Jucării

Simt nevoia să scriu acum despre o parte mirifică din copilăria mea şi a altora...
Acele zile, acele fericite, strălucitoare zile din copilărie...cu flori de cireşe în păr, rupând cu dinţii frunze de mentă sălbatică pentru a le simţi aroma, gustând măcriş sălbatic în livadă, legănându-mă de o scândură prinsă cu o sfoară de nucul din curte, desenându-mi prinţesele şi zânele mele, citind povestea lui Burattino, visând pietrele preţioase găsite de Sindbad, cu teamă de pericolele ascunse în colţuri şi de uşile interzise pentru fetiţe ca mine şi mai ales crezând în puterea iubirii şi a lui „a fost odată ca niciodată”...

Jucăriile, o lume de jucării la picioarele mele ori stele răspândite pe cerul nopţii ori flori mângâindu-mi picioarele, jucării pe care aş fi dorit să le am, jucării pe care le visam, jucării pe care le-am creat eu însămi... Îmi amintesc lumea din „Spărgătorul de nuci”: Ca şi acolo, jucăriile mele sunt acum vii pe aleile memoriei mele.

La început am primit în dar o păpuşă pe care am numit-o Ileana. Apoi am avut alte câteva păpuşi cu care mă jucam mult, dându-le nume. Cu excepţia lui Ciociosan, o păpuşă chinezească care avea o limbă de plastic la spinare, de care dacă trăgeai începea să plângă. Ciociosan a fost un nume pe care i l-a dat mamaia. Pe vremea aceea eu nu cunoşteam destinul tragic al madamei Butterfly. O altă păpuşă a fost găsită aruncată de vecini în grădina noastră. Bunica a spălat-o şi a îmbrăcat-o în costum popular maghiar, confecţionat de ea ( bunica dinspre tată era de origine maghiară). Am mai avut două păpuşi gen Barbie şi câteva piese de mobilă de păpuşi de plastic, prea mici pentru păpuşile mele. Am pictat feţe de păpuşi pe ghinde şi când venea vărul meu Paul în vizită ne jucam de-a războiul cu indienii lui de plastic şi căluţii lui.

Desigur îmi plăceau păpuşile, dar şi alte jucării aveau acelaşi farmec pentru mine. De exemplu calul de lemn în care mă legănam. Sau tricicleta care îmin plăcea mult. Sau pianul de jucărie pe care cântam mici partituri după ce am învăţat scrierea muzicală la şcoală. Şi desigur maşina de cusut de jucărie, primită în dar de la o mătuşă. Și mai ales broscuța chinezească metalică cu cheie, pe care mi-o dăruise Cătălina Popescu, o fată cu 7 ani mai mare decât mine când am vizitat-o cu tantni Piri pe mama ei care locuia pe bulevardul Ana Ipătescu.

Jucăriile improvizate mă fermecau poate şi mai mult. Rochiţa rândunicii, albe sau roz erau rochii de bal pe degetele mele, mai ales după ce am citit Florile micuţei Ida de Andersen, povestitorul meu favorit. Aveam castelele mele din cărţi de joc sau coceni de porumb, păpuşile din coceni cu păr lung, umbrelele din frunze de brusture, toate acestea erau minuni adevărate. Mamaia îmi spunea poveşti din copilăria ei când avea păpuşi din cârpe, ronţăia roşcove în loc de dulciuri şi era pedepsită să stea la colţ pe coji de nucă dacă nu era cuminte... cât s-au schimbat vremurile de atunci!

Lumea se schimbă zi după zi şi jucăriile mele, chiar dacă nu erau multe, erau miracole pentru mine. Ele nu pot însemna acelaşi lucru pentru copii din ziua de azi. Mulţi erau şi sunt mai înstăriţi decât eram eu, viaţa la oraş dar şi la ţară a evoluat. Pot vedea în parcuri sau în vitrine mult mai multe jucării ca pe vremea mea. Acum există supertehno jucării şi altele.

Aţi visat cumva vreaodată să zburaţi până la lună în copilăria dvoastră? Eu nu. În schimb visam să mă joc cu soarele ca şi cum ar fi fost un măr atunci când eram mică. Imaginaţia este uneori bogată în prima copilărie. Copiii de azi au mai multe jucării şi cei de mâine vor avea altele. Dar numai câţiva sunt atât de norocoşi cum am fost eu să descopere miracolele naturii. Acesta a fost unul dintre cele mai mari daruri pe care mi le-a oferit viaţa când eram mică. Copiii de la oraş au desigur mai multe jucării şi pot fi mulţumiţi şi ei pentru acest lucru şi pentru Spărgătorul de nuci la operă. Copilăria este întotdeauna un mister şi o minune.

În acest video sunt eu în copilărie, străbunica mea în costum popular ardelenesc (ia), naşa mea şi chiar şi păpuşa Ileana...

Sărăcia, bat-o vina...

Azi a venit mama pe la mine, ceea ce mereu îmi creează o stare psihică proastă. Vă daţi seama cât am suferit...

Totuşi m-am hotărât să scriu azi, 13 noiembrie 2013 despre acest lucru.

Mi s-a plâns ca de obicei de necazurile ei. Spunea că iar s-a certat cu vecina ei Fana, cu care s-a certat de multe ori în trecut, după care se împăca, Fana fiind singurul om de acolo care a mai ajutat-o.

Totuşi de data asta mama are parţial dreptate.

Spunea că Fana o acuză mereu că ea e plină de bani şi aur şi că la fel a vorbit cu oamenii de acolo, care sunt străini şi nu o cunosc pe mama.

Acest lucru e foarte dureros pentru mine. Există un proverb, pe care l-am găsit şi pe internet, că "Bogatul nu crede celui sărac".  Cum pot oamenii, care toţi au bani mai mulţi, să inventeze că familia mea are sau a avut bani? Din punct de vedere religios este un păcat. Repet, ce am povestit. Adevărul e că provin dintr-o familie foarte săracă, bunicii dinspre mamă şi cei dinspre tată abia aveau ce mânca, cu restricţii, şi nu posedau nicio valoare în casă (cu excepţia antichităţilor bunicii dinspre tată care nu se pot vinde avantajos defel). Am trăit în sărăcie de mică, observând mereu, dar fără invidie din partea mea, că toţi colegii mei au bani şi lucruri de lux comparativ cu mine. Nici în acei numai patru ani blestemaţi din 1984 până în 1989 părinţii mei nu aveau bani mai mult decât pentru hrană şi strictul necesar în casă. Totuşi şi tanti Lili, mătuşa cu care am avut probleme legat de moştenire, spunea că înainte de 89 (deci cu peste 20 de ani în urmă) părinţii mei erau plini de bani. E ca un fel de mit absurd şi urât. I-am răspuns la telefon că nu e adevărat şi i-am explicat care erau veniturile familiei noastre. A spus că nu crede. Oare oamenii chiar nu cred, cum spune proverbul acela, sau sunt doar răi? Şi Fana îmi explica că are bani puţini, dar când mi-a spus ce sume primeşte lunar m-am îngrozit (are şi pensie mare şi pensii mari de la soţ şi terenuri). Să fie adevărat că oamenii nu cred că eu de vreo cinci ani nu am nici un leu pentru pâine să mănânc? Dar e monstruos. Ei au aşa mult şi li se pare puţin şi proiectează asupra celor săraci ca mine minciuni şi fanteziile lor. Mama nu are nici bijuterii, am verificat tot la ea în casă, decât câteva şi nici eu nu am. Avea de exemplu demult o broşă de aur cu chihlimbar foarte frumoasă, dar cineva i-a furat-o sau a vândut-o laolaltă cu alte câteva obiecte. Şi mie mi-au furat toate bijuteriile de argint, cumpărate de mine în anii tinereţii din salariu şi bursă de la facultate şi mi-au furat din casă cumva, nu ştiu cum, şi cele trei perechi de cercei de aur primite la botez cadou şi mai târziu (o pereche de la nenea Feri, fratele mamaiei, care fusese muncitor în construcţii în Egipt). Este adevărul, oameni buni!!

Dar ce au avut cu familia mea şi de ce să mor eu din cauza aceasta? Părinţii pe mine m-au chinuit monstruos atâţia ani.

Adaug poate din nou aici unul dintre necazurile mele mari din ultimii ani. De vreo 5-6 ani sunt nişte oameni foarte răi care intră pe mintea mea, nu ştiu cum, cu gândurile lor veninoase. Ei spun că trebuie să mă omoare şi să muşamalizeze totul fiindcă ei toţi sunt vinovaţi!! Mă îngrozesc. Cum pot fi atât de monstruoşi să omoare un om bun şi inteligent cum am fost eu ca să evite un scandal?? Ei aşa spun. Eu nu înţeleg despre ce scandal poate fi vorba fiindcă este complet absurd, deoarece efectiv întreaga mea viaţă a fost pură şi nevinovată, deci nu poate fi niciun scandal legat de mine, dacă ar fi în sfârşit adevărul despre viaţa mea. Tot ei spun că alţii au inventat mereu minciuni despre mine şi mi-au făcut o serie de înscenări, încă din copilărie. Acest lucru este de asemenea incredibil şi absurd, deoarece eu nu am fost persoană publică şi am fost mereu un om modest, sărac şi izolat de lume. Din cauza aceasta scriu pe acest blog absolut tot adevărul despre viaţa mea, complet şi fără prescurtări, şi când voi termina, nu peste mult timp, să nu vă imaginaţi că aş fi uitat sau omis ceva. Orice altceva înseamnă că sunt doar invenţii ale unor oameni răi, nu ştiu de ce despre mine. În copilărie ce e drept, naşul şi tatăl meu (chiar şi mai târziu) spuneau că eu voi fi distrusă de alţii şi voi avea enorm de suferit întreaga viaţă fiindcă sunt prea inteligentă...Oare aşa să fie? Am fost un om care citea mult şi înţelegea cărţi grele, deci destul de inteligentă, dar nu înţeleg de ce acest lucru trebuie să însemne moarte.

Totul despre viaţa mea sexuală, partea a IV-a

(Înainte de a continua fac din nou o paranteză...În toate povestirile mele am dat nume reale persoanelor din viaţa mea, din motive pe care le puteţi ghici, nu din răutate sau lipsă de pudoare. Cred că am scris deja numele vecinilor de deasupra care m-au torturat enorm cu zgomote pentru a mă interna la psihiatrie. Atunci repet povestea. Se numeau Arion şi erau medici amândoi, cu patru copii, dintre care o fată se numea Cristina, la fel ca mine. Cealalată fată se numea Simona, ca vecina de la etajul I. Înainte de 1989 erau foarte liniştiţi. Tata spunea că acel medic era pediatru, şi după 1989 a devenit oncolog, avansând în ierarhie. Odată în timpul liceului am avut febră şi tata l-a chemat să mă consulte. Mi-era tare jenă să mă dezbrac faţă de el, în ciuda încercărilor lui de a mă linişti şi simţeam o repulsie puternică faţă de el, nu ştiu de ce, îmi inspira un şarpe rece şi mort. O singură dată în timpul liceului a fost petrecere mare la ei sus şi am auzit un bărbat cântând o doină ardelenească care mi-a mers la suflet, cu o voce dulce, ce ulterior mi s-a părut că seamănă cu a lui Zăgrean Leon. Când eram în clasa a XII-a tata l-a întrebat pe dl. Arion de faţă cu mine dacă îl cunoaşte pe Zăgrean şi el a spus că da. Apoi, la câteva zile după noaptea de pomină când m-au bătut tot timpul fiindcă nu mersesem la examen la facultate, am auzit o ceartă puternică deasupra şi era, jur un bărbat cu o voce identică sau asemănătoare cu a lui Z care spunea răspicat "Nu e adevărat!! La valoarea ei..." Iar ceilalţi parcă râdeau şi îi răspundeau în contradictoriu. Eu sincer nu ştiu ce concluzii se pot trage din aceste fapte).

Continuu povestirea necazurilor mele sexuale în firul timpului.

După ce am ieşit din spitalul de psihiatrie eram, cum vă puteţi imagina, extrem de nenorocită. M-am dus desigur din nou la facultate la dragul meu fost meditator (Poate voi reuşi să scriu şi povestea lungă a relaţiei cu el şi promisiunilor lui deşarte). El s-a purtat destul de amabil atunci, dar oarecum ciudat faţă de întâlnirile anterioare când fusese cald şi deschis şi ...aşa cum îl ştiam. Acum se aşternuse o cortină de fier între noi. Trebuia să îndur şi asta. Mi-a dat oarecare speranţe vagi spunând că el ştie că tratamentul psihiatric trebuie să îl iau vreme îndelungată...adică speram că vom fi peste ani din nou împreună. Apoi m-a invitat să mergem în curtea facultăţii pe o bancă. I-am spus că nu ştiu dacă vom găsi o bancă liberă şi el a replicat că întotdeauna găseşte ceea ce caută, în stilul lui. Am coborât pe o scară secretă sau pe scara principală, nu mai ţin minte, (oricum fusesem cu el pe acea scăriţă cu ani în urmă) şi ne-am aşezat pe o bancă paralelă cu clădirea, cu spatele spre facultate, eu la stânga lui. I-am vorbit mai multe şi apoi am simţit lacrimile în ochi. Nu mai plânsesem demult. L-am întrebat dacă mai e dispus să facă dragoste cu mine, aşa cum zisese...(poveste lungă...). El a replicat rece şi amănunţit că nu poate aşa ceva fiindcă este căsătorit (mi s-a spus după mulţi ani că minţea, fiind divorţat în acea perioadă...ar fi putut găsi un alt pretext!), dar a recunoscut că îmi promisese acest lucru odinioară, nu mai îmi amintesc cum justifica acest lucru. Atunci eu, plângând, i-am spus că poate îşi aminteşte cum mă călcase pe picior pe sub masă la meditaţii şi simţisem senzaţii sexuale puternice (de fapt din cauza aceasta aveam diagnostic psihiatric) şi el a negat categoric acel fapt, susţinând că masa aceea masivă din cameră, poate îmi amintesc eu că era de aşa natură că acest lucru nu se putea!! Era îngrozitor să aud aşa ceva. Am plecat către casă foarte tristă, foarte.

