior mă bârfeau că am numai note maxime fiindcă mama mea mituieşte profesorii. Acest lucru nu era adevărat, eu învăţam foarte bine şi chiar îmi ajutam mereu colegii la extemporale sau la teme şi înţelegerea lecţiilor.
Ce pot face? Nimic. Toate cunoştinţele mele (de exemplu veri sau vecine) m-au părăsit urându-mi multă sănătate mamei mele şi s-o ajute Dumnezeu...nu înţeleg cum şi de ce ea a obţinut totul în viaţă prin minciună şi atâta ură şi faţă de mine şi faţă de alţii. Şi la urma urmei ea mă va moşteni după ce mă sinucid în curând, desigur acesta e parte din scopurile ei. Îmi amintesc cu greaţă cum mă săruta şi pe mine pe frunte şi cum a sărutat mereu pe frunte toate rudele moarte în ultimii ani ...o străbunică, trei bunici, naşa, naşu, tata, o mătuşă, vărul ei primar... Şi chiar dacă verii mei mă vor moşteni, eu nu cred că merită acest lucru fiindcă mi-au întors spatele deşi eua m fost cinstită şi curată faţă de ei, s-au purtat cu mine ca şi cum aş fi nebună (ca şi cum nu aş exista), purtându-se bine şi respectuos cu maică-mea. După toate că eu m-am jucat cu ei şi am avut grijă de ei când erau mici.
Cel mai drăguţ lucru pe care mi l-a spus mama e că poate într-o zi voi deveni scriitoare, fiindcă îmi plăcea aşa mult literatura când eram mică. Dar eu nu mi-am dorit să devin scriitoare, ceea ce am scris aici de exemplu sunt doar poveşti adevărate şi triste, nu proză cu valoare literară. Am fost doar un memorialist novice, care a scris în grabă, şi o poetă fără succes timp de 7 ani. M-am pregătit în zadar pentru o carieră ştiinţifică timp de 23 de ani, fiindcă de fapt părinţii doreau acest lucru, apoi am vrut şi eu dar nu am fost acceptată, spunându-mi-se că nu am dreptul nici să profesez ca psiholog ori medic, nici să îmi dau doctoratul sau măcar masterul.
Un alt aspect mai bun despre mama este că în tinereţe gătea mâncare foarte gustoasă şi păstra casa foarte curată, dar plângându-se mereu că nu este decât servitoare la familia Moldoveanu, ceea ce eu nu înţeleg nici astăzi. În ultimul meu an de liceu avea o femeie plătiă să îi facă curat, dar apoi nu a mai avut bani şi casa a intrat într-o stare de oarecare delăsare. În acelaşi timp, după 1989 a început să gătească mâncare nesănătoasă, cu multe grăsimi. Sau accepta hrana nesănătoasă pe care tata o cumpăra în oraş (creier prăjit, carne împuţită de vier, etc.). Odată de exemplu tata a adus şi preparat carne care mirosea aşa de urât încât eu nu am putut mânca şi amândoi părinţii erau uniţi împotriva mea ca de obicei, să ascundă adeăvrul. În casa aceea nu aveam voie niciodată să spun adevărul, dar îmi amintesc totuşi că în acea zi mama a făcut o excepţie şi a recunoscut că eu aveam dreptate. Şi ultimul lucru omeneşte mai bun despre ea este că îi plăcea mult la ţară la părinţii ei şi în special munca la fân, unde îmi plăcea şi mie. Acolo era cu adevărat paradisul, dar totuşi tot numai până în 1989.
