Iar au intrat în limba engleză cu aceeași idee pe care o repetă mereu : ”tu ai dreptate Cristina, dar lumea nu trebuie să înțeleagă”. La fel sunt și în limba română și m-au condamnat la moarte sigură și după atâția ani de tortură și închisoare tot nu vor să fie adevărul, e strigător la cer. De când m-am mutat aici în blocul trei, îmi repetă mereu că trebuie să mă izoleze complet (așa ziceau la început) și să mă omoare și să mușamalizeze totul. Mi se pare logic că trebuie să fie adevărul, fiindcă am avut mereu dreptate absolută și am iubit viața și le-am oferit iertarea până peste 40 de ani și aș fi trăit fericirea absolută.
Azi a venit mama iar la mine și mi-a adus două caserole cu ghiveci de legume. A profitat de ocazie ca să mă roadă și să mă lovească încontinuu, aaș cum face mereu. Este adevărat că încă din 84, când ea avea numai 37 de ani, a avut plăcerea de a mă chinui și de a îmi promite că mă va omorî și că toată lumea o va crede pe ea, în toate felurile cu putință. Alții au intrat azi cu ideea că nimeni te crede pe tine Cristina. Îmi aduc aminte că atunci când eram tânără Lili Stoicescu spunea că eu am fost mereu vioara a doua și mama vioara întâi. Nu are nicio logică, probabil că era nebună oarecum și ea, eu nu am fost niciun fel de vioară și nu m-am simțit niciodată în competiție cu maică-mea și nu am urât-o niciodată. Dar tot ce am spus despre ea e adevărul, ea e un monstru și eu nu aveam ce să îi fac sau cum să îi transform sufletul în ceva bun. Eu am fost binele absolut. Azi ea a făcut din nou același scandal, fără scene violente de data asta, inventând că eu sunt proastă și rea, ca să îi păcălească pe proști. Așa face mereu. Mi s-a făcut scârbă. M-a cicălit în toate felurile cu o voce cu ton foarte arțăgos, încât de data asta nu am mai putut să îi răspund cu dulceață și bine cum am fost eu de felul meu. Ma-u ținut în izolare și tortură groaznică în ultimii 10 ani și ceva, nu știu dacă înțelegeți. I-am răspuns pe un ton plângăcios și enervat. De mii de ori din 84 încoace i-am răspuns numai cu binele și iubire reală, iar când m-am mutat aici eram plină de iubire calmă și energie și deschidere caldă și perfect sinceră față de toți, adică cu multă siguranță de sine și calm și fericire, inclusiv față de ea, deși ea mă cicălea mereu cu ură, eu speram încă că binele va învinge. Dar acum m-au ținut prea mult timp ca nebună și nu am avut pe nimeni, toți m-au părăsit și resursele mele de iubire caldă și glas al binelui s-au istovit...au fost deja 32 de ani și 10 ani în izolare totală. Tocmai au intrat unii în română peste mine cu o insultă urâtă și au spus că ”nu avem ce face Cristina, trebuie să te poorcărim și noi”. E ca și cum ar vrea să spună că aruncă calomnia asupra mea. Eu nu înțeleg de ce întârzie adevărul de atâția ani, deci ei mă condamnă la moarte clară. Aș fi fost atât de fericită și am fost mereu un om normal.
Azi mama mi-a repetat agresiv de multe ori aceleași propoziții și minciuni încontinuu de mi-era o greață imensă și abia rezistam. Sunt deprimată și fiindcă în ultimii 6 ani trebuie să stau numai în zdrențe urâte prin casă și nu am avut niciodată bani nici de doi pantaloni de casă. De asemenea coafeza m-a tuns urât de trei ori la rând, de parcă voia să îmi ascundă firele albe (ceea ce nu am nevoie) și să mă tundă aiurea. În timp ce stâteam pe scaun la coafor altcineva a intrat peste mintea ema cu propozița sau întrebarea ”așa se tunde o nebună”. Deci e clar că trebuie să fie adevărul că nu am fost niciodată nebună și nu am greșit nimic. Cum spuneam mama a jucat iar teatru legat de bani azi acuzându-mă că eu nu vreau să repar broasca și lumina la bucătărie că ea mi-ar fi dat bani. În același timp ea spunea contrariul și anume că mai are doar 6 milioane până la pensie și nu crede că îi vor ajunge. M-a scuipat cu ton urât și lucruri ilogice sau inutile încontinuu. Apoi, culmea cinismului, când eu abiab mă țin pe picioare după 32 de ani de martiriu și tortură din partea ei și a altora, după toate că eu am fost blândă și calmă și bună mereu, ea iar a inventat, așa cum face mereu când vine la mine, că ea e bolnavă fiindcă eu o frec și o necăjesc mult, când în realitate ea m-a frecat toată viața cu ideea că mă va masacra psihiatric și toți o vor crede pe ea, iar eu am fost un om normal și bun. Mi-e scârbă, nu mai pot, iar voi nu vreți adeăvrul nici după 32 de ani de perfecțiune din partea mea. Mă toca încontinuu ca și cum eu eram de vină că nu vreau să îmi dea ea bani când de fapt ea nu are și nu mi-a putut da atâția ani, încât am răbdat de foame și toate lipsurile cu putință atâția ani. Evident asta din nou este o schemă a ei ca să îi păclească pe idioți că eu sunt nebună și rea și proastă. Dacă aș fi avut bani normal că aș fi fost fericită și nu aș fi fumat și aș fi avut strictul necesar, fiindcă eu niciodată nu am cheltuit aiurea în afară de oala aceea Zepter, de care am scris deja. După toate că mai am de scris orori despre blocul acesta în care stau și totul e adevărat, ea m-a insultat cu ideea că eu trebuie să o chem pe femeia de serviciu a blocului și ea îi va da un milion de lei ca să îmi bată covoarele și să îmi spele faianța (de fapt unul singur de bătut și oricum ambele pot fi aspirate). Atenție, mai am de scris despre femeia de serviciu și alte orori, toate adevărate, și ea își bate joc. Culmea nesimțirii - după toate că mă zbat în izolare și sărăcie, fiindcă așa a vrut ea, de când eram mică, ea mă insultă că ar trebui spălată faianța (un moft absolut nonnecesar și e aproape curată) și bătute covoarele. Oare înțelegeți? Și banii din care de fapt voia ea să scoată bani sunt cei pe care ei-a virat în contul ei avocatul acela viclean al ei, Ninel, pentru pădurea moștenită de la nașa, deci din care eu ar trebui să am 3 sferturi. Suma nu e foarte mare, eu nici nu o cunosc cu precizie, dar mama spune că ar fi peste 80 de milioane. Când i-am spus că ea trebuie să îmi dea cele trei sferturi, a strâmbat din nas, a spus că o omor cu sferturile astea și a spus că nu se poate că nu vrea Ninel, că trebuie să facem mai întâi actele de succesiune după nașu și după tata. Dar mai înainte vorbea cu mine la persoana întâi plural de parcă eu aș fi copil idiot sau nebună (nu știu ce e aia). Adică spunea că banii aceia voia să îi păstreze ea ca să plătim întreținerea mea la iarnă, etc. Era dispusă chipurile să scoată pentru mine din banii ăia pentru broasca mea de la ușă, pentru instalația mea electrică, pentru robinetele din baie și bucătărie și chiar pentru dantura mea...chiar dacă nu sunt făcute încă actele la notar! Adică mă jignește după tot ce a făcut din 84 că ea este stăpâna mea și eu trebuie să mă omor, că chipurile nu am dreptul nici la cont în bancă nici pentru banii aceia după nașa mea Dzeu să o ierte, și că nu se poate nici acum după peste 10 ani de la moartea tatei. Eu am îndurat ani de ziel lipsuri monstruoase fiindcă ea nu mi-a dat și nici ea nu a avut, nu fiindcă am fost nebună sau fiindcă am fumat mult, și fără fumat abia ar fi ajuns de hrană cu chiu cu vai, dar nu de haine sau pantofi sau medicamente sau alte nevoi în casă. Mai mult decât atât l-a sunat pe Ninel avocatul de față cu mine și de data asta i-a vorbit pe un ton calm și clar și energic, exact cum vorbeam eu cu oamenii de felul meu de parcă mă imita pe mine cum a făcut de multe ori. Eu am fost din fragedă tinerețe o femeie capabilă să își adminstreze casa și banii în mod autonom, darmite la 35 de ani în 2006 când m-am mutat aici. Întotdeauna am știut să mă afirm față de oameni și am fost un om serios și cu capul pe umeri și picioarele pe pământ întotdeauna, nu am fost nebună absolut niciodată și nu am greșit nimic absolut toată viața. Totuși ei mă țin în închisoare și acum după 32 de ani de martririu, și vor să mor ca Teotolinda lui Coșbuc cum mi se tot spunea indirect în copilărie. Am fost mereu, nu doar după moartea tatei, am fost mereu un om capabil de a își crește copilul cu drag și fericire deplină și merit putere absolută și drepturi și responsabilități depline în lume, chiar să îi conduc/organizez pe alții, fiindcă am fost mereu un om inteligent și judecata și gândirea mea au fost mereu perfecte. Nu veți putea găsi o singură greșeală în 32 de ani, așa am fost mereu și așa am rămas din 1984 nu m-am schimbat deloc, citiți întregul meu blog în detaliu și veți înțelege. Deci m-a pisat încontinuu și azi după tot ce a făcut o viață întreagă. Chipurile eu eram îndărătnică și nu voiam să repar broasca, etc. Repet, mereu mi-a zis că îi păcălește pe proști ca să mă distrugă și să mă omoare. S-a văzut ea stăpână pe banii de la nașa mea după tot ce a făcut și chipurile ea poate lua bani de acolo pentru dinții mei și eu nu fiindcă mai durează actele de succesiune! Ca și cum eu aș fi nebună, când am fost un om foarte matur și echilibrat mereu și chipurile nu știu să umblu nici cu banii, duopă toate că mi-a luat viața total și mă obligă la moarte. Iată mai jos o listă cu diferite probleme reale, nu spălatul faianței cum spune ea pentru suma imensă de 1 milion pe care eu nu mi-o pot permite:
1. Mă zbat în sărăcie, abia am ce mânca lună de lună, nu am bani să gătesc, să spăl rufe și mă deranjează că de 6 ani umblu în zdrențe aproape rupte de tot în casă și pentru afară am doar câteva haine și o singură pereche de pantofi fie vară, fie iarnă. Prin urmare nu vreau să cheltuiesc mult, vreau doar două perechi mai ieftine de pantaloni de casă
2. Dinții mei sunt pe ducă și nu vreau să ajung la proteză la mai puțin de 50 de ani, am carii chiar și la incisivi și e necesară refacerea punților între măsele. Asta într-adevăr costă mult și am nevoie de banii din pădure, atâta timp am răbdat și dinții mi s-au stricat tot mai mult, fiindcă lumea mă urăște, nu știu de ce
3. vasul de WC care se mișcă și căcatul solificat din spate
4 instalația de lumină de la bucătărie stricată de luni de zile
5. broasca de la intrare, stricaăt mai rău decât fusese de prietenul mamei Florin
6. Sita de la robinetul din bucătărie care a început să împrăștie apă brusc când am fost la mama în Voluntari și nu avea nimic înainte să plec acolo, s-a stricat brusc în mod dubios
7. robinetul din cada de baie care abia curge
9. dar nu în ultimul rând, ci printre priorități tunsoarea mea, că mă irită claia asta de păr aiurea
10. mai am de plătit factura de internet și de electricitate, am plătit deja întreținerea și după aceea voi rămâne și eu cu bani puțini
11. medicamentele mele lunare, absolut necesare, de stomac și altele
12. estetica balconului - dar asta nu contează de fapt.
13. Pământ de flori pentru bietele mele plăntuțe - Este absolut necesar că nu am mai avut bani de ani de zile și crotonului îi merge rău acum cu puțin pământ de mult și celei mari nu îi merge prea bine și țin mult la ele
Și după tot ce am îndurat de foame și lipsuri diverse ani de zile, care de fapt deprimă omul în timp îndelungat, ea încă mă chinuie și face din alb negru, la fel cum făcea discuții cu taică-meu, vorbește arțăgos și cu răutate și nervi ca și cum înscenează că eu sunt rea și nebună, mă acuză că ea moare din cauza mea sau cam așa ceva când e exact invers în mod evident, inventează că eu țip la ea (exact așa a zis și eu nu am țipat) și își bate joc că ea plătește 1 milion pentru faianță și covoare(!) și că ea poate lua din banii mei dar eu nu am voie fără acte la notar. Mi-e scârbă.
Unii intrau peste mintea mea cu ideea scârboasă că ei sunt scârbiți ”Că dacă asta înseamnă viața, adică să fuți o nebună”. Deci vedeți încă dată că trebuie să fie tot adevărul de când eram micuță, fiindcă am fost binele și fericirea desăvârșite și nu am fost niciodată nebună. De ce vreți să mă omorâți? Eu fără copil nu stau, am spus din 84 când aveam 13 ani, de când m-au amenințat de moarte zilnic. Este la mintea cocoșului că am fost ținută clar în închisoare din 84 și că am fost maltratată și abuzată monstruos din 84, dar am fost un om blând și pur, și perfect normală și capabilă de viață între oameni și de a avea studii superioare și de a mă autogospodări și de a vea responsabilități depline. Normal că trebuie să fie adevărul cu am spus încă din 84, altfel mor, și dacă nu vreți să fie aduceți prejudicii carierei mele profesionale și vieții mele, este un sacrilegiu, în timp ce eu ma fost perfecțiunea, este adevărat, nu este orgoliu greșit. Dacă plecați de la această premisă veți înțelege totul despre mine. An fost mereu un om capabil de autoritate și viață trăită cu adevărat. Am așteptat 32 de ani, acum voi muri dacă nu vreți dreptate și vreau să mi se nască copilul.
Până și acum (culmea ororii), după atâția ani de tortură, unii intră peste mine cu ideea că am supt pu.. unui porc, ca și cum ăsta e un pretext ca ei să creadă că aș fi nebună sau proastă. Dar pentru numele lui Dzeu, acel lucru s-a întâmplat exact cum am spus eu, din vreo zece motive foarte importante pe care le-am enumerat. E vroba de câteva minute scârboase într-o viață de om de peste 45 de ani. Într-o viață de perfecțiune și gând curat și frumos, fiindcă așa am fost mereu. În ultimii ani nu m-au mai lăsat nici la Colun măcar și mă veștejesc și mă otrăvesc ei cum am povestit deja și mai am încă de spus. Chestia aceea nu a fost ceva sexual, am mai explicat de mii de ori, eu nu am avut nimic sexual în viața mea. Nicio plăcere, nicio dorință. Chestia acea însemna doar ca și cum bagi un băț murdar de caca și pipi în gură. Acest lucru s-a întâmplat datorită înscenării de atunci (prin Aurora Liiceanu) și unei cărți de psihologie. Dar mai ales eram încă sub medicație psihiatrică și eram încă tânără și nu eram obișnuită cu medicamentele, era mai rău ca o beție să iau acele medicamente. Pentru numele lui Dzeu sunt vreo 23 de ani de atunci și erau deja 9 ani de tortură până la acel moment. În acești 23 de ani ei au făcut milioane de orori asupra mea, mult mai mari decât acel lucru grețos din partea mea și în anii de dinainte de acel moment la fel. Și mă și condamnaseră la moarte la moarte la 21 de ani, prin diagnostic psihiatric, din cauză că, spuneau ei, mă futuse Zăgrean. Eu atunci când am luat acel băț (penis) în gură căutam un răspuns, o explicație, încercam să înțeleg. Căutam libertatea și drepturile. Dar ceea ce conta și mai mult e că mă maltrataseră îndelungat și foarte grețos și violent la psihiatrie, de aceea și greața și revolta care m-au împins să fac acel lucru. Iar tot ce spuneam mereu adevărat era considerat minciună sau delir. Iar mai înainte mă masacraseră sexual foarte foarte violent timp îndelungat de la distanță. Doar nu credeați că eu sunt nebună sau proastă? Am fost un om perfect și foarte bun și am fost normalitatea absolută, de aceea mi se pare normal că trebuie să fie tot adevărul de când eram mică și să am copil, am implorat din 84. Când am luat acel penis în gură, normal că nu știam că alții vor afla despre asta și că mă vor scuipa că sunt nebună și chipurile din cauza asta nu mă acceptă în societate. Habar nu aveam că unii mă urmăreau. Și în plus vă explic încă o dată: aveam numai 21-22 de ani și fusesem torturată numai 8-9 ani până atunci, dar m-au torturat foarte violent în anii de la 17 la 23. Deci pe vrmea aceea nun știam că viața este numai închisoare și tortură, că dacă aș fi știut că nu mă pot aștepta la altceva o viață întreagă, atunci chestia cu penisul în gură nu s-ar fi întâmplat. Închisoarea era absolută și tortura zi de zi din 84 și eu eram încă tânără și fragedă, nu geșisem nimic viața toată și eram scârbită și șocată și revoltată de acea imensă nedreptate începând cu 1984 asupra mea. Absolut sigur nu am fost nebună, asblout sigur eram o structură vioaie, veselă și energică și meritam drepturi și responsabilități depline. Dacă aș fi știut știam că viața e numai închisoare și chin fără motiv nu aș fi făcut acel lucru, de exemplu dacă aș fi avut 30 de ani. Dar atunci eram foarte îngrozită și scârbită. Am fost un om de valoare în societate și un spirit perfect pozitiv, ei nu trebuies să mă termine cum spun unii, ci dimpotrivă să mă lase să fac o facultate ca om liber și să citesc mult și să dezvolt să am putere deplină în societate, fiindcă am fost mereu un om foarte echilibrat și bun pe de-a-ntregul și dacă nu am copil mor și ei știau asta de la început. Merit copilul cum am explicat de mii de ori fiindcă am fost un om absolut normal o viață întreagă și mi-aș fi crescut copilul, care trebuie să se nască, în deplină fericire. Și am fost și un om perfect și capabil din pounct de vedere profesional. Și în afară de această așa-zis greșeală care nu a fost de fapt greșeală ei nu pot găsi nimic rău sau greșit în toată viața mea.
Au mai fost azi unii peste mine cu ideea că ”bine dar este împotriva firii”. Nu știu la ce se referă dar viața mea a fost curată mereu și lăsată de Dumnezeu să fie bună pe pământ. Nimic din viața mea nu a fost împotriva firii, am explicat deja, nici întâmplările mărunte gen povestea cu cărțile care se deschid misterios și în mod paranormal. Nici povestea adevărată despre experiența mea la limita dintre viață și moarte, etc. Cum pot ei să fie atât de lipsiți de rațiune încât să creadă că e ceva împotriva firii în viața mea curată și totodată să considere drept firești diversele microchipuri sau nanochipuri sau laserul folosit în diverse scopuri sau zborul transatlantic, sau arderea benzinei pentru a obține energie de mișcare, sau pastiluțele mici pentru bolnavi -- oare ei cred că aceste invenții și vrăji sunt firești și că totodată nu au niciun cost în vieți omenești? Dacă acestea sunt considerate firești, și nu pot apărea din nimic și sunt plătite cu vieți omenești sau energie vie, așa cum e firesc fiindcă nu sunt doar din pământ sau din iarbă verde, atunci cum de pot ei crede că viața mea a fost împotriva firii? Chiar dacă ei cred că acele invenții sunt doar alchimie prin care doar pietrele și metalele, etc se transformă, tot nu au cum să explice totul. Pe vremuri primele invenții erau considerate împotriva firii - pe mine nu mă deranjează că acum totul pare normal, dar mă irită că oamenii au uitat complet mila și iubirea față de alții - care poate nu au existat niciodată decât în sufletele celor ca mine, dar în lumea ”înalt” tehnologizată sunt total imposbile, fiindcă așa e sistemul. Eu am implorat 32 de ani în zadar și am fost în zadar un om bun. Și încă e bine, eu am trăit într-o epocă de pace și în care natura a fost încă în echilibru cu factorul antropic, dar ce va fi în viitor? În fine, am lungit vorba prea mult - de fapt am fost doar prea săracă de mică și pentru asta mă consideră împotriva firii în mod real, în timp ce ceilalți au fost integrați de sistemul social și au dreptul să muncească și să fabuleze teorii științifice despre oamenii săraci și bolnavi de multe boli.
