Ca o orfană ucisă de părinţii adoptivi violenţi...mamă degenerată

Ştiu că logic ar fi fost să scriu aici în continuare despre calvarul meu sexual, dar voi continua acest lucru în zilele ce urmează. Simt nevoia să mai scriu o dată, pentru ultima oară, despre faptul atât de evident că mama şi tata, dar în special mama, m-au omorât. Voi povesti din nou totul. Nu înţeleg de ce voi, oameni buni sau suflete creştine permiteţi astfel de lucruri în societate, mai precis de ce nu vă e ruşine faţă de mine, deoarece am fost un om perfect totuşi, inteligentă şi cu sufletul şi trupul curate, cu mult bine faţă de oameni. De ce nu vă pocăiţi, de ce nu lăsaţi să triumfe dreptatea şi valorile binelui ? De ce mă lăsaţi să pier în ghearele cotoroanţei de maică-mea, după toate că nu am făcut nimic rău întreaga viaţă? Am sperat atât de mult şi m-am rugat în zadar de la 13 ani, acum 29 de ani. Mă voi sinucide din cauza mamei mele, aşa cum vreţi voi toţi şi ea de asemenea, dar sunt convinsă că nu veţi avea nimic de câştigat...e monstruos.

PĂRINŢII

Am fost crescută până la 13 ani şi jumătate de bunica dinspre tată, care era o femeie foarte blândă, învăţându-mă, împreună cu naşii mei că bunătatea şi generozitatea sunt mai vlaoroase decât răul, că răbdarea şi calmul sunt virtuţi care duc la fericire, că iubirea şi înţelegerea faţă de oameni sunt lucruri de preţ. Mamaia îi dăruia mamei din când în când câte o bijuterie sau porţelan, spunându-mi că deşi mama mea e foarte rea, eu trebuie să mă înarrmez cu multă răbdare şi gânduri bune şi voi reuşi să scap de ea. Spunea chiar că ea îl va băga pe tata în mormânt. Părinţilor nu le păsa prea mult de mine, nu veneau acolo să mă viziteze, nici măcar atunci când eram bolnavă de bolile primei copilării. După ce am intrat la şcoală mă duceau la sfârşitul săptămânii la ei şi era ca şi cum ajungeam din paradis în iad. Ceilalţi membri ai familiei erau foarte buni cu mine, spuneau că părinţii mei sunt prea nervoşi şi că maică-mea e nebună şi îmi plângeau soarta.

După ce m-am mutat cu părinţii în 1984, ei au început să mă tortureze zi de zi. Eu eram foarte calmă, delicată şi înţeleaptă în zadar. Am fost ameninţată cu închisoarea psihiatrică încă de la început. Maică-mea mă lua la rost şi mă bătea foarte des, fără nicio vină din partea mea. Nu o provocam niciodată, era imposibil să evit răul. Tata părea să mă protejeze la început, dar spunea că mama mea e nebună şi eu trebuie să îndur totul şi să o suport fără să mă plâng fiindcă e mama mea şi mi-a dat viaţă. Când mă bătea, degetele mamei de la picioare erau în mişcare agitată, gura i se subţia de răutate şi nervi şi trăgea aerul pe nări violent. Obişnuia să ţipe ore în şir, zi de zi, minciuni despre mine, făcând un scandal monstruos fără nicun motiv. Exprima uneori un fel de gelozie faţă de frumuseţea sau inteligenţa mea, de parcă ar fi fost mama vitregă a Albei ca Zăpada, lucru care mă dezgusta înfiorător. Îmi fura gândurile sau ideile mele frumoase ca şi cum ar fi fost ale ei şi se împăuna cu idei din cărţi pe care eu le citeam şi ea nu. Nu aveam dreptul să am intimitate defel, părinţii chiar mi-au scos din ţâţâni uşa de la camera mea, unde încercam să mă refugiez de bătăi şi ţipete. Nu aveam dreptul să am jurnal personal, poezii sau haine la care ţineam, fiindcă maică-mea le arunca periodic, după pofta inimii ei haine. După vreun an şi tata i s-a alăturat, bătându-mă împreună cu ea. Pe vremea aceea nu mă învineţeau, poate fiindcă meergeam la şcoală, să nu mă vadă lumea bătută de ei. Maică-mea spărgea farfurii sau pahare şi odată a mers desculţă pe cioburi, umplând totul de sânge...eu de multe ori spuneam vorbe bune în zadar ca să o calmez şi în ziua aceea m-am speriat, dar ea reacţionat isteric, revenindu-şi foarte repede şi zâmbind. După vreun an de torturi, răbdarea şi dragostea mea pentru părinţi s-au preschimbat într-un fel de ură fără niciun rost. M-au torturat atât de mult încât am fost obligată să fug de două ori de acasă, dar nu aveam unde să mă duc, aşa că m-am refugiat tot la mamaia şi naşii mei. Am refuzat propunerea naşului meu de a mă adopta el (Doamne, poate atunci am greşit) şi părinţii veneau să mă ia din nou acasă cu promisiuni şi scuze, rugându-se să îi iert. Dar m-au obligat atunci şi să merg la un consult psihiatric, pentru a sublinia faptul că eram în mâinile lor şi nu aveam cum să scap. Tata mi-a spus că psihiatrul i-a zis că eu sunt foarte inteligentă, un fel de geniu, şi câteva săptămâni am avut linişte, apoi au început să mă tortureze din nou.