Cu puţin înainte ca eu să plec la Cluj să dau examen la facultate, Zăgrean îmi spusese că eu ar trebui să am viaţă sexuală pentru a scăpa de senzaţiile acelea groaznice, considerate ulterior schizofrenie. Medicul Giurgiucă mi-a spus clar că trebuie să iau medicamentele pentru a fi protejată şi e adevărat că în primii ani medicamentele m-au protejat de aşa ceva. Zăgrean mă rănise spunând că pot găsi bărbaţi doritori pe stradă...cum aş fi putut eu acosta un străin?! Dar el nu venise la întâlnire. Ulterior naşul meu, care fusese şi el un fel de mentor al meu în copilărie, mi-a spus acelaşi lucru când discutam cu el şi odată când eram împreună cu Alina Vieriu, vecina de vizavi, care stătea în casa în care stă mama acum. Alina avusese o relaţie cu un italian, se pare că făcea dragoste cu el, ceea ce l-a determinat pe naşu să spună că la casa curvelor şi gardul e roşu (acelaşi gard e acum acolo) Alina, cu trei ani mai mare ca mine, se apăra de insinuări spunând că acel italian (care i-a dăruit diverse obiecte de uz casnic şi pentru curte, parcă şi maşină) i-a promis că o va lua de nevastă sau aşa ceva şi ea nu ştia că el era căsătorit sau cu alte obligaţii. În ziua în care stăteam toţi trei de vorbă, Alina se plângea că nu are pe nimeni şi naşu s-a adresat atunci destul de urât amândurora..."Fetelor, eu să vă învăţ pe voi curvăsărie?!"

În perioada imediat după externare, când eram încă într-o puternică stare de şoc sufletesc (inevitabilul DE CE?) şi fiziologic datorită medicamentelor (poate voi mai povesti cu dovezi) mergeam cum am povestit din nou la facultate, dar nu puteam scrie, încât îmi dădea cursuri colega mea Ioana Şarba şi uneori le copia tata sau îmi dădeau şi alte colege. Totuşi făceam eforturi mari să scriu eu însămi fiindcă odinioară aveam o mare viteză de scriere şi, cum spunea d-na profesoară Holdevici după ani, aveam un scris frumos (nu ştiu dacă mă pot mândri). Atunci însă era imposibil şi efectul medicamentelor asupra scrisului a durat vreo doi ani, am şi acum dovezi.

Mergeam la facultate pe bulevardul central (Carol-Elisabeta, fostul Republicii). Poate uneori mai mergeam pe jos spre parcul Cişmigiu. Atunci m-au acostat doi tineri, nu îmi mai amintesc precis ordinea.

Primul dintre ei era brunet şi slab, cred că avea pomeţii proeminenţi într-un mod bolnăvicios, oase şi muşchi, atât era. A intrat uşor în vorbă cu mine fiindcă, repet, eram sub efectul medicaţiei. Odinioară sau după ce am trecut peste acele efecte, aproape nimeni nu intra în vorbă cu mine. Probabil că eram un om prea sobru şi serios pentru discuţii frivole, de aceea oamenii (colegii) mă evitau. Mi-a spus că el dă examen la facultatea de educaţie fizică, unde se cere anatomie şi mi-a cerut ajutorul. Eu, desigur, l-am crezut, ceea ce este puţin trist, nu ridicol. Medicamentele doboară o parte din capacitatea de autocontrol şi implicit apare o oarecare depersonalizare, adică persoana nu mai este întrutotul ea însăşi, ca înainte de tratament. Acel tânăr, al cărui nume firesc l-am uitat în ultimii ani, m-a rugat să îi aduc materiale, teste, sinteze de anatomie dacă am acasă şi îmi prisosesc. Din păcate iar l-am crezut şi am luat cu mine pentru întâlnirea cu el câteva din cele mai bune scheme pe care le aveam, unele dintre ele fiindu-mi dăruite de prietena şi colega mea Irina Ioniţă, care intrase la facultatea de medicină de la Constanţa după revoluţie, fiindcă picase examenul în Bucureşti (era o poveste cu greva foamei, dar cei care au primit aprobare au înfiinţat o nouă facultate la Constanţa, unde a plecat şi dl. Iacobaş, meditatorul de fizică recomandat de Zăgrean, care îmi urase odată la telefon ca eu să nu intru la medicină, nu înţeleg nici acum ce putea avea împotriva mea. Dar Irina merita acea şansă şi alţii de asemenea poate. Deci eu ţineam la acele hârtii şi încă visam în sinea mea să ajung studentă la medicină eventual (mai mulţi colegi din facultatea de psihologie erau simultan în ambele facultăţi).

Acel tânăr întâlnit pe stradă m-a invitat să intru în locuinţa lui, foarte aproape de Poliţia capitalei, unde fusesem martoră la evenimentele postrevoluţionare când se aruncau sticle în clădire şi se spărgeau magazinele din jur (În acea zi ajunsesem acolo datorită lui Zăgrean, eram un gură-cască atâta tot, cu sufletul sfăşiat de cuvintele acelui profesor, cum spuneam poate voi scrie. În acea zi în care maşinile ardeau pe străzi, un alt tânăr m-a acostat întrebându-mă dacă nu vreau o rochie sau ceva dintr-o vitrină. Erau vremuri tulburi şi eu nu eram singurul martor, chiar pe strada Eforie era o policlinică dentară şi am văzut personalul ieşit să privească, printre care era şi fostul meu dentist din copilărie, dl. Basarab). Deci acel tânăr nefast mie m-a invitat în garsoniera lui, ceea ce îmi amintesc că mi s-a părut puţin suspect, dar nu eram îndeajuns de trează. Am intrat, i-am dat hârtiile, am încercat să îi explic câte ceva. Era vară, eram îmbrăcată într-o rochie albastră, legată cu un cordon care o menţinea prinsă pe sâni. Eu nu am purtat niciodată îmbrăcăminte "provocatoare", nu ştiu ce s-a întâmplat atunci. De ce el mi-a descheiat brusc rochia şi m-am trezit goală şi speriată dintr-o dată. Fiindcă rochia se desfăcea uşor şi eu nu mă aşteptam la acel lucru defel, fiindcă mă gândeam serios doar la anatomie. Aproape în acelaşi moment s-a dezbrăcat şi el şi m-am speriat să îl văd gol (prima oară când vedeam un bărbat gol) şi cu o erecţie ce mi se părea enormă. Adică organul lui sexual. Totodată a trecut în dreptul uşii, ca şi cum eu eram acolo captivă, o muscă prinsă de păianjen. Mai mult decât atât, a început să vorbească oribil de vulgar, ceea ce m-a înspăimântat, ca şi cum era altcineva, ca şi cum modul în care vorbea înainte era doar o mască şi eu nu înţelesesem. Spunea "ce ţâţe ai", "ce p..ai", "ce cur ai", etc şi cred eu şi vorbe mai grele care m-au şocat atunci. Am vrut să plec şi el a devenit tiranic, vorbind autoritar că - el ce se face în starea aceea?! I-am spus că nu pot accepta aşa ceva, şi că mi-e teamă oricum să nu rămân gravidă. Atunci el a zis "bine hai s-o facem în cur". Şi asta s-a întâmplat, adică organul lui sexual mă penetra anatomic pe la spate, cu menţiunea că nu resimţeam aproape nimic, adică nici durere şi nicio altă senzaţie datorită medicamentelor şi poate şi altor factori. Mi-e scârbă când mă gândesc, vă daţi seama că după aceea am fugit de acolo lăsându-i schiţele şi testele lui şi vă daţi seama ce greu îmi va fi fost când am făcut duş sau baie acasă. Ieşind de acolo, el era tot schimbat, devenise aspru şi morocănos. Desigur ulterior nu l-am mai văzut.

În aceeaşi perioadă m-a mai acostat un tânăr blond şi acum cred că totuşi acesta a fost al doilea. Acest tânăr mi s-a părut a fi un fel de gigolo. Nu atunci, ci ulterior, gândindu-mă la situaţie. De data aceasta mă gândeam sincer la vorbele lui naşu şi Zăgrean că îmi trebuia o relaţie sexuală pentru a mă elibera de neplăceri. Ceea ce mă deranja mult era şi faptul că nu înţelegeam de ce eram schizofrenă (nici nu înţelegeam practic grozăvia şi toate implicaţiile faptului, dar mă rodea pe dinăuntru), mai ales de ce mă chinuise Zăgrean sexual atât de rău, de ce le spusese că poate erau şi alţi bărbaţi, de ce aceste violuri de la distanţă erau considerate boală, de ce el spusese că o relaţie sexuală le-ar diminua eventual şi cum dracu se produceau şi de ce. Astfel încât am acceptat invitaţia celui de-al doilea tânăr de a merge la el acasă (undeva în Tei parcă), era noapte şi mă simţeam foarte ameţită atunci, acest lucru e cert. Tânărul, mai în vârstă decât celălalt, îmi spunea "nebunica" în mod urât, deci probabil văzuse că eram sub medicamente. M-am aşezat pe patul sau canapeaua lui şi el s-a aşezat peste mine, sincer nu ştiu ce făcea, fiindcă eu nu mă pricep la aceste lucruri defel. Ulterior mă gândeam că poate se masturba şi am atins atunci organul lui sexual fiindcă el cerea asta, dar ulterior nu mai ţineam minte, oricum eu nu i-am făcut nimic, ori poate el mă folosea pentru aşa ceva, nu mai ţin minte precis ce spunea. Abia astăzi, după atâţia ani, mi-am amintit aceste detalii. Atunci, eu, care desigur nu voiam aşa ceva, l-am întrebat dacă el nu vrea să facă dragoste cu mine (dacă voi povesti relaţia cu Z poate veţi înţelege mai bine). El, desigur, a refuzat, altceva îl interesa. Apoi nu l-am mai văzut. Dar după mai mulţi ani, l-am întrezărit din nou pe bulevard în aceeaşi zonă.

Acestea au fost povestirile legate de bulevard, nimic altceva nu s-a întâmplat. Dar, în nenorocirea mea, lucrurile petrecute rodeau sufleteşte...este absolut cert că faptul că nu înţelegeam nimic şi nu simţeam nimic, laolaltă cu amintirile mai dureroase după spital, mă dărâmau.

Poate vă întrebaţi, eventual cu dezgust, de ce am hotărât să scriu această serie de povestiri legate de suferinţele "sexuale". Nu este datorită unei nevoi excesive de autodezvăluire a unui om singur. Nu este nici datorită vreunei nevoi de catharsis sau alinare a suferinţelor prin rememorare. Nu este nici datorită prezumţiei de "vinovăţie" din partea lumii care se poartă ca şi cum aş minţi sau aş fi nebună ( nu ştiu ce înţeleg ei prin asta). Tot ce am scris este adevărul curat, adunat cu multă acribie, fără exagerări sau omisiuni. Cauza principală a acestei secţiuni din blogul meu (fiindcă sper să mai fie şi altele) este că după moartea tatei au intrat peste mine gândurile vulgare, extrem de vulgare ale unora, pe care eu nu le puteam ghici înainte. E ca şi cum un grup de oameni răi credea...nu veţi putea crede!...că eu sunt "curvă", "vulgară"(când ei erau de fapt) sau că aş avea vreun defect sau greşeală chiar legat de viaţa mea sexuală. M-au pisat ani în şir, în timp ce eram masacrată sexual de la distanţă, în ciuda medicamentelor în ultimii ani. Da, acesta este un alt motiv principal, faptul că am fost victima unor monstruoase abuzuri sexuale, de aceea am dorit să clarific aici totul pentru eventuali cititori ai inimii mele. Ştiu că am fost o adevărată sfântă-martir, dar oamenii m-au izolat complet, nu mă respectă şi mă lasă să rabd de foame, fără drepturi şi bani, după ce am suferit şi la revoluţie pentru ei şi în regimul aşa zis de tristă amintire...când eram chinuită nu doar de părinţi şi terorizată că am rude în străinătate, nu aveam bani şi nu îmi găseam de lucru...

Tot în perioada urmând internării psihiatrice am mai trecut printr-o aventură neplăcută. Să luaţi aminte şi dacă vreţi să înţelegeţi partea care va urma acestor necazuri, să ţineţi minte aceste trei neplăcute aventuri cu bărbaţi necunoscuţi. Îmi dorisem demult să îmi iau carnetul de conducere auto. Nici nu ştiam atunci că este interzis celor care iau anumite medicamente psihiatrice, cum luam eu. Părinţii au fost de acord, fiindcă atunci se schimbaseră, în timp ce înainte de spital nu îmi dădeau voie absolut nimic. Naşul meu m-a pus în contact cu o cunoştinţă a lui, instructor auto, dl. Răducan, care locuia în Voluntari. Dl. Răducan era cam de vârsta tatei (nu mai ştiu precis) şi era tatăl unor fete, Anca şi Simona, cu care fusesem colegă la grădiniţă şi am şi acum poze cu ele, fiind ele cam de vârsta mea.