Repet iar, deși nu interesează pe nimeni, am fost un om capabil, am fost un om de acțiune în ciuda capacității de contemplare calmă și luminoasă și faptul că am fost în stare să scriu tto adevărul corect și fără omisiuni este un fleac pe lângă lucrurile pe care le-aș fi putut face îm realitate. Absolut sigur nu am uitat nimic esențial și absolut sigur nu am greșit nimic, dar faptul de a spune tot adevărul în mod clar este un lucru foarte simplu pentru un om inteligent cât de cât. Această mască de fier ca în romanul lui Alexandre Dumas a fost trasă cu sila peste obrazul meu, eu nu am greșit nici prin indiscreție și nici prin vreo legătură cu guvernarea oamenilor, ocultă sau nu. În postarea următoare voi continua despre blocul trei, partea a 20-a. Mai jos un link către noua interpretare dată omului cu masca de fier anul acesta, 2016, în România:
http://www.agerpres.ro/sci-tech/2016/05/09/misterul-identitatii-omului-cu-masca-de-fier-a-fost-elucidat-dupa-350-de-ani-19-39-19
Și vechea interpretare, pe care nu am găsit-o în românește:
https://en.wikipedia.org/wiki/Man_in_the_Iron_Mask
În momentul acesta iar au intrat unii în franceză exact cu cuvintele ”Toi tu es folle”, adică că eu aș fi nebună. Reept, nu am avut nicio urmă de nebunie, absolut deloc toată viața, de când eram copil, citiți tot ce am scris pe blog dacă nu mă credeți. Și mai am o parte. Și o voi termina apoi mă omor. Mai mult decât atât, am fost perfecțiunea ca normalitate și din toate celelalte puncte de vedere, nu doar ca gândire și intelectual cum se paote observa pe blogul acesta, și chiar și lucrul acesta ar fi putut fi dovedit încă demult. De aceea mă îngrozește faptul că voi toți îmi vreți moartea și porcii ăștia în franceză la fel și nu este prima oară când îmi spun acești porci în franceză că eu aș fi nebună, deci mă obligă la moarte. Chiar dacă nu eram în stare să creez microcipuri sau lasere performante (dar câți dintre dvs pot face acest lucru?) am avut un intelect și o gândire de valoare, deci și ei, porcii ăștia în franceză mă condamnă la moarte ca și voi toți ceilalți la fel. De aceea mă îngrozește faptul că nu vreți să fie adevărul și precis mor fără copil, fiindcă e ca și cum jucați jocul acestor porci în franceză, inventând cu cruzime că aș fi nebună, când în realitate am dovedit de mică că nu sunt deloc nebună și că merti că am copil și responsabilități depline, fiindcă am fost mereu un om capabil de a avea grijă și de mine și de alții, de a organiza oamenii și de avea grijă de ei, chiar și de muncă intelectuală stabilă. Am fost un om perfect de încredere, deci e clar că fără copil mor. Pe Zăgrean l-au lăsat să aibă încă o nevastă și copil către 50 de ani după tot ce făcuse și după toate că eu eram perfecțiunea. Nu am avut niciun dezechilibru psihic, am fost un om foarte stabil emoțional, și nu înțeleg de ce nu vreți să fie tot adevărul și mă condamnați la moarte atât de crâncenă fără niciun păcat și nicio urmă de nebunie toată viața și om inteligent cum am fost mereu, om care poate judeca lucruri mult mai dificile chiar, darmite faptul că nu am fost niciodată nebună. Deci vreți moartea mea ca francezii ăștia împuțiți. Și mereu mi se spune că toți cei care știu adevărul despre mine au fost distruși sau reduși la tăcere. Eu nu mai pot îndura, sunt deja 32 de ani de tortură și ruptură psihică imensă, ani în care v-ați permis toate abuzurile cu putință la adăpostul minciunii că aș fi nebună, lucru de care până și copiii mici își pot da seama că este o minciună și o calomnie oribilă. Mi-e o scârbă să mor de francezii sau creaturile astea francofone. Și eu am fost și binele absolut totodată, dragoste și respect față de cultura umană și chiar față de Franța. Nu știu de fapt cine sunt porcii ăștia. Știți că Zăgrean a fost la studii în Franța la o vârstă destul de înaintată, mai mult decât 35 de ani cât aveam eu când m-am mutat aici. El a avut tot ce a vrut în viață deși a fost un monstru și practic mi-a dat moartea, citiți tot cu atenție, eu nu am greșit nimic și nu am fost nebună niciodată. Chiar am fost un om de valoare intelectuală și nu mă puteți duce cu zăhărelul că chipurile îmi dați dreptul de a avea copil, dacă nu am acest copil cu adevărat mă omor sigur, cum am spus din 84. Și totodată trebuie să fie tot adevărul deplin ca să pot trăi o viață normală și respectată, fiindcă am fost, repet, un om de o normalitate absolută. Nu mai pot îndura, sunt deja 32 de ani. Tot ce am spus e adevărul și în final nu va lipsi nimic. Iar voi vă închinați unor diavoli monstruoși, cum voi mai povesti, și unor porci de francezi sau alte nații, care pe lângă faptul că îmi spun că eu sunt nebună, deci ei sunt proști de dau în gropi în aparență, fiindcă nu am fost nebună niciodată, tot ei spun că Zăgrean a fost sympa (simpatic) exact cum spunea el însuși și de aceea l-au ajutat, în timp ce eu nu eram simpatică. Da, dar eram un om serios și cu mare valoare intelectuală și sufletul perfect, și viața fără nicio pată sau greșeală, un om perfect respectabil spre deosebire de el. Deci e logic că trebuie să fie tot adevărul și că altfel mor, am așteptat destul, așa cum ați spus și merit putere absolută în societate fiindcă ma fost perfecțiunea toată viața, fără nicio excepție. Îmi amintesc și de Micaela Slăvescu, cea cu accent franțuzit care era membră în Uniunea Scriitorilor și cu care am făcut meditații că m-a trimis mama la ea (mama lucra la o ambasadă francofonă) și ea mi-a dat o carte desre un monstru Barbă Albastră care omora și sodomiza copii, plus multe alte orori. V-am povestit ce a făcut Zăgrean cu verișoara mea Irina, care avea numai 2 ani și jumătate când a venit la mine în vizită când eu făceam meditații cu Zăgrean. Datorită influenței lui certe indirecte, bietul copil a ținut minte jocul nostru despre nenea doctorul mulți ani de la 2 ani și jumătate încolo. Iar Zăgrean mi-a adus aminte de acel joc, repetând exact cuvintele mele din timpul jocului la meditații. Tot dna Slăvescu m-a întrebat cu mirare cum de nu am avut niciun flirt toată viața, de parcă mă pregăteau atunci de tăiere la Zăgrean. Și tot apropos de Zăgrean ea avea și caricaturi grotești cu poza lu Ceaușescu, înainte ca Zăgrean să devină erou la revoluție. Este posibil ca francezii să îl fi considerat pe Zăgrean un om simpatic (chiar el spunea așa), dar el a fost totuși o creatură infectă și rea, citiți tot ce am scris, e adevărul curat. Între timp eu am fost un om perfect normal (francezii ăștia sunt idioți că cred că eu sunt nebună) și am fost perfect capabilă intelectual, inclusiv de muncă științifică și mă voi omorî în curând dacă nu e tot adevărul și dacă nu mi se naște copilul. Am îndurat destul și am sperat destul. Repet, am fost mereu binele absolut și nu înțeleg de ce nu vreți să recunoașteți adevărul. Întotdeauna am fost un om pe care te poți baza, cu judecată perfectă, citiți tot ce am scris și veți înțelege. Între timp se tot bagă porci peste mine cu aberația următoare: ”Cristina eu te iubesc, dar nu sunt de acord că tu vrei să spui tot adevărul”. Vă dați seama cât sunt de porci? De ce?! De ce vă place să pupați monștri în fund și să le mâncați căcatul !? Eu de exemplu am fost perfecțiunea și se poate dovedi și asta și că nu am inventat nimic, de ce îmi vreți moartea? Iar au intrat porcii ăia în franceză peste mintea mea și probabil că fac o confuzie fiindcă mă numesc ”Salope!”, ceea ce înseamnă ticăloasă și ordinară când în realitate toată viața am fost binele curat și pur întrutotul și un om foarte serios mereu. Probabil că ăia sunt porci care au ideea greșită că dacă un om e inteligent (și eu am fost un om de cultură cu adevărat și aș fi ajuns ușor la erudiție) atunci în mintea lor idioată ei cred că omul acela e viclean și rău când în realitate eu am fost binele pur și luminos dar și un om înțelept, ceea ce ei nu vor înțelege niciodată. Am întâlnit la mulți porci ideea asta că numai omul rău poate fi deștept și că omul bun cum am fost eu este precis idiot. Ei au ideea că numai omul rău e deștept fiindcă ăia răi fură ideile și sufletul bun al celor buni cum am fost eu și pe cei ca mine îi dau la fund sau îi resping meeu sau îi omoară sau îi forțează să se omoare, deci același lucru. Spre deosebire de Zăgrean, eu nu m-am aplecat în fața niciunei puteri străine corupte și am avut cum se zice ”coloană vertebrală” și chiar dacă aș fi avut ocazia, nu aș fi îngenuncheat în fața minciunii și terorii. Am fost un om luminos și am avut dreptate mereu. Unii porci în limba franceză intră mereu peste mintea mea și când fac curățenie în casă cu ideea ”elle travaille bien” (adică ea muncește bine), veți vedea mai încolo de ce.
Azi, 2 septembrie 2016 iar au intrat peste mine cu ideea că nu au ce face și trebuie să mă omoare/sacrifice. Eu sper că voi termina de scris tot adevărul înainte ca ei să mă omoare. Nu înțeleg deloc de ce nu vor să fie adevărul. Mai am lucruri importante de scris. Ieri, pe lângă tot ce am spus, au intrat unii peste mintea mea cu ideea că oamenilor li s-a spus că ”ție îți vine nebunia sau pandaliile din când în când Cristina”. Nu înțeleg de ce își bat joc de mine. Nu am avut niciun fel de nebunie sau pandalii niciodată, mereu am fost așa cum sunt acum, un om perfect întrutotul și nu are niciun sens ca oamenilor să li se spună minciuni despre Cristina-Monica Moldoveanu, un om care a fost bun și normal o viață întreagă fără greșeală. Nu am avut nicun fel de valuri de nebunie niciodată, dar e greu și acum să scriu tot adevărul, mai ales findcă ei nu vor decât minciuna și moartea mea și sunt complet singură. Dar voi scrie tot. Este absurd, repet, citiți tot ce am scris dacă nu înțelegeți. Acum respir greu din cauza fumatului excesiv atâția ani. Bineînțeles că dacă ar fi fost adevărul, așa cum e normal de fapt, nu aș fi fumat niciodată, am fost mereu un om cu drag de viață și de ceea ce e bun.
Am ieșit pe stradă și am plătit în apropiere factura de internet. S-au băgat niște porci cu ideea ”dar dacă îi oprește internetul” și altul a zis ”se omoară precis”. Normal, fiindcă trebuie să termin de scris adevărul și am fost un om normal și nu am greșit nimic toată viața. Nu vi se pare ciudat că de 32 de ani m-au condamnat la moarte și întârzie adevărul? Ce au de ascuns? Mie mi se pare foarte ciudat, fiindcă am fost binele absolut. Chiar dacă și azi noapte m-au scuipat unii în franceză cum au făcut de multe ori, chiar dacă m-au scuipat încontinuu după moartea tatei în 2005, eu am rămas un om perfect bun și capabil să îmi cresc copilul pe care trebuie să îl am. Ei întârzie adevărul, deci îmi vor moartea cu certitudine. Vă mai explic odată. În ciuda a ceea ce am scris și deși totul e adevărat, eu mereu am răspuns cu binele răului și am crezut în ceea ce e bun și frumos. Am fost un om limpede și matur. Dacă vreți să înțelegeți tot ce am scris, povestire cu povestire, trebuie să gândiți din perspectiva binelui curat, cum am fost eu mereu. Dar porcii în românește sau în engleză spuneau de când m-am mutat aici că oamenii trebuie să creadă că tu Cristina ești rea și proastă (de ce, pentru numele lui Dumnezeu?), așa spuneau mereu și apoi mă scuipau cu aberații multe, de exemplu cu ideea ”jos pălăria”, care nu se aplică în cazul meu, și prin care ei se referă de obicei la oameni chinuiți fără vină care totuși continuă să trăiască, dar eu nu avusesem niciodată parte de nimic și nu avusesem niciun orgoliu, așa cum ar sugera expresia lor urâtă ”jos pălăria”. Și nici vreo greșeală sau amăgire pe care s-o îndrept, cum ar sugera expresia lor absurdă Jos pălăria. De fapt am fost un om perfect și am perceput realitatea în mod corect, fără eroare. Deci ei nu au înțeles nimic. Pentru cei inteligenți și buni totul e clar, dar dacă aveți sufletul întunecat nu aveți cum să înțelegeți. Totul în viața mea a fost învăluit în lumină spirituală curată și înțelegere și cunoaștere matură, dar și foarte multă pace sufletească și bunătate fără cusur, și iertare curată față de oameni, cum veți vedea și din cele ce urmează, chiar dacă ceilalți mă chinuiau monstruos și acum mă obligă la sinucidere. Nu a fost doar frumusețe de suflet și intelect, ci și bunătate clară și blândă și viziune bună asupra vieții în general cu toate compartimentele sociale și naturale. Nu cred că puteți înțelege, dar reiese de fapt din tot ce am scris. Am avut capacitate de fericire perfectă și mi se pare monstruos că ei încă mă țin în izolare și că întârzie tot adevărul din 1984. Eu mereu am fost la fel și am fost modestă și merit puterea deplină în societate și să fac o facultate după ce voi avea copil, dar mai ales să am copil, cum am spus mereu din 84, altfel mor.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
joi, 1 septembrie 2016
miercuri, 31 august 2016
Blocul trei, partea 19
Continui povestirea despre blocul trei, urmarea părții 18 de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-18.html
Azi m-am întâlnit din nou cu femeia bătrână, înaltă și uscățivă care merge ca pe picioroange, locuiește în blocul vecin și iese mereu în calea mea de când m-am mutat aici. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ”aia este una dintre morțile noastre”, ca și cum ea ar personifica moartea și ar fi ațâțată împotriva mea. Ea are varice și are multe haine și încălțăminte felurită pe care le etalează pe stradă și în supermarketuri. Fiindcă inima mi-a fost mereu caldă și bună și cum nu am greșit nimic toată viața, am salutat-o deschis și prietenos și cu respect, cum am fost eu mereu. Nu a răspuns și s-a uitat și mai urât la mine, în timp ce cu alți vecini - parcă am văzut-o stând de vorbă și cu Ioana - stă de vorbă în mod normal. Am încercat degeaba, ca întotdeauna, și cred că am încercat din nou. Eu îmi port singurătatea în zdrențe sau aceleași haine din anii 2000 pe stradă în jurul blocului. Ea este palidă de tot, legată la cap și mereu rujată strident peste obrazul ca de ceară, cum face și Ioana adesea. Odată, când eram în supermarket, a intrat și ea și am aruncat brusc o privire peste umăr. Am observat că mă fixa tocmai pe mine cu ochi răi, de parcă vedea ceva rău în mine, după toate că mereu am fost gingașă și pură și lumină lină, cum e vorba aceea. Îmi amintesc că acum câțiva ani, exact când mă plângeam (din nou) de faptul că au schimbat troparul Învierii (melodia știută de mine din copilărie și care îmi dăruia bucurie în suflet), au venit unii porci sub geamul meu (trecuse Paștele de mult) și au început să cânte în derâdere și fals ”Hrisots a înviat din morți..” Eu am fost un om cu drag mare de colinde și ritualuri religioase. Când m-am mutat aici în primii ani încă mai era obiceiul să vină iarna de sărbători prin blocuri grupuri de studenți de la teologie care cântau frumos pe holul blocului. Deschideam ușa și mă bucuram și le dădeam uneori câte ceva când am mai avut sau ascultam cu inima ca un purice din spatele ușii când nu am mai avut bani. În ultimii ani nu au mai venit. Repet ceea ce am mai scris - mulți ani după 2006, laolaltă cu toate necazurile prin care am trecut și fiind și izolată și săracă, mereu ieșeau pe Moșilor în mod miraculos în calea mea foști vecini din blocul unu unde am locuit, împreună cu o groază de lume adunată și agresivă la intersecția mea. Ieșea mereu și Djendov, bătrânul colonel în baston, soția lui, cred că și fiul lui cu ochi răi odată, și Ana cea cu trei băieți și dna Kis și alte femei sau bărbați din blocul unu, dintre care unii nu voiau să îmi răspundă la salut. Apăreau mereu și foști colegi de la serviciul pe care l-am avut la ASE în 2007, unde m-au chinuit monstruos, de pildă Claudia la colțul cu Pizza Hut - era precis ea dar a refuzat să mă salute, sau colega mai tânără de la sală care era născută sau serba ziua ei la o zi după mine sau cam așa ceva (despre care voi povesti, acum numele ei l-am uitat, dar m-a batjocorit destul de mult ca și ceilalți și numele bibliotecarilor nu le mai găsesc pe net, le-au scos, că altfel mi-aș fi amintit care ce a făcut, dar unele lucruri le voi putea spune clar mai încolo) ea a ieșit de mai multe ori (ea avea drum pe aici, așa îmi spusese atunci și chiar a venit cu mine cu troleibuzul spre intersecția Eminescu) sau chiar Iovanov o singură dată, dacă nu mă înșel. Printre ei și tatăl Luizei care vorbea cu mine și Luiza de mai multe ori, care și ea a refuzat cu îndârjire să îmi răspundă la salut, deși eu nu am greșit de fapt nimic față de ea. Între timp eu eram monstruos chinuită sexual de la distanță, mai rău ca în 1990 chiar, mai ales în 2007-2008 și eram scuipată cu gânduri atât de oribile, mai ales în 2007, încât între timp le-am și uitat, fiindcă nu le-am scris atunci și nici nu m-au lăsat să le scriu, veți vedea când voi ajunge la punctul respectiv. Explic încă de acum - cei care intrau atunci peste gândul meu, în română, engleză sau franceză (mai puțin timp în franceză și mai puțin agresiv) erau monștri. Nici în cele mai groaznice filme horror sau cărți de groază și SF nu există așa ceva, absolut cert - nu știu cine erau, dar eu eram întruchiparea binelui blând și pur și nu înțelegeam de ce scuipau peste mintea mea astfel de orori care pe cei mai slabi de înger i-ar fi făcut să se omoare, dar nu pe mine.
La scurt timp după ce m-am mutat în blocul trei, m-au luat în primire Ioana și George, despre care am scris tot ce e esențial. Apoi m-a invitat la ea acasă Ioana Nica de la etajul 8. Soțul ei era un poetaș militar flamboaiant care scria versuri ca niște bombarde și era mândru de urechea lui muzicală care i-a permis astfel de creații. Voi mai scrie despre el mai încolo. Am fost invitată la o demonstrație din partea firmei Zepter, care trimitea agenți de vânzare prin blocurile de locuințe, de obicei femei, insistente ca niște misionare religioase.
În ziua aceea în casa Ioanei de la 8 au fost mai multe persoane, printre care și un cuplu de tineri, încă fără copii. Mă simțeam foarte rău în casa Ioanei atunci, aveam o migrenă presională, în timp ce ceilalți descântau despre avantajele unui mixer prost, oferit gratuit pe lângă produsele Zepter dacă deveneai client. Făceau icre de probă. Aici în blocul trei, de când m-am mutat eu, s-au tot născut copii unde se puteau naște sau au fost adoptați, fiindcă uneori au apărut efectiv fără ca femeia să fi părut gravidă în calea mea. Eu nu am fost acceptată de comunitate, în ciuda gândului meu frumos și pur și atitudinii de iubire și respect, astfel încât nu știu numele celorlalți. Tinerii aceia atunci cred că s-au prezentat, dar am uitat numele poate. El era respectuos la început și părea genul de student la teologie sau preot tânăr răspopit. Era un tânăr moale și subțire ca o lumânare ortodoxă. Cu restul vorbea, dar mai mult fără vlagă. După câțiva ani și el, ca și alții, și-a schimbat atitudinea și nu m-a mai salutat, deși eu eram la fel, în timp ce soția lui, tânără mămică, mă saluta mereu cu un zâmbet distant și creștinesc în același timp. Ei s-au mutat din bloc probabil, dar nu știu sigur, fiindcă în acest bloc mulți au venit și mulți au plecat de când stau eu aici. În ziua în care au plecat și scoteau boarfele cu liftul (printre care și saltele noi, dar pătate rău), s-a instalat probabil în apartamentul lor o tânără ( nu știu dacă e singură) care când a coborât de la 8 să ducă sus lucruri și eu așteptam de multă vreme la parter, a ținut liftul imediat ce a ieșit, să nu mă urc eu cum era normal și politicos, și să urce sau să coboare din nou cei care duceau sus-jos diverse obiecte. Ea acum apare și ea periodic în calea mea. Numai de fata electricianului de la același etaj cu mine știu sigur că a fost gravidă de două ori, apărea în calea mea așa și parcă o chema Diana ca pe soția lui Cosmin, dar asta s-ar putea să fie o iluzie, numele ei l-am uitat, deși mi s-a prezentat, fiindcă părinții ei m-au chinuit și batjocorit destul. În bloc a mai venit și un bărbat mai în vârstă pe care tocmai l-am întâlnit azi și care seamănă mult cu un bărbat care striga la mine în stația de tramvai că eu sunt ”Grăsime afumată!”, după ce m-am îngrășat și am reînceput să fumez, de parcă știa de mine. Lumea de pe stradă a fost adesea agresivă în mod direct cu mine, ca și cum eram altceva decât am fost mereu, ca și cum eram un simbol rău pentru ei, când am fost binele absolut sigur, la fel ca în melodia aceea americană despre femeia tratată ca rahat când valorează mai mult ca aurul. Pentru toți aurul conta desigur și eu nu aveam bani și statut social. Tot pe nesimțite a apărut și copilul grasului blond care tot apărea în calea mea, el având o femeie slabă și micuță, de care cred că s-a despărțit, cum am povestit într-o postare precedentă. Copilul era privit cu drag de vecina Sofița, cea cu religia. Ei nu mă salutau niciodată, de la început. Cât despre cel care semăna foarte bine cu bărbatul care îmi urla pe stradă (poate chiar el era, nu știu), el a venit împreună cu o femeie mai trecută și odată a adus în bloc în fața mea un bebeluș pe care îl ținea ostentativ în brațe în față cu picioarele când ieșeam eu din lift. Nu știu dacă le este nepot. Femeia lui a apărut în calea mea cu o carte de duzină probabil cu poze pe copertă, și în altă zi m-a șocat fiindcă a apărut în calea mea de trei ori, de fiecare dată când ieșeam afară, în mod misterios. I-am spus că mă miră că o întâlnesc atât de des în mod straniu, și de atunci nu am mai văzut-o. Mai există încă un cuplu care a apărut mai târziu în calea mea și care, spre deosebire de ceilalți, a fost politicos cu mine, și ea și el. Tot blonzi-șaten. El pare genul bărbatului sincer și drept și bun, dar parcă nu are destulă forță să se impună ca atare. Bebelușul lor a apărut tot pe nesimțite, eu nu țin minte să fi văzut burtă la ea. Ea e suplă și destul de frumoasă, și bine îmbrăcată și apare destul de des în calea mea. Odată au intrat unii peste mintea mea când am văzut-o cu ideea că și ea este tot dintre ”asasini” cum le zic eu, fiindcă a înțeles că ăștia ca mine nu au nicio șansă. Cam aceleași cuvinte mi le-au spus odată când l-am întâlnit pe George, că el a trecut de partea celor răi când a înțeles ce pățesc ăștia ca mine. Repet, poate aceste două femei au fost gravide, sau măcar una dintre ele, dar eu nu am văzut. George la rândul lui a mai făcut încă un băiat.
