Spitalul de psihiatrie din Bucureşti

Şi iată-mă ajunsă să fiu închisă în spitalul de psihiatrie în 1992 aşa cum doreau părinţii mei de la început, aşa cum eu încercasem în zadar să evit prntr-o luptă de aproape 8 ani.

Vă puteţi imagina trauma pe care un astfel de lucru îl reprezintă pentru un om. Vă rog mult încercaţi să vă imaginaţi: eram o persoană complet nevinovată şi fusesem mereu un om calm şi ordonat şi liniştit. După toate că am rezistat 8 ani la torturi groaznice sunt şi închisă cu forţa în spital. În starea de şoc de atunci la care se va adăuga şocul medicamentelor, încă nu reuşeam să înţeleg că de fapt sunt omorâtă, fiindcă o internare psihiatrică duce la pierderea drepturilor umane fundamentale de a munci şi de a avea un copil. În acelaşi timp, deşi omul rămâne întreg la minte şi la suflet, ceilalţi au tendinţa să îi dea în continuare şuturi să îl bage în mormânt, deoarece oamenii consideră în mod greşit că o persoană tratată psihiatric este într-un fel handicapată, distrusă mental şi nu merită să i se mai acorde vreun credit. În plus vă puteţi imagina durerea ca adevărul despre mine, atâta de curat din 1984 să fie considerat minciună, respectiv simptom pshiatric sau delir, deşi dovedisem totul...însemna că părinţii mă vor ţine în sclavie şi tortură în continuare, deşi de atâtea ori fusesem vânătă de bătăi nemeritate, deşi nu aveam niciun păcat şi nicio greşeală faţă de nimeni. Aceste lucruri dor şi acum enorm fiindcă sunt implicit tratată ca şi cum nu aş fi un om raţional şi aş fi exagerat în povestea vieţii mele sau aş fi inventat ceva când de fapt am fost obligată să spun numai adevărul şi chiar am prezentat faptele în mod succint şi sobru. Vă daţi seama cât doare? Nu ar fi de mirare să am cancer, fiindcă toate cărţile scriu că boala apare în astfel de torturi psihice inumane. Deci voiau să mă omoare şi eu nu înţelegeam de ce...

Nu puteţi spune nici că am avut probleme de adaptare în viaţă şi deci îmi merit soarta. Este adevărat că am fost timidă, dar numai până la 17 ani, când am dobândit o stare de perfectă siguranţă de sine. Să dau un exemplu din trecut ca să înţelegeţi mai bine. Când eram în clasa a 8-a colegii mi-au furat carnetul de note şi l-au făcut ferfeniţă, împrăştiind paginile pe culoarul şcolii. Mi-au furat şi acuarelele la care ţineam, fiind amintiri dragi din satul bunicilor. Nu ştiu de ce au făcut aceste lucruri fiindcă nu greşisem nimic şi nu gândisem nimic rău legat de nimeni. Păcat că oamenii buni şi puri, o specie rară, nu sunt respectaţi...din ceilalţi găseşti destui. Nu era vorba de o problemă de dezadaptare, pur şi simplu eu nu puteam fi la fel cu ei, era o opţiune a mea în viaţă, datorită educaţiei până la 13 ani. Am ştiut să trec peste necazuri de genul acesta, fără furie sau lacrimi inutile, am fost cred eu un om cu psihic puternic. Ce aş fi putut face? Nu puteam să îi pedepsesc şi nici nu avea rost să păstrez amărăciune în suflet.

Ziua în care m-au închis în spitalul de psihiatrie a fost o zi aparte. Naşul şi tatăl meu m-au luat în maşină fără un cuvânt (deci vă imaginaţi tensiunea psihică pe care o resimţeam, aşa e mereu la internările psihiatrice) şi naşu mă ţinea pe bancheta din spate, împingându-mi capul jos. Totuşi am reuşit să ridic capul o dată, am văzut că tata apucase pe un drum ocolit şi totodată am observat în spatele meu apusul soarelui, fantastic de frumos, cum nu am văzut niciodată în viaţa mea...soarele era ca o portocală de culoare oranj blând încât te puteai uita fără să simţi vreo neplăcere, era un soare perfect rotund pe un cer mov pal.