După moartea tatei în 2005, mama mea a fost îngrozitoare. Nu a acceptat să împărţim corect proprietăţile între noi (mai era implicată o mătuşă din cauza căreia era şi mai dificil), mi-a luat aproape 3000 de euro din partea mea legală, spunând că erau necesari pentru înmormântarea tatei şi datoriile lui, a dat două maşini fratelui şi nepotului ei, şi făcea un scandal monstruos că eu vreau să îi iau ei banii şi să o arunc în stradă, când era exact invers. Chiar şi-a ridicat fusta în faţa mea scărpinându-se la chiloţi, un fapt care m-a dezgustat mult. A continuat din timp în timp să înceapă aşa-zise discuţii pe tema banilor, cum făcea şi cu tata, discuţii din care reieşea că eu eram mereu de învinovăţit. După ce mi-am cumpărat apartamentul de două camere, tot pe Calea Moşilor, aproape de fosta locuinţă fiindcă în altă parte nu am găsit, a trebuit să îl amenajez puţin şi cât mai ieftin, cu mobila veche şi am rămas fără niciun ban în bancă şi depinzând de ajutorul din partea ei. În ciuda protestelor mele a dat două locuri de veci la care eu ţineam fiind de la naşul meu, deci nu din partea ei, le-a dat avocatului ei, deşi eu nu voiam să fiu îngropată peste tata. Apoi a început să consume alcool cam multişor şi diazepam din medicamentele mele şi să ameninţe din nou cu sinuciderea ei în garajul din curte. M-a presat împreună cu avocatul ei să semnez un act prin care cedăm jumătate din câteva hectare de pădure acelui avocat în caz că le vinde, adică să ne ajute, ceea ce nu s-a întâmplat până azi. Din jumătatea rămasă a spus că îmi dă mie numai jumătate, ca să poată să mă ajute pe mine, deci rămân cu un sfert, în loc de trei sferturi cât ar fi fost legal pentru mine...ar fi însemant bani buni, dar avocatul nu a putut sau nu vrea să o vândă iar eu stau de 5 ani fără bani de hrană aproape.
Câteodată mă întreb dacă ea este cu adevărat vulnerabilă şi nebună sau doar se preface tot timpul. Dincolo de tot ce a fost, priviţi rezultatele: cei mai buni din familie au murit unul câte unul, mie îmi lipseşte un picior şi în ultimii trei ani sau chiar mai mult, organele mele interne - ficat, duoden, vezică biliară, stomac - funcţionează tot mai prost şi medicii nu prea m-au tratat. Umflarea picioarelor, durerile şi arsurile mă fac extrem de anxioasă, am coşmaruri aproape în fiecare noapte şi mă întreb de ce nu îmi dau medicamente pentru durerea abdominală din dreapta...de fapt mi s-a dat NoSpa, dar nu prea are rezultate, iar pentru umflare nimic în afară de unguente. De fapt am fost otrăvită sistematic prin droguri psihiatrice, izolare forţată şi lipsa unui loc de muncă, deci sărăcie lucie, când eram încă în stare să muncesc ceva. Recunosc, din cauza stresului mare am fumat mult în ultimii ani, după ce în 2006-2007 nu fumasem. Dar problemele s-au agravat şi am reînceput să fumez...Niciodată nu am simţit vreo plăcere fizică fumând deşi am auzit că unii oameni simt ceva plăcut...cred totuşi că nicotina sau alte substanţe din ţigări creează o uşoară dependenţă fizică, însă în cazul meu contează doar suferinţa sufletească. În 2007 eram slabă şi nefumătoare şi crezusem că ajunsesem cum se zice la liman, dar au continuat să mă tortureze aşa de oribil şi continuu, cum nici nu vă puteţi imagina. Apoi am reînceput să fumez şi m-am îngrăşat rapid 40 de kilograme. Mama mea, pe lângă mine, este încă puternică. Nu accept să mor de vreun cancer sau aşa ceva dat de ceilalţi de fapt, când eu nici nu am trăit de fapt din 84 şi nici nu am greşit nimic!
Nu o urăsc pe maică-mea, dar nici nu îi pot spune mamă cu adevărat şi mi-e tare greu să o văd... Pe de altă parte nu am pe nimeni altcineva în viaţa mea şi nici bani să ies singură în oraş la vreun concert sau balet de exemplu.
Şi încă o dată: puteţi să îmi spuneţi de ce oare lumea menţine această groaznică minciună în cazul meu de 42 de ani, pentru a mă omorî de fapt? De ce nu acceptă să fie oameni de onoare, de ce nu dau nimic înapoi lui Dumnezeu, fiindcă eu am fost mereu aceeaşi, nu m-am schimnat, nu am minţit niciodată şi am fost pură, nu am indus pe nimeni în ispită sau în eroare, prezentând fapte perfect şi cu dovezi de mică. (Ca detaliu oarecare, nici nu am folosit cuvinte vulgare, şi nici nu m-am gândit la ele, cum mi s-a părut că insinuează unii, poate mă înşel. Ce e drept nici maică-mea nu a fost vulgară în modul în care vorbea).
În fotografia de mai jos vedeţi patru generaţii: străbunică, mama mamei, mama mea şi eu la aproape 9 ani din câte îmi dau seama:
Copil fiind, mă luau părinţii la ei în weekenduri şi era ca un iad. Mama mă pălmuia şi mă trăgea de urechi de multe ori. Ţipa foarte mult certându-se cu tata, care părea mereu în defensivă. Ameninţa de multe ori că se va sinucide. Arunca diverse obiecte în tata şi de obicei certurile toate se sfârşeau cu zâmbete şi sărutări. Dacă trebuia să meargă cu mine în oraş să îmi cumpere uniformă sau pantofi (haine mai rar), era oribil. Era extrem de nervoasă şi vorbea tare pe drum, oamenii întorceau capul după noi. Nu avea răbdare în locuri aglomerate şi de obicei mă tortura pe mine să scape de anxietatea ei. Eram obligată să port mereu pantofi care mă strângeau fiindcă nu avea răbdare să îmi cumpere măsura potrivită şi mie mi-era frică să mă plâng fiindcă mă lovea sau ţipa. Picioarele mi-erau în sânge pe drumul spre şcoală (am avut urme mult timp) şi rochiţele mi le făcea mamaia de obicei.
După ce m-am mutat cu părinţii în 1984, m-au torturat zi de zi. Mama avea un dulap frumos plin cu haine, fiindcă avea nevoie la serviciu, avea mai multe parfumuri străine şi zeci de sandale şi pantofi. Tata avea doar câteva costume şi eu un dulap mic cu câteva haine ale mele. Purtam la nevoie haine de-ale mamei. Într-o zi a fost scandal urât în casă fiindcă mama descoperise că tata cheltuise banii de pe un carnet de economii pe jocuri de noroc şi mama spunea că de data asta sigur va divorţa (problema divorţului s-a pus de multe ori între ei, dar mama zicea că a renunţat la idee din cauza mea).Mie atunci îmi era teamă ca ei să divorţeze, fiindcă mă gândeam că viaţa cu o mamă aşa nervoasă, fără tata care aparent o tempera, ar fi fost foarte grea pentru mine. Dar nu au divorţat. Ea mă chinuia la început mai mult ca tata, el îi ţinea companie doar din când în când să mă bată. Se pare că inventau minciuni despre mine. Unul dintre lucrurile cel mai greu de suportat a fost faptul că mereu se comportau ca şi cum nimic nu se întâmplase, ceea ce mai târziu m-a făcut să cred că poate restul lumii credea în dragostea lor falsă faţă de mine şi îşi imagina că acel copil inocent care eram inventa poveşti despre răutatea părinţilor. Azi nu mai sunt aşa sigură că a fost aşa, fiindcă am observat că multe alte persoane care m-au lovit s-au comportat ulterior ca şi cum nu era adevărat...ca şi cum toţi, începând cu părinţii urmau un ritual de sacrificare a mea. Acum am 42 de ani şi este atât de greu să îmi văd mama jucând teatru ca întotdeauna, în timp ce eu am fost un om bun în zadar şi meritam să fiu complet separată de ea, poate nici la înmormântare. Dar din nefericire se pare că mama aceasta vitregă şi rea a câştigat jocul vieţii şi eu voi muri după ce am purtat-o 42 de ani în spinare, cu atătea minciuni ale lumii încât mi-e silă, fiindcă nimeni nu vrea adevărul, toţi sunt vinovaţi.
În timpul adolescenţei mele unii oameni au inventat că noi eram bogaţi, când în realitate singurele obiecte de valoare din apartament erau rochiile şi pantofii mamei şi doar câteva bijuterii. Chiar şi colega mea de bancă exprima un fel de invidie la un moment dat, în sensul că eu am bani spre deosebire de ea. Nimeni nu părea să vadă adevărul. Cum am mai povestit maică-mea spărgea lucruri dacă se enerva şi odată chiar a aruncat supa pe pereţi, altădată a înfipt tare foarfeca în biroul meu , lăsând o gaură. La început îmi iubeam amândoi părinţii şi încercam în zadar să o calmez pe mama. Aveam încredere şi în tata şi încercam să mă joc cu el vreun joc sau să îl întreb ce nu ştiam la matematică, dar întotdeauna se enerva rău şi ţipa, până când am renunţat. Mi-era ruşine să ies cu mama în oraş la teatru sau alt spectacol, fiindcă vorbea tare în timpul reprezentaţiei şi oamenii se întorceau spre noi şi îi cereau să tacă. În toţi acei ani am trăit în chinuri şi teroare, fiindcă deşi eram calmă şi gentilă mereu, părinţii mă ameninţau cu închisoarea psihiatrică. Pot spune drept că a fost monstruos.
De fapt este vorba de un fel de infanticid, chiar dacă acum am şi eu păr alb. Totul a început când eram mică şi restul lumii a respectat-o pe ea din ce în ce mai mult, izolându-mă şi chinuindu-mă pe mine. A trebuit să învăţ în facultate şi despre teoriile psihologice care susţin că problema este copilul schizofren, nu mama, că acel copil are adesea un complex matern sau dificultăţi în relaţia cu mama, când de fapt este invers! Toate sunt minciuni. Chiar şi în prezent, eu sunt total respinsă de societate, în timp ce mama mea are colegi de serviciu (lucrează cu jumătate de normă) sau vecini care vorbesc cu ea sau o respectă. Ea oferă cadouri sau pomeni, tot aşa cum oferea mită când eram în spitalul de psihiatrie (cadouri consistente medicilor) sau când eram în şcoală şi venea cu cadouri în faţa colegilor mei, care ulterior mă bârfeau că am numai note maxime fiindcă mama mea mituieşte profesorii. Acest lucru nu era adevărat, eu învăţam foarte bine şi chiar îmi ajutam mereu colegii la extemporale sau la teme şi înţelegerea lecţiilor.
Ce pot face? Nimic. Toate cunoştinţele mele (de exemplu veri sau vecine) m-au părăsit urându-mi multă sănătate mamei mele şi s-o ajute Dumnezeu...nu înţeleg cum şi de ce ea a obţinut totul în viaţă prin minciună şi atâta ură şi faţă de mine şi faţă de alţii. Şi la urma urmei ea mă va moşteni după ce mă sinucid în curând, desigur acesta e parte din scopurile ei. Îmi amintesc cu greaţă cum mă săruta şi pe mine pe frunte şi cum a sărutat mereu pe frunte toate rudele moarte în ultimii ani ...o străbunică, trei bunici, naşa, naşu, tata, o mătuşă, vărul ei primar... Şi chiar dacă verii mei mă vor moşteni, eu nu cred că merită acest lucru fiindcă mi-au întors spatele deşi eua m fost cinstită şi curată faţă de ei, s-au purtat cu mine ca şi cum aş fi nebună (ca şi cum nu aş exista), purtându-se bine şi respectuos cu maică-mea. După toate că eu m-am jucat cu ei şi am avut grijă de ei când erau mici.
Cel mai drăguţ lucru pe care mi l-a spus mama e că poate într-o zi voi deveni scriitoare, fiindcă îmi plăcea aşa mult literatura când eram mică. Dar eu nu mi-am dorit să devin scriitoare, ceea ce am scris aici de exemplu sunt doar poveşti adevărate şi triste, nu proză cu valoare literară. Am fost doar un memorialist novice, care a scris în grabă, şi o poetă fără succes timp de 7 ani. M-am pregătit în zadar pentru o carieră ştiinţifică timp de 23 de ani, fiindcă de fapt părinţii doreau acest lucru, apoi am vrut şi eu dar nu am fost acceptată, spunându-mi-se că nu am dreptul nici să profesez ca psiholog ori medic, nici să îmi dau doctoratul sau măcar masterul.
Un alt aspect mai bun despre mama este că în tinereţe gătea mâncare foarte gustoasă şi păstra casa foarte curată, dar plângându-se mereu că nu este decât servitoare la familia Moldoveanu, ceea ce eu nu înţeleg nici astăzi. În ultimul meu an de liceu avea o femeie plătiă să îi facă curat, dar apoi nu a mai avut bani şi casa a intrat într-o stare de oarecare delăsare. În acelaşi timp, după 1989 a început să gătească mâncare nesănătoasă, cu multe grăsimi. Sau accepta hrana nesănătoasă pe care tata o cumpăra în oraş (creier prăjit, carne împuţită de vier, etc.). Odată de exemplu tata a adus şi preparat carne care mirosea aşa de urât încât eu nu am putut mânca şi amândoi părinţii erau uniţi împotriva mea ca de obicei, să ascundă adeăvrul. În casa aceea nu aveam voie niciodată să spun adevărul, dar îmi amintesc totuşi că în acea zi mama a făcut o excepţie şi a recunoscut că eu aveam dreptate. Şi ultimul lucru omeneşte mai bun despre ea este că îi plăcea mult la ţară la părinţii ei şi în special munca la fân, unde îmi plăcea şi mie. Acolo era cu adevărat paradisul, dar totuşi tot numai până în 1989.
După moartea tatei în 2005, mama mea a fost îngrozitoare. Nu a acceptat să împărţim corect proprietăţile între noi (mai era implicată o mătuşă din cauza căreia era şi mai dificil), mi-a luat aproape 3000 de euro din partea mea legală, spunând că erau necesari pentru înmormântarea tatei şi datoriile lui, a dat două maşini fratelui şi nepotului ei, şi făcea un scandal monstruos că eu vreau să îi iau ei banii şi să o arunc în stradă, când era exact invers. Chiar şi-a ridicat fusta în faţa mea scărpinându-se la chiloţi, un fapt care m-a dezgustat mult. A continuat din timp în timp să înceapă aşa-zise discuţii pe tema banilor, cum făcea şi cu tata, discuţii din care reieşea că eu eram mereu de învinovăţit. După ce mi-am cumpărat apartamentul de două camere, tot pe Calea Moşilor, aproape de fosta locuinţă fiindcă în altă parte nu am găsit, a trebuit să îl amenajez puţin şi cât mai ieftin, cu mobila veche şi am rămas fără niciun ban în bancă şi depinzând de ajutorul din partea ei. În ciuda protestelor mele a dat două locuri de veci la care eu ţineam fiind de la naşul meu, deci nu din partea ei, le-a dat avocatului ei, deşi eu nu voiam să fiu îngropată peste tata. Apoi a început să consume alcool cam multişor şi diazepam din medicamentele mele şi să ameninţe din nou cu sinuciderea ei în garajul din curte. M-a presat împreună cu avocatul ei să semnez un act prin care cedăm jumătate din câteva hectare de pădure acelui avocat în caz că le vinde, adică să ne ajute, ceea ce nu s-a întâmplat până azi. Din jumătatea rămasă a spus că îmi dă mie numai jumătate, ca să poată să mă ajute pe mine, deci rămân cu un sfert, în loc de trei sferturi cât ar fi fost legal pentru mine...ar fi însemant bani buni, dar avocatul nu a putut sau nu vrea să o vândă iar eu stau de 5 ani fără bani de hrană aproape.