Revin acum la povestea despre oala Zepter. După reprezentația de la etajul 8 s-a agățat de mine o femeie pe nume Marilena, care mi-a dat și numărul ei de telefon, dar după un timp a refuzat să mai vorbească cu mine. Și Marilena a apărut în calea mea după ani și nu mă mai cunoștea. La început a insistat atât de mult și de multe ori că dacă nu cumpăr oala Zepter (cea mai mică măcar) ea rămâne fără serviciu și nu are ce mânca, încât am cumpărat-o cu o parte din ultimii mei bani, 125 de euro. Marilena stătea pe jos în genunchi în fața mea și spunea că eu am suferit ca Cristos și de aceea eu voi avea viață frumoasă după moarte. A insistat enorm în toate felurile cu putință, până la lacrimi. Mama a răs pe bună dreptate că m-au înduioșat lacrimile ei. Citiți povestirea despre femeia Zepter la linkul următor:
http://crismonimold.blogspot.ro/2015/03/femeia-zepter.html
Nu am folosit oala decât de vreo două ori și mai este și cu defect, capacul nu se închide etanș cum ar fi trebuit.
Unii își bat joc de mine că este în joc onoarea armatei române (cum au făcut și mai demult) fiindcă am pomenit de militarul acela mărunt de la etajul 8. Nu este în joc nimic și voi povesti acum pe scurt adevărul despre cuplul de la 8 în viața mea.
Nu știu dacă toate blocurile de pe Moșilor au câte un militar în rezervă ca el. Djendov nu știu din ce nație se origina, cu numele lui ciudat, poate bulgăresc. Acest Marius C. Nica era un bărbat micuț de statură cu un aer pe care eu prefer să îl numesc italienesc (dar era altceva, nu pot defini ce), poate fiindcă am cumpărat apartamentul de la un italian. El îmi povestea că fiind odată în Italia și prezentându-și poeziile împreună cu alții, italienii l-au ”adoptat” spunând că ”poetul acesta ne place” și de atunci el a fost foarte onorat să primească diverse premii sau onoruri din partea italienilor. Își ținea micile lui succese din Italia sau România sau altă parte la vedere ca într-o vitrină cu trofee. A fost în Italia ca turist și împreună cu fosta lui soție Ioana în ultimii ei ani și mi-a arătat poze. În țară a devenit cetățean de onoare al satului lui Florica din Buzău, unde s-a retras singur cât timp soția lui a început să bolească de cancer, acum câțiva ani. Îmi povestea că unii prieteni îi spuneau mareșalul în glumă și apoi au intrat unii peste mine cu idei care cuprindeau cuvântul ”mareșal”, ca și cum se refereau la el.
Câteva vorbe despre italian. Italianul acela avea și o firmă aparent fără activitate, ceva legat de studii despre Europa de sud-est, cu sediul la această adresă a mea. După ce mi-a vândut apartamentul, el a mai venit și era gâzduit de o familie de la etajul 6, cu care era prieten, compusă dintr-o tânără fată pe vremea aceea, care se pare că și ea știa italienește și vorbea cu el la pertu, deși el era bătrân. Îl alinta de față cu mine cu o poreclă pe care am uitat-o. Erau prieteni. Fata, posibil Bianca la care se referă ei ca să aibă și ea nume italienesc, nu s-a schimbat mult de atunci, a rămas cu trăsături de copil de peste 10 ani. Am mers de multe ori cu ea în lift. Avea o voce mai ciudată și era volubilă, zâmbea chiar de multe ori. Odată un alt Mefisto s-a băgat peste mine cu ideea că ”Să-ți dea Dzeu sănătate Cristina că de la tine am învățat să îți mănânci vecinul, nu să îți iubești vecinul”. Voiau să mă facă să cred că era gândul ei.
Italianul care s-a retras de aici a venit odată la mine în apartament și m-a felicitat de față cu mama pentru lampa mea de doi bani din dormitor. Altădată el a venit la mine la ușă într-una din vizitele lui și, în timp ce îmi vorbea, mi-a reținut cu putere mâna în mâna lui, probabil în 2007 și probabil că voia să dea de înțeles de ochii lumii că voia ceva de la mine. Cum eu nu am avut niciodată relații cu un bărbat și atunci eram ca vai de lume cu toți dracii peste mine, nu am avut puterea să îmi retrag mâna cu forța și nu știu cert ce voia.
Bianca aceea sau cum o chema locuia împreună cu bunica ei în patru camere- o așchimodie de bătrână care are și vocea ascuțită și probabil mănâncă din an în paște. Mi s-a spus că părinții fetei au murit amândoi într-un accident și de atunci bătrâna a avut grijă de copil, devenind și mamă și tată, foarte protectoare față de fată ca o harpie în grădina Hesperidelor. Bătrâna are în opinia mea un accent cu adevărat italienesc (dar poate mă înșel fiindcă e peltică, vorbește și ea împleticit) și îmi vorbește mereu de Dumnezeu când o întâlnesc și mă mângăie efectiv cu mâna uneori și spune de fiecare dată, ca și cum aș fi copil prost, că eu sunt fată bună și de aceea mă va ajuta Dumnezeu. Uneori vorbește tare în fața blocului la telefon mult timp. Am descoperit în ultimul timp că bătrâna merge uneori la aprozarul de la colț unde sunt etalate fructe și legume sortate după calitate și după țara de proveniență și le pipăie și se uită la ele în palmă și alege vreo două-trei de parcă moare de poftă și ia pe datorie de la vânzător după ce aruccă restul la loc. Vânzătorul îi aduce aminte ce a mai luat ea, după ce mie mi-a refuzat orice împrumut când mi-era foame și nu mai aveam bani. Voi povesti mai încolo. Nepoata a apărut în calea mea foarte gătită, strălucitoare, cu bluză lungă (tunică) scumpă exact după ce eu mi-am cumpărat bluza aceea-tunică ieftină de la podul de la capătul orașului. Era împreună cu un tânăr și venea spre casă. Totuși a catadicsit să mă salute, pe un ton doar ușor modificat față de obicei. Altădată, tot în lift cu ea a intrat unul peste mintea mea cu ideea ”Când am înțeles ce i-au făcut lui asta”, ca și cum ea era scârbită sau altceva legat de ceeea ce unii mi-au făcut mie.
Va urma în postarea următoare din serie la linkul de mai jos:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/bloc-trei-partea-20.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-18.html
Azi m-am întâlnit din nou cu femeia bătrână, înaltă și uscățivă care merge ca pe picioroange, locuiește în blocul vecin și iese mereu în calea mea de când m-am mutat aici. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ”aia este una dintre morțile noastre”, ca și cum ea ar personifica moartea și ar fi ațâțată împotriva mea. Ea are varice și are multe haine și încălțăminte felurită pe care le etalează pe stradă și în supermarketuri. Fiindcă inima mi-a fost mereu caldă și bună și cum nu am greșit nimic toată viața, am salutat-o deschis și prietenos și cu respect, cum am fost eu mereu. Nu a răspuns și s-a uitat și mai urât la mine, în timp ce cu alți vecini - parcă am văzut-o stând de vorbă și cu Ioana - stă de vorbă în mod normal. Am încercat degeaba, ca întotdeauna, și cred că am încercat din nou. Eu îmi port singurătatea în zdrențe sau aceleași haine din anii 2000 pe stradă în jurul blocului. Ea este palidă de tot, legată la cap și mereu rujată strident peste obrazul ca de ceară, cum face și Ioana adesea. Odată, când eram în supermarket, a intrat și ea și am aruncat brusc o privire peste umăr. Am observat că mă fixa tocmai pe mine cu ochi răi, de parcă vedea ceva rău în mine, după toate că mereu am fost gingașă și pură și lumină lină, cum e vorba aceea. Îmi amintesc că acum câțiva ani, exact când mă plângeam (din nou) de faptul că au schimbat troparul Învierii (melodia știută de mine din copilărie și care îmi dăruia bucurie în suflet), au venit unii porci sub geamul meu (trecuse Paștele de mult) și au început să cânte în derâdere și fals ”Hrisots a înviat din morți..” Eu am fost un om cu drag mare de colinde și ritualuri religioase. Când m-am mutat aici în primii ani încă mai era obiceiul să vină iarna de sărbători prin blocuri grupuri de studenți de la teologie care cântau frumos pe holul blocului. Deschideam ușa și mă bucuram și le dădeam uneori câte ceva când am mai avut sau ascultam cu inima ca un purice din spatele ușii când nu am mai avut bani. În ultimii ani nu au mai venit. Repet ceea ce am mai scris - mulți ani după 2006, laolaltă cu toate necazurile prin care am trecut și fiind și izolată și săracă, mereu ieșeau pe Moșilor în mod miraculos în calea mea foști vecini din blocul unu unde am locuit, împreună cu o groază de lume adunată și agresivă la intersecția mea. Ieșea mereu și Djendov, bătrânul colonel în baston, soția lui, cred că și fiul lui cu ochi răi odată, și Ana cea cu trei băieți și dna Kis și alte femei sau bărbați din blocul unu, dintre care unii nu voiau să îmi răspundă la salut. Apăreau mereu și foști colegi de la serviciul pe care l-am avut la ASE în 2007, unde m-au chinuit monstruos, de pildă Claudia la colțul cu Pizza Hut - era precis ea dar a refuzat să mă salute, sau colega mai tânără de la sală care era născută sau serba ziua ei la o zi după mine sau cam așa ceva (despre care voi povesti, acum numele ei l-am uitat, dar m-a batjocorit destul de mult ca și ceilalți și numele bibliotecarilor nu le mai găsesc pe net, le-au scos, că altfel mi-aș fi amintit care ce a făcut, dar unele lucruri le voi putea spune clar mai încolo) ea a ieșit de mai multe ori (ea avea drum pe aici, așa îmi spusese atunci și chiar a venit cu mine cu troleibuzul spre intersecția Eminescu) sau chiar Iovanov o singură dată, dacă nu mă înșel. Printre ei și tatăl Luizei care vorbea cu mine și Luiza de mai multe ori, care și ea a refuzat cu îndârjire să îmi răspundă la salut, deși eu nu am greșit de fapt nimic față de ea. Între timp eu eram monstruos chinuită sexual de la distanță, mai rău ca în 1990 chiar, mai ales în 2007-2008 și eram scuipată cu gânduri atât de oribile, mai ales în 2007, încât între timp le-am și uitat, fiindcă nu le-am scris atunci și nici nu m-au lăsat să le scriu, veți vedea când voi ajunge la punctul respectiv. Explic încă de acum - cei care intrau atunci peste gândul meu, în română, engleză sau franceză (mai puțin timp în franceză și mai puțin agresiv) erau monștri. Nici în cele mai groaznice filme horror sau cărți de groază și SF nu există așa ceva, absolut cert - nu știu cine erau, dar eu eram întruchiparea binelui blând și pur și nu înțelegeam de ce scuipau peste mintea mea astfel de orori care pe cei mai slabi de înger i-ar fi făcut să se omoare, dar nu pe mine.
La scurt timp după ce m-am mutat în blocul trei, m-au luat în primire Ioana și George, despre care am scris tot ce e esențial. Apoi m-a invitat la ea acasă Ioana Nica de la etajul 8. Soțul ei era un poetaș militar flamboaiant care scria versuri ca niște bombarde și era mândru de urechea lui muzicală care i-a permis astfel de creații. Voi mai scrie despre el mai încolo. Am fost invitată la o demonstrație din partea firmei Zepter, care trimitea agenți de vânzare prin blocurile de locuințe, de obicei femei, insistente ca niște misionare religioase.
În ziua aceea în casa Ioanei de la 8 au fost mai multe persoane, printre care și un cuplu de tineri, încă fără copii. Mă simțeam foarte rău în casa Ioanei atunci, aveam o migrenă presională, în timp ce ceilalți descântau despre avantajele unui mixer prost, oferit gratuit pe lângă produsele Zepter dacă deveneai client. Făceau icre de probă. Aici în blocul trei, de când m-am mutat eu, s-au tot născut copii unde se puteau naște sau au fost adoptați, fiindcă uneori au apărut efectiv fără ca femeia să fi părut gravidă în calea mea. Eu nu am fost acceptată de comunitate, în ciuda gândului meu frumos și pur și atitudinii de iubire și respect, astfel încât nu știu numele celorlalți. Tinerii aceia atunci cred că s-au prezentat, dar am uitat numele poate. El era respectuos la început și părea genul de student la teologie sau preot tânăr răspopit. Era un tânăr moale și subțire ca o lumânare ortodoxă. Cu restul vorbea, dar mai mult fără vlagă. După câțiva ani și el, ca și alții, și-a schimbat atitudinea și nu m-a mai salutat, deși eu eram la fel, în timp ce soția lui, tânără mămică, mă saluta mereu cu un zâmbet distant și creștinesc în același timp. Ei s-au mutat din bloc probabil, dar nu știu sigur, fiindcă în acest bloc mulți au venit și mulți au plecat de când stau eu aici. În ziua în care au plecat și scoteau boarfele cu liftul (printre care și saltele noi, dar pătate rău), s-a instalat probabil în apartamentul lor o tânără ( nu știu dacă e singură) care când a coborât de la 8 să ducă sus lucruri și eu așteptam de multă vreme la parter, a ținut liftul imediat ce a ieșit, să nu mă urc eu cum era normal și politicos, și să urce sau să coboare din nou cei care duceau sus-jos diverse obiecte. Ea acum apare și ea periodic în calea mea. Numai de fata electricianului de la același etaj cu mine știu sigur că a fost gravidă de două ori, apărea în calea mea așa și parcă o chema Diana ca pe soția lui Cosmin, dar asta s-ar putea să fie o iluzie, numele ei l-am uitat, deși mi s-a prezentat, fiindcă părinții ei m-au chinuit și batjocorit destul. În bloc a mai venit și un bărbat mai în vârstă pe care tocmai l-am întâlnit azi și care seamănă mult cu un bărbat care striga la mine în stația de tramvai că eu sunt ”Grăsime afumată!”, după ce m-am îngrășat și am reînceput să fumez, de parcă știa de mine. Lumea de pe stradă a fost adesea agresivă în mod direct cu mine, ca și cum eram altceva decât am fost mereu, ca și cum eram un simbol rău pentru ei, când am fost binele absolut sigur, la fel ca în melodia aceea americană despre femeia tratată ca rahat când valorează mai mult ca aurul. Pentru toți aurul conta desigur și eu nu aveam bani și statut social. Tot pe nesimțite a apărut și copilul grasului blond care tot apărea în calea mea, el având o femeie slabă și micuță, de care cred că s-a despărțit, cum am povestit într-o postare precedentă. Copilul era privit cu drag de vecina Sofița, cea cu religia. Ei nu mă salutau niciodată, de la început. Cât despre cel care semăna foarte bine cu bărbatul care îmi urla pe stradă (poate chiar el era, nu știu), el a venit împreună cu o femeie mai trecută și odată a adus în bloc în fața mea un bebeluș pe care îl ținea ostentativ în brațe în față cu picioarele când ieșeam eu din lift. Nu știu dacă le este nepot. Femeia lui a apărut în calea mea cu o carte de duzină probabil cu poze pe copertă, și în altă zi m-a șocat fiindcă a apărut în calea mea de trei ori, de fiecare dată când ieșeam afară, în mod misterios. I-am spus că mă miră că o întâlnesc atât de des în mod straniu, și de atunci nu am mai văzut-o. Mai există încă un cuplu care a apărut mai târziu în calea mea și care, spre deosebire de ceilalți, a fost politicos cu mine, și ea și el. Tot blonzi-șaten. El pare genul bărbatului sincer și drept și bun, dar parcă nu are destulă forță să se impună ca atare. Bebelușul lor a apărut tot pe nesimțite, eu nu țin minte să fi văzut burtă la ea. Ea e suplă și destul de frumoasă, și bine îmbrăcată și apare destul de des în calea mea. Odată au intrat unii peste mintea mea când am văzut-o cu ideea că și ea este tot dintre ”asasini” cum le zic eu, fiindcă a înțeles că ăștia ca mine nu au nicio șansă. Cam aceleași cuvinte mi le-au spus odată când l-am întâlnit pe George, că el a trecut de partea celor răi când a înțeles ce pățesc ăștia ca mine. Repet, poate aceste două femei au fost gravide, sau măcar una dintre ele, dar eu nu am văzut. George la rândul lui a mai făcut încă un băiat.
Revin acum la povestea despre oala Zepter. După reprezentația de la etajul 8 s-a agățat de mine o femeie pe nume Marilena, care mi-a dat și numărul ei de telefon, dar după un timp a refuzat să mai vorbească cu mine. Și Marilena a apărut în calea mea după ani și nu mă mai cunoștea. La început a insistat atât de mult și de multe ori că dacă nu cumpăr oala Zepter (cea mai mică măcar) ea rămâne fără serviciu și nu are ce mânca, încât am cumpărat-o cu o parte din ultimii mei bani, 125 de euro. Marilena stătea pe jos în genunchi în fața mea și spunea că eu am suferit ca Cristos și de aceea eu voi avea viață frumoasă după moarte. A insistat enorm în toate felurile cu putință, până la lacrimi. Mama a răs pe bună dreptate că m-au înduioșat lacrimile ei. Citiți povestirea despre femeia Zepter la linkul următor:
http://crismonimold.blogspot.ro/2015/03/femeia-zepter.html
Nu am folosit oala decât de vreo două ori și mai este și cu defect, capacul nu se închide etanș cum ar fi trebuit.
Unii își bat joc de mine că este în joc onoarea armatei române (cum au făcut și mai demult) fiindcă am pomenit de militarul acela mărunt de la etajul 8. Nu este în joc nimic și voi povesti acum pe scurt adevărul despre cuplul de la 8 în viața mea.
Nu știu dacă toate blocurile de pe Moșilor au câte un militar în rezervă ca el. Djendov nu știu din ce nație se origina, cu numele lui ciudat, poate bulgăresc. Acest Marius C. Nica era un bărbat micuț de statură cu un aer pe care eu prefer să îl numesc italienesc (dar era altceva, nu pot defini ce), poate fiindcă am cumpărat apartamentul de la un italian. El îmi povestea că fiind odată în Italia și prezentându-și poeziile împreună cu alții, italienii l-au ”adoptat” spunând că ”poetul acesta ne place” și de atunci el a fost foarte onorat să primească diverse premii sau onoruri din partea italienilor. Își ținea micile lui succese din Italia sau România sau altă parte la vedere ca într-o vitrină cu trofee. A fost în Italia ca turist și împreună cu fosta lui soție Ioana în ultimii ei ani și mi-a arătat poze. În țară a devenit cetățean de onoare al satului lui Florica din Buzău, unde s-a retras singur cât timp soția lui a început să bolească de cancer, acum câțiva ani. Îmi povestea că unii prieteni îi spuneau mareșalul în glumă și apoi au intrat unii peste mine cu idei care cuprindeau cuvântul ”mareșal”, ca și cum se refereau la el.
Câteva vorbe despre italian. Italianul acela avea și o firmă aparent fără activitate, ceva legat de studii despre Europa de sud-est, cu sediul la această adresă a mea. După ce mi-a vândut apartamentul, el a mai venit și era gâzduit de o familie de la etajul 6, cu care era prieten, compusă dintr-o tânără fată pe vremea aceea, care se pare că și ea știa italienește și vorbea cu el la pertu, deși el era bătrân. Îl alinta de față cu mine cu o poreclă pe care am uitat-o. Erau prieteni. Fata, posibil Bianca la care se referă ei ca să aibă și ea nume italienesc, nu s-a schimbat mult de atunci, a rămas cu trăsături de copil de peste 10 ani. Am mers de multe ori cu ea în lift. Avea o voce mai ciudată și era volubilă, zâmbea chiar de multe ori. Odată un alt Mefisto s-a băgat peste mine cu ideea că ”Să-ți dea Dzeu sănătate Cristina că de la tine am învățat să îți mănânci vecinul, nu să îți iubești vecinul”. Voiau să mă facă să cred că era gândul ei.
Italianul care s-a retras de aici a venit odată la mine în apartament și m-a felicitat de față cu mama pentru lampa mea de doi bani din dormitor. Altădată el a venit la mine la ușă într-una din vizitele lui și, în timp ce îmi vorbea, mi-a reținut cu putere mâna în mâna lui, probabil în 2007 și probabil că voia să dea de înțeles de ochii lumii că voia ceva de la mine. Cum eu nu am avut niciodată relații cu un bărbat și atunci eram ca vai de lume cu toți dracii peste mine, nu am avut puterea să îmi retrag mâna cu forța și nu știu cert ce voia.
Bianca aceea sau cum o chema locuia împreună cu bunica ei în patru camere- o așchimodie de bătrână care are și vocea ascuțită și probabil mănâncă din an în paște. Mi s-a spus că părinții fetei au murit amândoi într-un accident și de atunci bătrâna a avut grijă de copil, devenind și mamă și tată, foarte protectoare față de fată ca o harpie în grădina Hesperidelor. Bătrâna are în opinia mea un accent cu adevărat italienesc (dar poate mă înșel fiindcă e peltică, vorbește și ea împleticit) și îmi vorbește mereu de Dumnezeu când o întâlnesc și mă mângăie efectiv cu mâna uneori și spune de fiecare dată, ca și cum aș fi copil prost, că eu sunt fată bună și de aceea mă va ajuta Dumnezeu. Uneori vorbește tare în fața blocului la telefon mult timp. Am descoperit în ultimul timp că bătrâna merge uneori la aprozarul de la colț unde sunt etalate fructe și legume sortate după calitate și după țara de proveniență și le pipăie și se uită la ele în palmă și alege vreo două-trei de parcă moare de poftă și ia pe datorie de la vânzător după ce aruccă restul la loc. Vânzătorul îi aduce aminte ce a mai luat ea, după ce mie mi-a refuzat orice împrumut când mi-era foame și nu mai aveam bani. Voi povesti mai încolo. Nepoata a apărut în calea mea foarte gătită, strălucitoare, cu bluză lungă (tunică) scumpă exact după ce eu mi-am cumpărat bluza aceea-tunică ieftină de la podul de la capătul orașului. Era împreună cu un tânăr și venea spre casă. Totuși a catadicsit să mă salute, pe un ton doar ușor modificat față de obicei. Altădată, tot în lift cu ea a intrat unul peste mintea mea cu ideea ”Când am înțeles ce i-au făcut lui asta”, ca și cum ea era scârbită sau altceva legat de ceeea ce unii mi-au făcut mie.