Un fapt de asemenea oribil era că mama, de felul ei extrem de lăudăroasă (chiar şi acum e la fel), spunea că eu sunt proastă şi ea e foarte diplomată şi vicleană pe lângă mine şi că toată lumea o crede pe ea, nu pe mine. Eu nu puteam înţelege aşa o ură. De obicei mă tortura încontinuu şi, după ore de ţipete şi violenţă, obişnuia să mă sărute pe frunte sau pe obraz, de mi se ridica părul tot pe braţe de repulsie. Apoi se purta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar vecinii nu interveneau, deşi făcea mult zgomot. Îmi dăruia dulciuri sau mâncare ca şi cum asta însemna că e o mamă perfectă, dar mă trata chiar şi în acele momente ca pe un copil mic şi idiot, ca şi cum dragostea ei maternă însemna să mănchidă într-o cuşcă aparent frumoasă, unde să mă chinuie cum vrea ea. Oare vă puteţi imagina ce oribil era să fiu pupată şi aparent răsfăţată de acea femeie după ce tocmai îndurasem violenţă oribilă? Răutatea şi viclenia ei au continuat până în ziua de astăzi. De obicei îşi lua darurile înapoi. M-a tratat oribil şi când eram în spitalul de psihiatrie sub influenţa medicamentelor, făcând pe mama bună şi nenorocită de boala mea psihică...culmea ororii, personalul din spital părea să o creadă!!! Şi de-a lungul tuturor acestor ani, din 1984 până azi, ea a avut destui bani şi comunicare cu alţii, în timp ce pe mine m-au izolat, ca să ascundă adevărul. Şi restul familiei de asemenea mi-a întors spatele, acţionând ca şi cum eu aş fi fost de condamnat, în timp ce mama mea e nenorocită că are o fiică nebună. De ce Doamne este acum aşa, când nu am greşit nimic toată viaţa iar la început, în copilărie ceilalţi măcar spuneau adevărul??

Ceea ce doresc să accentuez este faptul că societatea ca întreg (colegii, verii, prietenii, etc.) acţionazu ca şi cum eeu eram cea vinovată şi mă chinuiau cu minciunile lor şi lipsa încrederii în ce povesteam eu, chiar şi înainte de spitalul de psihiatrie. Mă întreb de ce, fiindcă părerea mea e că eu aveam toate dovezile de partea mea şi eram mai credibilă decât cotoroanţa, o femeie între două vârste atunci, în timp ce eu eram tânără, pură, gingaşă şi cu rezultate foarte bune la învăţătură, cu lecturi imense pentru vârsta mea, cu gânduri bune faţă de alţii şi ajutor la nevoie, cu drag de muncă şi de oameni, fără bani şi cinstită, fără nicio minciună. Dar ei spuneau că nu am dreptul să spun lucruri rele despre părinţi, că părinţii nu şi-i alege nimeni şi trebuie să îmi port crucea. Iar în momentul când o tânără fată de 21 de ani este închisă psihiatric, faptul că părinţii o chinuiau este redefinit drept simptom psihiatric de schizofrenie şi zidurile închisorii nemeritate se închid pe vecie. În special în vechile teorii psihiatrice (pe cele recente nu le cunosc), veţi găsi simptome fuga de acasă, inversiunea afectivă faţă de părinţi şi altele. Vă puteţi pune puţin în locul meu, atât de nevinovată şi având acum 42 de ani, tot în posesia mamei mele, după ce am sperat în zadar că voi ajunge în alt oraş să am familia mea să nu o mai văd pe cotoroanţă deloc? După ce am suferit şi în adolescenţă ştiind că alţi copii, colegi ai mei nu sunt aşa monstruos torturaţi de părinţi? Vă daţi oare seama cât sufăr...ar fi fost mai bine să fi ajuns în altă ţară chiar. Este ca un venin care curge în mine zi de zi, pot să fac şi cancer de supărare, cum scriu cărţile...

