micile mele gândulețe

Este clar ca lumina zilei că Prometeu a fost pedepsit de zei mai înainte ca focul să fie dăruit oamenilor, eventual chiar de sine însuși.

În aceeași ordine de idei este evident că sărăcia și singurătatea nu sunt păcate ale omului și că progresul civilizației omenești, chiar dacă schimbă treapta de viteză din când în când, nu poate fi oprit, cel puțin până când creierul omului există.

Este evident ceea ce până și copiii știu (unii): mai întâi pedeapsa, după aceea fapta.

Nu m-am întrebat niciodată cum și de ce mor stelele, dar mă îndoiesc dacă ele încă se nasc și unde. Sau până când. Dar știu precis că nu voi căuta niciodată un răspuns. Am fost doar o femeie umilă și inocentă și nu am avut păcatul curiozității.

Am îmbătrânit de-a dreptul. Dovadă că mă simt mirată că viața omului la microscop se schimbă din generație în generație. (Și desenele din cărțile de anatomie ca atare.)

Cred că o cunoaștere pură nu există pentru oameni sau creaturi omenești (cum preferați). Tot ce există e o sămânță plantată undeva. Dacă nu o îngrijești, nu crește. Doar Dumnezeu e atoateștiutor.

Cred că gnoseologia și ontologia se intersectează, mai mult sau mai puțin metafizic. Spre deosebire de gnoseologie, epistemologia se referă mai mult la validitatea cunoașterii omenești.

Personal, câteodată mi-aș dori să nu mai apară nici alte teorii antropologice, nici alte forme de (mass)-media. Dar, atât timp cât nici măcar Biblia sau alte cărți sfinte nu se transmit aidoma mai departe...atât timp cât există atâtea acte de auto-da-fe impuse gândirii omenești în toate formele ei, nimic nu e sigur. Întotdeauna plecăm de la Adam și Eva și ajungem la Adam și Eva la puterea infinit. Apoi o luăm de la capăt. Eu mă îngrozesc puțin când mă gândesc ce ar fi dacă omul ar trebui să comunice nu doar cuvinte, imagini și sunete, ci și senzații olfactive, gustative, tactile, etc. prin alte forme de mass-media. Dar totodată cred că stă în puterea omului să nu își imagineze astfel de lucruri și să gândească ceea ce e bun. Îmi amintesc versurile lui Lucian Blaga prin care poetul se întreabă dacă va mai îndrăzni vreodată soarta să înceapă lupta cu un alt visător.

Pentru mine contemplarea tăcută a lumii este net superioară oricărei întrebări și oricărui răspuns. Cineva spunea că Dumnezeu a murit. Eu spun că Dumnezeu este inconștient, dar viu. Și atât timp cât nu se actualizează, cât timp nu devine cognoscibil, putem spune ”necunoscute sunt căile Domnului” și ”mare e puterea lui Dumnezeu”. Dumnezeu este și în mine și în orice om, dar tace.