Va urma în postarea următoare din serie la linkul de mai jos:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/bloc-trei-partea-20.html
31 august 2016
Oroarea e că toți porcii îmi vor moartea. Vă dați seama cât de greu este să scriu în continuare, mai ales cât de grea este fiece zi, deoarece ei nu vor să fie adevărul încă din 84 și sunt obligată să mă sinucid. Citiți tot acest blog în detaliu și veți înțelege că totdeauna am fost la fel și că nu am avut nicio urmă de nebunie întreaga viață. Încă un fapt divers e că aseară m-am întâlnit iar cu George, despre care am scris totul. El iar m-a salutat cu jumătate de gură de abia se auzea, ba mai mult decât atât, când m-a salutat a întors capul înspre portbagajul mașinii, așa cum îl tot întâlnesc în ultimul timp, de multe ori în aceeași poziție lângă mașină. Desigur că nu i-am răspuns. Toți vor să mor, veți vedea și din cele ce mai am de povestit. Vă avertizez că diavolul e mai viclean decât credeți. Ei au interesul să ascundă adevărul. De pildă acum ei pot minți că eu nu l-am auzit pe George fiindcă aveam urechea înfundată. În realitate abia azi-noapte mi s-a înfundat urechea stângă și George precis vorbea abia audibil ieri. Azi am fost la KFC și a trebuit să comand de trei sau patru ori fiindcă casiera iar nu m-a auzit, deși vorbeam pe un ton de voce normal și ele mereu fac la fel de fiecare dată când mi se înfundă urechea, ca și cum ele aud prin creierul meu și urechile mele. Au intrat iar unii în engleză cu ideea că toată lumea crede că eu sunt nebună, deci mă obligă la moarte, mai ales fiindcă întârzie adevărul din 84. Nu am avut nici cea mai mică nebunie nici înainte de 84, deci mă omoară clar. Alții în românește au intrat cu ideea că i-au păcălit pe idioți că dacă eu am țipat singură, fiind maltratată și fără să fiu nebună deloc, atunci e logic că vecinii m-au tratat anormal și crud. Subliniez, eu am țipat că e strigător la cer în camera mea numai în ultimii 2-3 ani, dar vecinii m-au lovit de moarte de când am venit aici, cum am povestit deja o parte (mai ales intenționat cu zgomote) dar și cum mai am de povestit, orori și mai mari. Cum am spus de atâtea ori, vă avertizez că totul e adevărat, ca să nu înnebuniți când veți constata că tot ce am povestit e realitatea și că nu e nicio ”fantasmă” sau delir cum inventează porcii. Aseară Lavana Kray de la Iași, care a devenit o autoare apreciată de haiku, m-a lovit din nou. Voi povesti și ce mi-a făcut Lavana și alți autori de haiku din lumea largă, și cum m-au respins clar ca să mă omoare, deși am fost binele absolut. Repet, este clar crimă, iar Lavana a făcut un lucru foarte urât. Eu am fost plină de energie cum am povestit clar, când m-am mutat aici în 2006 și eram un om matur și calm și aveam o frumusețe de netăgăduit a sufletului și era un om foarte serios. Nu am avut niciun gând rău, nicun păcat de invidie sau reavoință sau gând ascuns față de Lavana sau față de alții și am fost mereu un om normal și cu mare putere de muncă, inclusiv în haiku. Eu nu am avut nicio greșeală toată viața și nici față de autorii de haiku și nicio tulburare psihică, dar ei m-au lovit de moarte, cum voi povesti clar mai încolo. Am fost binele absolut, nu știu dacă puteți înțelege, și am oferit iertarea, după tot ce fusese chiar, și aveam și mare forță de muncă serioasă și fără eroare și cu drag de viață, chiar și în anii maturității. Eram un om serios și matur, aveam 35 de ani când m-am mutat aici și 39 când am început să scriu haiku, chiar dacă ei mă tratează drept idioată și ca și cum nu aș fi om. Este adevărat că Lavana are bani și de aparatură foto și de altele și că a fost și în Israel, chiar ea mi-a povestit. Dar eu le-am oferit bunătate și spirit curat și pace și lumină lină adevărată și ei m-au lovit de moarte, nu doar că m-au respins, preferând-o pe Lavana. (tot acest panegiric e adevărul, spun azi, 17 iunie 2021 și nici măcar nu am fost lăudăroasă, încerați să vedeți adevărul și cum m-au forțat prinotravă să spun adevărul despre mine) Așteptați povestirea în cele ce vor urma și veți vedea adevărul curat, chiar dacă v-au păcălit că Lavana are talent, iar eu nu am cum să am fiindcă aș fi nebună. Uniii în engleză au intrat peste mine cu ideea ”poor girl she got insane”, când eu sunt om de aproape 50 de ani cu părul alb și nu am fost niciodată nebună sau copil idiot cum mă tratează ei. Deci voi muri în curând. În ce privește haiku-ul, pot spune parafrazând pe Ștefan din Apus de Soare că haiku-ul n-a fost al strămoșilor mei, nu este al meu și nu va fi al lor, ci al urmașilor marilor maeștrii japonezi și a urmașilor urmașilor lor în veacul vecilor. Ceea ce au făcut acești oameni diverși cu poleială de orientalism din lumea largă, distrugând spiritele curate și liniștite și cu capacitate de muncă serioasă și naturală, fără forțare, fără spirit de competiție aberant (Corneliu Atanasiu a zis că mă dă afară dintr-un grup de haiku de pildă fiindcă eu nu am spirit de competiție, eu abia după ani am înțeles că insinua că eu nu aș fi fost fair play când de fapt am ținut mult la ceilalți și nu am greșit nimic), oameni cu totul în tradiția reală a haikuului în sens spiritual frumos și acceptând totodată și ridicând în slăvi oameni cu răutate și cruzime precum Lavana, contravine oricărui cod al onoarei și tradiției japoneze a haikuului, în care marii maeștri erau proscriși și izolați, dar scriau cu adevărat cu gândul curat, cum am fost și eu. (bineînțeles că nu m-am crezut niciodată, absolut sigur îmi amintesc, mare maestră sau maestră, am fost mereu un om prea lucid și curat pentru a delira) Repet, m-au lovit de moarte, cum voi explica. Dar haiku-ul este o artă nobilă în esență ca orice artă și nu va fi niciodată a lor. Ei sunt oameni răi, efectiv porci, cum se va vedea clar în cele ce voi povesti, iar eu am oferit timp îndelungat numai iubire curată de viață și oameni, și pace în zadar. Chiar dacă nu am mai scris, ei m-au lovit de moarte așa cum voi povesti. În postarea 19 despre blocul trei voi continua povestirea despre blocul trei, respectiv idespre interacțiunile mele cu vecinii, în afară de ce am povestit deja. Dacă vreți să înțelegeți totul cu adevărat, trebuie să plecați de la premize corecte (și mă îndoiesc că ați putea), și anume să înțelegeți că eu eram un om matur și cu înțelepciune când m-am mutat aici și toată fericirea mea imensă și perfect senină pleca din cunoaștere a realității reală, nicidecum copilărească sau juvenilă, de la o dragoste imensă și reală de oameni și încredere în ce e bun și drept și calm și pace absolute și iertare după atâția ani de nedreptate și minciună din partea lor. Nu cred că puteți înțelege, fiindcă eram altruismul absolut și intelect superior, nici o fărâmă de egolatrie sau egoism sau paranoia. Ei m-au lovit mereu în mine cu oameni de foarte joasă speță, deși suferisem deja 22 de ani și nu greșisem nimic și fusesem un om absolut normal și fără ambiții sau sentimente negative. Și totuși m-au masacrat și m-au scuipat și m-au furat în continuare, în ciuda perfecțiunii luminoase la care ajunsesem și credeam că e paradisul după 22 de ani de tortură și închisoare. (e adevărul curat) Eram binele absolut față de fiecare în parte, eram un om lipsit de superficialitate și ei mi-au răspuns cu răul, cum voi mai povesti. Tot ce am fost, timp de 45 de ani și jumătate, ei au mistificat și au furat, iar eu vă dați seama că nu mai am cum trăi și că fără copil și tot adevărul mor, cum am spus de la început. Am așteptat destul și nu am trăit deloc. Dar contează și restul ce mai am de povestit. Între timp, în România, ca și în alte țări, ei continuă să compună și să se bucure de multe cântece despre sacrificarea omului bun și inteligent, cum ar fi cel despre pomul copt și omul bun de mai jos:
Adaug aici un fragment pe care l-am adăugat azi în postarea mea mai veche Actualizarea Sinelui:
Am scris în postarea La fine del Cielo despre fenomene supranormale de deschidere a cărților (cum am pățit anul acesta cu cartea lui Rilke) și am explicat că oamenii de aceste fel cum am fost eu nu sunt nebuni sau posedați și nu sunt marioneta diavolului. Ceilalți da, cum veți mai vedea din ce urmează să povestesc. După cum veți vedea în postările ulterioare (la 28 iulie 2016), acest lucru care mi se întâmplase în fragedă tinerețe în mod clar mi s-a mai întâmplat anul acesta și când am căutat în dicționar cuvântul ”javră”, pentru că mă interesa etimologia pe care nu o puteam ghici și chiar e ambiguă și dificilă, când dicționarul mi s-a deschis clar din prima încercare exact la acea pagină cu cuvântul javră, ceea ce exclude simpla coincidență, fiindcă eu nu mai mânuisem de mult dicționarul, cum mi s-a întâmplat de multe ori și cu alte cărți. Unii porci au intrat peste mintea mea cu ideea că pe ei îi înspăimântă că tocmai eu am fost ”aleasa”, fiindcă ei leagă ideea de aleasă în mod ocult de astfel de întâmplări gen cea cu cărțile și apoi lovesc de moarte în omul bun și inteligent cum am fost eu, din motive de obscurantism.
În realitate, chiar dacă aș fi fost nu știu ce ”aleasă”, ei nu aveau de ce să se sperie fiindcă eu am fost binele absolut. Am fost mereu cu capul pe umeri și picioarele pe pământ și am fost un om perfect bun o viață întreagă. Am fost inteligentă și muncitoare și mi-am arătat iubirea față de oameni în faptă, vorbă și gând. Era o iubire caldă, dar matură și bună, trăiam printre holdele mele de stele fragede și otavă proaspătă și flori de câmp. Nu am fost niciodată rea și nu am păcătuit niciodată. Imaginați-vă că am fost și un om înțelept cu adevărat când am venit în blocul trei la 35 de ani, eram destul de matură și altruismul și binele absolute. Multă frumusețe de gând, dar și capacitate concretă de viață. Totuși m-au masacrat exact cum am spus și voi mai povesti. Știu că dacă e vorba de ”aleși” toți se gândesc la francmasonerie și jocul de-a divina comedie. Am găsit multe astfel de idei pe net. Până și Nelu de la Sibiu avea astfel de idei oculte prin anii 90, când era vizitat de un individ mai ciudat cu soția, pe care i-am cunoscut și eu. Nelu spunea despre tatăl meu că era ”mare”, ca și cum eu îi împărtășeam ideile ciudate, fără să le înțeleg și fără să le pot ghici. În realitate, repet, eu am fost un om perfect bun și capabil și normal, dar mă omoară cu toții, în ciuda faptelor bune și a tot ce am fost cu adevărat. În ciuda înțelepciunii adevărate, acumulată prin muncă de mine, nu dată mură în gură, ei tot m-au chinuit zilnic de moarte. Vă mai amintiți Ulise de James Joyce la care făcea aluzie Zăgrean la meditații? Era acolo o propoziție care mi s-a împlântat în memorie, ceva de genul ”a mai murit unul dintre cei mai buni”, care deschidea toată intriga și semnificațiile romanului.
Va urma în continuare.
16.06.21
Eu prin porci înțelegeam oameni ticăloși. Reiterez - nu mă voi sinucide, dar suferința izolării din 84 e imensă acum. Eram sub efectul otrăvii și ajunsesem să fiu influențată în gândire de unii care spuneau că oamenii cei mai mulți aud prin creierul altora sau al celor ca mine, în timp - ce eu nu aud nimic în mod telepatic, în afară de gândurile lor rele, dar abia după 35 de ani ca vârstă. Nu știu de fapt dacă ei aud și discută telepatic. O altă exagerare a mea a fost că cei legați de haiku ar fi lovit de moarte - dar nu îmi amintesc precis dacă eu am scris așa ceva. Nu e felul meu de a fi, aducători de moarte erau vecinii care mă otrăveau absolut sigur, dar și ceilalți care mă izolau total, și astfel mă lăsau pradă otrăvii. Despre George e adevărul și despre multe mizerii pe care mi le făceau casierițele la fel, în cele mai mici detalii. Fiindcă ele de exemplu făceau așa când eu auzeam slab, dar precis vorbeam normal, părea bizar asta era. Lavana nu m-a lovit de moarte, cum scrisesem aici, ea însă m-a lovit în mod sigur destul de neplăcut - fiindcă de exemplu, ea când a început să scrie haiku, a folosit exact pozele pe care mi le dăduse mie în acest scop, dar poate că nu avea altele, deși era fotograf, sau poate i se păreau mai bune acelea. În plus, ea a refuzat să vorbim cu voce, și pe messenger avea un stil ciudat, de copil șmecher, care mă irita. Oricum Lavana a fost singura persoană care m-a mai căutat din când în când, dar numai prin mesaje text. Mă îngrijorează unele texte din blog, poate unii au intrat pe text și l-au modificat - acum voi citi totul din nou. Este adevărul, deși par laude deșarte, că am fost puritate și altruism, că bunurile ideale sunt de neprețuit pe lângă cele materiale etc. Vecinii nu impuneau sinuciderea mea decât prin tortură și otravă. Vă rog mult să țineți minte că în 2016 am fost oribil otrăvită alimentar dar și sigur în lichide uneori și posibil aerul de la ce făceau vecinii - am povestit sau voi povesti și cum, fiindcă în 2016 ei mă otrăveau cu scopul de a mă închide la spital, cum au și făcut. Voi continua să recitesc blogul, văd că sunt și postări de acest gen ambiguu și voi clarifica absolut totul. Proștii mă împroașcă din nou cu ideea că americanii dar și toți ceilalți au mințit despre mine. Am explicat pe alocuri de ce m-au închis în aparență la spital atunci cu otravă - fiindcă țipam daotrită faptului că nu avusesem măcar dreptul să am copil - visul meu de o viață care mă animase în clipe grele și mă ajutase să merg mai departe și nedreptatea imensă de a nu avea drepturile fundamentale deși fiind un om fără greșeală și mai țipam și datorită ascunderii adevărului, de multe ori ei spun că din cauza asta vor toți să mor, ca să mușamalizeze că mi-au făcut ei rău fără motiv și, dacă ar fi fost adevărul, atunci aș fi avut real dreptul la muncă și la studii și totul ar fi fost fericire și armonie. Înainte de spital am încetat să țip, dar vecinii au continuat să facă totul ca eu să fiu închisă la spital. Voi corecta și restul blogului. Se pare că într-adevăr am fost persecutată, cum spun unii, fără motiv, fiind eu într-adevăr un om bun și cu conștiința curată de la început, din 1984. Niciodată nu i-am dorit faimă sau recunoaștere așa cum își doresc chipurile oameni răi și proști, dar eu nu am întâlnit niciunul. Inițial numai poeziile îmi erau respinse total, ulterior și haiku-urile, deși normal ar fi fost să îmi fie acceptate și poeziile, măcar pe facebook, ceilalți toți erau acceptați între ei și eu eram ca și ei. Poate că această persecuție a fost făcută în mod inconștient, dar tot persecuție se numește. Lavana și autorii de haiku m-au respins deși nu aveau nici cea mai mică dovadă că eram ceva rău sau că greșisem ceva - au lovit de moarte indirect, prin respingere și izolare. Eu nu aș fi făcut așa ceva în ”ruptul capului” altui om.
Adaug aici un fragment pe care l-am adăugat azi în postarea mea mai veche Actualizarea Sinelui:
Am scris în postarea La fine del Cielo despre fenomene supranormale de deschidere a cărților (cum am pățit anul acesta cu cartea lui Rilke) și am explicat că oamenii de aceste fel cum am fost eu nu sunt nebuni sau posedați și nu sunt marioneta diavolului. Ceilalți da, cum veți mai vedea din ce urmează să povestesc. După cum veți vedea în postările ulterioare (la 28 iulie 2016), acest lucru care mi se întâmplase în fragedă tinerețe în mod clar mi s-a mai întâmplat anul acesta și când am căutat în dicționar cuvântul ”javră”, pentru că mă interesa etimologia pe care nu o puteam ghici și chiar e ambiguă și dificilă, când dicționarul mi s-a deschis clar din prima încercare exact la acea pagină cu cuvântul javră, ceea ce exclude simpla coincidență, fiindcă eu nu mai mânuisem de mult dicționarul, cum mi s-a întâmplat de multe ori și cu alte cărți. Unii porci au intrat peste mintea mea cu ideea că pe ei îi înspăimântă că tocmai eu am fost ”aleasa”, fiindcă ei leagă ideea de aleasă în mod ocult de astfel de întâmplări gen cea cu cărțile și apoi lovesc de moarte în omul bun și inteligent cum am fost eu, din motive de obscurantism.
În realitate, chiar dacă aș fi fost nu știu ce ”aleasă”, ei nu aveau de ce să se sperie fiindcă eu am fost binele absolut. Am fost mereu cu capul pe umeri și picioarele pe pământ și am fost un om perfect bun o viață întreagă. Am fost inteligentă și muncitoare și mi-am arătat iubirea față de oameni în faptă, vorbă și gând. Era o iubire caldă, dar matură și bună, trăiam printre holdele mele de stele fragede și otavă proaspătă și flori de câmp. Nu am fost niciodată rea și nu am păcătuit niciodată. Imaginați-vă că am fost și un om înțelept cu adevărat când am venit în blocul trei la 35 de ani, eram destul de matură și altruismul și binele absolute. Multă frumusețe de gând, dar și capacitate concretă de viață. Totuși m-au masacrat exact cum am spus și voi mai povesti. Știu că dacă e vorba de ”aleși” toți se gândesc la francmasonerie și jocul de-a divina comedie. Am găsit multe astfel de idei pe net. Până și Nelu de la Sibiu avea astfel de idei oculte prin anii 90, când era vizitat de un individ mai ciudat cu soția, pe care i-am cunoscut și eu. Nelu spunea despre tatăl meu că era ”mare”, ca și cum eu îi împărtășeam ideile ciudate, fără să le înțeleg și fără să le pot ghici. În realitate, repet, eu am fost un om perfect bun și capabil și normal, dar mă omoară cu toții, în ciuda faptelor bune și a tot ce am fost cu adevărat. În ciuda înțelepciunii adevărate, acumulată prin muncă de mine, nu dată mură în gură, ei tot m-au chinuit zilnic de moarte. Vă mai amintiți Ulise de James Joyce la care făcea aluzie Zăgrean la meditații? Era acolo o propoziție care mi s-a împlântat în memorie, ceva de genul ”a mai murit unul dintre cei mai buni”, care deschidea toată intriga și semnificațiile romanului.
Va urma în continuare.