Formalităţile în spital au fost scurte. După două sau trei întrebări doctorul m-a închis într-o rezervă întunecată la etaj, la secţia de agitaţi, cum am fost tratată mereu. Pavilionul era vechi şi încă nerenovat. Din rezerva situată în faţa WC-ului puteam ajunge în salonul cu mai multe paturi, unde accesul era liber. Eu eram singură în rezervă. Ceilalţi erau zgomotoşi şi neliniştiţi. Printre ei era şi o femeie gravidă care s-a speriat când a venit cutremurul şi a fugit pe uşă, fiindcă pe ea o lăsau. Noi ceilalţi am fost închişi în salon la acel cutremur. Rezerva mea era întunecată şi lipsită de igienă, cu perne pe care abia puteai ţine capul, cu cearceafuri mototolite şi murdare de la care am luat un stafilococ pe care l-am tratat ani de zile fără succes, fiind operată ulterior (chirurgical).

Au venit, mi-au făcut injecţie şi m-au lăsat singură. Lumina o stingeau seara şi rămâneam cu ochii la tavaul înalt şi urât. M-a apucat o teamă groaznică că îmi voi pierde memoria din cauza tratamentului. Am încercat să mă agăţ de anumite amintiri frumoase, chiar şi de iubirea mea mare şi nevinovată faţă de acel medic, Zăgrean Leon. Pot spune cu tristeţe că tratamentul psihiatric afectează într-adevăr cele mai frumoase amintiri, respectiv informaţiile culturale acumulate prin ani de lecturi asidue, beletristică, cărţi ştiinţifice şi multe altele. Amintirile legate de viaţa personală rămân intacte deoarece sunt legate mai puternic de viaţa afectivă. Primul şoc neuroleptic datorat medicamentelor este înfiorător, simţeam senzaţii stranii, oribile, imobilitatea limbii, incapacitatea de a vorbi. Lucrul acesta se întâmplă de obicei de două-trei ori la fiecare internare. Apoi urmează dificultăţi de mers şi tremurături ale extremităţilor. Din cauza ameţelilor adiacente era să îmi sparg capul, fiindcă am căzut lată pe podeaua de ciment. Mă simţeam ca un pui de găină decapitat, al cărui corp continuă să meargă aiurea. A venit şi o femeie în halat alb care m-a interogat amănunţit şi mi-a spus autoritar că senzaţiile acelea sexuale de la distanţă de care mă plângeam nu există!! Apoi a plecat şi nu a mai revenit.

A trebuit să îndur să o primesc pe mama în vizită acolo şi să mănânc mâncarea adusă de ea. Odată mi-a făcut spanac şi am avut diaree groaznică şi femeia de serviciu (infirmiera) a urlat la mine că murdăream WC-ul, deşi nu aveam nicio vină. A trebuit să îndur şi prezenţa celorlalţi pacienţi, dintre care unii erau expansivi şi răi faţă de mine. Una dintre paciente, despre care mama spunea că este ţigancă şi nu înţelege de ce mama ei este aşa albă şi evident româncă, era foarte agitată, venea mereu la mine spunând de fiecare dată: „eu sunt iubita, mă recunoşti?” Mama ei era medic şi venea în salon şi cerea imperativ să i se mărească doza de medicamente şi injecţii fetei sale, al cărei fund slab l-am văzut dezgolit de multe ori în faţa mea. Tot împreună cu acea iubită era şi prietenul ei, un bărbat tânâr care stătea zi şi noapte în salonul femeilor şi atrăgea discuţiile şi privirile pacientelor de acolo. El intra şi la toaletă şi mie mi-era jenă să îmi fac nevoile. Celelalte paciente mi se păreau ciudate prin felul în care vorbeau de bărbaţi sau foloseau machiaj în oglinda din baie. Totuşi una dintre paciente, care susţinea că fusese otrăvită de vecini, era mai amabilă şi blândă. Spunea că fusese profesoară de engleză şi că se oferă să facă meditaţii gratuit cu mine. Stăteam şi discutam cu ea la masa din salon, am păstrat până azi o hârtie scrisă atunci de ea, în care îmi dădea adresa ei, să o vizitez ulterior, ceea ce desigur nu am făcut. Atunci a venit în vizită la patul ei dl doctor psihiatru Ionescu, viitor şef de secţie şi sau de spital, viitor profesor universitar al meu şi viitor medic ce mă va trata ulterior în altă secţie.

Din cauza numeroaselor injecţii fără igienă adecvată am făcut un flegmon mare şi febră mare (ceea ce mi s-a mai întâmplat în cursul internărilor ulterioare). A trebuit să merg la chirurgie la doctorul Nicodim Neluţu parcă, o rudă îndepărtată, care lucra la spitalul Elias şi care m-a tratat eficient.

Şi la prima internare şi ulterior m-au ţinut săptămâni în şir, de obicei peste 7-8. Totuşi ulterior am verificat dosarele psihiatrice fiindcă a trebuit să scot o sinteză, o hârtie oficială odată şi am descoperit că datele internărilor mele au fost modificate, ca şi cum mereu stăteam numai 2 săptămâni. (Poate acum sunt iarăşi altfel).

După ce am ieşit din spital am mers din nou la facultate. Timp de 2-3 ani am avut mari dificultăţi de a scrie (mişcările fine sunt foarte mult afectate de neuroleptice) şi de asemenea mă deplasam mai greu în mers. Una dintre profesoare m-a întrebat dacă am fost internată şi ce diagnostic am. (Acum mi se pare de-a dreptul ridicolă întrebarea, de parcă diagnosticul ar însemna ceva, când de fapt putea fi orice diagnostic, eu fiind complet normală şi nevinovată).

Colegul meu Pop Ovidiu spunea că mă mişcam ca un roboţel, ceea ce mie mi se pare exagerat.

La a doua internare, în 96 sau 97, am fost tratată de soţia primului meu medic psihiatru. Medicamentele şi şocurile neuroleptice au fost aproape la fel de puternice ca prima oară. Am fost de asemenea închisă într-o rezervă la etaj, şi acolo am fost bătută de o pacientă foarte agitată care avea o mare forţă fizică comparativ cu mine şi împreună cu prietena ei îmi tot furau lucrurile şi chiar mi-au aruncat hainele pe geamul rezervei mele, încât stăteau împrăştiate pe acoeriş. Am tot cerut ajutorul personalului în zadar. Pacienta aceea se numea Dana şi era bine văzută de asistente. Pe mine mă numea „moldoveancă împuţită”, ceea ce mă făcea să mă întreb de unde îmi cunoştea numele de familie.

Eram foarte vulnerabilă din cauza medicamentelor şi sufeream enorm, încât am început să mă plimb prin curtea spitalului, când mi-au dat voie, împreună cu un bărbat necunoscut, pacient acolo. Infirmierele râdeau de mine când treceam pe lângă ele spunând că mi-am găsit perechea potrivită. Vă puteţi imagina cât sufeream, cerând mereu doctoriţei să îmi dea drumul din spital...desigur nu mă simţeam atrasă de acel bărbat, i-am şi spus că ţin la altcineva (aceeaşi fostă iubire a mea), dar numai aşa trecea timpul mai uşor şi suferinţele groaznice. Îmi venea să plâng, dar, datorită medicamentelor nu mai aveam lacrimi... D-na doctor Giurgiucă (al cărei soţ m-a vizitat şi la părinţi acasă, fiind primit în bucătărie), mi-a dat drumul să ies din spital numai după ce am luat în sfârşit decizia de a mă sinucide.

A treia internare psihiatrică a fost la dl. doctor Ionescu, după tentativa mea de sinucidere. Nu voi mai povesti pe larg, amintirile oricum s-au şters în ultimii ani. Totuşi pot spune că numai după încercarea de sinucidere m-au legat la pat de mai multe ori, un fel de cămaşă de forţă. Infirmierele au fost rele de asemenea ...una spunea că am multă răutate în mine şi că din cauza aceasta am vomitat în pat. Eu nu aveam nicio vină şi nu înţelegeam de ce după atâţia ani de fapte şi gânduri frumoase sunt tratată aşa. O pacientă mă numea cu agresivitate şchioapă, etc...

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Trebuia să scriu şi despre chinurile din spitalul de psihiatrie şi mai am de adăugat. Viaţa dvs. este frumoasă şi orice viaţă merită să fie trăită atât timp cât omul are anumite drepturi umane fundamentale, ceea ce eu nu am avut din copilărie, respectiv din acel blestemat 1984.

Mai jos o fotografie din 1992 a mea, executată la fotograf, după spitalul de psihiatrie, aveam 21 de ani și o negresă îmi făcuse această coafură.