Pe vremea aceea carnetul de conducere se lua foarte greu, ca în epoca ceauşistă, când şi tata picase de vreo trei ori până a reuşit. Era dificil şi traseul, dar mai ales poligonul. Am început instrucţia şi unele lucruri îmi ieşeau, instructorul chiar m-a lăsat să conduc singură pe linia de centură şi puţin la marginea Bucureştiului. Dar treceau zilele şi progresele mele la poligon mai ales erau foarte lente sau stagnau complet, vă daţi seama că nu puteam din cauza medicamentelor. La un moment dat instructorul m-a acostat sexual, mi-a pus mâna între picioare, a făcut acest lucru de mai multe ori în acea perioadă spunând de fiecare dată că aşa îi face nevestei şi se amuză întrebând-o ce are acolo şi ea răspunde parcă " o bucăţică de p...". El se distra, dar eu eram tristă şi din nou şocată de această lume vulgară. Mi-a spus că eu am nevoie de aşa ceva, că el vede clar că nu merge instrucţia auto şi că îmi trebuie să se joace el cu mine sexual. Efectiv m-a dus în pădure, lângă linia de centură, datorită din nou slăbiciunii mele după spitalul de psihiatrie, la care se adăuga experienţa neplăcută a aventurilor cu cei doi tineri povestite mai sus. Am să vă explic - eram încă sub impresia puternică a violenţelor groaznice din spitalul de psihiatrie şi a violenţelor sexuale de la distanţă asupra mea. Era oribil din punct de vedere al sentimentului existenţial, adică eram ca un fel de păpuşă pe care din motive pe care nu le înţelegeam, alţii o dezmembrează şi o aruncă de colo colo. Pentru numele lui Dumnezeu, mă chinuiseră mai rău decât vă puteţi imagina, fără nicio vină. Mă chinuiseră sexual monstruos şi atunci când nu spuneam nici un cuvânt, ca pe un miel la tăiere. Acest şofer mi-a spus că el nu va face nimic de fapt, decât să mă atingă puţin. M-a aşezat cu spatele pe un copac şi şi-a scos din chilot organul sexual în erecţie, lucru pe care eu nici azi nu îl înţeleg, cum fac bărbaţii acest lucru aşa dintr-o dată. Sunt ei oare un fel de maşini cu autopropulsie şi doar se chinuie continuu să se abţină de la acel lucru? Nu am citit literatură de specialitate în acest sens. De fapt acum cred că îmi dau seama cum. Îi venea din când în când şi poate exact atunci mă ducea la copaci. Eu niciodată nu am privit bărbaţii mai jos de centură. Acum nu ştiu exact ce făcea, dar ca şi în trecut nu simţeam desigur nimic. El mă pătrundea superficial şi eu credeam atunci că este un fel de anticameră a vaginului meu, că propriuzis nu face nimic, aşa cum spunea, că doar se joacă. Eram absolut convinsă că eram perfect virgină. Mă şocau vulgaritatea, gura lui, uşor asemănătoare cu a lui Zăgrean, cred că avea şi gropiţa din bărbie a lui Z. Era într-un cuvânt extrem de neplăcut, după torturile groaznice prin care trecusem. În aceeaşi perioadă m-am gândit că naşul meu probabil ştia, fiindcă mi-a spus atunci că este de ajuns ca bărbatul doar să stropească puţin femeia cu spermă ca ea să rămână gravidă. Apoi am scăpat de instrucţie (el a încheiat-o din câte ţin minte) şi nu l-am mai văzut niciodată pe acel bărbat. Îmi este probabil greu să înţeleg şi fiindcă eu nu am simţit niciodată dorinţe sexuale, cum poate acel om simţea. Nici nu ştiu dacă pentru femeie există un echivalent al dorinţei masculine. Singurul bărbat care m-a făcut să simt ceva în apropierea lui, chiar destul de puternic, a fost Zăgrean şi doar o singură dată i-am privit coapsele când şedea în blugi pe fotoliu şi l-am admirat...

Aceste trei experienţe ciudate şi neplăcute contează mult în derularea altor evenimente neplăcute din viaţa mea. Au fost cum am definit eu mai târziu, un fel de experienţe ginecologice, nu sexuale, fiindcă nici la ginecolog nu simţi vreo senzaţie sexuală, doar un contact presional anatomic.

Am hotărât să închei aici această postare şi să mai scriu încă două pentru continuare până în ziua de azi.

Detalii despre spital

O descriere a spitalului de psihiatrie în viaţa mea, scrisă de mine în 2009.


Este una din suferinţele mele vechi, dar faptul că am trecut prin aşa ceva nu implică, consider eu, că nu aş merita să primesc libertatea sau că nu aş şti să mă bucur de viaţă dacă aş avea drepturi în sfârşit. Spitalizarea mea la psihiatrie a fost probabil cea mai mare traumă a vieţii mele, atât fiindcă este în sine un act violent, care înseamnă şi o expresie a puterii celor liberi asupra victimei , cât şi pentru că înseamnă şi un certificat al sclaviei, al lipsei drepturilor pentru acea persoană (unii oameni mai simpli cred că din momentul în care persoana a fost "declarată" nebună nu mai are cum pătrunde în societate). Da, a fost desigur cea mai mare traumă, de exemplu şi problemele sexuale ("ginecologice") ulterioare sunt mai degrabă o consecinţă.

Mi-este greu să scriu despre aceasta, cred că voi combina ordinea temporală cu alte criterii. Probabil că ameninţări indirecte legat de ce voi avea de suferit au existat încă din copilărie, când familia a început să îmi creeze o imagine a unui copil mai special, deosebit de alţii, care are mare nevoie de alţi prieteni şi trăieşte prea singur. Când eram mică, în prima copilărie, m-am speriat de un bibelou de porţelan pe care mamaia îl ţinea în vitrina ei cu porţelanuri şi cristaluri (au rămas câteva până azi). Atât de frică mi-era, simţeam că are o influenţă periculoasă asupra mea, încât mult timp, toată copilăria, am evitat să îl privesc, simţeam că îngheţ când mă apropiam. Atunci când am ţipat cînd eram mică a venit naşu şi mi-a cerut să merg cu el să îi arăt care este bibeloul vinovat. Când l-a văzut a început să vorbească pe un ton grav cu mamaia şi spunea "bufonul de la curte. Este foarte rău." Într-adevăr statueta reprezenta un măscărici cu trăsături groteşti şi cu un şorţ în faţă, cocoşat sau pitic. Înainte de a muri, tata a spart bibeloul, eu l-am găsit apoi pe congelator dar am preferat să nu îl mai repar, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu resturile.

Tot în copilărie erau răspândite şi ideile că mama este nebună sau oricum extrem de nervoasă, iar ea ameninţa că se aruncă de la etajul nouă şi mereu amintea în timpul certurilor cu tata despre balamuc(i) exprimarea ei fiind "ce faci, vrei să mă bagi la balamuc(i)". În 84 a trebuit să plec de la mamaia şi atunci naşu mi-a spus că acum trebuie să merg şi eu la casa aia de nebuni, adică să stau cu părinţii. Ceea ce a urmat între 84 şi 88 a fost extrem de nesănătos, părinţii păreau într-adevăr nebuni, scandalurile şi bătăile curgeau lanţ, dar eu nu aveam vina să o provoc pe mama, aşa cum tata insinua. Deşi probabil auzeau, vecinii erau liniştiţi atunci şi nici unul nu venea la uşă să critice sau să se plângă. Am fugit de două ori de acasă, ceea ce poate fi cosiderat de asemenea simptom psihiatric (inversiune afectivă faţă de părinţi, aşa zic ei legat de schizofrenie, cred că îmi amintesc că şi legat de mine au zis asta, oricum doctorul psihiatru Ionescu care mă trata după ce am sărit pe fereastră şi care apoi a murit mi-a spus că nu înţelege de ce eu spun că tatăl meu este duşmanul meu, iar d-ra doctor care asista a spus că nu eu zic asta, ci părinţii mei). Într-una din dăţile când am fugit de acasă tata m-a dus, împreună cu doamna dr. Ionescu ( o altă coincideţă) care avea grijă de familie ( devenise o cunoştinţă apropiată, nu ştiu cum) la un psihiatru acasă. Acesta m-a poftit înăuntru (după ani eu am considerat şi această vizită drept una premonitorie, un fel de ameninţare indirectă legat de ce avea să urmeze). În cabinetul lui cu multe hârtii eram doar eu şi acei doctori, tata aştepta afară, iar doctorii vorbeau între ei, de parcă eu nu existam. După un timp doctorul psihiatru m-a întrebat dacă unghiile se rod (?!) şi dacă mama are mustaţă, ceea ce eu am confirmat. Mi -a spus totodată că îi va spune tatei ceva astfel încât să mă lase de-acum înainte în pace. În staţia de troleibuz tata m-a întrebat ce i-am spus doctorului acela de l-a impresionat atât de tare. I-am spus că – nimic - şi el mi-a zis că doctorul i-a spus că eu eram o mare inteligenţă, poate geniu, etc. Am avut linişte acasă doar puţine zile după care relele au reînceput.

Mama avea o relaţie apropiată şi cu fosta mea profesoară de română, d-na Gogolan, care era iniţial şi vecină de bloc şi cu care am făcut meditaţii acasă în anul şcolar 1984-1985. Ea era divorţată şi avea un băiat cu un an mai mare decât mine (care s-a căsătorit ulterior prin intermediul bisericii sau a avut o excursie în străinătate cu ajutorul bisericii şi a avut un copil).Cristi, fiindcă aşa îi spuneam, mă invitase la balul bobocilor la el la facultate şi a făcut exact facultatea de construcţii, ceea ce vroia tata pentru mine. Tatăl lui era pacient psihiatric şi ai mei îi spuneau Jean. După ani, părinţii râdeau acasă povestind aventuri de la munte cu Jean, tata avea o vorbă - "nu contează, Jean boxează"- şi cred că şi eu l-am văzut pe stradă pe dl. Jean după 89, sau oricum pe cineva care corespundea descrierii lui, mergând mereu cu aceleaşi haine ponosite. Eram uneori comparată cu el şi mi se spunea că am aceleaşi probleme.

În biblioteca tatei (eu am citit mai mult din afară) exista şi cartea "Corabia nebunilor" pe care am citit-o deşi mă plictisea oarecum, după care am fost cu colegul meu de clasă Lucian Micu, la filmul cu acelaşi nume (el spunea că i se pare interesant). Pot spune că într-un anumit sens am fost şi eu un fel de corabie a nebunilor, deşi nu înţeleg prea bine ce parte din mine era mai exploatată de alţii - trupul sau mintea. De asemenea tata avea şi cartea "Înţelepciunea nebunului", pe care nu am citit-o. Acelaşi coleg Lucian, care stătea în spatele meu la liceu spunea chiar că eu şi Luiza, colega mea de bancă, vom avea probleme psihiatrice, (ceea ce s-a şi întâmplat) şi mai spunea că asta este din cauză că unii oameni hotărăsc asta încă de când copilul se naşte. Am mers împreună el şi cu alte colege la Teatrul Naţional la "Zbor deasupra unui cuib de cuci" şi el m-a întrebat la sfârşitul piesei care dintre nebunii de acolo mi-a plăcut şi eu am ezitat, dar apoi am spus că acela care nu se mai putea mişca, nu putea vorbi şi spunea "să vă ia dracu pe toţi", fiindcă aşa mi s-a părut atunci că ar fi spiritul piesei şi mesajul legat de psihiatrie (de fapt nu înţelegeam nimic).

În ce priveşte relaţia cu Luiza, pot spune că nu prea ne înţelegeam, ea mi se părea oarecum o fire opusă, dar nu mai intru în detalii. Nu îmi amintesc în ce an, după ce şi Luiza spunea că a avut probleme psihiatrice asemănătoare (eu la început am încercat să o protejez, povestindu-i doar o parte din ce am păţit, dar oricum părea că nu mă crede, cu destulă împotrivire dar eu am crezut-o legat de problemele ei), la un moment dat a venit la mine şi mi-a cerut să ne rugăm împreună pentru sănătate, aceasta fiind singura soluţie. Atunci m-a apucat o durere de cap înfiorătoare. După încă un timp, probabil în perioada 96-98, oricum într-un moment rău pentru mine, i-am spus la telefon ceva legat de faptul că îmi doresc libertatea sau moartea, că mă gândisem să mă sinucid din lipsă de alternativă de viaţă. Ea a spus atunci că nu e de acord, fiindcă ea a trecut şi ea prin aşa ceva (se arăta oarecum superioară) dar a ştiut să se detaşeze. În general ea nu discuta niciodată deschis despre boala psihică, dădea impresia că e ceva de ascuns (conformistă ca sclavă) şi că soluţia este resemnarea, nu încercarea absurdă de a dobândi drepturi. Atunci eu mi-am dat seama că nu mai pot continua relaţia cu ea, fiindcă eu căutam libertatea şi o prietenie normală, cu suflet deschis. Este una dintre cele două relaţii pe care le-am rupt eu în viaţă (ea şi sociologul Ion zis Toni). Odată Luiza îmi spusese că ea înnebunise în spital când au internat-o, nu mai înainte sau folosea expresia m-am îmbolnăvit, dar nu ştiu dacă era doar o metaforă. Anii trecuţi m-am întâlnit două zile la rând cu tatăl ei în aglomeraţie de troleibuz şi odată a coborât chiar la Teatrul Naţional, i-am dat totuşi numărul meu, dacă Luiza ar fi vrut să sune, nu a sunat, poate e mai bine aşa. Apoi m-am întâlnit întâmplător şi cu mama ei. Şi apoi m-am întâlnit de mai multe ori cu Luiza pe stradă, dar nu a vrut să îmi răspundă niciodată la salut, deşi chiar am rugat-o să mă ierte că rupsesem relaţia cu ea. Nu înţeleg ce are împotriva mea sau ce am greşit faţă de ea.

Din vara lui 89 (părinţii se liniştiseră oarecum în timpul acelei iubiri a mea faţă de Zăgrean, după care au reînceput scandalul şi bătaia; în timpul acelei iubiri familia m-a rănit doar prin chestiuni paranoice mai ales. De pildă la ziua mea de naştere -18 ani -naşu spunea că eu am trei coroane şi România şi Albania şi Bulgaria dar eu nu am ripostat la aşa o absurditate, în timp ce mama spunea ceva banal ca răspuns. Tot naşu spunea atunci o poveste tristă despre un om de care adevăraţii stăpâni ai lumii spun că este el stăpânul lumii şi el este cel mai nenorocit dintre oameni, iar mama cred că tot atunci, sau ulterior poate, spunea că naşu poate o înţelege că ea este obligată să stea între două capete tari, iar mai încolo naşu spunea că a auzit că eu am sânge albastru, (ce groaznic e că acum chiar mi se albăstresc ciorapii de proteză şi chiloţii, din 2003-2004 dar medicii nu m-au tratat), repet numai din vara lui 89 tata a reînceput să mă bată şi să ţipe chiar mai rău ca înainte ameninţându-mă chiar cu psihiatria, respectiv spunea că trebuie să mă trateze şi că sunt foarte bolnavă dar nu îmi dau seama. La fel spunea că nici nu ştiu eu câţi draci trebuie ei să omoare în mine. Naşu spunea că eu am o putere mai mare ca tata şi nu ştie de ce nu o folosesc (?!)

Apoi în iarna - primăvara lui 92 m-au internat prima oară la psihiatrie, la secţia 4 sau 7 pe vremea aceea ( de fapt nu îmi amintesc numărul precis). Cu durere îmi amintesc că am stat până când am văzut castani înflorind (acolo sunt castani) şi, deşi înainte îmi plăceau castanii şi m-am jucat cu fructele lor, acum simt neplăcere când văd castani! (La Cluj am mâncat iarna castane comestibile, aşa era obiceiul acolo).

Psihiatria este o ştiinţă sau este o artă? Îmi amintesc întrebarea retorică de când făceam curs de psihiatrie sau şi psihopatologie în facultatea de psihologie, în anul trei sau patru, după ce eu fusesem închisă. Am făcut curs cu profesorul Ionescu, care mi-a devenit ulterior medic, şi odată l-am întrebat chiar ce înseamnă diagnosticul meu de "depresie atipică" şi mi-a spus că schizofrenie (paranoidă). Mi se adresa cu domnia voastră. Tratamentul psihiatric se desfăşoară conform unei proceduri speciale (există o organizare clară ) şi probabil eu am urmat un tratament obişnuit, normal într-un anumit fel. Nu ştiu de ce, ei aveau nevoie de un pretext de a mă interna şi de aceea m-au torturat vecinii cu zgomote timp de apropape trei ani. De fapt probabil că nu aveau nevoie de pretexte, ar fi putut oricum să mă închidă, dar aşteptau ca eu să fiu într-o stare de epuizare şi în acelaşi timp nervozitate, disperare, fiindcă, din câte am văzut eu, tratamentul psihiatric nu "prinde" atunci când persoana este calmă. Înainte să fiu internată nu dormisem mai multe nopţi şi ajunsesem extrem de obosită de acele violuri de la distanţă (uneori erau şi aspecte fiziologic obositoare sau neplăcute), de urletele tatei, de bătăi, înjurături, de suferinţa iubirii ciudate şi nefericite, de mass-media chiar sau uşoarele neplăceri din partea lumii, dar mai ales de zgomotele din partea vecinilor pe care nu aveam cum să le evit. Acesta era cum s-ar spune tabloul clinic, înainte de internare ţipam de furie şi mai ales de suferinţă şi oboseală şi îmi amintesc că tata a venit şi zicea "regele a murit trăiască regele", iar naşu îmi spunea la ureche că nu poate să mă ajute fiindcă tatăl meu este prea mare, nu înţeleg? Apoi au încercat să mă prindă (mai îmi dăduseră înainte nişte medicamente pe ascuns, eu am încercat să nu le iau, de la un doctor psihiatru pe care îl cunoştea naşu) şi eu mă împotriveam şi atunci mi-am pierdut pentru o secundă poate conştienţa, fiindcă obosisem mult de ţipete. Aceşti doi bărbaţi din familie m-au prins în final şi m-au dus la maşină şi naşu mă ţinea cu capul lipit de bancheta din spate, în timp ce eu fierbeam de suferinţă. La o intersecţie (au luat-o pe un drum ocolit) am ridicat totuşi capul şi am privit înapoi...a fost ca un miracol, fiindcă priveam cel mai fantastic poate apus de soare din viaţă, era impresionant - cerul era liber şi soarele aluneca blând, cu contururi clare pe un fond albastru-violet palid, un soare exact ca o portocală, a cărui vedere nu rănea ochiul defel, pur şi simplu extraordinar! Simţeam aproape că gust acel lucru colorat oranj uniform dar desigur ajungând la spital nu era vreme pentru poezie sau senzaţii plăcute şi personalul medical a început ritualul crud asupra mea...

În general (cum spuneam că se procedează la orice internare), am fost mai întâi speriată, enervată de ceilalţi pentru a a avea efect tratamentul probabil... Ajungând la spital anxietatea îmi creştea şi probabil că m-am împotrivit sau oricum simţeam împotrivirea în mine, revolta că trebuia să îndur aşa ceva, consideram eu şi atunci nemeritat. Cele mai multe amintiri le am din primele internări, care au fost şi mai îndelungate şi mai traumatizante pentru mine.

Ce să pot spune despre spitalul de psihiatrie, această instituţie despre care s-a scris atât şi legat de care s-au ţesut legende (poveşti în literatură, cântece, filme dar şi prejudecăţi în societate - aici erau destule vorbe, chiar şi mie mi-au fost aruncate, legat de spitalul 9, cum se numea înainte, ulterior numele i-a fost schimbat de mai multe ori dar mai este cunoscut desigur şi sub denumirea veche.Ce este un spital? - oameni, spaţii, medicamente, proceduri terapeutice şi relaţii de administrare.
Voi analiza câteva dintre acestea prin intermediul vieţii mele.

Spaţiul - spitalul este clădit în formă de pavilioane cu alei destul de largi între ele pe o suprafaţă destul de mare în partea de sud a oraşului, poate sudest, aproape de Piaţa Sudului. (Mă bazez doar pe amintiri). Aceasta îmi aminteşte că la a doua întâlnire cu Zăgrean am fost la Hotel Nord, aproape de Gara de Nord. Eu am cunoscut două porţi ale spitalului între care m-am plimbat de mai multe ori, aşezate în opoziţie. Spitalul este într-un cartier cu blocuri de locuit şi chiar în apropiere există magazine şi o micuţă piaţă, astfel încât o parte din pacienţi ieşeau, dacă le era permis, inclusiv eu, pentru cumpărături în apropiere. Câteodată am ieşit însoţită de infirmieră, alteori cu pacienţi care trebuiau să aibă grijă de mine, alteori cu mama, alteori am rugat câte o infirmieră să îmi cumpere ceva ce aveam nevoie de afară. Odată am fost cu mama chiar la jocuri mecanice şi am jucat şi eu de furie şi suferinţă, nu fiindcă mi-ar plăcea, iar un pacient care părea că mă urmăreşte şi acolo spunea odată în jurul meu că eu sunt cea care a suferit cel mai mult şi atunci m-am gândit în mod absurd că poate în ţara aceasta există un fel de cultură de a lăsa drepturi numai celor care au suferit mult, dar atunci de ce nu se săturau să mă chinuie de atâţia ani? Odată îmi amintesc că era o pizzerie acolo şi am fost cu nişte pacienţi, dintre care o femeie spunea că ea îşi dă doctoratul zilele acelea şi de aceea ne-a invitat pe noi acolo. Părea foarte agitată şi avea bani şi eu m-am întrebat dacă era adevărat că îşi dădea doctoratul ieşind din spital, fiindcă părea destul de afectată de medicamente şi incapabilă să susţină o teză în acele zile. Alteori am fost în afara graniţelor spitalului până spre piaţa mare cu unii dintre pacienţii bărbaţi ( îmi amintesc vag doi dintre aceştia, cu alţii nu am mai avut relaţii mai apropiate, cel de-al doilea nu îmi amintesc ce motiva pentru plimbările noastre, cred că un fel de prietenie). Pentru mine era trist de tot, dar oricum mai plăcut decât să stau închisă în încăpere, aşa că am preferat să mai ies la plimbari cu unii sau chiar singură uneori, atunci când după prima parte a tratamentelor îmi era permis. Mijloacele de transport la început aveau staţie la piaţa mare astfel încât era de mers până la spital pe jos vreo 10-15 minute, drum pe care l-am făcut de multe ori când eram în facultatea de psihologie sau chiar la medicină, când mi-era mai greu din cauza amputării piciorului (la început făceam mereu bursite la genunchi şi piciorul se inflama şi nu mă mai puteam deplasa). La un moment dat era o ruptură în gard, astfel încât ajungeam la destinaţie pe un drum mai direct. În ultimul timp au început să staţioneze multe taxiuri în faţa spitalului. Clădirea în care am audiat cursuri în timpul facultăţii de psihologie a luat foc, astfel încât a fost renovată ulterior.

În interior erau multe zone întunecate de coroane grele de castani care creau pentru mine o emoţie negativă, de spaţiu lugubru, morbid, iar în ultima vreme am observat că le-au tăiat la un moment dat, nu ştiu dacă în tot spitalul. Acolo veneau şi multe ciori, nu le cunosc exact denumirea, păsări cu penaj negru-gri şi cârâind. Numai câteva alei erau mai însorite. Pavilioanele pentru pacienţi erau clădiri cu aspect destul de straniu pentru mine, aveau terase la intrare cu stâlpi, unde pacienţii ieşeau uneori la distracţie sau la cafea şi ţigări. Lemnul apărea în clădire, în rest poate cărămidă, dar nu îmi amintesc precis. Oricum îmi aminteau de unele clădiri întunecate, care îmi trezeau şi ele emoţii negative, cele pentru turişti prin staţiunile montane, ca la Tuşnad de exemplu, fiind un amestec de stiluri arhitectonice ciudate, un fel de cutiuţe ca în jocurile pentru copii. Probabil că au fost construite demult, eu am văzut tot timpul acolo demolări şi recondiţionări. Multă vreme spaţiul interior din acel spital a fost pentru mine un fel de labirint, fiindcă efectul medicamentului era uneori şi de a împiedica orientarea mea spaţială. La început stressul era copleşitor.

După ani am fost plimbată de o fată care avea grijă de mine în cărucior cu rotile pe aleile spitalului şi îmi amintesc că începusem să mă orientez mai bine, îmi amintesc că vedeam în clădirea unde ştiam că era morga ceva ce semăna cu nişte creiere umane în fereastră şi încercam să glumesc puţin cinic cu acea fată. Mi se spuseseră poveşti legat de acea morgă, de pildă cum un pacient a fost dus din greşeală acolo. În aceeaşi clădire am urmat mai târziu cursuri de fiziopatologie, într-o sală mare. Într-o zonă oarecum centrală, unde este pavilionul nr.1, la care am fost transferată după ce am sărit pe fereastră, existau nişte chioşcuri, la prima internare era un chioşc-librărie de unde mi-am cumpărat cu suflet îndurerat când am început să mă mişc, spre sfârşitul internării, cartea "Amintirile unei fete cuminţi", pe care nu am citit-o nicicând, şi probabil şi materiale pentru admiterea la medicină. Ulterior chioşcul de cărţi a fost desfiinţat şi apoi au instaurat acolo chioşcuri cu alimente şi gustări calde. După colţ este o piaţetă unde am fost la un alt chioşc şi la cofetărie. Acolo este şi cantina spitalului.

Mult timp am pândit de-a lungul internărilor să vină orele meselor, când plecau spre pavilioane, şi iniţial şi spre spitalul-bloc alăturat, cărucioare cu oale cu mâncare care tremurau şi zdrăngăneau oarecum pitoresc. La a doua internare am descoperit şi un loc cu magie mai caldă, cu puţin soare şi plante decorative. Era atunci chiar şi iarbă proaspăt cosită, care mirosea frumos, dar îmi trezea dureri sufleteşti mari (amintirile din copilăria frumoasă în contrast cu ce sufeream acolo). Atunci îmi amintesc (de fapt acesta este efectul tratamentului spre sfârşitul internării) am trăit de multe ori emoţii neplăcute legat de culorile şi lucrurile frumoase, dar din nefericire mult prea frumoase şi limpezi odinioară. Un sentiment al sfâşierii, nu ştiu dacă puteţi înţelege.

Organizarea spaţiului s-a mai modificat în ultima vreme, acum spitalul este separat printr-un gard (sau era) de spitalul de urgenţe de neurologie (presupun că aceasta era specializarea de bază?) unde am fost odată când m-au internat după amputaţie, pentru consult ortopedic şi scoaterea ghipsului de la celălalt picior fiindcă am stat şi atunci internată multe săptămâni. Acel spital îmi aminteşte de Luiza, fosta colegă de bancă, ea îmi povestea că Z, când eu nu am fost odată la meditaţii (în aprilie cred când am fost la Sibiu pentru a cugeta ce să fac odată ce el venea în trupul meu) spunea că fata lui cea mică este internată la neuropsihiatrie şi este posibil să moară, el era foarte trist, dar spunea că nu are ce să facă, aşa este viaţa. Pe mine m-a durut atunci şi ştiu că ulterior l-am întrebat ce s-a întâmplat şi el părea uimit chiar şi mi-a spus că e bine.

După ce mi-am pierdut piciorul au apărut în incinta spitalului proteziştii, care după un timp s-au mutat în alt sediu, ultima oară erau în apropiere de locuinţa mea. Odată am fost şi la eeg, la cererea mea, deoarece aveam nişte dureri de cap mai ciudate care mă îngrijorau (mai multe femei mergeau). Într-o altă clădire, la subsol, am studiat în facultatea de medicină chiar ekg-ul , pe care l-am studiat de mai multe ori (îmi amintesc cămăruţele şi colegii şi ce vorbeau, unii ceva ciudat despre două zaruri aruncate parcă).

În spital exista şi o biserică (şi altare pe alei pentru lumânări) unde am mers împreună cu unele paciente. Biserica era amplasată într-un colţ mai retras, într-o casă, şi în faţă exista un pavilion-umbrar decorativ. Acolo am văzut odată un pacient care se ruga la înghesuială cu ceilalţi, abia rezistând din cauza salivaţiei abundente.

Undeva spre intrare era şi cabinetul dentistului, unde m-a tratat de vreo trei ori o doamnă doctor puţin mai ciudată în ce priveşte conduita, care mă făcea să aştept mult în sala de aşteptare şi ultima oară aproape striga la mine "Mona" şi avea o voce insistentă, ascuţită, mă interoga diverse şi devenise bisericoasă. Era convinsă că eu nu fusesem bine tratată acasă de stomatolog. La unele internări ajungeam inevitabil la dentist. Nu ştiu de ce mă numea Mona, în ciuda împotrvirii mele.

În altă clădire am fost la o organizaţie pentru schizofreni, numită Trepte, dar nu am reuşit să mă integrez în mediul lor deoarece ei se ocupau cu distracţii (jucau în piese de teatru ş.a.) în timp ce eu căutam libertatea sau un ajutor concret, de exemplu de a munci efectiv, de a avea bani sau alte drepturi. Unul dintre pacienţi povestea că el se ascunde de vecini sau de femeia de serviciu a blocului în care stă şi minte legat de ocupaţia lui, fiindu-i ruşine să recunoască faptul că trăieşte cu pensie pentru boala aceasta (Am mai fost şi la altă organizaţie, cu alt sediu în oraş tot în zadar, la Estuar. Acolo o tânără râdea de mine că nu înţeleg că un psihiatru nu oferă niciodată certitudini). Mai târziu urma să recurg şi eu pentru un an la pensia aceea, fiindcă nu îmi mai găseam de lucru şi eram foarte disperată şi tristă dar suma nu ar ajunge nici pentru hrana pe o lună, chiar cu multe economii, în nici un caz nu ar permite supravieţuirea într-o garsonieră (250 de lei acum doi ani, doar ceva mai mult de 50 de euro). Aşadar nu ştiu ce pensie avea acel bărbat de la Trepte, poate lucrase efectiv mai mulţi ani îaninte de pensionare.

Într-o zi, pe când eram studentă la facultatea de psihologie, a venit la noi o doamnă psiholog care ne-a întrebat dacă nu am vrea să mergem la spitalul de psihiatrie pentru a observa anumite tehnici de psihoterapie (era ideea unei completări a aspectului teoretic). Eu m-am înscris pentru a merge, dar am ajuns acolo doar cu acel coleg al Luizei, student la o altă secţie, Cristian Galeru, viitorul homosexual căruia i-am adresat ulterior scrisori privind viaţa mea chinuită, fiindcă nu am avut pe nimeni să dialoghez. Dar nici el nu mi-a răspuns nimic. Acolo am ajuns într-o cameră cu perne pe jos, ca o cameră de joacă, şi a trebuit să intru într-un joc al acelei doamne psiholog (numită Cici), despre ce îmi doresc în viaţă şi altele, ceea ce mă făcea să mă simt eu pacienta judecată de ceilalţi. Doamna psiholog m-a imitat apoi, de parcă eu nu aveam control asupra voinţei mele, a râs despre dorinţa sau visul meu de a avea un copil (că nu aveam cu cine) şi mi-a imitat şi gestul mai puţin elegant, datorat medicaţiei în primul rând, de a ţine mâna în buzunar. Când ne-am întors seara cu metroul, Cristi părea foarte adâncit în gânduri şi supărat şi eu m-am gândit că este aşa din cauza modului în care am fost trataţi acolo, dar am încercat în zadar să îl fac să vorbească deschis. După câţiva ani cred, am întâlnit întâmplător acea doamnă Cici la un colţ de stradă, chiar în apropierea locuinţei mele.

Interiorul pavilioanelor din spital a fost de asemenea în schimbare perpetuă. La prima internare am fost închisă într-un pavilion vechi, încă nerenovat, dar unde a venit odată în vizită cu studenţii cred chiar doctorul Ionescu, care mi-a fost profesor apoi şi apoi m-a tratat (cu reticenţe iniţial) după săritura pe fereastră. Am fost închisă la un salon care avea şi o cameră numită rezervă, în care m-au instalat. Camera era umbroasă, cu gratii la ferastră, tavan înalt şi paturi vechi metalice. Era la etaj fiindcă de vreo câteva ori am fost tratată ca şi cum la etaj eram mai bolnavă, sau la începutul tratamentului, iar mai apoi eram mutată la parter. După un timp am intrat ameţită în salonul de alături, unde era o pacientă care m-a invitat la masa din mijloc şi mi-a explicat povestea ei (era cea anchetată de profesor) pe scurt şi s-a oferit să mă ajute după externare (mulţi păcienţi mi-au dat numere de telefon -şi eu le-am dat- sau chiar adrese la internări, dar după externare aceste relaţii nu au mai existat). Igiena era deficitară desigur, de atunci am avut de exemplu stafilococ la ureche de la aşternuturi şi pernele nu cred că merită acest nume. La baie se adunau paciente (a fost şi un bărbat atunci) care discutau absurdităţi sau fumau (nu ştiu sigur dacă chiar de la prima internare). În astfel de locuri băile sunt deseori murdare şi acolo nu puteam face duş chiar dacă aveam atunci ambele picioare, chiar de spălat pe dinţi era dificil din cauza tratamentului. În spital existau noptiere, dar pacientul nu poate să aibă lucruri în siguranţă deoarece sunt unele paciente care bântuie să fure. Îmi amintesc că la a doua internare m-au şi bătut unele paciente agitate şi mi-au aruncat chiar hainele pe fereastră după ce m-au tras de păr (una îmi ţipa moarte şi mă numea moldoveancă împuţită şi eu m-am mirat că "ştia" ceva de numele meu), dar am cerut ajutor în zadar, fiind în perioada de început al tratamentului când pacientul nu are voie să comunice nici cu medicul. Îmi amintesc că asta a fost una dintre suferinţele din spital, aşteptarea adică, şi sistemul este astfel construit încât pacientul vede lumina de afară sau are posibilitatea să vorbească cu medicul sau cu chiar cu familia uneori numai când devine apatic şi îşi pierde interesul pentru asta...da, aşteptam, în a doua fază a tratamentului, înfrigurată, puţină comunicare cu medicul în zadar...). În ce priveşte fumatul, acolo a apărut ideea că fumatul m-ar ajuta să rezist medicamentelor sau efectelor lor secundare ( la a treia internare profesorul mi-a explicat că nu trebuie să fumez dacă vreau ca tratamentul să mă ajute) şi femeile din spital umblau mereu după mine sau după alţii cerând ţigări sau chiştocuri, cu degetele lor tremurânde şi îngălbenite din cauză că tratamentul se combina cu nicotina probabil (şi eu am fost la fel). WC- urile erau dotate şi cu oglinzi totuşi, îmi amintesc de o pacientă care mereu îşi aranja funda din păr şi poate se ruja şi cred că ea vorbea de bărbaţi ca de "lucruri sfinte".

La a doua internare am făcut cunoştinţă cu sala de mese, unde decorul nu era stabil (la prima internare a venit mama cu mâncare de acasă şi am făcut diaree îngrozitoare şi personalul medical m-a certat, m-au mai certat când am vomat în pat fără să mă pot abţine şi spuneau că este foarte multă răutate în mine, de aceea fac aşa - în spital sistemul de relaţii cu ceilalţi este foarte dur, uneori ca acasă). Oricum îmi amintesc că şi eu am fumat mult în unele perioade. În sala de mese, unde ne adunam şi ca studenţi după ce mâncau pacienţii, exista şi televizor şi serile pacienţii mai îndrăzneţi vizionau ceea ce impuneau anumite persoane internate ca lideri sau fumau şi stăteau de vorbă sau ronţăiau seminţe, obicei care era şi al personalului medical intermediar (asistente) sau chiar infirmiere.

Odată m-am plimbat cu un pacient pe afară şi am observat, fiindcă la primele internări erau şi destui bărbaţi internaţi, că pacienţii de sex masculin în special jucau table sau şah şi unul chiar m-a invitat să joc cu el, eu am acceptat deşi nu ştiu şi mi-a spus că el joacă deschiderea nebunilor şi chiar mi-a propus să fiu amanta lui iar eu (erau medicamente peste raţiunea mea) i-am răspuns că nu ştiu să fac dragoste şi el s-a amuzat poate răspunzând că orice lucru poate fi învăţat.

La a treia internare, după săritură, pavilionul, respectiv secţia clinică 1, era oarecum diferit, fiind renovat şi cu accent pe curăţenie. Întotdeauna am fost amplasată la rezerve. Cândva în ultimele internări am avut nevoia de a face ceva şi mi s-a permis să fac curăţenie (mai erau paciente care făceau curat) şi am curăţat destul, inclusiv WC-urile, ceea ce a fost un privilegiu în condiţii de spitalizare şi singurătate. Aici am intrat şi în cabinetul "şefului", respectiv profesorul, cu umila mea cerere de libertate (atunci incipientă). Aici erau flori în ghivece şi pe hol şi gresie şi faianţă mai nouă şi odată am fost impresionată de razele de lumină alunecând pe scări (praf fluid în aer care îmi crea impresia că starea mea neurofiziologică este modificată). Erau chiar şi tablouri pe hol, cred, şi paturile erau tot cu perne proaste dar erau de lemn şi mai joase. Existau şi frigidere, dar nu era sigur să ţii hrana în ele. Şi televizor în sala de mese şi acolo am consumat hrană de la cantina spitalului, unde se preparau la intervale regulate cam aceleaşi meniuri mereu (unele erau de regim şi unele erau comune). Rar ni se aduceau şi dulciuri, era la un moment dat o zi anume sau două pe săptămână, dar oricum erau chioşcuri pentru cei care aveau bani şi voie să se deplaseze. Când aveam mâncare mi-a plăcut să împart cu ceilalţi. În ultimul timp au înfiinţat în incintă şi o florărie şi un chioşc de ziare şi reviste aproape de gard.

După a treia internare am cunoscut şi camera de gardă a spitalului. Am ajuns acolo poate în 2000 - 2002 deoarece îmi era altfel de rău - cu implicaţii fiziologice mai extinse. Odată ştiu că m-am dus acolo deşi părinţii nu vroiau (când pacientul este internat de familie trece direct în pavilion). Camera de gardă este o clădire micuţă amplasată la intrare oarecum. Acolo mi-a fost tare rău de mai multe ori. Programul de consultaţii sau internări era de luni până vineri, astfel încât dacă mi-ar fi fost rău în weekend nu aş fi avut nici o şansă (şi nu aş avea). Am ajuns odată cu taxiul şi erau acolo multe femei care mi s-a părut că îmi fac de deochi (cum făcea străbunica în copilărie descântece ) fiindcă vorbeau mult şi cu subînţeles sau accentuau anumite sensuri, unora însă le era rău şi abia mişcau în pat. A doua zi dimineaţa eu am hotărât să nu mă mai internez şi a venit mama şi m-a luat acasă cu un taxi şi pe drum a spus ceva ce m-a şocat şi anume "am pierdut puterea" şi eu am întrebat-o uşor ameţită ce a pierdut.

Totuşi viaţa mea a mers în mai rău, poate am ajuns din nou acolo prin 2002, după ce am păţit ceva cu puternice rezonanţe digestive. Odată erau mulţi pacienţi internaţi acolo, mi s-a părut că recunosc pe cineva şi că acea persoană murea aşa că m-am dus la el la pat (nimeni nu îi ajuta) şi l-am atins, iar el a mormăit ceva. Mi s-a făcut mai rău şi am cerut ajutor şi cineva de acolo m-a certat că nu am fost cuminte. Altădată am fost doar câţiva şi cred că îmi simţeam corpul foarte greu, astfel încât dulapurile bâzâiau la paşii mei. În alte două dăţi cred, sau poate numai una, m-au legat de pat pentru a-mi induce rezistenţă, ceea ce eu nu aveam atunci.(M-au mai legat şi în pavilion chiar, dar mai slab).

Ultima oară nu mai m-au primit, probabil fiindcă medicamentele nu mă mai pot ajuta. Am fost şi pe la biroul de internări odată pentru anumite lucruri păstrate acolo (carte de identitate) la o internare sau pentru că aveam nevoie de un act care să specifice perioadele de internare şi se pare că au mistificat în sensul scurtării lor.

Drumurile de acasă spre camera de gardă erau şi ele groaznice datorită vârtejului de maşini şi cântece la radio care păreau să mă urmărească agresiv, în timp ce eu încercam să supravieţuiesc. La ultima internare am văzut pe culoar o imagine cu "Spiderman" ceea ce mi-a amintit de multe lucruri, de faptul că în copilărie mi-era frică de păianjeni (adevărul este că în curte şi în grădină erau mulţi de multe culori, dimensiuni şi forme dar nici unul nu m-a muşcat) şi de Zăgrean care avea odată la el o poezie despre un păianjen.


Al doilea aspect la care ar trebui să mă refer sunt oamenii din spital

Societatea se poate împărţi în oameni care au legături indirecte sau directe cu spitalul de psihiatrie. Oamenii spitalului sunt mai multe categorii: aparţinători sau rude, prieteni, personal medical - medici, asistente, infirmiere, personal administrativ, pacienţi, psihologi, vizitatori, vânzători la chioşcuri sau ambulanţi. Atâta îmi amintesc. Plus preotul sau personalul bisericii. Am avut contacte directe sau indirecte cu toate categoriile. Îmi amintesc acum de vânzătorii de produse la sacoşă, care au apărut la ultimele internări şi în jurul cărora se grupau pacienţii dar şi infirmierele sau asistentele. Pe măsură ce se prelungea istoricul meu psihiatric, diverse categorii din spital păreau să se apropie între ele, aşezându-mă pe mine la mijloc (chiar pacientele jucau în jurul meu un fel de dans ca în vremuri vechi, schimbându-şi locurile pe bancă sau în picioare în jurul meu, de parcă ţineau sau nu la mine...îmi aminteşte şi de jocul din copilărie "Ţară, ţară vrem ostaşi", în care erau două echipe-zid şi fiecare îşi trimitea pe rând jucătorii să spargă zidul advers, ideea era ca o echipă să cedeze când numărul se împuţina, fiindcă dacă se spărgea zidul erau capturaţi inamicii şi dacă nu, jucătorul care încerca). Una dintre paciente a început odată, îmi amintesc, să danseze efectiv în picioare în stânga mea, de parcă avea nu ştiu ce bucurie, şi nu a vrut să îmi explice ce.

Voi povesti puţin despre comunicarea mea cu ele şi modul în care socializam sau nu cum spun medicii. Îmi amintesc vânzătorii ambulanţi (ţigani toţi ? Nu) şi produsele lor. Şi eu am cumpărat sau am privit. Unii intrau chiar în clădire, îmi amintesc de unul care părea să se refere la mine ca la o prinţesă, metaforă care mi-aduce în minte alte lucruri neplăcute, fiindcă totdeauna în viaţă ceilalţi aveau grijă să îmi amintească trecutul întreg, tot drumul vieţii. Când eram mică, mamaia mă numea prinţesa care nu are nimic, în limba germană prinţesa de Habenicht, fiindcă ea lucrase, spunea, la o grădiniţă bilingvă.

Chiar şi infirmiera care spunea că eu sunt rea m-a numit odată aşa şi apoi am văzut că s-a reprofilat, devenind vânzătoare de clătite dulci.

În ce priveşte familia, contact cu mine acolo a avut în primul rând mama, despre care un pacient Nicu, (cu care am avut o relaţie oarecare nu fiindcă eu eram promiscuă, ci mai ales din cauza medicaţiei şi altor suferinţe, era la a doua internare) spunea că ea deţine cheia închiderii mele acolo. Tata şi naşu, care au murit, dar şi vărul meu primar. au venit să mă scoată cu maşina la a treia internare când nu mă puteam deplasa (tot cei doi m-au internat prima oară) şi îmi amintesc că simţeau nevoia să glumească că eu va trebui să învăţ să desfac picioarele (eu nu puteam face anumite mişcări) şi vărul era impresionat de faptul că acolo în spital era şi o morgă (eu i-am spus).

Am mai intrat cu greu în spital cu anumiţi taximetrişti tot din motive de deplasare dificilă. La internări vedeam la început medicul, formal, succint, după care eram plasată în rezervă, unde eram în general închisă singură sau cu încă o persoană. După un timp urmau contacte cu infirmiere, asistente şi alţi pacienţi. Apoi din nou medicul, după mai mult timp şi apoi externarea când nu mă aşteptam. În ultimul timp îmi spuneau, dar cu puţin timp înainte. La ultimele internări au apărut diverse persoane, medici rezidenţi femei care veneau în rezervă să comunice cu mine (uneori chiar aveam nevoie, alteori preferam să tac). Şi chiar o d-ră psiholog, care încerca să vorbească cu mine. După ce am sărit pe fereastră m-am simţit neplăcut lovită de ideea că eu aş fi «antologică» şi de privirile studenţilor la medicină pentru care eu eram «prea complexă»...etc.

Cred că rememorarea trecutului mă loveşte şi oricum evident nu are nici un rost, am gândit atât despre trecut întreaga viaţă (de fapt nu întreaga viață și nu am gândit mult, dar nu mai explic) inutil şi cu efecte negative asupra mea cel puţin, dar ceilalţi m-au obligat oarecum. Am fost chemată la o anchetă socială destul de absurdă, unde mi s-au pus anumite întrebări absurde. Certificatul de handicap trebuie în mod absurd reînnoit în fiecare an (alt picior nu îmi poate creşte, la un moment dat aş putea să nu mă mai pot deplasa), iar acum mi s-a cerut şi să merg la o anchetă socială, nu văd rostul.

Despre relaţiile mele cu alţii din spitalul de psihiatrie pot spune că au fost tranzitorii dar şi inautentice, de fapt tot o formă de singurătate. Despre starea mea actuală şi cât de oribil m-au distrus (poate fără nici un rost) în toamna lui 2007 am scris de multe ori - în ultimii ani, după moartea tatei în 2005, am fost aproape complet liniştită, în stare de contemplare mai degrabă, fiindcă acţiunea mi-a fost luată, dar societatea m-a lovit chiar mai rău decât înainte, de parcă aş fi fost un balonaş de săpun, supus presiunilor de jur împrejur...eu chiar nu i-am provocat pe ceilalţi, simpla mea existenţă i-a deranjat (de la naştere practic).

Nu îmi place să las lucrurile neterminate, aşa că voi termina şi acest capitol al suferinţelor mele, deşi probabil că era subînţeles în ceea ce am povestit mai înainte. După aceea, ca încheiere voi încerca să scriu despre fericire, despre lucrurile în care cred mai mult, fiindcă nu am sufletul poluat de suferinţele trecute, aşa cum ar putea crede unii citind lamentaţiile mele despre un trecut adevărat, dar dureros...da, am suferit continuu din 1984, dar fără vină, şi cred că aş fi meritat libertatea şi aş fi fost, cum am tot spus, fericită.

La început, la prima internare, eram complet absorbită de suferinţa directă. Venisem acolo într-o stare de oboseală înfiorătoare şi mă trezeam într-o altfel de închisoare ca acasă, singură într-un mediu în care alţii controlează până şi lumina electrică (se stinge sau rămâne aprinsă neplăcut pe culoar noaptea atunci când pacientul stă la supraveghere în funcţie de ordine, şi eu am stat aşa). Totuşi acasă aveam eu dreptul să sting lumina sau nu. Uşa s-a închis la rezervă şi o vreme am rămas singură, faţă în faţă cu ameninţări şi nesiguranţă legat de viitorul imediat, de ce urmează să îmi facă acolo (vă plictisesc, ştiu). Apoi am fost forţată să pătrund în lumea neurolepticelor (medicamente utilizate în tratament) şi îmi amintesc durerea primului şoc neuroleptic, care mi se părea tot un fel de viol asupra lumii mele - medicamentele nu se administrează chiar la început, după câteva ore pacientul trece prin acel şoc, destul de neplăcut (simţeam plafonarea privirii, efectul extrem de dureros asupra limbii şi nu mai ţin minte acum şi restul). Primul astfel de şoc a fost cel mai neplăcut, după care restul au fost de mai mică intensitate. Ulterior am simţit că mă scufund într-o lume din ce în ce mai întunecată, în care gustul vieţii (senzaţii şi emoţii în special) devenise cu totul altul şi complet neplăcut. (Acum scriu şi despre tratament)

Totul se schimba, poezia lucrurilor dispărea, lumina începea să mă rănească, până şi sunetele erau altfel faţă de ce fusese bun înainte. Era atât de oribil încât mi-e chiar greu să îmi amintesc. La primele două internări am primit medicamente româneşti (nu ştiu acum sigur dacă şi Haldol era românesc), iar după ce am sărit pe ferestră mi-au schimbat tratamentul şi am primit medicamente străine, care în general au avut un efect mai puţin întunecat, dar oricum şi ele schimbau percepţia mea asupra lucrurilor. Am avut în total 4 medici care m-au tratat plus o rezidentă, care a venit odată la mine acasă (şi primul medic a venit după un timp). Eram aşa de strivită de medicamente, dar îmi amintesc că la prima internare, când au stins lumina, m-am gândit puternic la Z şi la iubirea aceea, fiindcă încă credeam în el şi apoi am încercat, în ciuda distrugerii pe care nu o puteam evita, să îmi menţin memoria, fiindu-mi teamă că mi se spală creierul (tata mereu spunea că aşa trebuie, că eu nu am voie să ţin nimic în minte, trebuie să fiu tabula rasa etc.) şi într-adevăr tratamentul are şi astfel de efect de atac asupra amintirilor, în special asupra aspectelor de cultură şi combinaţiilor intelectuale mai complexe. Partea care se leagă mai puternic de afectivitate este mai protejată, cum ar fi amintirile esenţiale din viaţă. Ţin minte că după prima internare ştiam încă pe dinafară multe cântece de exemplu, cu toate cuvintele (în română şi alte limbi), pe care le-am uitat după mai mulţi ani, dar m-am simţit jefuită de partea (frumoasă), pe care o acumulasem prin muncă, de cultură generală sau informaţii literare, filozofice. Aproape că îmi venea să plâng, dar medicamentele nu mă lăsau. Apoi trebuia să suport şi efectul rău asupra activităţii motorii în general. Îmi simţeam trupul rupt de minte, nu îl mai puteam controla, mai rău ca într-o beţie puternică (în viaţă m-am îmbătat numai de căteva ori, când eram foarte tânără şi necazurile erau aşa mari încât nu mai ştiam ce să fac) şi trupul era greu şi împiedicat ca într-o mlaştină. Mişcările fine - se înţelege - tremurături, imposibilitate de a scrie (cred că a durat vreun an, am dovezi încă) şi mişcări stereotipe, care nu pot fi controlate (oamenii de rând, inclusiv tata, au râs de aceste lucruri, nu înţeleg de ce atâta cruzime). Singurătate în propriul trup. Hipotensiune ortostatică, ameţeli, slăbiciune la ridicarea din pat - odată am alunecat şi m-am lovit cu capul de pardoseală. Fiind eu forţată de oameni să fiu controlată de ei medicamentos mă gândeam totuşi că nu au dreptate şi deşi violenţa a fost mare am crezut în dreptate şi nu înţelegeam că internarea acolo va fi pentru ceilalţi pretextul sau motivaţia excluderii mele ulterioare din viaţa "activă".

Eu chiar credeam că acest lucru este doar un necaz mare al vieţii şi că voi trece mai departe şi asta nu mă va afecta. Mă străduiam să îmi păstrez memoria, nu vroiam să rămân golaşă, fiindcă iubeam viaţa enorm. Zâmbetul meu, altădată simetric (am dovezi), a fost afectat şi el, eu am rămas cu un zâmbet cu deschidere mai mare pe partea dreaptă, nu ştiu sigur dacă din cauza medicamentelor. Spuneam că poate unii m-au acuzat în mod absurd legat de conduita mea sexuală în timpul tratamentului, mai ales iniţial, dar asta înseamnă că ei nu cunosc cât de oribil este aşa ceva şi ce fel de suferinţă implică. Senzaţiile nu mai erau ale mele iar senzaţii sexuale nu puteam avea. După externare, pe lângă senzaţiile oribile, oamenii au început să se poarte mai ciudat poate (inclusiv colegi şi profesori) şi eu simţeam şi numeroase frustrări dar şi imposibilitatea de a controla cât de cât situaţia, adică mă simţeam total neajutorată (fusesem tratată violent în spital), oarecum perplexă şi influenţabilă, prea maleabilă fiindcă un lucru, ca un fel de energie a vieţii autonome, îmi fusese smuls şi părea să se scurgă în neant zi de zi. Atunci poate înţelegeţi că nu am greşit când anumiţi bărbaţi au profitat de slăbiciunea mea, în timp ce alte necazuri continuau să se producă.

Am luat cuminte medicamentele şi după externare, nu îmi amintesc când m-am opus prima oară. Consideram acest lucru o datorie, nu stau să explic. La început, în mai 92, am hotărât să fac nişte fotografii tip portret la fotograf, unii mă pot acuza de narcisism sau chiar că nu sunt fotografii perfect decente, dar atunci eu eram foarte puternic influenţată de medicamente şi m-am gândit să păstrez amintirile zilelor trecute, să mă împotrivesc unei spălări a creierului, aşa credeam eu atunci. După un timp mai îndelungat, medicul mi-a permis să nu le mai iau, prin reducere treptată şi apoi am avut acea perioadă mai bună, respectiv 94 -96. La al doilea tratament, am început să mă opun, am încercat să ascund medicamentele, să le arunc, parţial fiindcă m-a enervat doamna doctor care insinua nonşalant că eu nu iau medicamentele, în timp ce eu le luam, chiar dacă am avut o discuţie ciudată cu colega de rezervă (cred că ea mi-a sugerat să nu le iau, dar eu eram un om sincer, onest, nu consideram că trebuie să mă împotrivesc deciziei întregii societăţi de a mă chinui aşa, deşi eram nevinovată). În rest am oscilat din multe motive între a le lua şi a nu le lua...şi când stăteam în propria mea mizerie în pat după amputaţie am simţit nevoia de a nu le lua şi atunci le-am ascuns chiar în fund fiindcă nu aveam alt loc şi eram şi ameţită şi nu prea îmi dădeam seama ce fac (un efect al medicaţiei este că slăbeşte controlul în general, lucru foarte scârbos). Atunci au venit în vizită părinţii amândoi la spital şi mă controlau dacă le iau, insinuând că nu. Personalul medical verifică pacienţii mereu dacă le iau sau nu, controlând sub limbă dar nu lateral, ceea ce iarăşi m-a stimulat să mă opun. Până şi pacientele mă acuzau că nu le iau sau că nu vreau să îmi văd de tratament, destul de agresiv. O dată sau de mai multe ori chiar m-au certat că nu le iau în timp ce eu le luam precis (asistente sau infirmiere)! Administrarea medicamentelor se făcea în spital la ore fixe sau aproape, astfel încât mă trezeau din somn chiar dacă mai dormeam pentru tratament. Seara era mai important se pare. Ora era uşor schimbătoare în timp, fiind în general între 9 şi 10 seara. Pentru injecţii veneau în rezervă, iar pastilele se dădeau uneori în salonul mare, unde se făcea coadă. Îmi amintesc cu durere, dat fiind faptul că am suferit mult din cauza medicamentelor, că pacientele celelalte îmi vorbeau des despre tratament şi chiar şi ele mă tratau ca pe un copil mic, exprimând idei de genul că tratamentul te ajută să te faci bine (în timp ce mie mi-era mai rău), că te ajută să te simţi bine (!) de parcă eram un copil sau puteam crede că mă simt mai bine când mă simţeam mai rău. Vorbeau şi despre valoarea medicului tot aşa cum alţii afirmă despre un preot că are har mai mult ca alţii.

.......................

În prezent, după 2007, iau medicamente, dimineaţa Abilify şi seara Seroquel, prescrise d-na doctor Căpraru Nora. Ea m-a dispensarizat în 2007 şi după aceea nu m-au mai primit în spital, deşi am rugat acest lucru când mi-a mai fost rău odată, parcă tot în 2007, când am fost torturată groaznic. Acum sunt în evidenţa d-nei doctor Cârlig de la policlinica Vitan, al 5-lea medic psihiatru în viaţa mea. D-na Cârlig spune că nu este legal să îmi dea două feluri de medicamente cum au fost prescrise şi nu îmi dă doză de 15 mg la Abilify ci de 10. Totuşi din păcate medicamentele nu mai au acum efect asupra torturilor cerebrale sau sexuale, care au continuat.
..........................

L-am aşteptat pe Zăgrean toată viaţa, dar am aşteptat destul libertatea (şi în spital) în zadar.

Acum nu voi mai scrie despre trecut, respectiv despre relaţiile cu alţi oameni din spital, simt că îmi face rău. Oricum toate erau cred în mod accentuat fapte anormale şi multe m-au rănit mai rău poate decât cele de afară. Scriu totuşi despre mama - care repet nu îmi era mamă, atât prin faptul că nu semănam, cât şi prin faptul că avea rolul de a mă maltrata, mult mai tare decât am auzit vreodată de vreo mamă, fie şi adoptivă (mai bine zis e ceva ce greu se poate imagina). Mereu în aceste scrieri, în toate, am încercat să prezint faptele obiectiv, fără prea multe interpretări sau sentimente exprimate, nu fiindcă aş fi anormală din acest punct de vedere, ci fiindcă întreaga viaţă lumea a părut că mă interoghează acuzator, că nu mă crede niciodată, iar în spitalul de psihiatrie întreaga realitate a vieţii este numită delir, ca şi cum nu ar fi realitate obiectivă.

Trăind în mizeria şi umilinţa din spitalul de psihiatrie (oricum acasă era aceeaşi situaţie) a trebuit să suport printre atâtea necazuri şi să o văd din nou pe mama, care şi de data asta juca teatru de a fi o mamă extrem de atentă şi grijulie, aşa cum păţisem din copilărie, în timp ce ea... A venit cum spuneam, aducându-mi piure de spanac încă de la prima internare şi la o altă internare sau aceeaşi mi-a adus chiar şi pernă, deşi era interzis în spital. La prima internare a fost foarte uimită de un cuplu pacientă-mamă, fiindcă spunea că fata aceea este ţigancă şi nu seamănă deloc cu mama ei care pare o doamnă (era medic şi îi administra ea medicamente foarte des fetei extrem de agitate). Desigur am avut un sentiment neplăcut, de milă şi dezgust oarecum observând aceasta (dacă pe parcursul acestor scrieri aş fi scris şi despre emoţii, gânduri sau sentimente, probabil că volumul lor s-ar fi triplat şi oricum nu s-ar mai fi observat poate esenţialul; am avut cred în viaţă reacţii afective perfect normale legat de realitate şi, deşi am suferit enorm, cred că mi-a rămas cum spuneam capacitatea de fericire şi nu ar fi un motiv să nu mi se dea libertatea faptul că am trecut prin necazuri multe). În general, în viaţă şi în spitalul de psihiatrie, aproape tot ce am avut de trăit a fost rău sau anormal iar atunci când mă sinţeam puţin bine, trăind din punct de vedere sufletesc emoţii pozitive (fiindcă am avut cred mari resurse) ceilalţi aveau grijă să mă lovească din nou, absolut sigur. Nu cred că exagerez când spun că lumea avea ceva agresiv şi un fel de atitudine ciudată împotriva mea. Când eram mică credeam că este din cauză că eu aveam o atitudine pură de iubire caldă şi prietenie şi eram binele. Ca şi cum binele atrage răul, fiindcă nu înţelegeam. Apoi mama m-a şi plimbat puţin prin curtea spitalului, îmi amintesc desigur sentimentul de suferinţă şi neputinţă, ea părea foarte sigură pe picioarele ei, în timp ce eu, amintindu-mi tot ce îmi făcuse rău din copilărie, trebuia să accept să merg ca un mieluşel după ea, să accept şi să o aştept uneori cu înfrigurare fiindcă şi acolo eram singură şi nu prea eram acceptată de pacientele celelalte (uneori chiar mă atacau verbal, nu doar fizic, cele agitate). Mi-era tare greu să o văd pe mama dar eram obligată. Odată am chiar aruncat în ea cu obiecte din încăpere fiindcă rugam în zadar să fiu lăsată în pace. După ce am sărit pe fereastră, ea a venit acolo la mine la pat şi a început să se plângă cu voce tare faţă de infirmiere, ca şi cum ea ar fi suferit mult şi nu eu ...atunci îmi amintesc că una dintre infirmiere a luat-o de mijloc sau a atins-o cu un gest prietenos, aşa cum fac fetiţele la şcoală, spunându-i «draga mea» şi că biata abia este la început şi mai are mult de îndurat(! nu ştiam dacă se refera la mine indirect sau chiar la mama, care a fost mereu veninoasă şi mereu îi vorbea de rău pe ceilalţi, şi în timp ce eu am fost mereu singură ea părea să aibă respectul şi simpatia celoralţi). Ea venea cu cadouri pentru ceilalţi ca în copilărie şi foarte rapid, pe căi necunoscute de mine, îşi ţesea relaţii cu cei din jurul meu (vecini ulteriori, personal medical sau pacienţi acolo) care în mod straniu păreau nebuni (sau răi?) şi jucau teatru necăjindu-mă pe mine şi ploconindu-se faţă de ea, lucru început chiar din copilărie. Una dintre infirmiere, care mi-a spus ulterior că încearcă să îmi intre în graţii mie, dar eu nu înţeleg (cu reproş) părea foarte încântată de mama(!), nu înţeleg de ce şi tot ea avea expresia stereotipă de exemplu "copii nevinovaţi", referindu-se la copiii ei de faţă cu mama. Tot ea şi cu altele discutau râzând de gripa aviară la o internare a mea, asta mi-am amintit fiindcă am văzut apoi ştiri despre gripa porcină. Mi-era greu să suport uneori aceste jocuri ale societăţii care o amplasau pe mama într-o poziţie de stăpân agresiv al meu, tratând-o atât de politicos uneori, iar pe mine invers. Ea mă trata uneori în spital ca şi cum eram un copil micuţ pe care îl abuza totuşi (trebuia să nu mă împotrivesc defel voinţei ei). La ultimele internări, (după ce ea a râs şi cu băieţii de la camera de gardă, în timp ce mie îmi era rău, fiindcă mă chinuia mult şi acasă), încercam să o resping acolo, dar era foarte greu. Odată asistenta şefă i-a cerut în mod absurd faţă de mine să mă mai lase în pace, să nu mai încerce să mă controleze atâta. Mi-era câteodată o scârbă înfiorătoare de ea şi trebuia să o suport după tot ce îmi făcuse fără să o provoc, fiindcă aşa cum spunea tata, era mama mea şi era nebună. Ea juca şi rolul de a vorbi cu personalul medical în calitate de aparţinător, ca şi cum mă proteja în viaţă (?) şi ducea acestora diferite cadouri cum am povestit că pare a fi regula, dar lucru care pe mine mă îndurera mai mult, fiindcă e un însemn al sclaviei mele şi al puterii de control inclusiv financiar al celorlalţi. Încă o dată pe scurt, ceea ce spitalul făcea era o legiferare a abuzurilor din familie din partea mamei asupra mea (după moartea tatei mi s-a făcut odată rău în casa aceea cu soclul şi ea a venit la mine şi şi-a bătut joc de mine împreună cu fratele ei care mai spunea din când în când de faţă cu alţii că aşa sunt cei din familia noastră, glumea - mai nebuni, iar atunci comentau starea mea spunând că se putea mai rău). Şi totodată repetau atitudinea de afară - de a accentua faptul că eu nu am cum să am respect, drepturi, prestanţă în societate, depinzând chipurile de persoana aceea nebună şi rea numită mamă. Câteodată parcă şi societatea de afară mă urmărea pe străzi cu ideea că mama poate se gândea la binele meu (!) şi de aceea se purta astfel. Sincer nu cred că a avut vreun rol de protecţie a mea vreodată şi îmi amintesc clar cum pentru ea eu eram un fel de duşman din 84 mai ales (dar şi înainte), cum îşi declara un fel de ură, de invidie sau gelozie faţă de mine, (fizic şi intelectual ?) deşi eu eram calmă şi cu sentimente bune, iertând-o şi încercînd să o ajut când cădea în stări de nervi groaznice. Şi acum are ades expresia "mă inervezi". (Era înfiorător, cum am povestit nici în liceu nu aveam dreptul la intimitate sau linişte defel, părinţii îmi cotrobăiau în lucruri -adică mama şi îmi aranjau dulapul de haine cum vroiau, iar uşa o scoteau din ţâţâni când eu încercam să scap de urgiile lor, încercând să mă retrag în cameră.). De mister a rămas pentru mine faptul că până şi oamenii din sat (din diferite generaţii, inclusiv tineri) s-au purtat de faţă cu mine cu mult respect şi oarecum cu căldură faţă de mama (de parcă ei ar fi fost uneori părţi din sufletul meu, fiindcă eu aşa eram, caldă şi prietenoasă de fapt), iar mama îi vorbea de obicei de rău pe ceilalţi.

Azi, 26 aprilie 2009, vreau să mai exprim o dată perplexitatea mea în faţa suferinţei şi marginalizării, de fapt chiar izolare. Deşi am 38 de ani nu pot înţelege, nu pot crede că acest popor în care m-am născut a avut ceva rău împotriva mea, un fel de ură şi agresivitate. Oare este chiar real? Poate nu mă înţelegeţi, dar am suferit mult cred fără vină, mi-am dezvoltat un suflet frumos, (nu e orgoliu, este perplexitatea martirului, ştiu că pare un termen exagerat dar a fost un martiriu) cu veselie de fapt şi dragoste imensă dar blândă, delicată faţă de oameni şi faţă de ţară. Şi cu constanţă a caracterului şi sufletului, nu cu faze ciudate, cum îmi sugera odată un şofer de taxi. I-am iertat pe oameni, dacă s-au îndreptat în sensul binelui, repet. Nu înţeleg, nu îmi vine să cred. Chiar toţi sunt paranoici cum se spunea despre mine? Adică vreau să spun interpretează greşit şi proiectează răul din ei asupra altora? Adică pe măsură ce eu credeam în bine ei credeau în rău, invers mereu? De ce? De ce trebuia neapărat să mă sacrifice? Faptul că m-au folosit mereu pentru interesele lor în societate, atâţia ani chinuită, nu le e de ajuns? Nu le trezeşte nici mila şi nici respectul faptul că am reuşit să ajung la bucurie sufletească chair în tot iadul în care m-au aruncat? Ei nu înţeleg seninătatea şi pacea sufletească defel ? Sau căldura, bucuria de a fi împreună cu alţii pe care am avut-o mereu, doar ceilalţi m-au respins ? Fiindcă au început să mă chinuie din copilărie asta înseamnă că nu suportă ca un om să îşi depăşească destinul? Adică nu acceptă ei faptul că poate meritam libertatea? Nu îmi vine să cred aşa ceva. Cred că este mai normal ca un om să creadă în bine şi în puterea raţiunii, este cel puţin un pic mai sănătos.Dacă e să gândesc logic, aş putea emite ipoteza absurdă poate (nu cred că ar trebui să scriu) că existau nişte formatori de opinie care creau şi propagau idei rele foarte despre mine...dar cu ce scop sau cu ce interes? Sau dacă aveau interes care era mobilul ? Şi cum ar fi putut oamenii să creadă în ei ca într-un Dzeu răzbunător şi negru rău nu un Dzeu al binelui? Aşa doar absurd lumea preferă să creadă în rău? Şi cine era sursa răului? Un om nu are cum să se creadă duşmănit în mod absurd de alţii, eu niciodată nu am făcut sau gândit răul şi nu am provocat pe nimeni să mă urască. Sunt poate idei prea infantile. Unii mi-au sugerat desigur că aşa ceva este total absurd şi că explicaţia este că lumea pur şi simplu nu m-a plăcut, ceea ce i-a determinat să vrea să mă izoleze total(!) şi chiar să îmi vrea distrugerea şi moartea(!) Totuşi atunci de unde exista atâta masă de manevră a părţii de societate care nu mă plăcea, astfel încât în aparenţă să dea vina pe mine?

Azi, 17 februarie 2021: S-a dovedit când am fost la Sibiu în 2017 că fratele mamei a luat el măscăriciul acela spart de tata cu puțin înainte să moară și l-a lipit, ținându-l în sat laolaltă cu alte vechituri de la mamaia, cu care copilărisem eu. Am luat câteva înapoi, inclusiv măscăriciul - e adevărat că mi s-a părut mai grotesc faptul că el atârna vechiturile mele urâte în grădină și în bucătăria de vară acolo, mai grotesc decât măscăriciul însuși. Iată-l în poze:

Spitalul de psihiatrie din Bucureşti

Şi iată-mă ajunsă să fiu închisă în spitalul de psihiatrie în 1992 aşa cum doreau părinţii mei de la început, aşa cum eu încercasem în zadar să evit prntr-o luptă de aproape 8 ani.

Vă puteţi imagina trauma pe care un astfel de lucru îl reprezintă pentru un om. Vă rog mult încercaţi să vă imaginaţi: eram o persoană complet nevinovată şi fusesem mereu un om calm şi ordonat şi liniştit. După toate că am rezistat 8 ani la torturi groaznice sunt şi închisă cu forţa în spital. În starea de şoc de atunci la care se va adăuga şocul medicamentelor, încă nu reuşeam să înţeleg că de fapt sunt omorâtă, fiindcă o internare psihiatrică duce la pierderea drepturilor umane fundamentale de a munci şi de a avea un copil. În acelaşi timp, deşi omul rămâne întreg la minte şi la suflet, ceilalţi au tendinţa să îi dea în continuare şuturi să îl bage în mormânt, deoarece oamenii consideră în mod greşit că o persoană tratată psihiatric este într-un fel handicapată, distrusă mental şi nu merită să i se mai acorde vreun credit. În plus vă puteţi imagina durerea ca adevărul despre mine, atâta de curat din 1984 să fie considerat minciună, respectiv simptom pshiatric sau delir, deşi dovedisem totul...însemna că părinţii mă vor ţine în sclavie şi tortură în continuare, deşi de atâtea ori fusesem vânătă de bătăi nemeritate, deşi nu aveam niciun păcat şi nicio greşeală faţă de nimeni. Aceste lucruri dor şi acum enorm fiindcă sunt implicit tratată ca şi cum nu aş fi un om raţional şi aş fi exagerat în povestea vieţii mele sau aş fi inventat ceva când de fapt am fost obligată să spun numai adevărul şi chiar am prezentat faptele în mod succint şi sobru. Vă daţi seama cât doare? Nu ar fi de mirare să am cancer, fiindcă toate cărţile scriu că boala apare în astfel de torturi psihice inumane. Deci voiau să mă omoare şi eu nu înţelegeam de ce...

Nu puteţi spune nici că am avut probleme de adaptare în viaţă şi deci îmi merit soarta. Este adevărat că am fost timidă, dar numai până la 17 ani, când am dobândit o stare de perfectă siguranţă de sine. Să dau un exemplu din trecut ca să înţelegeţi mai bine. Când eram în clasa a 8-a colegii mi-au furat carnetul de note şi l-au făcut ferfeniţă, împrăştiind paginile pe culoarul şcolii. Mi-au furat şi acuarelele la care ţineam, fiind amintiri dragi din satul bunicilor. Nu ştiu de ce au făcut aceste lucruri fiindcă nu greşisem nimic şi nu gândisem nimic rău legat de nimeni. Păcat că oamenii buni şi puri, o specie rară, nu sunt respectaţi...din ceilalţi găseşti destui. Nu era vorba de o problemă de dezadaptare, pur şi simplu eu nu puteam fi la fel cu ei, era o opţiune a mea în viaţă, datorită educaţiei până la 13 ani. Am ştiut să trec peste necazuri de genul acesta, fără furie sau lacrimi inutile, am fost cred eu un om cu psihic puternic. Ce aş fi putut face? Nu puteam să îi pedepsesc şi nici nu avea rost să păstrez amărăciune în suflet.

Ziua în care m-au închis în spitalul de psihiatrie a fost o zi aparte. Naşul şi tatăl meu m-au luat în maşină fără un cuvânt (deci vă imaginaţi tensiunea psihică pe care o resimţeam, aşa e mereu la internările psihiatrice) şi naşu mă ţinea pe bancheta din spate, împingându-mi capul jos. Totuşi am reuşit să ridic capul o dată, am văzut că tata apucase pe un drum ocolit şi totodată am observat în spatele meu apusul soarelui, fantastic de frumos, cum nu am văzut niciodată în viaţa mea...soarele era ca o portocală de culoare oranj blând încât te puteai uita fără să simţi vreo neplăcere, era un soare perfect rotund pe un cer mov pal.

Formalităţile în spital au fost scurte. După două sau trei întrebări doctorul m-a închis într-o rezervă întunecată la etaj, la secţia de agitaţi, cum am fost tratată mereu. Pavilionul era vechi şi încă nerenovat. Din rezerva situată în faţa WC-ului puteam ajunge în salonul cu mai multe paturi, unde accesul era liber. Eu eram singură în rezervă. Ceilalţi erau zgomotoşi şi neliniştiţi. Printre ei era şi o femeie gravidă care s-a speriat când a venit cutremurul şi a fugit pe uşă, fiindcă pe ea o lăsau. Noi ceilalţi am fost închişi în salon la acel cutremur. Rezerva mea era întunecată şi lipsită de igienă, cu perne pe care abia puteai ţine capul, cu cearceafuri mototolite şi murdare de la care am luat un stafilococ pe care l-am tratat ani de zile fără succes, fiind operată ulterior (chirurgical).

Au venit, mi-au făcut injecţie şi m-au lăsat singură. Lumina o stingeau seara şi rămâneam cu ochii la tavaul înalt şi urât. M-a apucat o teamă groaznică că îmi voi pierde memoria din cauza tratamentului. Am încercat să mă agăţ de anumite amintiri frumoase, chiar şi de iubirea mea mare şi nevinovată faţă de acel medic, Zăgrean Leon. Pot spune cu tristeţe că tratamentul psihiatric afectează într-adevăr cele mai frumoase amintiri, respectiv informaţiile culturale acumulate prin ani de lecturi asidue, beletristică, cărţi ştiinţifice şi multe altele. Amintirile legate de viaţa personală rămân intacte deoarece sunt legate mai puternic de viaţa afectivă. Primul şoc neuroleptic datorat medicamentelor este înfiorător, simţeam senzaţii stranii, oribile, imobilitatea limbii, incapacitatea de a vorbi. Lucrul acesta se întâmplă de obicei de două-trei ori la fiecare internare. Apoi urmează dificultăţi de mers şi tremurături ale extremităţilor. Din cauza ameţelilor adiacente era să îmi sparg capul, fiindcă am căzut lată pe podeaua de ciment. Mă simţeam ca un pui de găină decapitat, al cărui corp continuă să meargă aiurea. A venit şi o femeie în halat alb care m-a interogat amănunţit şi mi-a spus autoritar că senzaţiile acelea sexuale de la distanţă de care mă plângeam nu există!! Apoi a plecat şi nu a mai revenit.

A trebuit să îndur să o primesc pe mama în vizită acolo şi să mănânc mâncarea adusă de ea. Odată mi-a făcut spanac şi am avut diaree groaznică şi femeia de serviciu (infirmiera) a urlat la mine că murdăream WC-ul, deşi nu aveam nicio vină. A trebuit să îndur şi prezenţa celorlalţi pacienţi, dintre care unii erau expansivi şi răi faţă de mine. Una dintre paciente, despre care mama spunea că este ţigancă şi nu înţelege de ce mama ei este aşa albă şi evident româncă, era foarte agitată, venea mereu la mine spunând de fiecare dată: „eu sunt iubita, mă recunoşti?” Mama ei era medic şi venea în salon şi cerea imperativ să i se mărească doza de medicamente şi injecţii fetei sale, al cărei fund slab l-am văzut dezgolit de multe ori în faţa mea. Tot împreună cu acea iubită era şi prietenul ei, un bărbat tânâr care stătea zi şi noapte în salonul femeilor şi atrăgea discuţiile şi privirile pacientelor de acolo. El intra şi la toaletă şi mie mi-era jenă să îmi fac nevoile. Celelalte paciente mi se păreau ciudate prin felul în care vorbeau de bărbaţi sau foloseau machiaj în oglinda din baie. Totuşi una dintre paciente, care susţinea că fusese otrăvită de vecini, era mai amabilă şi blândă. Spunea că fusese profesoară de engleză şi că se oferă să facă meditaţii gratuit cu mine. Stăteam şi discutam cu ea la masa din salon, am păstrat până azi o hârtie scrisă atunci de ea, în care îmi dădea adresa ei, să o vizitez ulterior, ceea ce desigur nu am făcut. Atunci a venit în vizită la patul ei dl doctor psihiatru Ionescu, viitor şef de secţie şi sau de spital, viitor profesor universitar al meu şi viitor medic ce mă va trata ulterior în altă secţie.

Din cauza numeroaselor injecţii fără igienă adecvată am făcut un flegmon mare şi febră mare (ceea ce mi s-a mai întâmplat în cursul internărilor ulterioare). A trebuit să merg la chirurgie la doctorul Nicodim Neluţu parcă, o rudă îndepărtată, care lucra la spitalul Elias şi care m-a tratat eficient.

Şi la prima internare şi ulterior m-au ţinut săptămâni în şir, de obicei peste 7-8. Totuşi ulterior am verificat dosarele psihiatrice fiindcă a trebuit să scot o sinteză, o hârtie oficială odată şi am descoperit că datele internărilor mele au fost modificate, ca şi cum mereu stăteam numai 2 săptămâni. (Poate acum sunt iarăşi altfel).

După ce am ieşit din spital am mers din nou la facultate. Timp de 2-3 ani am avut mari dificultăţi de a scrie (mişcările fine sunt foarte mult afectate de neuroleptice) şi de asemenea mă deplasam mai greu în mers. Una dintre profesoare m-a întrebat dacă am fost internată şi ce diagnostic am. (Acum mi se pare de-a dreptul ridicolă întrebarea, de parcă diagnosticul ar însemna ceva, când de fapt putea fi orice diagnostic, eu fiind complet normală şi nevinovată).

Colegul meu Pop Ovidiu spunea că mă mişcam ca un roboţel, ceea ce mie mi se pare exagerat.

La a doua internare, în 96 sau 97, am fost tratată de soţia primului meu medic psihiatru. Medicamentele şi şocurile neuroleptice au fost aproape la fel de puternice ca prima oară. Am fost de asemenea închisă într-o rezervă la etaj, şi acolo am fost bătută de o pacientă foarte agitată care avea o mare forţă fizică comparativ cu mine şi împreună cu prietena ei îmi tot furau lucrurile şi chiar mi-au aruncat hainele pe geamul rezervei mele, încât stăteau împrăştiate pe acoeriş. Am tot cerut ajutorul personalului în zadar. Pacienta aceea se numea Dana şi era bine văzută de asistente. Pe mine mă numea „moldoveancă împuţită”, ceea ce mă făcea să mă întreb de unde îmi cunoştea numele de familie.

Eram foarte vulnerabilă din cauza medicamentelor şi sufeream enorm, încât am început să mă plimb prin curtea spitalului, când mi-au dat voie, împreună cu un bărbat necunoscut, pacient acolo. Infirmierele râdeau de mine când treceam pe lângă ele spunând că mi-am găsit perechea potrivită. Vă puteţi imagina cât sufeream, cerând mereu doctoriţei să îmi dea drumul din spital...desigur nu mă simţeam atrasă de acel bărbat, i-am şi spus că ţin la altcineva (aceeaşi fostă iubire a mea), dar numai aşa trecea timpul mai uşor şi suferinţele groaznice. Îmi venea să plâng, dar, datorită medicamentelor nu mai aveam lacrimi... D-na doctor Giurgiucă (al cărei soţ m-a vizitat şi la părinţi acasă, fiind primit în bucătărie), mi-a dat drumul să ies din spital numai după ce am luat în sfârşit decizia de a mă sinucide.

A treia internare psihiatrică a fost la dl. doctor Ionescu, după tentativa mea de sinucidere. Nu voi mai povesti pe larg, amintirile oricum s-au şters în ultimii ani. Totuşi pot spune că numai după încercarea de sinucidere m-au legat la pat de mai multe ori, un fel de cămaşă de forţă. Infirmierele au fost rele de asemenea ...una spunea că am multă răutate în mine şi că din cauza aceasta am vomitat în pat. Eu nu aveam nicio vină şi nu înţelegeam de ce după atâţia ani de fapte şi gânduri frumoase sunt tratată aşa. O pacientă mă numea cu agresivitate şchioapă, etc...

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Trebuia să scriu şi despre chinurile din spitalul de psihiatrie şi mai am de adăugat. Viaţa dvs. este frumoasă şi orice viaţă merită să fie trăită atât timp cât omul are anumite drepturi umane fundamentale, ceea ce eu nu am avut din copilărie, respectiv din acel blestemat 1984.

Mai jos o fotografie din 1992 a mea, executată la fotograf, după spitalul de psihiatrie, aveam 21 de ani și o negresă îmi făcuse această coafură.

din nou

Din nou am doar 500 lei pentru a trăi din ei trei săptămâni jumătate...
Am plâns atâţia ani în zadar, am cerşit pe internet drepturi umane fundamentale şi m-au refuzat totate instituţiile şi organizaţiile şi oamenii pe care i-am contactat.
Am studiat 23 de ani de şcoală şi facultate cu rezultate maxime în zadar şi pot spune că am avut mereu dreptate. Am fost o persoană perfectă cu adevărat, un om drept şi normal întreaga viaţă, fără nicio greşeală. Pot spune fără să mă înşel că am avut o personalitate perfectă şi nimic din comportamentul meu nu a incitat pe alţii la ură şi nici la vreun fel de nebunie în mintea lor şi nu înţeleg defel de ce ei spun cu toţii că trebuie să mă omoare ca să îşi ascundă vina faţă de mine, când adevărul e de fapt atât de frumos...şi poate lumea s-ar bucura să triumfe adevărul despre un om luminos şi bun ca mine după 30 de ani de martiriu continuu.

Acum ei spun că eu am cancer şi că nu vor să mă trateze tot fiindcă ei toţi sunt vinovaţi şi vina colectivă nu se recunoaşte niciodată! Dar eu totuşi am arătat adevărul încontinuu din 1984 şi nu am indus pe nimeni în eroare sau în ispită! Ei spun de fapt că ei au inventat mereu mincuni despre mine, ceea ce mi se pare absurd fiindcă am fost un om sărac şi fără megalomanie de vreun fel, nu înţeleg ce poate să aibă LUMEA cu mine din moment ce nu am fost persoană publică şi am trăit izolată toată viaţa...

Luna trecută am cerşit din nou câte un leu doi fiindu-mi foame şi nu prea am avut succes. Doamna Ioana , vecina de dedesubt, a ţipat la mine când i-am cerut un leu de pâine şi în schimb la ea mirosea frumos a mâncare scumpă şi apoi a mers la biserică (vai Doamne!) cu colivă şi îmi spunea că are şniţele dar nu îmi dă. Şi eu m-am purtat mereu frumos cu ea când aveam ceva bănuţi în anii din urmă şi am invitat-o la mine la masă şi am servit-o cu drag. Eu niciodată nu am fost ipocrită şi mereu am avut sufletul curat faţă de Dumnezeu, cu credinţă adevărată deşi nu am niciun păcat.

Domnul Marius C.Nica, vecin militar de la etajul 8 şi poet, care mă îndemna să scriu poezii în 2006-2007, s-a purtat urât cu mine de ne numărate ori în ciuda iertării creştineşti din partea mea. O lua mereu de la capăt cu batjocura... şi diverse lovituri. I-am cerut 5 lei fiindcă nu mai puteam răbda de foame şi m-a refuzat batjocorindu-mă. A spus că el a trebuit să cheltuiască 5 milioane (500 lei pentru dentist şi nu mai are 5 lei să îmi dea. Vi se pare logic? Oricum mereu am dat înapoi banii pe care îi împrumutam şi eu însămi am ajutat pe alţii de nenumărate ori când am avut puţini bani. De exemplu după ce am primit moştenirea de la tata am împrumutat câteva mii de euro unui om care nu avea acoperiş de iarnă la casă şi vă jur că i-am primit înapoi. Am fost un om generos şi bun de mică întreaga viaţă, de ce sunt tratată acum aşa?

Azi, 6 ianuarie 2021
În realitate, el a vrut să scape de mine, să nu îi mai cer eventual a doua oară, nu e din cauza acelei scrisori trimise mai demult lui.