16.06.21
Eu prin porci înțelegeam oameni ticăloși. Reiterez - nu mă voi sinucide, dar suferința izolării din 84 e imensă acum. Eram sub efectul otrăvii și ajunsesem să fiu influențată în gândire de unii care spuneau că oamenii cei mai mulți aud prin creierul altora sau al celor ca mine, în timp - ce eu nu aud nimic în mod telepatic, în afară de gândurile lor rele, dar abia după 35 de ani ca vârstă. Nu știu de fapt dacă ei aud și discută telepatic. O altă exagerare a mea a fost că cei legați de haiku ar fi lovit de moarte - dar nu îmi amintesc precis dacă eu am scris așa ceva. Nu e felul meu de a fi, aducători de moarte erau vecinii care mă otrăveau absolut sigur, dar și ceilalți care mă izolau total, și astfel mă lăsau pradă otrăvii. Despre George e adevărul și despre multe mizerii pe care mi le făceau casierițele la fel, în cele mai mici detalii. Fiindcă ele de exemplu făceau așa când eu auzeam slab, dar precis vorbeam normal, părea bizar asta era. Lavana nu m-a lovit de moarte, cum scrisesem aici, ea însă m-a lovit în mod sigur destul de neplăcut - fiindcă de exemplu, ea când a început să scrie haiku, a folosit exact pozele pe care mi le dăduse mie în acest scop, dar poate că nu avea altele, deși era fotograf, sau poate i se păreau mai bune acelea. În plus, ea a refuzat să vorbim cu voce, și pe messenger avea un stil ciudat, de copil șmecher, care mă irita. Oricum Lavana a fost singura persoană care m-a mai căutat din când în când, dar numai prin mesaje text. Mă îngrijorează unele texte din blog, poate unii au intrat pe text și l-au modificat - acum voi citi totul din nou. Este adevărul, deși par laude deșarte, că am fost puritate și altruism, că bunurile ideale sunt de neprețuit pe lângă cele materiale etc. Vecinii nu impuneau sinuciderea mea decât prin tortură și otravă. Vă rog mult să țineți minte că în 2016 am fost oribil otrăvită alimentar dar și sigur în lichide uneori și posibil aerul de la ce făceau vecinii - am povestit sau voi povesti și cum, fiindcă în 2016 ei mă otrăveau cu scopul de a mă închide la spital, cum au și făcut. Voi continua să recitesc blogul, văd că sunt și postări de acest gen ambiguu și voi clarifica absolut totul. Proștii mă împroașcă din nou cu ideea că americanii dar și toți ceilalți au mințit despre mine. Am explicat pe alocuri de ce m-au închis în aparență la spital atunci cu otravă - fiindcă țipam daotrită faptului că nu avusesem măcar dreptul să am copil - visul meu de o viață care mă animase în clipe grele și mă ajutase să merg mai departe și nedreptatea imensă de a nu avea drepturile fundamentale deși fiind un om fără greșeală și mai țipam și datorită ascunderii adevărului, de multe ori ei spun că din cauza asta vor toți să mor, ca să mușamalizeze că mi-au făcut ei rău fără motiv și, dacă ar fi fost adevărul, atunci aș fi avut real dreptul la muncă și la studii și totul ar fi fost fericire și armonie. Înainte de spital am încetat să țip, dar vecinii au continuat să facă totul ca eu să fiu închisă la spital. Voi corecta și restul blogului. Se pare că într-adevăr am fost persecutată, cum spun unii, fără motiv, fiind eu într-adevăr un om bun și cu conștiința curată de la început, din 1984. Niciodată nu i-am dorit faimă sau recunoaștere așa cum își doresc chipurile oameni răi și proști, dar eu nu am întâlnit niciunul. Inițial numai poeziile îmi erau respinse total, ulterior și haiku-urile, deși normal ar fi fost să îmi fie acceptate și poeziile, măcar pe facebook, ceilalți toți erau acceptați între ei și eu eram ca și ei. Poate că această persecuție a fost făcută în mod inconștient, dar tot persecuție se numește. Lavana și autorii de haiku m-au respins deși nu aveau nici cea mai mică dovadă că eram ceva rău sau că greșisem ceva - au lovit de moarte indirect, prin respingere și izolare. Eu nu aș fi făcut așa ceva în ”ruptul capului” altui om.
marți, 30 august 2016
30 august 2016
Mi s-a spus de mii de ori, și în engleză și în română, că toți oamenii buni din această țară au fsot distruși și că ei nu au nicio putere, de aceea trebuie să mor. Mi s-a spus de sute de ori că i-au îndobitocit pe toți și că nimeni nu mă crede. Mi s-a spus de mii de ori că absolut toți aceia care știu adevărul despre mine au fost distruși, deci voi muri. Cei în limba enlgeză sunt atât de răi încât îmi tot repetă că toate eforturile mele au fost în zadar, ca și cum eu aș fi făcut eforturi, când în realitate am dus în permanență o existență normală, absolut normală și fără scheme sau gânduri ascunse și nu am încercat niciodată să conving, și nu am fost niciodată ipocrită, fiindcă am fost un om bun și curat și nu am mințit și nici nu am exagerat niciodată. Nu știu dacă înțelegeți. Nu am făcut niciun efort și mă rog lui Dumnezeu să am putere să scriu tot adevărul despre ce mi-au mai făcut în blocul trei vecinii și alții, chiar dacă dvs considerați în mod greșit că eu mint sau delirez, fiindcă v-au îndobitocit că astfel de lucruri monstruoase și atâta otravă și rău (cum veți mai vedea) nu se pot petrece asupra unui om blând și luminos cum am fost eu. În plus, oamenii proști își închipuie că eu mint fiindcă în plus diavolii din țara aceasta m-au închis la psihiatrie și voi puteți crede dacă nu aveți minte destulă că eu inventez sau delirez. În realitate ceea ce mai am de scris, lucruri poate mai groaznice decât ce am scris până acum, este de asemenea adevărul și trebuie spus. Este și cauză de deces, și nu am greșit nimic toată viața.
A venit mama la mine. Mă sufoc de singurătate. Pentru mien mama e o ființă care a triumfat în rău, cum îmi promitea din 84. Eu eram gingașă, luminoasă și bună cu adevărat, până în adâncul inimii, și iertam cu drag și credeam în viitor. Am scris totul despre mama deja. Eu nu am avut nicio tulburare psihică toată viața și nici fantasme negative, dar ea mi-a promis că mă va omorî și mă va măcelări psihiatric și că toată lumea o va crede pe ea, fiindcă oamenii nu pot crede că există răul așa monstruos asupra unor oameni așa buni cum am fost eu și fără apărare ca mine. În definitiv eu pentru ea nu am fost decât un geniu de căcat, pe care îl invidia intelectual și ca fizic și îmi promitea distrugerea. Eu oricum mă voi omorî în curând, am așteptat destul 32 de ani și am spus mereu că trebuie să fie adevărul tot. Și încă nu este. Am fost mereu plină de fericire și căldură sufletească (amintiți-vă perfecțiunea când aveam 35 de ani și m-am mutat în blocul acesta), repet, am fost un om cu sufletul perfect și cald și luminos și fără copil mor. Trebuie să fie tot adevărul că nu am avut nicio tulburare psihică toată viața, am așteptat destul și în mod firesc trebuie să îmi cresc copilul departe de mama și ea nu trebuie sî îl vadă niciodată, am fost un om perfect și copilul meu nu trebuie să ajungă pe mâna unui astfel de monstru. Dacă nu, în curând voi muri cum ați vrut toți și Zăgrean la fel și răul a învins cum spuneați toți de la început.Și trupul meu mort va ajunge tot la groapa comună cu tata și nașu, că locurile de veci din Pipera mi le-au furat și tot mama aia infectă, dar care e tot ce am pe lume, fără de care ar fi și mai rău în această lume de porci, îmi va îngropa corpul nenorocit după tot ce a fost. Și nu aș merita nici asta, că am fost om bun, dar voi nu suportați omul bun , cum s-a văzut de atâtea ori în atâția ani. Și oricum nimeni în afară de Nelu nu are cum să vină la înmormântarea mea fiindcă deși am fost caldă și calmă și prietenoasă mereu și veselă ca fire, nimeni nu m-a vrut și oamenii m-au ocolit încă din 84 și nu voi avea pe nimeni nici la mormânt, din marea mea iubire față de oameni cu gândul bun nu s-a ales nimic. Am fost un om perfect întotdeauna și merit să am autonomie și putere deplină în societate, inclusiv asupra altora, fiindcă, repet, nu am avut nici cel mai mic defect sau tulburare psihică sau de caracter și am avut voință și caracter puternice și luminoase și pure și căldură și iubire imensă față de oameni și față de lume și de natură. Am așteptat și așa prea mult și vă bateți joc de mine că nu aveam responsabilitate să mă descurc singură când în realitate am fost perfecțiunea și un om perfect treaz și cu gândire perfectă încă din 84, nu doar acum când am părul alb. Nu mi-ați lăsat viață de trăit deloc. Am fost mereu un om foarte matur, dar m-ați ținut în lanțuri prea mulți ani. Dacă nu va fi curând tot adevărul, absolut tot, și să am putere absolută în societate, desigur mă omor. Trebuie neapărat să am copil și să fac o facultate, am așteptat destul și am fost un om perfect și capabilă să mă descurc singură și nu am avut nici cel mai mic păcat sau greșeală o viață întreagă. Am spus totul de la început din 1984. Mă rog încă o dată lui Dumnezeu să pot termina de scris adevărul înainte să mă omor peste cam două luni. Normal că trebuie să fie tot adevărul, am fost un om perfect și nu m-am schimbat niciodată. Și copilul meu trebuie să se nască și să fie ținut departe de mama.
A venit mama la mine. Mă sufoc de singurătate. Pentru mien mama e o ființă care a triumfat în rău, cum îmi promitea din 84. Eu eram gingașă, luminoasă și bună cu adevărat, până în adâncul inimii, și iertam cu drag și credeam în viitor. Am scris totul despre mama deja. Eu nu am avut nicio tulburare psihică toată viața și nici fantasme negative, dar ea mi-a promis că mă va omorî și mă va măcelări psihiatric și că toată lumea o va crede pe ea, fiindcă oamenii nu pot crede că există răul așa monstruos asupra unor oameni așa buni cum am fost eu și fără apărare ca mine. În definitiv eu pentru ea nu am fost decât un geniu de căcat, pe care îl invidia intelectual și ca fizic și îmi promitea distrugerea. Eu oricum mă voi omorî în curând, am așteptat destul 32 de ani și am spus mereu că trebuie să fie adevărul tot. Și încă nu este. Am fost mereu plină de fericire și căldură sufletească (amintiți-vă perfecțiunea când aveam 35 de ani și m-am mutat în blocul acesta), repet, am fost un om cu sufletul perfect și cald și luminos și fără copil mor. Trebuie să fie tot adevărul că nu am avut nicio tulburare psihică toată viața, am așteptat destul și în mod firesc trebuie să îmi cresc copilul departe de mama și ea nu trebuie sî îl vadă niciodată, am fost un om perfect și copilul meu nu trebuie să ajungă pe mâna unui astfel de monstru. Dacă nu, în curând voi muri cum ați vrut toți și Zăgrean la fel și răul a învins cum spuneați toți de la început.Și trupul meu mort va ajunge tot la groapa comună cu tata și nașu, că locurile de veci din Pipera mi le-au furat și tot mama aia infectă, dar care e tot ce am pe lume, fără de care ar fi și mai rău în această lume de porci, îmi va îngropa corpul nenorocit după tot ce a fost. Și nu aș merita nici asta, că am fost om bun, dar voi nu suportați omul bun , cum s-a văzut de atâtea ori în atâția ani. Și oricum nimeni în afară de Nelu nu are cum să vină la înmormântarea mea fiindcă deși am fost caldă și calmă și prietenoasă mereu și veselă ca fire, nimeni nu m-a vrut și oamenii m-au ocolit încă din 84 și nu voi avea pe nimeni nici la mormânt, din marea mea iubire față de oameni cu gândul bun nu s-a ales nimic. Am fost un om perfect întotdeauna și merit să am autonomie și putere deplină în societate, inclusiv asupra altora, fiindcă, repet, nu am avut nici cel mai mic defect sau tulburare psihică sau de caracter și am avut voință și caracter puternice și luminoase și pure și căldură și iubire imensă față de oameni și față de lume și de natură. Am așteptat și așa prea mult și vă bateți joc de mine că nu aveam responsabilitate să mă descurc singură când în realitate am fost perfecțiunea și un om perfect treaz și cu gândire perfectă încă din 84, nu doar acum când am părul alb. Nu mi-ați lăsat viață de trăit deloc. Am fost mereu un om foarte matur, dar m-ați ținut în lanțuri prea mulți ani. Dacă nu va fi curând tot adevărul, absolut tot, și să am putere absolută în societate, desigur mă omor. Trebuie neapărat să am copil și să fac o facultate, am așteptat destul și am fost un om perfect și capabilă să mă descurc singură și nu am avut nici cel mai mic păcat sau greșeală o viață întreagă. Am spus totul de la început din 1984. Mă rog încă o dată lui Dumnezeu să pot termina de scris adevărul înainte să mă omor peste cam două luni. Normal că trebuie să fie tot adevărul, am fost un om perfect și nu m-am schimbat niciodată. Și copilul meu trebuie să se nască și să fie ținut departe de mama.
sâmbătă, 27 august 2016
Blocul trei, partea 18
Continuarea povestirii de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-17.html
Am povestit deja despre dna doctor Cârlig psihiatrul de la policlinica Vitan, pe care mereu eu o încurc cu Titan, probabil din cauza psihologului Cezara, nici acum nu mai sunt sigură. Ea a stabilit cu mama o relație similară cu profesorii mei din școala generală sau ceilalți psihiatri ai mei, sau secretare de la medicină sau de la inspectoratul pentru profesori când lucram ca profesoară, respectiv mama îi duce bani sau cadouri pentru medicamentele pe care mi le ia și se fandosește ca o matroană și stăpână peste viața mea pe care o ridiculizează sau o înjosește, ca și cum eu sunt idioata sau nebuna pe care ea o protejează și o susține într-o lume în care funcționează doar lanțul slăbiciunilor lui Caragiale și valorile și mai ales adevărul sunt înăbușite. Ca și cum eu sunt doar o sclavă chinuită, cum am și fost mereu. Când am fost eu acolo, pacienții care așteptau în sală (și eu cu chiu cu vai printre ei cu un singur picior) erau exact ca la cozile la care am stat pe vremea lui Ceaușescu sau și mult după aceea, sau ca oamenii nesimțiți și violenți până nu demult în nenumăratele mijloace de transport aglomerate în care m-am aflat de-a lungul anilor. În ultimii ani au devenit tot mai obraznici pe stradă cu mine, și, când am fost în ultimele dăți în troleibuz, deși am cerut normal să cobor cu o stație mai înainte că era tare aglomerat, au râs de mine toată stația și când a oprit nu m-au lăsat deloc și a trebuit să mă împing și ei au țipat la mine că trebuia să cobor mai devreme când de fapt tot ei nu mă lăsau, etc. Pacienții de la Cârlig insinuau așa cum am pățit mereu că eu nu vreau să stau la rând ca ei și apoi doi dintre ei m-au agresat verbal (un tânăr care nu părea nebun și era viguros, nu plăpând, și o femeie în vârstă cu educație sumară) - ea spunea că după toate câte sunt ei mai trebuie și să suporte gândurile astea urâte și se uita urât la mine - abia atunci am început să înțeleg ura lor și faptul că mă aveau pe mine ca țintă, poate credeau că eu le transmit porcării în gând, când de fapt eu nu aveam gânduri rele sau vulgare niciodată și abia în ultimii ani am înțeles cât de murdare și întunecate și drăcești sunt gândurile celorlalți, nu ale mele. Eu am dăruit flori și lumină blândă cum spuneam, în zadar atâția ani. Doctorița Cârlig a spus că mama mea e foarte autoritară și dominatoare, ceea ce spun toți psihiatrii, când în realitate răul nu e doar acesta. Asta e o chestiune minoră. Doctorița Căpraru (numele ei îmi amintește de nașul meu care avea expresia să le așezăm pe ”căprării”, când vorbea despre ordonarea unor obiecte în categorii diferite, dar și de vorba aceea cu capra calcă piatra cu care mă chinuiam în copilărie) ea spunea când eu spuneam adevărul despre mama că mă chinuie prea mult că ”mama ta este totuși o familie, (că nu ai alta)”, ca și cum...etc.
Oricum, acum câțiva ani, poate în 2012-2013 am fost la Estuar fiindcă nu am mai putut îndura chinul singurătății și faptul că toate încercările mele de a avea cu cine să vorbesc sau chiar serviciu mai demult au eșuat. E inuman să fii omorât așa. Întreaga viață nu am închis ușa nimănui și am fost o fire deschisă, dar toți m-au respins și această izolare totală e condamnare la moarte, gândiți-vă logic. Oare puteți înțelege? Am fost mereu un om normal, m-au închis practic din 1984, dar după moartea tatei m-au izolat complet (pe mama nu), ceea ce înseamnă condamnare clară la moarte. Aveam numai 34 de ani. Fusesem un om foarte bun mereu, etc. Eram încă un om capabil de a face chiar o facultate și de a avea copil și familie. Ei mi-au refuzat orice contact verbal cu ceilalți. În primii 4-5 ani reziști, dar după aceea e înfiorător. Aceeași respingere până la zero aproape am întâlnit-o și pe internet, unde toți comunică între ei prin diverse mijloace, iar cu mine au schimbat doar câteva vorbe în toți anii, și atunci parcă tremuram de emoție de parcă era sărbătoare în viața mea - nici comentarii, nici aprecieri aproape deloc și nici poeziile mele nu au plăcut nimănui în atâția ani. Am intat pe internet în 2010. M-au respins complet din grupurile și cenaclurile și asociațiile de poezii sau de haiku, la întrunirile din oraș, deși eram în stare să scriu sau să fac traduceri și studii. Toți ceilalți au fost apreciați și acceptați în grupuri și asociații cu statut de membri și au cărți publicate. Poeziile lor și haikuurile lor au primit premii și au fost publicate mereu. M-am îndreptat cu drag către toți, m-au respins mereu cu gheață și dispreț. Nu m-au acceptat în numeroasele lor proiecte de colaborări, etc. , mi-au făcut promisiuni deșarte că mă vor publica de mai multe ori, m-au dat afară din mai multe grupuri de haiku sau poezie chiar și de pe internet deși nu greșisem nimic absolut, nici măcar nu cerșeam bani și nu mă plângeam de viața mea, până când inima mea plină de dărnicie a înțeles că sădește flori în zadar și oferă iubire unor munți de gheață, cum spunea nașu, și nu am mai scris aproape nimic. Mi-au promis fals că îmi vor telefona sau că ne vom întâlni, etc. Și-au și bătut joc de mine toți, cum voi povesti. După multe tentative eșuate, am renunțat și la a scrie mailuri la care nimeni nu îmi răspunde și la telefoanele în zadar și la a mă înscrie pe zeci de siteuri de socializare unde nimeni nu mă vrea. În fiecare zi când ies pe stradă verific cutia poștală (uneori și de două ori pe zi) în care nimeni nu îmi scrie niciun cuvânt, deși am dat adresa mea pe internet, cerșind câte un leu-doi (ceea ce nu e rușinos cum voi explica, am fost constrânsă într-o perioadă) sau două-trei cuvinte care ar însemna mai mult pentru mine decât un ”like” pe facebook.
În final m-am dus din nou la Fundația Estuar, destul de departe de casă. Acolo era în aparență o armată de psihologi și nu foarte mulți pacienți. Am stat de vorbă cu o altă tânără psiholog, în camera fără geam unde stătusem de vorbă cu un psihiatru cu ani în urmă. Aceasta, al cărei nume l-am uitat, a spus că ei mă acceptă acolo printre alți schizofreni, să particip la ”activități” comune, dar că îmi trebuie dosar în care să aduc adeverință de la medicul psihiatru că sunt în evidența ei și copie după fișa mea clinică cu internările din spital. Dna Cârlig a fost din nou duplicitară: mi-a promis că îmi dă cele două acte, dar la sfârșitul vizitei mele acolo, treaba s-a încârligat, adică ea m-a grăbit să plec cu multe vorbe și chemând pacientul următor înăuntru, și eu nu am avut timp să verific ce a scris în adeverință și asistenta mi-a dat copie după foaia clinică dar eu nu am verificat. Ambele erau de la alte paciente, așa mi-a zis tânăra psiholog, căci eu, de bună credință, i le-am dat ei și ea a ieșit repede cu ele din bârlogul psihologilor și mi-a spus că sunt ale altei paciente. Da, erau ale alteia. Dar eu nu puteam fi sigură că ea minte sau Cârlig mințea, de data asta am impresia aproape certă că Cârlig mințea. Îi dusesem și acelei psiholog o carte (nu ceva cu adevărat ”literar”) cu poezii în care erau și câteva ale mele, în dar. Am simțit că mă strivește toată greutatea lumii: mă condamnau din nou evident la moarte și unii și ceilalți. Oare înțelegeți?! Și nu greșisem nimic și toți mințeau cu ură de atâția ani... Cârlig avea ceva de ascuns și ăilalți la fel. M-am resemnat (de obicei în restul vieții nu am reacționat așa și am insistat mult în fața nedreptăților ce mi se făceau) și deși psihologul a zis să aduc acele acte corecte în viitor eu am rămas cu ei la unele activități comune, cu ghimpele în fund, ca o intrusă și ca un om pe eșafod.
Ieri, 28 august 2016 a fost ziua Irinei de la Sibiu. Nu i-am mai trimis mesaj, nu am mai sunat-o. Ea oricum vrea să mor și eu oricum în curând mă voi sinucide. Ieri nu am putut să scriu, dar azi voi continua această povestire. Deși totul e adevărat, toți joacă teatru că i-au păcălit pe proști că eu delirez și mint, când în realitate tot ce am povestit e adevărul absolut și nu am avut nicio greșeală sau anormalitate toată viața, deci în curând voi muri. Am povestit despre cum m-au masacrat vecinii absolut sigur intenționat cu zgomote, puternice și timp îndelungat, mai am de scris lucruri și mai groaznice, tot adevărate și ele. Volența și agresivitatea pe stradă a fost de asemenea adevărate și direcționate clar asupra mea, cum veți vedea, la fel ca violența din spitalul de psihiatrie când îmi strigau ”moarte” și tot ce mai am de spus. Mă îngrozesc întârzierea adevărului și dreptății în cazul meu din 1984.
După ce am rămas acolo cu acei psihologi, am fost îndrumată să vin o dată sau de două ori pe săptămână la un așa-zis curs de engleză pentru avansați. În final mi-au dat de înțeles că nu mai aveam ce căuta nici acolo și a trebuit să renunț. Ceea ce m-a făcut să renunț, spre tristețea mea, la singurul lucru de viață ce îmi rămăsese de fapt, a fost în primul rând faptul că actele mele oficiale nu erau în regulă, că încă o dată mi se refuza libertatea, deși fusesem un om perfect normal toată viața și capabil și întârzia adevărul din 84 despre aceste lucruri și despre modul în care eram monstruos asasinată. Pe lângă asta, banii mei erau tot mai puțini și abia aveam ce mânca. Un drum dus-întors acolo m-ar fi costat patru bilete a 1,3 lei fiecare, deci dacă mergeam de două ori pe săptămână ar fi fost o avere pentru venitul meu lunar, în timp ce alții își pot permite să circule cu mașină proprie. Pentru cei cu un picior lipsă nu există nici măcar reducere pe trasnportul în comun. Și atunci aveam încă tragere de inimă de viață. Așa-zis pacienții din grupul meu erau ciudați, foarte posibil erau psihologi deghizați în pacienți. Una dintre femei a rămas uitându-se lung la cele două exemplare ale mele din revista americană Off the Coast, singura publicație mai serioasă care mi-a acceptat de-a lungul vieții două poezii ale mele în versiune bilingvă, traduse de mine în engleză. I-am explicat că nu pot să i le dau ei și ea insista că ar vrea să le aibă. Era o femeie care o imita oarecum pe dna Iolanda Mitrofan. Alta m-a șocat când spunea fericită că a obținut sau urma să obțină eventual un loc de muncă la Romfilatelia, magazin de timbre și efecte poștale cu sediul chiar la parterul blocului meu. Așadar nu am mai mers acolo...o tânără psiholog m-a urmărit în stația de autobuz ...și până azi totul a mers din rău în mai rău, fiindcă singurătatea ucide, nimeni nu mă caută deloc nici la telefon, nici pe mail, nici în cutia poștală, etc., nimeni nu are nevoie de mine și poeziile mele sunt căcat, deci voi muri, am îndurat destul și am avut mereu brațele deschise spre ceilalți în zadar. Eforturile mele au fost în zadar, rugămințile mele către Irina de la Constanța să îmi telefoneze măcar o dată la două luni și promisiunile ei tot în zadar și ce mai am de povestit în continuare...Am scris desigur și foștilor colegi de la psihologie și foștilor profesori în zadar, explicând că sunt forțată să mă sinucid și că nu vreau, că sunt complet singură și nu mai pot răbda singurătatea absolută și lipsa banilor până la ultima coajă de pâine. Niciunul nu mi-a răspuns. În drumurile mele prin oraș am văzut lângă fosta piață Galați o cantină socială și deoarece mă săturasem de pâine cu apă și altele, mă hotărâsem într-o vreme să merg acolo că poate îmi vor da o farfurie de supă, și că voi fi alături de alții, dar am renunțat, gândindu-mă că nici acolo nu mă vor primi, fiindcă nu am actele în regulă de fapt, deși nu am venit bănesc. Mie mi-au distrus organismul și mai ales tubul digestiv și organele digestive și prin foamete. M-am îngrășat tot din această cauză nu doar din otravă, deși și otrava a fost reală, cum voi povesti. Răbdam de foame și apoi mâncam mult, în hapuri, sau îmi aducea mama după mai mulți ani. Nu mai aveam bani demult să îmi gătesc. Mâncam adesea pâine cu apă, dacă aveam pâine desigur la un leu sau uscată la reducere la 50 de bani, mai mâncam des pâine înmuiată în apă și presărată cu zahăr (cum era desertul meu în copilărie la țară), mâncam orez fiert gol cu zahăr mult și sare sau paste cu sare sau cu zahăr. Odată am mâncat chiar pâine înmuiată cu ulei, fiindcă mai aveam puțin ulei și mă gândeam că e mai hrănitor așa, dar era tare grețos. Adesea am avut accese înfiorătoare de foame, la fel cum am băut des 8-9 litri de apă pe zi și chiar și 16 litri odată, deși știu că nu mă credeți. Am băut 16 litri într-o zi și noaptea care a urmat când nu am putut adormi de sete. Mergeam încontinuu la WC să fac pipi. Aveam o stare de rău general și mi-era teamă că mor de atâta apă, dar mi-era prea sete ca să mă abțin. Norocul meu că aveam rinichii buni. Mă temeam că am diabet. Haine nu am mai avut nici de vară, nici de iarnă și am purtat 2-3 ani aceeași pereche de pantofi găuriți și rupți. Nu mai aveam ce căuta printre pacienții aceia cu bani și ei de la Estuar. Am cerșit peste tot pe internet și pe stradă de câteva ori. De două ori am avut norocul să îmi dea cineva 10 lei și am avut de tăiței la plic și pâine cu salam și eram tare fericită. De două ori am pus chiloți vechi la ciclu în loc de tampoane sau vată care sunt scumpe, amintindu-mi de mamaia care îmi povestea de vremea tinereții ei. Cristina Oprea, un suflet caritabil de la Iași, care începuse să scrie haiku și care se aciuise pe lângă o misiune evanghelică, mi-a trimis și pantofi și ceva boarfe, (cârpe cum spunea mama) care mi-au fost tare de folos, fiindcă nu aveam deloc și le mai port și acum. După aceea nu mi-a mai scris nici ea. Mi-a trimis și cărți religioase cu dedicație și eu am vrut să le dau mai departe, că am destule, dar Sofița, o vecină bisericoasă despre care voi mai scrie, mi-a spus că ea nu primește așa ceva, fiindcă nu sunt de la patriarhul nostru, ci de la eretici.
Pe facebook am avut eșec total, tot datorită condiției mele sociale de om condamnat la moarte. I-am cerut prietenia chiar și lui Zăgrean în 2013 și el a acceptat după vreo două săptămâni. Mi-a chiar scris două vorbe într-un mesaj ”Dragă Cristina” și atât. Și la meditații îmi spunea ”dragă”. Am renunțat mai apoi la prietenia lui și la toți cei pe care nici nu îi interesa persoana mea, sau puneau postări care mă deranjau. Îmi doream atât de mult puțină comunicare cu alții și toți mă respingeau. Uitându-mă puțin pe pagina lui Zăgrean, am descoperit că pe fata lui o cheamă Georgiana și posibil fiul lui era numit tot Leon. Adevărul crud și dureros e că în 1989, când trăiam acea mare iubire a vieții mele, vorbeam uneori cu el despre copii și el vorbea cu drag despre fetițele lui - atunci eu îi spusesem în camera mea în singurătate că pe copilul nostru aș vrea să îl cheme Leon dacă va fi băiat și el îmi răspundea la meditații prin cuvinte care arătau clar că mă ascultase, sau acasă prin atingeri și vă dați seama cât m-a durut când am descoperit realitatea. În anul 2000 țineam un jurnal, îl mai am și acum, în care am notat câteva reveniri ale mele la poezie, inclusiv poezioare despre viitorul meu prunc. Habar nu aveam că el se căsătorește și tocmai urma să aibă un copil atunci. Și astăzi, și de mai multe ori în trecut, unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ei nu înțeleg cum am putut eu, fiind un om atât de fin, să mă îndrăgostesc de un om grosier ca Zăgrean. El a insistat enorm, atât pot spune, și eu eram tânără. Chiar el spunea că eu sunt un om prea subtil pentru cei care sunt în preajma mea și se referea la familia mea. Parcă ieri mergeam cu sufletul meu de răsură dulce și boabele de mură sălbatică pe buze pe lângă biserica Sfinți cu preotul acela libidinos la Zăgrean la meditații. Nu, efectiv nu a trecut timpul deloc. Parcă și acum simt vântul înfoindu-mi fustele și jucându-mi-se în păr. Mi-au luat și mi-au oprit viața complet. Unii în limba engleză îmi tot spun mereu că se presupunea că eu trebuia să mă sinucid și să fiu moartă demult, fiindcă societatea aranjase în viața mea acea imensă sfâșiere a vieții din iubirea mea mare pentru Zăgrean și faptul că el m-a părăsit. Dar eu eram un om prea bun și inteligent pentru a mă sinucide că vor alții, chiar dacă iubirea aceea fusese mare și frumoasă. Puternică și delicată, la fel ca sufletul meu.
Tot atunci mai spuneam că dacă va fi fată, copilul nostru ar trebui să se cheme Iulia. Iulia era un nume care îmi plăcea mult datorită bunicii mele Iuliana, dar aș fi preferat Iulia. Pe facebook am încercat să contactez și familia Kauer, așa-zis verii mei din SUA. Eu am primit de la ei mici cadouri și haine când eram în liceu și haine și în 1990, când a venit tanti Ana din nou în vizită. Și apoi și în facultatea de psihologie, când am poze cu ea și cu tanti Piri. Nu le-am scris pentru a cerși, ci din nevoia simplă și foarte dureroasă de comunicare, și dacă mi-ar fi răspuns măcar o dată nu aș fi mai insistat. Le-am trimis o poză veche cu mama lor tanti Elsa din anii de după război când fugea cu tatăl ei prin Europa. Și o poză cu Susan când era tânără. Nu avea importanță povestea veche și misterioasă despre al doilea război mondial sau faptul că nu eram rude cu adevărat, dar ei nu s-au aplecat la nivelul meu de verișoară săracă, ei fiind familie înstărită și desigur cu problemele lor. Susan îmi scria când eram mici și îmi trimitea desenele ei chiar. Tanti Piri îmi povestea că, atunci când ea fusese la nunta unei fete în SUA (toate trei s-au căsătorit dar numai despre cea mare, Julia, am aflat că a avut doi băieți), atunci Fred, fratele mai mic, a întrebat cu un interes ciudat despre mine, ca și cum știa ceva despre mine, când bătrânele au adus vorba de mine acolo. Ulterior Freddy a murit otrăvit cu Litiu, care știu că se dădea uneori în boală depresiv-maniacală în psihiatrie. Celălalt băiat, Jim, fusese și el pacient psihiatric și îi scrisese odată o scrisoare lungă tatei de care tata povestea mereu. În prezent avea un fel de ocupație fără rost. Julia, pe lângă succesul familial, a avansat mult în carieră și a studiat la fel cu Zăgrean, neuroștiințe, ceea ce m-a șocat puțin. Zăgrean nu cred că a avut vreun fel de comunicare cu ea, dar oricum încă demult a contactat oameni din diferite câmpuri de cercetare științifică și a fost coautor pentru diverse cărți împreună cu foști profesori de ai mei la psihologie și cu alți psihologi și alte categorii de intelectuali.
Vorbeam în postarea mea precedentă despre destinul faustic al Cristinei Grabovschi și al altora ca ea cu succes și onoruri profesionale. Pe mine m-au respins deși aveam capacitate intelectuală cel puțin la fel cu ei și echilibru afectiv motivațional perfect. Dar după cum spunea Păunescu ”lumea-i plină de răni și de doctori docenți/ și de măști și de vămi și de mari inocenți”. Eram un om cu suflet frumos și calm și senin, efectiv eram mereu în stare de mult echilibru și muncă intelectuală zilnică de 10 ore, fără să obosesc. Aveam nevoie, voiam să trăiesc. Până în ziua de azi am păstrat în debara și în dulap toate cursurile și cărțile mele de psihologie și medicină, care însemnau speranță și fericire și rostul vieții pentru mine, în ciuda faptului că mama îmi tot spunea să le arunc. Eu am tot sperat că vor revoca sentința la moarte pe care mi-au dat-o și eram capabilă de multă muncă și fericire deplină. Tot timpul intră unii în românește peste mine cu ideea că eu am avut o singură greșeală și asta m-a costat moartea. Nu e adevărat. Nu am avut nicio greșeală. Nici înainte de 92 când m-au închis la psihiatrie, nici după. De fapt în 92 m-au condamnat la moarte în mod oficial. De multe ori mi-au spus că ei nu pot recunoaște adevărul despre mine, fiindcă oamenii nu trebuie să înțeleagă că dacă un om e închis la psihiatrie trebuie efectiv să se omoare. În realitate, eu am cerut o excepție în cazul meu, din diverse motive și cred că se putea face o excepție în cazul meu. Unul a intrat prin 2007 peste mine cu ideea că el e Zăgrean și că el la început când m-a întâlnit la 17 ani, credea că sunt de-a lor și când a înțeles că sunt doar un sacrificiu, i-a fost tare milă. După un diagnosticul psihiatric mi-au spus că nu am dreptul să am nicio pensie, fiindcă nu am ani de muncă. Când după 2002, am fost la dna psihiatru Vișoiu (la care m-a trimis Iolanda Mitrofan), aceea s-a purtat infect cu mine, cum am povestit. Tata m-a speriat că parcă îmi ghicise gândurile (și eu tot nu am crezut nici atunci) și o ridiculiza drept Pișoiu și spunea că eu nu trebuie să ascult de Pișoiu sau Căpraru, ci să îmi văd de treaba mea. Vișoiu (același nume cu al Irinei, fosta colegă care și ea m-a batjocorit) mi-a spus că eu nu am dreptul legal să muncesc nimic între oameni, și în niciun caz cu copiii în învățământ, că directorul care m-a angajat riscă închisoare, etc. Am întrebat-o atunci - bine, deci trebuie să mă omor? Aveam 31-32 de ani. Ea mi-a răspuns cu același ton extrem de agresiv că nu mă împiedică nimeni să fiu arhivară sau bibliotecară, să nu am contact cu oamenii și că altceva nu am voie în mod legal și nici pensie. Ceea ce oferă statul pacienților psihiatrici este doar suma de cam 70 de euro pe lună (vreo 2 milioane și jumătate acum câțiva ani și poate puțin mai mult acum), din care nu se poate trăi, darmite să plătești întreținerea. Eu i-am refuzat din motive pe care le-am explicat și pentru picior amputat se dau doar 39 de lei pe lună, mâncarea pe o zi- două. După diagnosticul psihiatric nu ai absolut niciun drept social, nici dreptul la adeverință medicală de la medicul de familie pentru studii sau angajare în muncă, sau pentru a emigra eventual în altă țară sau de a te căsători și a avea copii. Deci te obligă să te omori de foame și izolare completă. Dna doctor de familie mi-a spus că după intrarea în Uniunea Europeană reglementările în acest sens sunt foarte scrise și în consecință trebuie să mor. Nașu, Dzeu să îl ierte, îmi spunea că trebuie să am răbdare că după intrarea în Uniunea Europeană îmi va fi mai bine. În plus, toți te torturează și te resping oricum, chiar dacă ești un om perfect, chiar dacă ei nu cunosc faptul că legea nu îți permite nimic, numai fiindcă ei au auzit ceva sau bănuiesc ceva, deși victima nu dă nimic rău de bănuit. Eu eram condamnată la moarte din 84, dar oficial din 1992, și de atunci am tot sperat. Deoarece eram deja studentă la psihologie, m-au lăsat de formă și ca să mă amăgească să termin studiile dar mi-au explicat clar cu toții la sfârșitul facultății că nu am ce căuta între ei. Și nici la master. Și nici să mă angajez nicăieri. Apoi, tot de formă, m-au lăsat să intru la medicină, deși nu era legal, și profesorii mi-au spus că nu am ce căuta acolo și colegii m-au respins total. Când eram la master și m-au alungat eram un om perfect pot spune și perfect lucidă și perfect sănătoasă mental cum am fost întotdeauna. Zâmbeam cu inima deschisă și fără prefăcătorie. Același zâmbet sincer și curat, dar cu fericirea și calmul maturității și întreaga cunoaștere și înțelegere a lumii, l-am avut și când m-am mutat în blocul trei și au început să mă maltrateze mai monstruos. Zâmbeam cu tot sufletul, priveam lumea cu ochii curați. Vorbeam frumos cu oamenii la care țineam atât de mult, cu fiecare în parte, viața era paradisul, cu multă înțelepciune aș zice. Eram încă tânără și iubeam lumea și viața enorm și atinsesem maximul calm și luminos în viața mea.
Erau celebrele versuri ale lui Esenin din Omul negru:
”Când te bântuie tristeţea,/Când pierzi toate,/ Când te doare,/ Când te-nşfacă gerul vieţii,/Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -/ Să zâmbeşti cu nepăsare/ E cea mai înaltă artă/ Dintre câte-s pe pământ."
Eu nu zâmbeam cu nepăsare, ci cu drag de viață și de oameni și gând bun și optimist, și calm și energie adevărată, nu melancolie. Priviți poza de mai jos, eu la 36 de ani și jumătate, deși în acel an m-au chinuit enorm, cum mai am de povestit, din perspectiva acestor adevăruri:
De asemnea vă reamintesc celebrul cântec al lui Elvis (Elvis îi plăcea mult tatei, fiind muzica tinereții lui) despre omul care poate să cânte chiar dacă nu are nimic al lui, drept urmare este regele întregii lumi. Așa eram și eu și fericirea mea era stabilă, nu o iluzie.
De foarte multe ori mi-au spus în limba engleză că adevărul despre mine nu va fi spus niciodată, că toți au hotărât așa, deși este necesar și este chiar foarte frumos, și trebuie spus tot de când eram copil mic și eu trebuie să trăiesc. Da, povestea vieții mele e foarte frumoasă, fără păcat sau greșeală și e o lecție frumoasă de bine și calm și înțelepciune. Altfel mă omor sigur. Să învingă binele și viața, cum am sperat din 84. Cum îmi promiteau toți. Am fost și am rămas un om perfect normal și inteligent și merit să fac o facultate ca om liber între oameni, nu prin corespondență. Mi-au luat acest drept din 84 și de atunci implor. Nu am avut nici cea mai mică nebunie sau tulburare psihică o viață întreagă. Era mai bine la 35 ani după moartea tatei, cum am explicat încă de atunci când oricum era tot adevărul de cunoaștere scris pe acest blog. Nu am fost niciodată proastă. Cei precum Cristina Grabovschi își bazează strălucirea și fericirea pe spinări de sclavi pe care îi și studiază pentru doctorate, ca în cântecul lui Păunescu. Ei sunt ca mâncătorii de furnici de lângă mușuroaie. Veți spune de unde bani pentru studii, din moment ce m-am născut așa săracă? Eram un om perfect, de aceea am cerut excepție în cazul meu. În realitate am fost aptă de muncă toți anii și ei mi-au interzis legal deci ar trebui în cazul meu să fie dreptate să îmi dea măcar o pate din banii furați înapoi, la nivelul salariului minim pe economie măcar. Am fost un om perfect și nu am greșit nimic și am spus de mii și mii de ori că creierul meu are mare nevoie de muncă 8-10 ore pe zi și că pot citi din nou una sau două cărți pe zi să recuperez ceea ce mi-au furat alții ținându-mă cu sila în lanțuri, fiindcă eu nu am pierdut nimic așa cum ei tot zic mereu. Ei tot mereu spun că eu trebuie să mă sinucid fiindcă am pierdut totul - de când aveam 35 de ani. Dar în realitate viața mi s-a furat cu ură, eu nu am pierdut nimic, fiind ținută în lanțuri și puteam recupera fiind tânără. În realitate nu am avut parte de nimic niciodată din 84, deci nu puteam pierde nimic nici din acest punct de vedere. Oricum fără dreptul la studii care să se și realizeze efectiv eu mă omor sigur, cum am spus încă din 84, fiind om lucid încă de atunci. Există obiceiul ca unele femei să fie lăsate să facă facultatea în jur de 40 de ani, cum a fost de pildă și fiica Ginei din Colun la facultatea de drept. Gina trăia singură în Colun cu zeci de câini și pisici și amenajări să aibă WC în casă și avea muzică veche country americană de la soțul ei, de care avea și tata. Sau Violette Rose-Jones dintre prietenii mei pe facebook - nu mai știu ce studii. Era mai bine din 2006, aveam multă energie și eram o adevărată capacitate. Acum abia la 60 de ani aș ajunge să îmi dau doctoratul, ca în Evul Mediu. Am explicat totul clar demult și nu am ascuns nimic. Încă și acum aș mai putea citi și munci cel puțin o carte pe zi cu mult drag. Dar mai presus de orice trebuie să am bani și să am măcar un copil, chiar dacă eu aș muri la naștere. Era mai bine la început, la 31-34 de ani, cum am explicat clar de atunci când am început să îmi cer drepturile. Altfel mor precis. Abia aștept să îmi țin copilul la piept, cum am spus de mii de ori în ultimii ani. Să am măcar bucuria și fericirea imensă să fiu gravidă și să îmi aduc copilul pe lume, să trăiesc și eu un strop de fericire câteva luni pe lumea asta, după 45 de ani și jumătate de nenorocire, culmea, în aparență numai fiindcă Zăgrean voia să mă sacrifice fiindcă voia copilul altei femei. El știa că fără copil mor. Era dator să îmi dăruiască un copil, măcar prin însămânțare artificială. Am fost totuși un om perfect, chiar dacă nu știu nimic despre sex și nu am avut niciodată activitate sexuală. Lipsa copilului și chiar a dreptului de a adopta (dar vreau copilul meu) înseamnă moartea sigur.
Din cauza a toate cele spuse deja pe blog și destule care mai sunt de spus și sper că le voi termina înainte să mor, am urlat singură în casă în blocul trei de vreo două ori sau de trei ori la pereți, dar din fericire vecinii nu m-au închis la psihiatrie. Tot ce am spus și mai am de spus despre ei e adevărul. Eu nu pot trăi fără copil și nici fără drepturi, adică dreptate. Am urlat singură că ”este strigătoare la cer întârzierea adevărului de 32 de ani (sau câți erau mai înainte) și faptul că mă omoară în izolare fără nicio greșeală toată viața, fiind și tânără încă”. Oricum eu nu mai pot îndura. Înainte să mor, acum în aceste ultime săptămâni, nu voi mai urla.
În ce privește cunoașterea acumulată de-a lungul anilor, repet, ea nu mi-a fost dată mură în gură de cărți și de nimeni altcineva. Dvs puteți spune că eu am fost un mare sau mic mistic, așa cum se spune în general despre spiritele capabile, dar aflate la marginea societății. În realitate am fost un om inteligent și lucid și tot ce știu se bazează desigur pe fapte observate în lumea exterioară, mai mult decât pe intuiția combinată cu sinteze a omului singur. Vă dau un exemplu - m-am aflat adesea printre întrebările ce se deschid la granița dintre cunoaștere și creație. Există ceva acolo? m-am întrebat și dacă da, ce este cert? Unul dintre răspunsuri e oglinda. Sau microscopul umilului histolog puteți spune. De-a lungul secolelor. În vara lui 1989 stâteam în iarbă în grădina de la Colun și, datorită posesiei sexuale puternice asupra mea, m-a mirat că un fluture alb se așezase exact pe pubisul meu, peste chilot, și a stat vreme de câteva minute nemișcat, cum stăteam la soare și îmi întindeam oasele moi și fragede peste delușorul din grădină (hamlet e un cuvânt englezesc pentru cătun mic, dar atunci nu îmi puneam întrebarea a fi sau a nu fi). Cu un an în urmă găsisem în celar aruncat un manual frumos de anatomie și fiziologie umană pentru liceu, după care studiaseră și Nelu și Zăgrean, născut în același an cu Nelu. Acela mi l-au furat dintre lucruri, (absolut cert nu l-am aruncat eu) iar cel de pe vremea mea există încă în debara (dulap). Cel vechi mi-a plăcut așa de mult, încât am copiat cu foiță subțire structura peretelui intestinal, așa cum era în manualul vechi și am lipit-o în cel nou. Zăgrean poate a văzut când am deschis manualul, poate inconștient a trăit ceva din viața lui tânără, atunci când am fost eu la meditații. După ani, am observat, fiindcă foița mai e acolo, chiar dacă cartea veche nu mai este, că desenul vechi era total diferit. O altă structură a peretelui intestinal. În același timp am înțeles, tot din proprie experiență, cum se schimbă cărțile în edițiile lor noi și cum se modifică infrastructura intelectuală a societății. M-am gândit atunci în mod firesc la structura modificată a țesutului omenesc și la teorii antropologice și evoluționiste și creaționiste. Totul sub microscopul aflat sub ochiul omenesc. Microscop care și el se schimbă tot mai mult. Om care se schimbă și el de la o generație la alta, pe măsură ce și poveștile de odinioară sunt înlocuite și miturile și religiile dispar, și așa mai departe... cum spunea Paul Valéry - ”Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommmes mortelles”.
Era un cântec demult în anii numiți de tristă amintire cu versurile, care există acum numai într-un singur blog nenorocit pe internet în afară de al meu (îl cântam pe vremea iubirii mele față de LZ) - ”Nu poti opri din zborul ei o ciocârlie care cântă bucuria, Izvorul nu-l oprești nicicum, prin stâncă iși croiește drum, rodind campia, Se risipesc neguri și fum, conturul lor pălește-acum, îndepărtat, îndepărtat, Privește-mă, aceeași sunt și totuși nu mai sunt la fel, eu m-am schimbat.”
Vă reamintesc în acest context și filmul Mașina timpului din 1960 după romanul lui HG Wells, un film foarte întunecat. Mie literatura sf nu mi-a plăcut niciodată, este extrem de urâtă în opinia mea. Mi se pare logic că trebuie să fie adevărul tot și să am copil măcar, că altfel mor. Nu am trăit deloc timp de 45 de ani și jumătate, și nu am avutunicio greșeală de gândire măcar și am fost binele absolut și merit să am copil, nu am avut nici cea mai mică nebunie toată viața și totuși ei mint, deși am spus adevărul de la început. Porcii ăștia în engleză spun că oamenii au inventat chiar mai multe orori decât faptul că am fost chipurile nebună, deci sinuciderea mea e certă așa cum vreți toți. E logic că trebuie să fie tot adevărul de când eram copil, am spus de zeci de mii de ori. E logic că trebuie să trăiesc deplin și liberă și să fie interzis legal mamei mele să mă vadă, fiindcă tot ce am spus e adevărul. Eu aș fi fost oricum cel mai fericit om din lume și merit putere deplină în societate și să nu fiou considerată iresponsabilă sau incapabilă sau inconștientă cum spun porcii, fiindcă nu am avut nici cea mai mică tulburare psihică sau dizarmonie toată viața. Fără copil mor și fără tot adevărul la fel. Și azi mi se zbate coapsa dreaptă cum spuneam și mă îngrozește faptul că nu vreți adevărul și îmi vreți moartea. Am fost mereu un om perfect și merit viața și puterea absolută în societate și copilul cât mai curând, altfel mor. Deși mi-e foarte greu datorită rupturii sulfetești și minciunilor lor implicite, voi scrie mai departe tot restul despre cum m-au masacrat în acești 32 de ani, ce mai e de scris, voi termina și apoi mă omor așa cum vreți încă din 84.
În ce privește medicamentele psihiatrice, în această lume coruptă și rea, în această țară care m-a masacrat în ciuda marii mele iubiri față de România, au scos și o lege care interzice ca pacientul psihiatric să primească două neuropleptice de la policlinică. Dna Căpraru îmi prescrisese Abilify de 15 mg dimineața și Seroquel doză mare seara când m-a dispensarizat, adică m-a scos afară din sistemul medical, ca să mă omoare dna Cârlig și restul lumii prin diverse torturi și abuzuri. Datorită legii acesteia, cum au fost mai multe legi care au lovit în mine, nu mi-a putut da decât Seroquel. Acum dacă nu îl iau mă masacrează sexual sau în tot corpul, fiindcă am îmbătrânit și m-au chinuit din ce în ce în ultimii ani. Vă reamintesc că schizofrenie sau alte boli psihice nu înseamnă decât că omul este violat monstruos de la distanță, comoplet împotriva voinței sale. Nu am avut absolut nicun alt simptom și nici greșeală și abia aștept să îmi cresc copilul și să fie tot adevărul, fiindcă am fost un om perfect. Cum să îmi cresc copilul dacă voi mințiți că eu sunt nebună sau proastă și incapabilă când puteam face atâtea lucruri bune? Normal că trebuie să fie adevărul că altfel mor precis. Am așteptat destul din 84. Acum cardul meu de sănătate este la asistenta lui Cârlig și nu știu ce face cu el. Ea, dna Carmen, a început să vină la mama acasă în Voluntari să îmi aducă Seroquel și somnifer, de pildă Stilnox acum, ceea ce este convenabil. Mama a spus că ea și doctorița au probabil aranjamente ilegale, pe sub mână, cu farmaciștii, și ultima oară când am fost eu acolo într-adevăr a fost o scenă ciudată cu farmacista de dincolo de drum, nu cu cea de la parterul spitalului. Oricum, legal sau corupt, eu dacă nu iau aceste pastile mor de rău în tot corpul fiindcă mă ”fut” ei (asta e expresia lor pentru viol de la distanță). Însă recunosc că aceste pastile nu prea au rost fiindcă oamenii nu mă vor, cum zic toți porcii în română. Ei spun mereu că țara mea nu mă vrea și că poporul român nu mă place. Eu nu înțeleg de ce ei vor să omoare de fapt oamenii pe care nu îi place sau nu îi vrea țara, dar în mod firesc mor fiindcă adevărul a întârziat prea mult - 32 de ani - și fără copil nu pot trăi și la fel și fără dreptul la studii. În concluzie, pastilele acestea luate cu efort nu sunt utile decât pentru ca eu să pot termina de scris povestirea adevărată despre viața mea, care nu interesează absolut pe nimeni, deși este adevărul absolut și în întregime și are valoare morală. După aceea, în cam două luni de acum mă voi omorî desigur, că nu sunt idioată să mai stau, am sperat și am cerșit destul. Am fost mereu la fel cum sunt acum.
Va urma în postarea următoare, la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-19_31.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-17.html
Am povestit deja despre dna doctor Cârlig psihiatrul de la policlinica Vitan, pe care mereu eu o încurc cu Titan, probabil din cauza psihologului Cezara, nici acum nu mai sunt sigură. Ea a stabilit cu mama o relație similară cu profesorii mei din școala generală sau ceilalți psihiatri ai mei, sau secretare de la medicină sau de la inspectoratul pentru profesori când lucram ca profesoară, respectiv mama îi duce bani sau cadouri pentru medicamentele pe care mi le ia și se fandosește ca o matroană și stăpână peste viața mea pe care o ridiculizează sau o înjosește, ca și cum eu sunt idioata sau nebuna pe care ea o protejează și o susține într-o lume în care funcționează doar lanțul slăbiciunilor lui Caragiale și valorile și mai ales adevărul sunt înăbușite. Ca și cum eu sunt doar o sclavă chinuită, cum am și fost mereu. Când am fost eu acolo, pacienții care așteptau în sală (și eu cu chiu cu vai printre ei cu un singur picior) erau exact ca la cozile la care am stat pe vremea lui Ceaușescu sau și mult după aceea, sau ca oamenii nesimțiți și violenți până nu demult în nenumăratele mijloace de transport aglomerate în care m-am aflat de-a lungul anilor. În ultimii ani au devenit tot mai obraznici pe stradă cu mine, și, când am fost în ultimele dăți în troleibuz, deși am cerut normal să cobor cu o stație mai înainte că era tare aglomerat, au râs de mine toată stația și când a oprit nu m-au lăsat deloc și a trebuit să mă împing și ei au țipat la mine că trebuia să cobor mai devreme când de fapt tot ei nu mă lăsau, etc. Pacienții de la Cârlig insinuau așa cum am pățit mereu că eu nu vreau să stau la rând ca ei și apoi doi dintre ei m-au agresat verbal (un tânăr care nu părea nebun și era viguros, nu plăpând, și o femeie în vârstă cu educație sumară) - ea spunea că după toate câte sunt ei mai trebuie și să suporte gândurile astea urâte și se uita urât la mine - abia atunci am început să înțeleg ura lor și faptul că mă aveau pe mine ca țintă, poate credeau că eu le transmit porcării în gând, când de fapt eu nu aveam gânduri rele sau vulgare niciodată și abia în ultimii ani am înțeles cât de murdare și întunecate și drăcești sunt gândurile celorlalți, nu ale mele. Eu am dăruit flori și lumină blândă cum spuneam, în zadar atâția ani. Doctorița Cârlig a spus că mama mea e foarte autoritară și dominatoare, ceea ce spun toți psihiatrii, când în realitate răul nu e doar acesta. Asta e o chestiune minoră. Doctorița Căpraru (numele ei îmi amintește de nașul meu care avea expresia să le așezăm pe ”căprării”, când vorbea despre ordonarea unor obiecte în categorii diferite, dar și de vorba aceea cu capra calcă piatra cu care mă chinuiam în copilărie) ea spunea când eu spuneam adevărul despre mama că mă chinuie prea mult că ”mama ta este totuși o familie, (că nu ai alta)”, ca și cum...etc.
Oricum, acum câțiva ani, poate în 2012-2013 am fost la Estuar fiindcă nu am mai putut îndura chinul singurătății și faptul că toate încercările mele de a avea cu cine să vorbesc sau chiar serviciu mai demult au eșuat. E inuman să fii omorât așa. Întreaga viață nu am închis ușa nimănui și am fost o fire deschisă, dar toți m-au respins și această izolare totală e condamnare la moarte, gândiți-vă logic. Oare puteți înțelege? Am fost mereu un om normal, m-au închis practic din 1984, dar după moartea tatei m-au izolat complet (pe mama nu), ceea ce înseamnă condamnare clară la moarte. Aveam numai 34 de ani. Fusesem un om foarte bun mereu, etc. Eram încă un om capabil de a face chiar o facultate și de a avea copil și familie. Ei mi-au refuzat orice contact verbal cu ceilalți. În primii 4-5 ani reziști, dar după aceea e înfiorător. Aceeași respingere până la zero aproape am întâlnit-o și pe internet, unde toți comunică între ei prin diverse mijloace, iar cu mine au schimbat doar câteva vorbe în toți anii, și atunci parcă tremuram de emoție de parcă era sărbătoare în viața mea - nici comentarii, nici aprecieri aproape deloc și nici poeziile mele nu au plăcut nimănui în atâția ani. Am intat pe internet în 2010. M-au respins complet din grupurile și cenaclurile și asociațiile de poezii sau de haiku, la întrunirile din oraș, deși eram în stare să scriu sau să fac traduceri și studii. Toți ceilalți au fost apreciați și acceptați în grupuri și asociații cu statut de membri și au cărți publicate. Poeziile lor și haikuurile lor au primit premii și au fost publicate mereu. M-am îndreptat cu drag către toți, m-au respins mereu cu gheață și dispreț. Nu m-au acceptat în numeroasele lor proiecte de colaborări, etc. , mi-au făcut promisiuni deșarte că mă vor publica de mai multe ori, m-au dat afară din mai multe grupuri de haiku sau poezie chiar și de pe internet deși nu greșisem nimic absolut, nici măcar nu cerșeam bani și nu mă plângeam de viața mea, până când inima mea plină de dărnicie a înțeles că sădește flori în zadar și oferă iubire unor munți de gheață, cum spunea nașu, și nu am mai scris aproape nimic. Mi-au promis fals că îmi vor telefona sau că ne vom întâlni, etc. Și-au și bătut joc de mine toți, cum voi povesti. După multe tentative eșuate, am renunțat și la a scrie mailuri la care nimeni nu îmi răspunde și la telefoanele în zadar și la a mă înscrie pe zeci de siteuri de socializare unde nimeni nu mă vrea. În fiecare zi când ies pe stradă verific cutia poștală (uneori și de două ori pe zi) în care nimeni nu îmi scrie niciun cuvânt, deși am dat adresa mea pe internet, cerșind câte un leu-doi (ceea ce nu e rușinos cum voi explica, am fost constrânsă într-o perioadă) sau două-trei cuvinte care ar însemna mai mult pentru mine decât un ”like” pe facebook.
În final m-am dus din nou la Fundația Estuar, destul de departe de casă. Acolo era în aparență o armată de psihologi și nu foarte mulți pacienți. Am stat de vorbă cu o altă tânără psiholog, în camera fără geam unde stătusem de vorbă cu un psihiatru cu ani în urmă. Aceasta, al cărei nume l-am uitat, a spus că ei mă acceptă acolo printre alți schizofreni, să particip la ”activități” comune, dar că îmi trebuie dosar în care să aduc adeverință de la medicul psihiatru că sunt în evidența ei și copie după fișa mea clinică cu internările din spital. Dna Cârlig a fost din nou duplicitară: mi-a promis că îmi dă cele două acte, dar la sfârșitul vizitei mele acolo, treaba s-a încârligat, adică ea m-a grăbit să plec cu multe vorbe și chemând pacientul următor înăuntru, și eu nu am avut timp să verific ce a scris în adeverință și asistenta mi-a dat copie după foaia clinică dar eu nu am verificat. Ambele erau de la alte paciente, așa mi-a zis tânăra psiholog, căci eu, de bună credință, i le-am dat ei și ea a ieșit repede cu ele din bârlogul psihologilor și mi-a spus că sunt ale altei paciente. Da, erau ale alteia. Dar eu nu puteam fi sigură că ea minte sau Cârlig mințea, de data asta am impresia aproape certă că Cârlig mințea. Îi dusesem și acelei psiholog o carte (nu ceva cu adevărat ”literar”) cu poezii în care erau și câteva ale mele, în dar. Am simțit că mă strivește toată greutatea lumii: mă condamnau din nou evident la moarte și unii și ceilalți. Oare înțelegeți?! Și nu greșisem nimic și toți mințeau cu ură de atâția ani... Cârlig avea ceva de ascuns și ăilalți la fel. M-am resemnat (de obicei în restul vieții nu am reacționat așa și am insistat mult în fața nedreptăților ce mi se făceau) și deși psihologul a zis să aduc acele acte corecte în viitor eu am rămas cu ei la unele activități comune, cu ghimpele în fund, ca o intrusă și ca un om pe eșafod.
Ieri, 28 august 2016 a fost ziua Irinei de la Sibiu. Nu i-am mai trimis mesaj, nu am mai sunat-o. Ea oricum vrea să mor și eu oricum în curând mă voi sinucide. Ieri nu am putut să scriu, dar azi voi continua această povestire. Deși totul e adevărat, toți joacă teatru că i-au păcălit pe proști că eu delirez și mint, când în realitate tot ce am povestit e adevărul absolut și nu am avut nicio greșeală sau anormalitate toată viața, deci în curând voi muri. Am povestit despre cum m-au masacrat vecinii absolut sigur intenționat cu zgomote, puternice și timp îndelungat, mai am de scris lucruri și mai groaznice, tot adevărate și ele. Volența și agresivitatea pe stradă a fost de asemenea adevărate și direcționate clar asupra mea, cum veți vedea, la fel ca violența din spitalul de psihiatrie când îmi strigau ”moarte” și tot ce mai am de spus. Mă îngrozesc întârzierea adevărului și dreptății în cazul meu din 1984.
După ce am rămas acolo cu acei psihologi, am fost îndrumată să vin o dată sau de două ori pe săptămână la un așa-zis curs de engleză pentru avansați. În final mi-au dat de înțeles că nu mai aveam ce căuta nici acolo și a trebuit să renunț. Ceea ce m-a făcut să renunț, spre tristețea mea, la singurul lucru de viață ce îmi rămăsese de fapt, a fost în primul rând faptul că actele mele oficiale nu erau în regulă, că încă o dată mi se refuza libertatea, deși fusesem un om perfect normal toată viața și capabil și întârzia adevărul din 84 despre aceste lucruri și despre modul în care eram monstruos asasinată. Pe lângă asta, banii mei erau tot mai puțini și abia aveam ce mânca. Un drum dus-întors acolo m-ar fi costat patru bilete a 1,3 lei fiecare, deci dacă mergeam de două ori pe săptămână ar fi fost o avere pentru venitul meu lunar, în timp ce alții își pot permite să circule cu mașină proprie. Pentru cei cu un picior lipsă nu există nici măcar reducere pe trasnportul în comun. Și atunci aveam încă tragere de inimă de viață. Așa-zis pacienții din grupul meu erau ciudați, foarte posibil erau psihologi deghizați în pacienți. Una dintre femei a rămas uitându-se lung la cele două exemplare ale mele din revista americană Off the Coast, singura publicație mai serioasă care mi-a acceptat de-a lungul vieții două poezii ale mele în versiune bilingvă, traduse de mine în engleză. I-am explicat că nu pot să i le dau ei și ea insista că ar vrea să le aibă. Era o femeie care o imita oarecum pe dna Iolanda Mitrofan. Alta m-a șocat când spunea fericită că a obținut sau urma să obțină eventual un loc de muncă la Romfilatelia, magazin de timbre și efecte poștale cu sediul chiar la parterul blocului meu. Așadar nu am mai mers acolo...o tânără psiholog m-a urmărit în stația de autobuz ...și până azi totul a mers din rău în mai rău, fiindcă singurătatea ucide, nimeni nu mă caută deloc nici la telefon, nici pe mail, nici în cutia poștală, etc., nimeni nu are nevoie de mine și poeziile mele sunt căcat, deci voi muri, am îndurat destul și am avut mereu brațele deschise spre ceilalți în zadar. Eforturile mele au fost în zadar, rugămințile mele către Irina de la Constanța să îmi telefoneze măcar o dată la două luni și promisiunile ei tot în zadar și ce mai am de povestit în continuare...Am scris desigur și foștilor colegi de la psihologie și foștilor profesori în zadar, explicând că sunt forțată să mă sinucid și că nu vreau, că sunt complet singură și nu mai pot răbda singurătatea absolută și lipsa banilor până la ultima coajă de pâine. Niciunul nu mi-a răspuns. În drumurile mele prin oraș am văzut lângă fosta piață Galați o cantină socială și deoarece mă săturasem de pâine cu apă și altele, mă hotărâsem într-o vreme să merg acolo că poate îmi vor da o farfurie de supă, și că voi fi alături de alții, dar am renunțat, gândindu-mă că nici acolo nu mă vor primi, fiindcă nu am actele în regulă de fapt, deși nu am venit bănesc. Mie mi-au distrus organismul și mai ales tubul digestiv și organele digestive și prin foamete. M-am îngrășat tot din această cauză nu doar din otravă, deși și otrava a fost reală, cum voi povesti. Răbdam de foame și apoi mâncam mult, în hapuri, sau îmi aducea mama după mai mulți ani. Nu mai aveam bani demult să îmi gătesc. Mâncam adesea pâine cu apă, dacă aveam pâine desigur la un leu sau uscată la reducere la 50 de bani, mai mâncam des pâine înmuiată în apă și presărată cu zahăr (cum era desertul meu în copilărie la țară), mâncam orez fiert gol cu zahăr mult și sare sau paste cu sare sau cu zahăr. Odată am mâncat chiar pâine înmuiată cu ulei, fiindcă mai aveam puțin ulei și mă gândeam că e mai hrănitor așa, dar era tare grețos. Adesea am avut accese înfiorătoare de foame, la fel cum am băut des 8-9 litri de apă pe zi și chiar și 16 litri odată, deși știu că nu mă credeți. Am băut 16 litri într-o zi și noaptea care a urmat când nu am putut adormi de sete. Mergeam încontinuu la WC să fac pipi. Aveam o stare de rău general și mi-era teamă că mor de atâta apă, dar mi-era prea sete ca să mă abțin. Norocul meu că aveam rinichii buni. Mă temeam că am diabet. Haine nu am mai avut nici de vară, nici de iarnă și am purtat 2-3 ani aceeași pereche de pantofi găuriți și rupți. Nu mai aveam ce căuta printre pacienții aceia cu bani și ei de la Estuar. Am cerșit peste tot pe internet și pe stradă de câteva ori. De două ori am avut norocul să îmi dea cineva 10 lei și am avut de tăiței la plic și pâine cu salam și eram tare fericită. De două ori am pus chiloți vechi la ciclu în loc de tampoane sau vată care sunt scumpe, amintindu-mi de mamaia care îmi povestea de vremea tinereții ei. Cristina Oprea, un suflet caritabil de la Iași, care începuse să scrie haiku și care se aciuise pe lângă o misiune evanghelică, mi-a trimis și pantofi și ceva boarfe, (cârpe cum spunea mama) care mi-au fost tare de folos, fiindcă nu aveam deloc și le mai port și acum. După aceea nu mi-a mai scris nici ea. Mi-a trimis și cărți religioase cu dedicație și eu am vrut să le dau mai departe, că am destule, dar Sofița, o vecină bisericoasă despre care voi mai scrie, mi-a spus că ea nu primește așa ceva, fiindcă nu sunt de la patriarhul nostru, ci de la eretici.
Pe facebook am avut eșec total, tot datorită condiției mele sociale de om condamnat la moarte. I-am cerut prietenia chiar și lui Zăgrean în 2013 și el a acceptat după vreo două săptămâni. Mi-a chiar scris două vorbe într-un mesaj ”Dragă Cristina” și atât. Și la meditații îmi spunea ”dragă”. Am renunțat mai apoi la prietenia lui și la toți cei pe care nici nu îi interesa persoana mea, sau puneau postări care mă deranjau. Îmi doream atât de mult puțină comunicare cu alții și toți mă respingeau. Uitându-mă puțin pe pagina lui Zăgrean, am descoperit că pe fata lui o cheamă Georgiana și posibil fiul lui era numit tot Leon. Adevărul crud și dureros e că în 1989, când trăiam acea mare iubire a vieții mele, vorbeam uneori cu el despre copii și el vorbea cu drag despre fetițele lui - atunci eu îi spusesem în camera mea în singurătate că pe copilul nostru aș vrea să îl cheme Leon dacă va fi băiat și el îmi răspundea la meditații prin cuvinte care arătau clar că mă ascultase, sau acasă prin atingeri și vă dați seama cât m-a durut când am descoperit realitatea. În anul 2000 țineam un jurnal, îl mai am și acum, în care am notat câteva reveniri ale mele la poezie, inclusiv poezioare despre viitorul meu prunc. Habar nu aveam că el se căsătorește și tocmai urma să aibă un copil atunci. Și astăzi, și de mai multe ori în trecut, unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ei nu înțeleg cum am putut eu, fiind un om atât de fin, să mă îndrăgostesc de un om grosier ca Zăgrean. El a insistat enorm, atât pot spune, și eu eram tânără. Chiar el spunea că eu sunt un om prea subtil pentru cei care sunt în preajma mea și se referea la familia mea. Parcă ieri mergeam cu sufletul meu de răsură dulce și boabele de mură sălbatică pe buze pe lângă biserica Sfinți cu preotul acela libidinos la Zăgrean la meditații. Nu, efectiv nu a trecut timpul deloc. Parcă și acum simt vântul înfoindu-mi fustele și jucându-mi-se în păr. Mi-au luat și mi-au oprit viața complet. Unii în limba engleză îmi tot spun mereu că se presupunea că eu trebuia să mă sinucid și să fiu moartă demult, fiindcă societatea aranjase în viața mea acea imensă sfâșiere a vieții din iubirea mea mare pentru Zăgrean și faptul că el m-a părăsit. Dar eu eram un om prea bun și inteligent pentru a mă sinucide că vor alții, chiar dacă iubirea aceea fusese mare și frumoasă. Puternică și delicată, la fel ca sufletul meu.
Tot atunci mai spuneam că dacă va fi fată, copilul nostru ar trebui să se cheme Iulia. Iulia era un nume care îmi plăcea mult datorită bunicii mele Iuliana, dar aș fi preferat Iulia. Pe facebook am încercat să contactez și familia Kauer, așa-zis verii mei din SUA. Eu am primit de la ei mici cadouri și haine când eram în liceu și haine și în 1990, când a venit tanti Ana din nou în vizită. Și apoi și în facultatea de psihologie, când am poze cu ea și cu tanti Piri. Nu le-am scris pentru a cerși, ci din nevoia simplă și foarte dureroasă de comunicare, și dacă mi-ar fi răspuns măcar o dată nu aș fi mai insistat. Le-am trimis o poză veche cu mama lor tanti Elsa din anii de după război când fugea cu tatăl ei prin Europa. Și o poză cu Susan când era tânără. Nu avea importanță povestea veche și misterioasă despre al doilea război mondial sau faptul că nu eram rude cu adevărat, dar ei nu s-au aplecat la nivelul meu de verișoară săracă, ei fiind familie înstărită și desigur cu problemele lor. Susan îmi scria când eram mici și îmi trimitea desenele ei chiar. Tanti Piri îmi povestea că, atunci când ea fusese la nunta unei fete în SUA (toate trei s-au căsătorit dar numai despre cea mare, Julia, am aflat că a avut doi băieți), atunci Fred, fratele mai mic, a întrebat cu un interes ciudat despre mine, ca și cum știa ceva despre mine, când bătrânele au adus vorba de mine acolo. Ulterior Freddy a murit otrăvit cu Litiu, care știu că se dădea uneori în boală depresiv-maniacală în psihiatrie. Celălalt băiat, Jim, fusese și el pacient psihiatric și îi scrisese odată o scrisoare lungă tatei de care tata povestea mereu. În prezent avea un fel de ocupație fără rost. Julia, pe lângă succesul familial, a avansat mult în carieră și a studiat la fel cu Zăgrean, neuroștiințe, ceea ce m-a șocat puțin. Zăgrean nu cred că a avut vreun fel de comunicare cu ea, dar oricum încă demult a contactat oameni din diferite câmpuri de cercetare științifică și a fost coautor pentru diverse cărți împreună cu foști profesori de ai mei la psihologie și cu alți psihologi și alte categorii de intelectuali.
Vorbeam în postarea mea precedentă despre destinul faustic al Cristinei Grabovschi și al altora ca ea cu succes și onoruri profesionale. Pe mine m-au respins deși aveam capacitate intelectuală cel puțin la fel cu ei și echilibru afectiv motivațional perfect. Dar după cum spunea Păunescu ”lumea-i plină de răni și de doctori docenți/ și de măști și de vămi și de mari inocenți”. Eram un om cu suflet frumos și calm și senin, efectiv eram mereu în stare de mult echilibru și muncă intelectuală zilnică de 10 ore, fără să obosesc. Aveam nevoie, voiam să trăiesc. Până în ziua de azi am păstrat în debara și în dulap toate cursurile și cărțile mele de psihologie și medicină, care însemnau speranță și fericire și rostul vieții pentru mine, în ciuda faptului că mama îmi tot spunea să le arunc. Eu am tot sperat că vor revoca sentința la moarte pe care mi-au dat-o și eram capabilă de multă muncă și fericire deplină. Tot timpul intră unii în românește peste mine cu ideea că eu am avut o singură greșeală și asta m-a costat moartea. Nu e adevărat. Nu am avut nicio greșeală. Nici înainte de 92 când m-au închis la psihiatrie, nici după. De fapt în 92 m-au condamnat la moarte în mod oficial. De multe ori mi-au spus că ei nu pot recunoaște adevărul despre mine, fiindcă oamenii nu trebuie să înțeleagă că dacă un om e închis la psihiatrie trebuie efectiv să se omoare. În realitate, eu am cerut o excepție în cazul meu, din diverse motive și cred că se putea face o excepție în cazul meu. Unul a intrat prin 2007 peste mine cu ideea că el e Zăgrean și că el la început când m-a întâlnit la 17 ani, credea că sunt de-a lor și când a înțeles că sunt doar un sacrificiu, i-a fost tare milă. După un diagnosticul psihiatric mi-au spus că nu am dreptul să am nicio pensie, fiindcă nu am ani de muncă. Când după 2002, am fost la dna psihiatru Vișoiu (la care m-a trimis Iolanda Mitrofan), aceea s-a purtat infect cu mine, cum am povestit. Tata m-a speriat că parcă îmi ghicise gândurile (și eu tot nu am crezut nici atunci) și o ridiculiza drept Pișoiu și spunea că eu nu trebuie să ascult de Pișoiu sau Căpraru, ci să îmi văd de treaba mea. Vișoiu (același nume cu al Irinei, fosta colegă care și ea m-a batjocorit) mi-a spus că eu nu am dreptul legal să muncesc nimic între oameni, și în niciun caz cu copiii în învățământ, că directorul care m-a angajat riscă închisoare, etc. Am întrebat-o atunci - bine, deci trebuie să mă omor? Aveam 31-32 de ani. Ea mi-a răspuns cu același ton extrem de agresiv că nu mă împiedică nimeni să fiu arhivară sau bibliotecară, să nu am contact cu oamenii și că altceva nu am voie în mod legal și nici pensie. Ceea ce oferă statul pacienților psihiatrici este doar suma de cam 70 de euro pe lună (vreo 2 milioane și jumătate acum câțiva ani și poate puțin mai mult acum), din care nu se poate trăi, darmite să plătești întreținerea. Eu i-am refuzat din motive pe care le-am explicat și pentru picior amputat se dau doar 39 de lei pe lună, mâncarea pe o zi- două. După diagnosticul psihiatric nu ai absolut niciun drept social, nici dreptul la adeverință medicală de la medicul de familie pentru studii sau angajare în muncă, sau pentru a emigra eventual în altă țară sau de a te căsători și a avea copii. Deci te obligă să te omori de foame și izolare completă. Dna doctor de familie mi-a spus că după intrarea în Uniunea Europeană reglementările în acest sens sunt foarte scrise și în consecință trebuie să mor. Nașu, Dzeu să îl ierte, îmi spunea că trebuie să am răbdare că după intrarea în Uniunea Europeană îmi va fi mai bine. În plus, toți te torturează și te resping oricum, chiar dacă ești un om perfect, chiar dacă ei nu cunosc faptul că legea nu îți permite nimic, numai fiindcă ei au auzit ceva sau bănuiesc ceva, deși victima nu dă nimic rău de bănuit. Eu eram condamnată la moarte din 84, dar oficial din 1992, și de atunci am tot sperat. Deoarece eram deja studentă la psihologie, m-au lăsat de formă și ca să mă amăgească să termin studiile dar mi-au explicat clar cu toții la sfârșitul facultății că nu am ce căuta între ei. Și nici la master. Și nici să mă angajez nicăieri. Apoi, tot de formă, m-au lăsat să intru la medicină, deși nu era legal, și profesorii mi-au spus că nu am ce căuta acolo și colegii m-au respins total. Când eram la master și m-au alungat eram un om perfect pot spune și perfect lucidă și perfect sănătoasă mental cum am fost întotdeauna. Zâmbeam cu inima deschisă și fără prefăcătorie. Același zâmbet sincer și curat, dar cu fericirea și calmul maturității și întreaga cunoaștere și înțelegere a lumii, l-am avut și când m-am mutat în blocul trei și au început să mă maltrateze mai monstruos. Zâmbeam cu tot sufletul, priveam lumea cu ochii curați. Vorbeam frumos cu oamenii la care țineam atât de mult, cu fiecare în parte, viața era paradisul, cu multă înțelepciune aș zice. Eram încă tânără și iubeam lumea și viața enorm și atinsesem maximul calm și luminos în viața mea.
Erau celebrele versuri ale lui Esenin din Omul negru:
”Când te bântuie tristeţea,/Când pierzi toate,/ Când te doare,/ Când te-nşfacă gerul vieţii,/Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -/ Să zâmbeşti cu nepăsare/ E cea mai înaltă artă/ Dintre câte-s pe pământ."
Eu nu zâmbeam cu nepăsare, ci cu drag de viață și de oameni și gând bun și optimist, și calm și energie adevărată, nu melancolie. Priviți poza de mai jos, eu la 36 de ani și jumătate, deși în acel an m-au chinuit enorm, cum mai am de povestit, din perspectiva acestor adevăruri:
De asemnea vă reamintesc celebrul cântec al lui Elvis (Elvis îi plăcea mult tatei, fiind muzica tinereții lui) despre omul care poate să cânte chiar dacă nu are nimic al lui, drept urmare este regele întregii lumi. Așa eram și eu și fericirea mea era stabilă, nu o iluzie.
De foarte multe ori mi-au spus în limba engleză că adevărul despre mine nu va fi spus niciodată, că toți au hotărât așa, deși este necesar și este chiar foarte frumos, și trebuie spus tot de când eram copil mic și eu trebuie să trăiesc. Da, povestea vieții mele e foarte frumoasă, fără păcat sau greșeală și e o lecție frumoasă de bine și calm și înțelepciune. Altfel mă omor sigur. Să învingă binele și viața, cum am sperat din 84. Cum îmi promiteau toți. Am fost și am rămas un om perfect normal și inteligent și merit să fac o facultate ca om liber între oameni, nu prin corespondență. Mi-au luat acest drept din 84 și de atunci implor. Nu am avut nici cea mai mică nebunie sau tulburare psihică o viață întreagă. Era mai bine la 35 ani după moartea tatei, cum am explicat încă de atunci când oricum era tot adevărul de cunoaștere scris pe acest blog. Nu am fost niciodată proastă. Cei precum Cristina Grabovschi își bazează strălucirea și fericirea pe spinări de sclavi pe care îi și studiază pentru doctorate, ca în cântecul lui Păunescu. Ei sunt ca mâncătorii de furnici de lângă mușuroaie. Veți spune de unde bani pentru studii, din moment ce m-am născut așa săracă? Eram un om perfect, de aceea am cerut excepție în cazul meu. În realitate am fost aptă de muncă toți anii și ei mi-au interzis legal deci ar trebui în cazul meu să fie dreptate să îmi dea măcar o pate din banii furați înapoi, la nivelul salariului minim pe economie măcar. Am fost un om perfect și nu am greșit nimic și am spus de mii și mii de ori că creierul meu are mare nevoie de muncă 8-10 ore pe zi și că pot citi din nou una sau două cărți pe zi să recuperez ceea ce mi-au furat alții ținându-mă cu sila în lanțuri, fiindcă eu nu am pierdut nimic așa cum ei tot zic mereu. Ei tot mereu spun că eu trebuie să mă sinucid fiindcă am pierdut totul - de când aveam 35 de ani. Dar în realitate viața mi s-a furat cu ură, eu nu am pierdut nimic, fiind ținută în lanțuri și puteam recupera fiind tânără. În realitate nu am avut parte de nimic niciodată din 84, deci nu puteam pierde nimic nici din acest punct de vedere. Oricum fără dreptul la studii care să se și realizeze efectiv eu mă omor sigur, cum am spus încă din 84, fiind om lucid încă de atunci. Există obiceiul ca unele femei să fie lăsate să facă facultatea în jur de 40 de ani, cum a fost de pildă și fiica Ginei din Colun la facultatea de drept. Gina trăia singură în Colun cu zeci de câini și pisici și amenajări să aibă WC în casă și avea muzică veche country americană de la soțul ei, de care avea și tata. Sau Violette Rose-Jones dintre prietenii mei pe facebook - nu mai știu ce studii. Era mai bine din 2006, aveam multă energie și eram o adevărată capacitate. Acum abia la 60 de ani aș ajunge să îmi dau doctoratul, ca în Evul Mediu. Am explicat totul clar demult și nu am ascuns nimic. Încă și acum aș mai putea citi și munci cel puțin o carte pe zi cu mult drag. Dar mai presus de orice trebuie să am bani și să am măcar un copil, chiar dacă eu aș muri la naștere. Era mai bine la început, la 31-34 de ani, cum am explicat clar de atunci când am început să îmi cer drepturile. Altfel mor precis. Abia aștept să îmi țin copilul la piept, cum am spus de mii de ori în ultimii ani. Să am măcar bucuria și fericirea imensă să fiu gravidă și să îmi aduc copilul pe lume, să trăiesc și eu un strop de fericire câteva luni pe lumea asta, după 45 de ani și jumătate de nenorocire, culmea, în aparență numai fiindcă Zăgrean voia să mă sacrifice fiindcă voia copilul altei femei. El știa că fără copil mor. Era dator să îmi dăruiască un copil, măcar prin însămânțare artificială. Am fost totuși un om perfect, chiar dacă nu știu nimic despre sex și nu am avut niciodată activitate sexuală. Lipsa copilului și chiar a dreptului de a adopta (dar vreau copilul meu) înseamnă moartea sigur.
Din cauza a toate cele spuse deja pe blog și destule care mai sunt de spus și sper că le voi termina înainte să mor, am urlat singură în casă în blocul trei de vreo două ori sau de trei ori la pereți, dar din fericire vecinii nu m-au închis la psihiatrie. Tot ce am spus și mai am de spus despre ei e adevărul. Eu nu pot trăi fără copil și nici fără drepturi, adică dreptate. Am urlat singură că ”este strigătoare la cer întârzierea adevărului de 32 de ani (sau câți erau mai înainte) și faptul că mă omoară în izolare fără nicio greșeală toată viața, fiind și tânără încă”. Oricum eu nu mai pot îndura. Înainte să mor, acum în aceste ultime săptămâni, nu voi mai urla.
În ce privește cunoașterea acumulată de-a lungul anilor, repet, ea nu mi-a fost dată mură în gură de cărți și de nimeni altcineva. Dvs puteți spune că eu am fost un mare sau mic mistic, așa cum se spune în general despre spiritele capabile, dar aflate la marginea societății. În realitate am fost un om inteligent și lucid și tot ce știu se bazează desigur pe fapte observate în lumea exterioară, mai mult decât pe intuiția combinată cu sinteze a omului singur. Vă dau un exemplu - m-am aflat adesea printre întrebările ce se deschid la granița dintre cunoaștere și creație. Există ceva acolo? m-am întrebat și dacă da, ce este cert? Unul dintre răspunsuri e oglinda. Sau microscopul umilului histolog puteți spune. De-a lungul secolelor. În vara lui 1989 stâteam în iarbă în grădina de la Colun și, datorită posesiei sexuale puternice asupra mea, m-a mirat că un fluture alb se așezase exact pe pubisul meu, peste chilot, și a stat vreme de câteva minute nemișcat, cum stăteam la soare și îmi întindeam oasele moi și fragede peste delușorul din grădină (hamlet e un cuvânt englezesc pentru cătun mic, dar atunci nu îmi puneam întrebarea a fi sau a nu fi). Cu un an în urmă găsisem în celar aruncat un manual frumos de anatomie și fiziologie umană pentru liceu, după care studiaseră și Nelu și Zăgrean, născut în același an cu Nelu. Acela mi l-au furat dintre lucruri, (absolut cert nu l-am aruncat eu) iar cel de pe vremea mea există încă în debara (dulap). Cel vechi mi-a plăcut așa de mult, încât am copiat cu foiță subțire structura peretelui intestinal, așa cum era în manualul vechi și am lipit-o în cel nou. Zăgrean poate a văzut când am deschis manualul, poate inconștient a trăit ceva din viața lui tânără, atunci când am fost eu la meditații. După ani, am observat, fiindcă foița mai e acolo, chiar dacă cartea veche nu mai este, că desenul vechi era total diferit. O altă structură a peretelui intestinal. În același timp am înțeles, tot din proprie experiență, cum se schimbă cărțile în edițiile lor noi și cum se modifică infrastructura intelectuală a societății. M-am gândit atunci în mod firesc la structura modificată a țesutului omenesc și la teorii antropologice și evoluționiste și creaționiste. Totul sub microscopul aflat sub ochiul omenesc. Microscop care și el se schimbă tot mai mult. Om care se schimbă și el de la o generație la alta, pe măsură ce și poveștile de odinioară sunt înlocuite și miturile și religiile dispar, și așa mai departe... cum spunea Paul Valéry - ”Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommmes mortelles”.
Era un cântec demult în anii numiți de tristă amintire cu versurile, care există acum numai într-un singur blog nenorocit pe internet în afară de al meu (îl cântam pe vremea iubirii mele față de LZ) - ”Nu poti opri din zborul ei o ciocârlie care cântă bucuria, Izvorul nu-l oprești nicicum, prin stâncă iși croiește drum, rodind campia, Se risipesc neguri și fum, conturul lor pălește-acum, îndepărtat, îndepărtat, Privește-mă, aceeași sunt și totuși nu mai sunt la fel, eu m-am schimbat.”
Vă reamintesc în acest context și filmul Mașina timpului din 1960 după romanul lui HG Wells, un film foarte întunecat. Mie literatura sf nu mi-a plăcut niciodată, este extrem de urâtă în opinia mea. Mi se pare logic că trebuie să fie adevărul tot și să am copil măcar, că altfel mor. Nu am trăit deloc timp de 45 de ani și jumătate, și nu am avutunicio greșeală de gândire măcar și am fost binele absolut și merit să am copil, nu am avut nici cea mai mică nebunie toată viața și totuși ei mint, deși am spus adevărul de la început. Porcii ăștia în engleză spun că oamenii au inventat chiar mai multe orori decât faptul că am fost chipurile nebună, deci sinuciderea mea e certă așa cum vreți toți. E logic că trebuie să fie tot adevărul de când eram copil, am spus de zeci de mii de ori. E logic că trebuie să trăiesc deplin și liberă și să fie interzis legal mamei mele să mă vadă, fiindcă tot ce am spus e adevărul. Eu aș fi fost oricum cel mai fericit om din lume și merit putere deplină în societate și să nu fiou considerată iresponsabilă sau incapabilă sau inconștientă cum spun porcii, fiindcă nu am avut nici cea mai mică tulburare psihică sau dizarmonie toată viața. Fără copil mor și fără tot adevărul la fel. Și azi mi se zbate coapsa dreaptă cum spuneam și mă îngrozește faptul că nu vreți adevărul și îmi vreți moartea. Am fost mereu un om perfect și merit viața și puterea absolută în societate și copilul cât mai curând, altfel mor. Deși mi-e foarte greu datorită rupturii sulfetești și minciunilor lor implicite, voi scrie mai departe tot restul despre cum m-au masacrat în acești 32 de ani, ce mai e de scris, voi termina și apoi mă omor așa cum vreți încă din 84.
În ce privește medicamentele psihiatrice, în această lume coruptă și rea, în această țară care m-a masacrat în ciuda marii mele iubiri față de România, au scos și o lege care interzice ca pacientul psihiatric să primească două neuropleptice de la policlinică. Dna Căpraru îmi prescrisese Abilify de 15 mg dimineața și Seroquel doză mare seara când m-a dispensarizat, adică m-a scos afară din sistemul medical, ca să mă omoare dna Cârlig și restul lumii prin diverse torturi și abuzuri. Datorită legii acesteia, cum au fost mai multe legi care au lovit în mine, nu mi-a putut da decât Seroquel. Acum dacă nu îl iau mă masacrează sexual sau în tot corpul, fiindcă am îmbătrânit și m-au chinuit din ce în ce în ultimii ani. Vă reamintesc că schizofrenie sau alte boli psihice nu înseamnă decât că omul este violat monstruos de la distanță, comoplet împotriva voinței sale. Nu am avut absolut nicun alt simptom și nici greșeală și abia aștept să îmi cresc copilul și să fie tot adevărul, fiindcă am fost un om perfect. Cum să îmi cresc copilul dacă voi mințiți că eu sunt nebună sau proastă și incapabilă când puteam face atâtea lucruri bune? Normal că trebuie să fie adevărul că altfel mor precis. Am așteptat destul din 84. Acum cardul meu de sănătate este la asistenta lui Cârlig și nu știu ce face cu el. Ea, dna Carmen, a început să vină la mama acasă în Voluntari să îmi aducă Seroquel și somnifer, de pildă Stilnox acum, ceea ce este convenabil. Mama a spus că ea și doctorița au probabil aranjamente ilegale, pe sub mână, cu farmaciștii, și ultima oară când am fost eu acolo într-adevăr a fost o scenă ciudată cu farmacista de dincolo de drum, nu cu cea de la parterul spitalului. Oricum, legal sau corupt, eu dacă nu iau aceste pastile mor de rău în tot corpul fiindcă mă ”fut” ei (asta e expresia lor pentru viol de la distanță). Însă recunosc că aceste pastile nu prea au rost fiindcă oamenii nu mă vor, cum zic toți porcii în română. Ei spun mereu că țara mea nu mă vrea și că poporul român nu mă place. Eu nu înțeleg de ce ei vor să omoare de fapt oamenii pe care nu îi place sau nu îi vrea țara, dar în mod firesc mor fiindcă adevărul a întârziat prea mult - 32 de ani - și fără copil nu pot trăi și la fel și fără dreptul la studii. În concluzie, pastilele acestea luate cu efort nu sunt utile decât pentru ca eu să pot termina de scris povestirea adevărată despre viața mea, care nu interesează absolut pe nimeni, deși este adevărul absolut și în întregime și are valoare morală. După aceea, în cam două luni de acum mă voi omorî desigur, că nu sunt idioată să mai stau, am sperat și am cerșit destul. Am fost mereu la fel cum sunt acum.
Va urma în postarea următoare, la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-19_31.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)