Câteodată mă întreb dacă ea este cu adevărat vulnerabilă şi nebună sau doar se preface tot timpul. Dincolo de tot ce a fost, priviţi rezultatele: cei mai buni din familie au murit unul câte unul, mie îmi lipseşte un picior şi în ultimii trei ani sau chiar mai mult, organele mele interne - ficat, duoden, vezică biliară, stomac - funcţionează tot mai prost şi medicii nu prea m-au tratat. Umflarea picioarelor, durerile şi arsurile mă fac extrem de anxioasă, am coşmaruri aproape în fiecare noapte şi mă întreb de ce nu îmi dau medicamente pentru durerea abdominală din dreapta...de fapt mi s-a dat NoSpa, dar nu prea are rezultate, iar pentru umflare nimic în afară de unguente. De fapt am fost otrăvită sistematic prin droguri psihiatrice, izolare forţată şi lipsa unui loc de muncă, deci sărăcie lucie, când eram încă în stare să muncesc ceva. Recunosc, din cauza stresului mare am fumat mult în ultimii ani, după ce în 2006-2007 nu fumasem. Dar problemele s-au agravat şi am reînceput să fumez...Niciodată nu am simţit vreo plăcere fizică fumând deşi am auzit că unii oameni simt ceva plăcut...cred totuşi că nicotina sau alte substanţe din ţigări creează o uşoară dependenţă fizică, însă în cazul meu contează doar suferinţa sufletească. În 2007 eram slabă şi nefumătoare şi crezusem că ajunsesem cum se zice la liman, dar au continuat să mă tortureze aşa de oribil şi continuu, cum nici nu vă puteţi imagina. Apoi am reînceput să fumez şi m-am îngrăşat rapid 40 de kilograme. Mama mea, pe lângă mine, este încă puternică. Nu accept să mor de vreun cancer sau aşa ceva dat de ceilalţi de fapt, când eu nici nu am trăit de fapt din 84 şi nici nu am greşit nimic!
Nu o urăsc pe maică-mea, dar nici nu îi pot spune mamă cu adevărat şi mi-e tare greu să o văd... Pe de altă parte nu am pe nimeni altcineva în viaţa mea şi nici bani să ies singură în oraş la vreun concert sau balet de exemplu.
Şi încă o dată: puteţi să îmi spuneţi de ce oare lumea menţine această groaznică minciună în cazul meu de 42 de ani, pentru a mă omorî de fapt? De ce nu acceptă să fie oameni de onoare, de ce nu dau nimic înapoi lui Dumnezeu, fiindcă eu am fost mereu aceeaşi, nu m-am schimnat, nu am minţit niciodată şi am fost pură, nu am indus pe nimeni în ispită sau în eroare, prezentând fapte perfect şi cu dovezi de mică. (Ca detaliu oarecare, nici nu am folosit cuvinte vulgare, şi nici nu m-am gândit la ele, cum mi s-a părut că insinuează unii, poate mă înşel. Ce e drept nici maică-mea nu a fost vulgară în modul în care vorbea).
În fotografia de mai jos vedeţi patru generaţii: străbunică, mama mamei, mama mea şi eu la aproape 9 ani din câte îmi dau seama:
Totul a fost exact cum am povestit. Interesant că nepotul lui Ibi Nicolau locuia tot la Teiul Doamnei - aceeași stradă unde stăteau părinții mei până în 84 și apoi Ibi s-a mutat și ea tot în zona aceea. Profesoara mea de română stătea în același bloc.
RăspundețiȘtergere