Deci am fost şi sunt doar o sclavă. Părinţii chiar mi-au spus direct că sunt părinţii mei şi dacă vor mă pot omorî !
Tarăl meu obişnuia să mă lovească violent în anii tineri, între 18 şi 21 de ani, când m-au închis la psihiatrie, fiindcă după diagnosticul meu psihiatric s-a liniştit, ca şi cum ăsta era scopul lui. Mă lovea până la sânge şi îmi zgâria obrazul cu unghiile lui mari şi mă scuipa în faţă. Mama nu prea m-a mai bătut atunci. Cum urmele pe faţă erau vizibile foloseam mult machiaj să le ascund. Uneori era beat, uenori juca toţi banii în oraş şi aproape mereu folosea cuvint efoarte urâte sau vulgare, ceea ce nu se întâmplase până la revoluţie. Mai spunea că eu sunt pornografică, lucru pe care nu îl înţeleg nici acum.

După prima mea internare psihiatrică părinţii au invitat doi dintre medicii psihiatri la noi acasă. Una dintre ei, o tânără medic rezident m-a bătut la cap legat de trecutul meu şi când i-am spus că eu cred în Dumnezeu, mi-a scris o reţetă în care scria că sunt vindecată sau aşa ceva. Dar ulterior i-am spus că îmi doresc libertatea şi nu mai pot sta cu părinţii mei care m-au chinuit aşa mult (şi continuau de fapt, chiar dacă nu mă mai băteau). Atunci ea a zis că nu este normal să îmi amintesc anii adolescenţei după atâta tratament! Şi că ar trebui să fiu tratată cu Litiu! Dumnezeule, vedeţi cum sunt trataţi copii nevinovaţi, maltrataţi de părinţi? În viziunea psihiatrilor realitatea nu există şi omul pacient trebuie să aibă creier de maimuţă, să uite tot şi deci să nu mai aibă nici carieră intelectuală, nici altceva normal şi bun. Îmi amintesc că atunci când eram mică maică-mea îmi spunea "maimuţoi", aşa mă alinta ea.

Drept una dintre concluzii, repet că dacă un copil este abuzat de părinţi este de asemenea marginalizat de restul lumii, tratat de societate cu monstruoasă cruzime, în ciuda faptului că este un om de valoare, fără greşeli. Nu poate supravieţui. De ce oare respinge lumea atât de brutal copii abuzaţi de părinţi? Mai ales cei inteligenţi, cu sufletul frumos şi deschis cum am fost eu, nu au cicatrici care să le dăuneze, păstrează intactă dragostea de oameni şi de ţară, frumosul poeziei sau artelor în general şi ar putea fi cu totul fericiţi şi adaptaţi în societate. Aşa ar fi fost şi viaţa mea şi totuşi m-au aruncat la gunoi.

Iar dacă mă întrebaţi dacă am avut mari speranţe, răspund pozitiv. Am visat cu tot sufletul că voi scăpa din închisoarea lor. În special când aveam 17 ani şi jumătate, ajunsesem la o perfectă fericire şi pace sufletească şi nu mă mai afectau bătăile mamei sau tatei ori scandalurile lor, ori minciunile şi ura ciudată faţă de mine. Nimic nu mă mai tulbura, nici nu mai notam în jurnalul meu. Atinsesem mai multă tărie sufletească ca oricând, dar torturile au continuat mai rău şi apoi tot mai rău, până când m-au închis în spitalul de psihiatrie după 8 ani de rezistenţă.  Şi, pentru a fi sinceră cu totul nici nu găsesc asemănare fizică între mine şi tata şi nici între mine şi mama, pot să vă arăt poze cu ei în tinereţe. Nici nu ştiu de fapt de ce. Poate totuşi semăn puţin cu mama, dar deloc cu tata, deşi când eram mică mi se spunea mereu "e goală taică-su".

Dar sunt datoare să notez aici un fapt care mi-a mişcat inima rănită cu o săptămână înainte de moartea tatei. Mi-a adus o felie de pepene mare şi în timp ce o punea în frigider mi-a spus: "Mă ierţi? Iartă-mă". Şi am răspuns da cu toată inima, eu mereu am ştiut să iert, ceilalţi nu pot înţelege asta. Acum însă nu mai pot ierta. Şi oricum ar fi în zadar...dacă aţi şti ce s-a întâmplat în 2007 în ciuda iertării mele luminoase şi gândului bun... Atunci când a murit tata am plâns şi pentru că am înţeles, de fapt am intuit că viaţa mea va fi şi mai grea de atunci încolo. Şi aşa a fost.

Aici sunt o poză cu părinţii mei la cununia lor civilă şi alta cu mama în liceu:

Aici sunt eu la 15 ani, cu o bluză a mamei pentru poza de buletin: