desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge

marți, 12 noiembrie 2013

Detalii despre spital

O descriere a spitalului de psihiatrie în viaţa mea, scrisă de mine în 2009.


Este una din suferinţele mele vechi, dar faptul că am trecut prin aşa ceva nu implică, consider eu, că nu aş merita să primesc libertatea sau că nu aş şti să mă bucur de viaţă dacă aş avea drepturi în sfârşit. Spitalizarea mea la psihiatrie a fost probabil cea mai mare traumă a vieţii mele, atât fiindcă este în sine un act violent, care înseamnă şi o expresie a puterii celor liberi asupra victimei , cât şi pentru că înseamnă şi un certificat al sclaviei, al lipsei drepturilor pentru acea persoană (unii oameni mai simpli cred că din momentul în care persoana a fost "declarată" nebună nu mai are cum pătrunde în societate). Da, a fost desigur cea mai mare traumă, de exemplu şi problemele sexuale ("ginecologice") ulterioare sunt mai degrabă o consecinţă.

Mi-este greu să scriu despre aceasta, cred că voi combina ordinea temporală cu alte criterii. Probabil că ameninţări indirecte legat de ce voi avea de suferit au existat încă din copilărie, când familia a început să îmi creeze o imagine a unui copil mai special, deosebit de alţii, care are mare nevoie de alţi prieteni şi trăieşte prea singur. Când eram mică, în prima copilărie, m-am speriat de un bibelou de porţelan pe care mamaia îl ţinea în vitrina ei cu porţelanuri şi cristaluri (au rămas câteva până azi). Atât de frică mi-era, simţeam că are o influenţă periculoasă asupra mea, încât mult timp, toată copilăria, am evitat să îl privesc, simţeam că îngheţ când mă apropiam. Atunci când am ţipat cînd eram mică a venit naşu şi mi-a cerut să merg cu el să îi arăt care este bibeloul vinovat. Când l-a văzut a început să vorbească pe un ton grav cu mamaia şi spunea "bufonul de la curte. Este foarte rău." Într-adevăr statueta reprezenta un măscărici cu trăsături groteşti şi cu un şorţ în faţă, cocoşat sau pitic. Înainte de a muri, tata a spart bibeloul, eu l-am găsit apoi pe congelator dar am preferat să nu îl mai repar, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu resturile.

Tot în copilărie erau răspândite şi ideile că mama este nebună sau oricum extrem de nervoasă, iar ea ameninţa că se aruncă de la etajul nouă şi mereu amintea în timpul certurilor cu tata despre balamuc(i) exprimarea ei fiind "ce faci, vrei să mă bagi la balamuc(i)". În 84 a trebuit să plec de la mamaia şi atunci naşu mi-a spus că acum trebuie să merg şi eu la casa aia de nebuni, adică să stau cu părinţii. Ceea ce a urmat între 84 şi 88 a fost extrem de nesănătos, părinţii păreau într-adevăr nebuni, scandalurile şi bătăile curgeau lanţ, dar eu nu aveam vina să o provoc pe mama, aşa cum tata insinua. Deşi probabil auzeau, vecinii erau liniştiţi atunci şi nici unul nu venea la uşă să critice sau să se plângă. Am fugit de două ori de acasă, ceea ce poate fi cosiderat de asemenea simptom psihiatric (inversiune afectivă faţă de părinţi, aşa zic ei legat de schizofrenie, cred că îmi amintesc că şi legat de mine au zis asta, oricum doctorul psihiatru Ionescu care mă trata după ce am sărit pe fereastră şi care apoi a murit mi-a spus că nu înţelege de ce eu spun că tatăl meu este duşmanul meu, iar d-ra doctor care asista a spus că nu eu zic asta, ci părinţii mei). Într-una din dăţile când am fugit de acasă tata m-a dus, împreună cu doamna dr. Ionescu ( o altă coincideţă) care avea grijă de familie ( devenise o cunoştinţă apropiată, nu ştiu cum) la un psihiatru acasă. Acesta m-a poftit înăuntru (după ani eu am considerat şi această vizită drept una premonitorie, un fel de ameninţare indirectă legat de ce avea să urmeze). În cabinetul lui cu multe hârtii eram doar eu şi acei doctori, tata aştepta afară, iar doctorii vorbeau între ei, de parcă eu nu existam. După un timp doctorul psihiatru m-a întrebat dacă unghiile se rod (?!) şi dacă mama are mustaţă, ceea ce eu am confirmat. Mi -a spus totodată că îi va spune tatei ceva astfel încât să mă lase de-acum înainte în pace. În staţia de troleibuz tata m-a întrebat ce i-am spus doctorului acela de l-a impresionat atât de tare. I-am spus că – nimic - şi el mi-a zis că doctorul i-a spus că eu eram o mare inteligenţă, poate geniu, etc. Am avut linişte acasă doar puţine zile după care relele au reînceput.

Mama avea o relaţie apropiată şi cu fosta mea profesoară de română, d-na Gogolan, care era iniţial şi vecină de bloc şi cu care am făcut meditaţii acasă în anul şcolar 1984-1985. Ea era divorţată şi avea un băiat cu un an mai mare decât mine (care s-a căsătorit ulterior prin intermediul bisericii sau a avut o excursie în străinătate cu ajutorul bisericii şi a avut un copil).Cristi, fiindcă aşa îi spuneam, mă invitase la balul bobocilor la el la facultate şi a făcut exact facultatea de construcţii, ceea ce vroia tata pentru mine. Tatăl lui era pacient psihiatric şi ai mei îi spuneau Jean. După ani, părinţii râdeau acasă povestind aventuri de la munte cu Jean, tata avea o vorbă - "nu contează, Jean boxează"- şi cred că şi eu l-am văzut pe stradă pe dl. Jean după 89, sau oricum pe cineva care corespundea descrierii lui, mergând mereu cu aceleaşi haine ponosite. Eram uneori comparată cu el şi mi se spunea că am aceleaşi probleme.

În biblioteca tatei (eu am citit mai mult din afară) exista şi cartea "Corabia nebunilor" pe care am citit-o deşi mă plictisea oarecum, după care am fost cu colegul meu de clasă Lucian Micu, la filmul cu acelaşi nume (el spunea că i se pare interesant). Pot spune că într-un anumit sens am fost şi eu un fel de corabie a nebunilor, deşi nu înţeleg prea bine ce parte din mine era mai exploatată de alţii - trupul sau mintea. De asemenea tata avea şi cartea "Înţelepciunea nebunului", pe care nu am citit-o. Acelaşi coleg Lucian, care stătea în spatele meu la liceu spunea chiar că eu şi Luiza, colega mea de bancă, vom avea probleme psihiatrice, (ceea ce s-a şi întâmplat) şi mai spunea că asta este din cauză că unii oameni hotărăsc asta încă de când copilul se naşte. Am mers împreună el şi cu alte colege la Teatrul Naţional la "Zbor deasupra unui cuib de cuci" şi el m-a întrebat la sfârşitul piesei care dintre nebunii de acolo mi-a plăcut şi eu am ezitat, dar apoi am spus că acela care nu se mai putea mişca, nu putea vorbi şi spunea "să vă ia dracu pe toţi", fiindcă aşa mi s-a părut atunci că ar fi spiritul piesei şi mesajul legat de psihiatrie (de fapt nu înţelegeam nimic).

În ce priveşte relaţia cu Luiza, pot spune că nu prea ne înţelegeam, ea mi se părea oarecum o fire opusă, dar nu mai intru în detalii. Nu îmi amintesc în ce an, după ce şi Luiza spunea că a avut probleme psihiatrice asemănătoare (eu la început am încercat să o protejez, povestindu-i doar o parte din ce am păţit, dar oricum părea că nu mă crede, cu destulă împotrivire dar eu am crezut-o legat de problemele ei), la un moment dat a venit la mine şi mi-a cerut să ne rugăm împreună pentru sănătate, aceasta fiind singura soluţie. Atunci m-a apucat o durere de cap înfiorătoare. După încă un timp, probabil în perioada 96-98, oricum într-un moment rău pentru mine, i-am spus la telefon ceva legat de faptul că îmi doresc libertatea sau moartea, că mă gândisem să mă sinucid din lipsă de alternativă de viaţă. Ea a spus atunci că nu e de acord, fiindcă ea a trecut şi ea prin aşa ceva (se arăta oarecum superioară) dar a ştiut să se detaşeze. În general ea nu discuta niciodată deschis despre boala psihică, dădea impresia că e ceva de ascuns (conformistă ca sclavă) şi că soluţia este resemnarea, nu încercarea absurdă de a dobândi drepturi. Atunci eu mi-am dat seama că nu mai pot continua relaţia cu ea, fiindcă eu căutam libertatea şi o prietenie normală, cu suflet deschis. Este una dintre cele două relaţii pe care le-am rupt eu în viaţă (ea şi sociologul Ion zis Toni). Odată Luiza îmi spusese că ea înnebunise în spital când au internat-o, nu mai înainte sau folosea expresia m-am îmbolnăvit, dar nu ştiu dacă era doar o metaforă. Anii trecuţi m-am întâlnit două zile la rând cu tatăl ei în aglomeraţie de troleibuz şi odată a coborât chiar la Teatrul Naţional, i-am dat totuşi numărul meu, dacă Luiza ar fi vrut să sune, nu a sunat, poate e mai bine aşa. Apoi m-am întâlnit întâmplător şi cu mama ei. Şi apoi m-am întâlnit de mai multe ori cu Luiza pe stradă, dar nu a vrut să îmi răspundă niciodată la salut, deşi chiar am rugat-o să mă ierte că rupsesem relaţia cu ea. Nu înţeleg ce are împotriva mea sau ce am greşit faţă de ea.

Din vara lui 89 (părinţii se liniştiseră oarecum în timpul acelei iubiri a mea faţă de Zăgrean, după care au reînceput scandalul şi bătaia; în timpul acelei iubiri familia m-a rănit doar prin chestiuni paranoice mai ales. De pildă la ziua mea de naştere -18 ani -naşu spunea că eu am trei coroane şi România şi Albania şi Bulgaria dar eu nu am ripostat la aşa o absurditate, în timp ce mama spunea ceva banal ca răspuns. Tot naşu spunea atunci o poveste tristă despre un om de care adevăraţii stăpâni ai lumii spun că este el stăpânul lumii şi el este cel mai nenorocit dintre oameni, iar mama cred că tot atunci, sau ulterior poate, spunea că naşu poate o înţelege că ea este obligată să stea între două capete tari, iar mai încolo naşu spunea că a auzit că eu am sânge albastru, (ce groaznic e că acum chiar mi se albăstresc ciorapii de proteză şi chiloţii, din 2003-2004 dar medicii nu m-au tratat), repet numai din vara lui 89 tata a reînceput să mă bată şi să ţipe chiar mai rău ca înainte ameninţându-mă chiar cu psihiatria, respectiv spunea că trebuie să mă trateze şi că sunt foarte bolnavă dar nu îmi dau seama. La fel spunea că nici nu ştiu eu câţi draci trebuie ei să omoare în mine. Naşu spunea că eu am o putere mai mare ca tata şi nu ştie de ce nu o folosesc (?!)

Apoi în iarna - primăvara lui 92 m-au internat prima oară la psihiatrie, la secţia 4 sau 7 pe vremea aceea ( de fapt nu îmi amintesc numărul precis). Cu durere îmi amintesc că am stat până când am văzut castani înflorind (acolo sunt castani) şi, deşi înainte îmi plăceau castanii şi m-am jucat cu fructele lor, acum simt neplăcere când văd castani! (La Cluj am mâncat iarna castane comestibile, aşa era obiceiul acolo).

Psihiatria este o ştiinţă sau este o artă? Îmi amintesc întrebarea retorică de când făceam curs de psihiatrie sau şi psihopatologie în facultatea de psihologie, în anul trei sau patru, după ce eu fusesem închisă. Am făcut curs cu profesorul Ionescu, care mi-a devenit ulterior medic, şi odată l-am întrebat chiar ce înseamnă diagnosticul meu de "depresie atipică" şi mi-a spus că schizofrenie (paranoidă). Mi se adresa cu domnia voastră. Tratamentul psihiatric se desfăşoară conform unei proceduri speciale (există o organizare clară ) şi probabil eu am urmat un tratament obişnuit, normal într-un anumit fel. Nu ştiu de ce, ei aveau nevoie de un pretext de a mă interna şi de aceea m-au torturat vecinii cu zgomote timp de apropape trei ani. De fapt probabil că nu aveau nevoie de pretexte, ar fi putut oricum să mă închidă, dar aşteptau ca eu să fiu într-o stare de epuizare şi în acelaşi timp nervozitate, disperare, fiindcă, din câte am văzut eu, tratamentul psihiatric nu "prinde" atunci când persoana este calmă. Înainte să fiu internată nu dormisem mai multe nopţi şi ajunsesem extrem de obosită de acele violuri de la distanţă (uneori erau şi aspecte fiziologic obositoare sau neplăcute), de urletele tatei, de bătăi, înjurături, de suferinţa iubirii ciudate şi nefericite, de mass-media chiar sau uşoarele neplăceri din partea lumii, dar mai ales de zgomotele din partea vecinilor pe care nu aveam cum să le evit. Acesta era cum s-ar spune tabloul clinic, înainte de internare ţipam de furie şi mai ales de suferinţă şi oboseală şi îmi amintesc că tata a venit şi zicea "regele a murit trăiască regele", iar naşu îmi spunea la ureche că nu poate să mă ajute fiindcă tatăl meu este prea mare, nu înţeleg? Apoi au încercat să mă prindă (mai îmi dăduseră înainte nişte medicamente pe ascuns, eu am încercat să nu le iau, de la un doctor psihiatru pe care îl cunoştea naşu) şi eu mă împotriveam şi atunci mi-am pierdut pentru o secundă poate conştienţa, fiindcă obosisem mult de ţipete. Aceşti doi bărbaţi din familie m-au prins în final şi m-au dus la maşină şi naşu mă ţinea cu capul lipit de bancheta din spate, în timp ce eu fierbeam de suferinţă. La o intersecţie (au luat-o pe un drum ocolit) am ridicat totuşi capul şi am privit înapoi...a fost ca un miracol, fiindcă priveam cel mai fantastic poate apus de soare din viaţă, era impresionant - cerul era liber şi soarele aluneca blând, cu contururi clare pe un fond albastru-violet palid, un soare exact ca o portocală, a cărui vedere nu rănea ochiul defel, pur şi simplu extraordinar! Simţeam aproape că gust acel lucru colorat oranj uniform dar desigur ajungând la spital nu era vreme pentru poezie sau senzaţii plăcute şi personalul medical a început ritualul crud asupra mea...

În general (cum spuneam că se procedează la orice internare), am fost mai întâi speriată, enervată de ceilalţi pentru a a avea efect tratamentul probabil... Ajungând la spital anxietatea îmi creştea şi probabil că m-am împotrivit sau oricum simţeam împotrivirea în mine, revolta că trebuia să îndur aşa ceva, consideram eu şi atunci nemeritat. Cele mai multe amintiri le am din primele internări, care au fost şi mai îndelungate şi mai traumatizante pentru mine.

Ce să pot spune despre spitalul de psihiatrie, această instituţie despre care s-a scris atât şi legat de care s-au ţesut legende (poveşti în literatură, cântece, filme dar şi prejudecăţi în societate - aici erau destule vorbe, chiar şi mie mi-au fost aruncate, legat de spitalul 9, cum se numea înainte, ulterior numele i-a fost schimbat de mai multe ori dar mai este cunoscut desigur şi sub denumirea veche.Ce este un spital? - oameni, spaţii, medicamente, proceduri terapeutice şi relaţii de administrare.
Voi analiza câteva dintre acestea prin intermediul vieţii mele.

Spaţiul - spitalul este clădit în formă de pavilioane cu alei destul de largi între ele pe o suprafaţă destul de mare în partea de sud a oraşului, poate sudest, aproape de Piaţa Sudului. (Mă bazez doar pe amintiri). Aceasta îmi aminteşte că la a doua întâlnire cu Zăgrean am fost la Hotel Nord, aproape de Gara de Nord. Eu am cunoscut două porţi ale spitalului între care m-am plimbat de mai multe ori, aşezate în opoziţie. Spitalul este într-un cartier cu blocuri de locuit şi chiar în apropiere există magazine şi o micuţă piaţă, astfel încât o parte din pacienţi ieşeau, dacă le era permis, inclusiv eu, pentru cumpărături în apropiere. Câteodată am ieşit însoţită de infirmieră, alteori cu pacienţi care trebuiau să aibă grijă de mine, alteori cu mama, alteori am rugat câte o infirmieră să îmi cumpere ceva ce aveam nevoie de afară. Odată am fost cu mama chiar la jocuri mecanice şi am jucat şi eu de furie şi suferinţă, nu fiindcă mi-ar plăcea, iar un pacient care părea că mă urmăreşte şi acolo spunea odată în jurul meu că eu sunt cea care a suferit cel mai mult şi atunci m-am gândit în mod absurd că poate în ţara aceasta există un fel de cultură de a lăsa drepturi numai celor care au suferit mult, dar atunci de ce nu se săturau să mă chinuie de atâţia ani? Odată îmi amintesc că era o pizzerie acolo şi am fost cu nişte pacienţi, dintre care o femeie spunea că ea îşi dă doctoratul zilele acelea şi de aceea ne-a invitat pe noi acolo. Părea foarte agitată şi avea bani şi eu m-am întrebat dacă era adevărat că îşi dădea doctoratul ieşind din spital, fiindcă părea destul de afectată de medicamente şi incapabilă să susţină o teză în acele zile. Alteori am fost în afara graniţelor spitalului până spre piaţa mare cu unii dintre pacienţii bărbaţi ( îmi amintesc vag doi dintre aceştia, cu alţii nu am mai avut relaţii mai apropiate, cel de-al doilea nu îmi amintesc ce motiva pentru plimbările noastre, cred că un fel de prietenie). Pentru mine era trist de tot, dar oricum mai plăcut decât să stau închisă în încăpere, aşa că am preferat să mai ies la plimbari cu unii sau chiar singură uneori, atunci când după prima parte a tratamentelor îmi era permis. Mijloacele de transport la început aveau staţie la piaţa mare astfel încât era de mers până la spital pe jos vreo 10-15 minute, drum pe care l-am făcut de multe ori când eram în facultatea de psihologie sau chiar la medicină, când mi-era mai greu din cauza amputării piciorului (la început făceam mereu bursite la genunchi şi piciorul se inflama şi nu mă mai puteam deplasa). La un moment dat era o ruptură în gard, astfel încât ajungeam la destinaţie pe un drum mai direct. În ultimul timp au început să staţioneze multe taxiuri în faţa spitalului. Clădirea în care am audiat cursuri în timpul facultăţii de psihologie a luat foc, astfel încât a fost renovată ulterior.

În interior erau multe zone întunecate de coroane grele de castani care creau pentru mine o emoţie negativă, de spaţiu lugubru, morbid, iar în ultima vreme am observat că le-au tăiat la un moment dat, nu ştiu dacă în tot spitalul. Acolo veneau şi multe ciori, nu le cunosc exact denumirea, păsări cu penaj negru-gri şi cârâind. Numai câteva alei erau mai însorite. Pavilioanele pentru pacienţi erau clădiri cu aspect destul de straniu pentru mine, aveau terase la intrare cu stâlpi, unde pacienţii ieşeau uneori la distracţie sau la cafea şi ţigări. Lemnul apărea în clădire, în rest poate cărămidă, dar nu îmi amintesc precis. Oricum îmi aminteau de unele clădiri întunecate, care îmi trezeau şi ele emoţii negative, cele pentru turişti prin staţiunile montane, ca la Tuşnad de exemplu, fiind un amestec de stiluri arhitectonice ciudate, un fel de cutiuţe ca în jocurile pentru copii. Probabil că au fost construite demult, eu am văzut tot timpul acolo demolări şi recondiţionări. Multă vreme spaţiul interior din acel spital a fost pentru mine un fel de labirint, fiindcă efectul medicamentului era uneori şi de a împiedica orientarea mea spaţială. La început stressul era copleşitor.

După ani am fost plimbată de o fată care avea grijă de mine în cărucior cu rotile pe aleile spitalului şi îmi amintesc că începusem să mă orientez mai bine, îmi amintesc că vedeam în clădirea unde ştiam că era morga ceva ce semăna cu nişte creiere umane în fereastră şi încercam să glumesc puţin cinic cu acea fată. Mi se spuseseră poveşti legat de acea morgă, de pildă cum un pacient a fost dus din greşeală acolo. În aceeaşi clădire am urmat mai târziu cursuri de fiziopatologie, într-o sală mare. Într-o zonă oarecum centrală, unde este pavilionul nr.1, la care am fost transferată după ce am sărit pe fereastră, existau nişte chioşcuri, la prima internare era un chioşc-librărie de unde mi-am cumpărat cu suflet îndurerat când am început să mă mişc, spre sfârşitul internării, cartea "Amintirile unei fete cuminţi", pe care nu am citit-o nicicând, şi probabil şi materiale pentru admiterea la medicină. Ulterior chioşcul de cărţi a fost desfiinţat şi apoi au instaurat acolo chioşcuri cu alimente şi gustări calde. După colţ este o piaţetă unde am fost la un alt chioşc şi la cofetărie. Acolo este şi cantina spitalului.

Mult timp am pândit de-a lungul internărilor să vină orele meselor, când plecau spre pavilioane, şi iniţial şi spre spitalul-bloc alăturat, cărucioare cu oale cu mâncare care tremurau şi zdrăngăneau oarecum pitoresc. La a doua internare am descoperit şi un loc cu magie mai caldă, cu puţin soare şi plante decorative. Era atunci chiar şi iarbă proaspăt cosită, care mirosea frumos, dar îmi trezea dureri sufleteşti mari (amintirile din copilăria frumoasă în contrast cu ce sufeream acolo). Atunci îmi amintesc (de fapt acesta este efectul tratamentului spre sfârşitul internării) am trăit de multe ori emoţii neplăcute legat de culorile şi lucrurile frumoase, dar din nefericire mult prea frumoase şi limpezi odinioară. Un sentiment al sfâşierii, nu ştiu dacă puteţi înţelege.

Organizarea spaţiului s-a mai modificat în ultima vreme, acum spitalul este separat printr-un gard (sau era) de spitalul de urgenţe de neurologie (presupun că aceasta era specializarea de bază?) unde am fost odată când m-au internat după amputaţie, pentru consult ortopedic şi scoaterea ghipsului de la celălalt picior fiindcă am stat şi atunci internată multe săptămâni. Acel spital îmi aminteşte de Luiza, fosta colegă de bancă, ea îmi povestea că Z, când eu nu am fost odată la meditaţii (în aprilie cred când am fost la Sibiu pentru a cugeta ce să fac odată ce el venea în trupul meu) spunea că fata lui cea mică este internată la neuropsihiatrie şi este posibil să moară, el era foarte trist, dar spunea că nu are ce să facă, aşa este viaţa. Pe mine m-a durut atunci şi ştiu că ulterior l-am întrebat ce s-a întâmplat şi el părea uimit chiar şi mi-a spus că e bine.

După ce mi-am pierdut piciorul au apărut în incinta spitalului proteziştii, care după un timp s-au mutat în alt sediu, ultima oară erau în apropiere de locuinţa mea. Odată am fost şi la eeg, la cererea mea, deoarece aveam nişte dureri de cap mai ciudate care mă îngrijorau (mai multe femei mergeau). Într-o altă clădire, la subsol, am studiat în facultatea de medicină chiar ekg-ul , pe care l-am studiat de mai multe ori (îmi amintesc cămăruţele şi colegii şi ce vorbeau, unii ceva ciudat despre două zaruri aruncate parcă).

În spital exista şi o biserică (şi altare pe alei pentru lumânări) unde am mers împreună cu unele paciente. Biserica era amplasată într-un colţ mai retras, într-o casă, şi în faţă exista un pavilion-umbrar decorativ. Acolo am văzut odată un pacient care se ruga la înghesuială cu ceilalţi, abia rezistând din cauza salivaţiei abundente.

Undeva spre intrare era şi cabinetul dentistului, unde m-a tratat de vreo trei ori o doamnă doctor puţin mai ciudată în ce priveşte conduita, care mă făcea să aştept mult în sala de aşteptare şi ultima oară aproape striga la mine "Mona" şi avea o voce insistentă, ascuţită, mă interoga diverse şi devenise bisericoasă. Era convinsă că eu nu fusesem bine tratată acasă de stomatolog. La unele internări ajungeam inevitabil la dentist. Nu ştiu de ce mă numea Mona, în ciuda împotrvirii mele.

În altă clădire am fost la o organizaţie pentru schizofreni, numită Trepte, dar nu am reuşit să mă integrez în mediul lor deoarece ei se ocupau cu distracţii (jucau în piese de teatru ş.a.) în timp ce eu căutam libertatea sau un ajutor concret, de exemplu de a munci efectiv, de a avea bani sau alte drepturi. Unul dintre pacienţi povestea că el se ascunde de vecini sau de femeia de serviciu a blocului în care stă şi minte legat de ocupaţia lui, fiindu-i ruşine să recunoască faptul că trăieşte cu pensie pentru boala aceasta (Am mai fost şi la altă organizaţie, cu alt sediu în oraş tot în zadar, la Estuar. Acolo o tânără râdea de mine că nu înţeleg că un psihiatru nu oferă niciodată certitudini). Mai târziu urma să recurg şi eu pentru un an la pensia aceea, fiindcă nu îmi mai găseam de lucru şi eram foarte disperată şi tristă dar suma nu ar ajunge nici pentru hrana pe o lună, chiar cu multe economii, în nici un caz nu ar permite supravieţuirea într-o garsonieră (250 de lei acum doi ani, doar ceva mai mult de 50 de euro). Aşadar nu ştiu ce pensie avea acel bărbat de la Trepte, poate lucrase efectiv mai mulţi ani îaninte de pensionare.

Într-o zi, pe când eram studentă la facultatea de psihologie, a venit la noi o doamnă psiholog care ne-a întrebat dacă nu am vrea să mergem la spitalul de psihiatrie pentru a observa anumite tehnici de psihoterapie (era ideea unei completări a aspectului teoretic). Eu m-am înscris pentru a merge, dar am ajuns acolo doar cu acel coleg al Luizei, student la o altă secţie, Cristian Galeru, viitorul homosexual căruia i-am adresat ulterior scrisori privind viaţa mea chinuită, fiindcă nu am avut pe nimeni să dialoghez. Dar nici el nu mi-a răspuns nimic. Acolo am ajuns într-o cameră cu perne pe jos, ca o cameră de joacă, şi a trebuit să intru într-un joc al acelei doamne psiholog (numită Cici), despre ce îmi doresc în viaţă şi altele, ceea ce mă făcea să mă simt eu pacienta judecată de ceilalţi. Doamna psiholog m-a imitat apoi, de parcă eu nu aveam control asupra voinţei mele, a râs despre dorinţa sau visul meu de a avea un copil (că nu aveam cu cine) şi mi-a imitat şi gestul mai puţin elegant, datorat medicaţiei în primul rând, de a ţine mâna în buzunar. Când ne-am întors seara cu metroul, Cristi părea foarte adâncit în gânduri şi supărat şi eu m-am gândit că este aşa din cauza modului în care am fost trataţi acolo, dar am încercat în zadar să îl fac să vorbească deschis. După câţiva ani cred, am întâlnit întâmplător acea doamnă Cici la un colţ de stradă, chiar în apropierea locuinţei mele.

Interiorul pavilioanelor din spital a fost de asemenea în schimbare perpetuă. La prima internare am fost închisă într-un pavilion vechi, încă nerenovat, dar unde a venit odată în vizită cu studenţii cred chiar doctorul Ionescu, care mi-a fost profesor apoi şi apoi m-a tratat (cu reticenţe iniţial) după săritura pe fereastră. Am fost închisă la un salon care avea şi o cameră numită rezervă, în care m-au instalat. Camera era umbroasă, cu gratii la ferastră, tavan înalt şi paturi vechi metalice. Era la etaj fiindcă de vreo câteva ori am fost tratată ca şi cum la etaj eram mai bolnavă, sau la începutul tratamentului, iar mai apoi eram mutată la parter. După un timp am intrat ameţită în salonul de alături, unde era o pacientă care m-a invitat la masa din mijloc şi mi-a explicat povestea ei (era cea anchetată de profesor) pe scurt şi s-a oferit să mă ajute după externare (mulţi păcienţi mi-au dat numere de telefon -şi eu le-am dat- sau chiar adrese la internări, dar după externare aceste relaţii nu au mai existat). Igiena era deficitară desigur, de atunci am avut de exemplu stafilococ la ureche de la aşternuturi şi pernele nu cred că merită acest nume. La baie se adunau paciente (a fost şi un bărbat atunci) care discutau absurdităţi sau fumau (nu ştiu sigur dacă chiar de la prima internare). În astfel de locuri băile sunt deseori murdare şi acolo nu puteam face duş chiar dacă aveam atunci ambele picioare, chiar de spălat pe dinţi era dificil din cauza tratamentului. În spital existau noptiere, dar pacientul nu poate să aibă lucruri în siguranţă deoarece sunt unele paciente care bântuie să fure. Îmi amintesc că la a doua internare m-au şi bătut unele paciente agitate şi mi-au aruncat chiar hainele pe fereastră după ce m-au tras de păr (una îmi ţipa moarte şi mă numea moldoveancă împuţită şi eu m-am mirat că "ştia" ceva de numele meu), dar am cerut ajutor în zadar, fiind în perioada de început al tratamentului când pacientul nu are voie să comunice nici cu medicul. Îmi amintesc că asta a fost una dintre suferinţele din spital, aşteptarea adică, şi sistemul este astfel construit încât pacientul vede lumina de afară sau are posibilitatea să vorbească cu medicul sau cu chiar cu familia uneori numai când devine apatic şi îşi pierde interesul pentru asta...da, aşteptam, în a doua fază a tratamentului, înfrigurată, puţină comunicare cu medicul în zadar...). În ce priveşte fumatul, acolo a apărut ideea că fumatul m-ar ajuta să rezist medicamentelor sau efectelor lor secundare ( la a treia internare profesorul mi-a explicat că nu trebuie să fumez dacă vreau ca tratamentul să mă ajute) şi femeile din spital umblau mereu după mine sau după alţii cerând ţigări sau chiştocuri, cu degetele lor tremurânde şi îngălbenite din cauză că tratamentul se combina cu nicotina probabil (şi eu am fost la fel). WC- urile erau dotate şi cu oglinzi totuşi, îmi amintesc de o pacientă care mereu îşi aranja funda din păr şi poate se ruja şi cred că ea vorbea de bărbaţi ca de "lucruri sfinte".

La a doua internare am făcut cunoştinţă cu sala de mese, unde decorul nu era stabil (la prima internare a venit mama cu mâncare de acasă şi am făcut diaree îngrozitoare şi personalul medical m-a certat, m-au mai certat când am vomat în pat fără să mă pot abţine şi spuneau că este foarte multă răutate în mine, de aceea fac aşa - în spital sistemul de relaţii cu ceilalţi este foarte dur, uneori ca acasă). Oricum îmi amintesc că şi eu am fumat mult în unele perioade. În sala de mese, unde ne adunam şi ca studenţi după ce mâncau pacienţii, exista şi televizor şi serile pacienţii mai îndrăzneţi vizionau ceea ce impuneau anumite persoane internate ca lideri sau fumau şi stăteau de vorbă sau ronţăiau seminţe, obicei care era şi al personalului medical intermediar (asistente) sau chiar infirmiere.

Odată m-am plimbat cu un pacient pe afară şi am observat, fiindcă la primele internări erau şi destui bărbaţi internaţi, că pacienţii de sex masculin în special jucau table sau şah şi unul chiar m-a invitat să joc cu el, eu am acceptat deşi nu ştiu şi mi-a spus că el joacă deschiderea nebunilor şi chiar mi-a propus să fiu amanta lui iar eu (erau medicamente peste raţiunea mea) i-am răspuns că nu ştiu să fac dragoste şi el s-a amuzat poate răspunzând că orice lucru poate fi învăţat.

La a treia internare, după săritură, pavilionul, respectiv secţia clinică 1, era oarecum diferit, fiind renovat şi cu accent pe curăţenie. Întotdeauna am fost amplasată la rezerve. Cândva în ultimele internări am avut nevoia de a face ceva şi mi s-a permis să fac curăţenie (mai erau paciente care făceau curat) şi am curăţat destul, inclusiv WC-urile, ceea ce a fost un privilegiu în condiţii de spitalizare şi singurătate. Aici am intrat şi în cabinetul "şefului", respectiv profesorul, cu umila mea cerere de libertate (atunci incipientă). Aici erau flori în ghivece şi pe hol şi gresie şi faianţă mai nouă şi odată am fost impresionată de razele de lumină alunecând pe scări (praf fluid în aer care îmi crea impresia că starea mea neurofiziologică este modificată). Erau chiar şi tablouri pe hol, cred, şi paturile erau tot cu perne proaste dar erau de lemn şi mai joase. Existau şi frigidere, dar nu era sigur să ţii hrana în ele. Şi televizor în sala de mese şi acolo am consumat hrană de la cantina spitalului, unde se preparau la intervale regulate cam aceleaşi meniuri mereu (unele erau de regim şi unele erau comune). Rar ni se aduceau şi dulciuri, era la un moment dat o zi anume sau două pe săptămână, dar oricum erau chioşcuri pentru cei care aveau bani şi voie să se deplaseze. Când aveam mâncare mi-a plăcut să împart cu ceilalţi. În ultimul timp au înfiinţat în incintă şi o florărie şi un chioşc de ziare şi reviste aproape de gard.

După a treia internare am cunoscut şi camera de gardă a spitalului. Am ajuns acolo poate în 2000 - 2002 deoarece îmi era altfel de rău - cu implicaţii fiziologice mai extinse. Odată ştiu că m-am dus acolo deşi părinţii nu vroiau (când pacientul este internat de familie trece direct în pavilion). Camera de gardă este o clădire micuţă amplasată la intrare oarecum. Acolo mi-a fost tare rău de mai multe ori. Programul de consultaţii sau internări era de luni până vineri, astfel încât dacă mi-ar fi fost rău în weekend nu aş fi avut nici o şansă (şi nu aş avea). Am ajuns odată cu taxiul şi erau acolo multe femei care mi s-a părut că îmi fac de deochi (cum făcea străbunica în copilărie descântece ) fiindcă vorbeau mult şi cu subînţeles sau accentuau anumite sensuri, unora însă le era rău şi abia mişcau în pat. A doua zi dimineaţa eu am hotărât să nu mă mai internez şi a venit mama şi m-a luat acasă cu un taxi şi pe drum a spus ceva ce m-a şocat şi anume "am pierdut puterea" şi eu am întrebat-o uşor ameţită ce a pierdut.

Totuşi viaţa mea a mers în mai rău, poate am ajuns din nou acolo prin 2002, după ce am păţit ceva cu puternice rezonanţe digestive. Odată erau mulţi pacienţi internaţi acolo, mi s-a părut că recunosc pe cineva şi că acea persoană murea aşa că m-am dus la el la pat (nimeni nu îi ajuta) şi l-am atins, iar el a mormăit ceva. Mi s-a făcut mai rău şi am cerut ajutor şi cineva de acolo m-a certat că nu am fost cuminte. Altădată am fost doar câţiva şi cred că îmi simţeam corpul foarte greu, astfel încât dulapurile bâzâiau la paşii mei. În alte două dăţi cred, sau poate numai una, m-au legat de pat pentru a-mi induce rezistenţă, ceea ce eu nu aveam atunci.(M-au mai legat şi în pavilion chiar, dar mai slab).

Ultima oară nu mai m-au primit, probabil fiindcă medicamentele nu mă mai pot ajuta. Am fost şi pe la biroul de internări odată pentru anumite lucruri păstrate acolo (carte de identitate) la o internare sau pentru că aveam nevoie de un act care să specifice perioadele de internare şi se pare că au mistificat în sensul scurtării lor.

Drumurile de acasă spre camera de gardă erau şi ele groaznice datorită vârtejului de maşini şi cântece la radio care păreau să mă urmărească agresiv, în timp ce eu încercam să supravieţuiesc. La ultima internare am văzut pe culoar o imagine cu "Spiderman" ceea ce mi-a amintit de multe lucruri, de faptul că în copilărie mi-era frică de păianjeni (adevărul este că în curte şi în grădină erau mulţi de multe culori, dimensiuni şi forme dar nici unul nu m-a muşcat) şi de Zăgrean care avea odată la el o poezie despre un păianjen.


Al doilea aspect la care ar trebui să mă refer sunt oamenii din spital

Societatea se poate împărţi în oameni care au legături indirecte sau directe cu spitalul de psihiatrie. Oamenii spitalului sunt mai multe categorii: aparţinători sau rude, prieteni, personal medical - medici, asistente, infirmiere, personal administrativ, pacienţi, psihologi, vizitatori, vânzători la chioşcuri sau ambulanţi. Atâta îmi amintesc. Plus preotul sau personalul bisericii. Am avut contacte directe sau indirecte cu toate categoriile. Îmi amintesc acum de vânzătorii de produse la sacoşă, care au apărut la ultimele internări şi în jurul cărora se grupau pacienţii dar şi infirmierele sau asistentele. Pe măsură ce se prelungea istoricul meu psihiatric, diverse categorii din spital păreau să se apropie între ele, aşezându-mă pe mine la mijloc (chiar pacientele jucau în jurul meu un fel de dans ca în vremuri vechi, schimbându-şi locurile pe bancă sau în picioare în jurul meu, de parcă ţineau sau nu la mine...îmi aminteşte şi de jocul din copilărie "Ţară, ţară vrem ostaşi", în care erau două echipe-zid şi fiecare îşi trimitea pe rând jucătorii să spargă zidul advers, ideea era ca o echipă să cedeze când numărul se împuţina, fiindcă dacă se spărgea zidul erau capturaţi inamicii şi dacă nu, jucătorul care încerca). Una dintre paciente a început odată, îmi amintesc, să danseze efectiv în picioare în stânga mea, de parcă avea nu ştiu ce bucurie, şi nu a vrut să îmi explice ce.

Voi povesti puţin despre comunicarea mea cu ele şi modul în care socializam sau nu cum spun medicii. Îmi amintesc vânzătorii ambulanţi (ţigani toţi ? Nu) şi produsele lor. Şi eu am cumpărat sau am privit. Unii intrau chiar în clădire, îmi amintesc de unul care părea să se refere la mine ca la o prinţesă, metaforă care mi-aduce în minte alte lucruri neplăcute, fiindcă totdeauna în viaţă ceilalţi aveau grijă să îmi amintească trecutul întreg, tot drumul vieţii. Când eram mică, mamaia mă numea prinţesa care nu are nimic, în limba germană prinţesa de Habenicht, fiindcă ea lucrase, spunea, la o grădiniţă bilingvă.

Chiar şi infirmiera care spunea că eu sunt rea m-a numit odată aşa şi apoi am văzut că s-a reprofilat, devenind vânzătoare de clătite dulci.

În ce priveşte familia, contact cu mine acolo a avut în primul rând mama, despre care un pacient Nicu, (cu care am avut o relaţie oarecare nu fiindcă eu eram promiscuă, ci mai ales din cauza medicaţiei şi altor suferinţe, era la a doua internare) spunea că ea deţine cheia închiderii mele acolo. Tata şi naşu, care au murit, dar şi vărul meu primar. au venit să mă scoată cu maşina la a treia internare când nu mă puteam deplasa (tot cei doi m-au internat prima oară) şi îmi amintesc că simţeau nevoia să glumească că eu va trebui să învăţ să desfac picioarele (eu nu puteam face anumite mişcări) şi vărul era impresionat de faptul că acolo în spital era şi o morgă (eu i-am spus).

Am mai intrat cu greu în spital cu anumiţi taximetrişti tot din motive de deplasare dificilă. La internări vedeam la început medicul, formal, succint, după care eram plasată în rezervă, unde eram în general închisă singură sau cu încă o persoană. După un timp urmau contacte cu infirmiere, asistente şi alţi pacienţi. Apoi din nou medicul, după mai mult timp şi apoi externarea când nu mă aşteptam. În ultimul timp îmi spuneau, dar cu puţin timp înainte. La ultimele internări au apărut diverse persoane, medici rezidenţi femei care veneau în rezervă să comunice cu mine (uneori chiar aveam nevoie, alteori preferam să tac). Şi chiar o d-ră psiholog, care încerca să vorbească cu mine. După ce am sărit pe fereastră m-am simţit neplăcut lovită de ideea că eu aş fi «antologică» şi de privirile studenţilor la medicină pentru care eu eram «prea complexă»...etc.

Cred că rememorarea trecutului mă loveşte şi oricum evident nu are nici un rost, am gândit atât despre trecut întreaga viaţă (de fapt nu întreaga viață și nu am gândit mult, dar nu mai explic) inutil şi cu efecte negative asupra mea cel puţin, dar ceilalţi m-au obligat oarecum. Am fost chemată la o anchetă socială destul de absurdă, unde mi s-au pus anumite întrebări absurde. Certificatul de handicap trebuie în mod absurd reînnoit în fiecare an (alt picior nu îmi poate creşte, la un moment dat aş putea să nu mă mai pot deplasa), iar acum mi s-a cerut şi să merg la o anchetă socială, nu văd rostul.

Despre relaţiile mele cu alţii din spitalul de psihiatrie pot spune că au fost tranzitorii dar şi inautentice, de fapt tot o formă de singurătate. Despre starea mea actuală şi cât de oribil m-au distrus (poate fără nici un rost) în toamna lui 2007 am scris de multe ori - în ultimii ani, după moartea tatei în 2005, am fost aproape complet liniştită, în stare de contemplare mai degrabă, fiindcă acţiunea mi-a fost luată, dar societatea m-a lovit chiar mai rău decât înainte, de parcă aş fi fost un balonaş de săpun, supus presiunilor de jur împrejur...eu chiar nu i-am provocat pe ceilalţi, simpla mea existenţă i-a deranjat (de la naştere practic).

Nu îmi place să las lucrurile neterminate, aşa că voi termina şi acest capitol al suferinţelor mele, deşi probabil că era subînţeles în ceea ce am povestit mai înainte. După aceea, ca încheiere voi încerca să scriu despre fericire, despre lucrurile în care cred mai mult, fiindcă nu am sufletul poluat de suferinţele trecute, aşa cum ar putea crede unii citind lamentaţiile mele despre un trecut adevărat, dar dureros...da, am suferit continuu din 1984, dar fără vină, şi cred că aş fi meritat libertatea şi aş fi fost, cum am tot spus, fericită.

La început, la prima internare, eram complet absorbită de suferinţa directă. Venisem acolo într-o stare de oboseală înfiorătoare şi mă trezeam într-o altfel de închisoare ca acasă, singură într-un mediu în care alţii controlează până şi lumina electrică (se stinge sau rămâne aprinsă neplăcut pe culoar noaptea atunci când pacientul stă la supraveghere în funcţie de ordine, şi eu am stat aşa). Totuşi acasă aveam eu dreptul să sting lumina sau nu. Uşa s-a închis la rezervă şi o vreme am rămas singură, faţă în faţă cu ameninţări şi nesiguranţă legat de viitorul imediat, de ce urmează să îmi facă acolo (vă plictisesc, ştiu). Apoi am fost forţată să pătrund în lumea neurolepticelor (medicamente utilizate în tratament) şi îmi amintesc durerea primului şoc neuroleptic, care mi se părea tot un fel de viol asupra lumii mele - medicamentele nu se administrează chiar la început, după câteva ore pacientul trece prin acel şoc, destul de neplăcut (simţeam plafonarea privirii, efectul extrem de dureros asupra limbii şi nu mai ţin minte acum şi restul). Primul astfel de şoc a fost cel mai neplăcut, după care restul au fost de mai mică intensitate. Ulterior am simţit că mă scufund într-o lume din ce în ce mai întunecată, în care gustul vieţii (senzaţii şi emoţii în special) devenise cu totul altul şi complet neplăcut. (Acum scriu şi despre tratament)

Totul se schimba, poezia lucrurilor dispărea, lumina începea să mă rănească, până şi sunetele erau altfel faţă de ce fusese bun înainte. Era atât de oribil încât mi-e chiar greu să îmi amintesc. La primele două internări am primit medicamente româneşti (nu ştiu acum sigur dacă şi Haldol era românesc), iar după ce am sărit pe ferestră mi-au schimbat tratamentul şi am primit medicamente străine, care în general au avut un efect mai puţin întunecat, dar oricum şi ele schimbau percepţia mea asupra lucrurilor. Am avut în total 4 medici care m-au tratat plus o rezidentă, care a venit odată la mine acasă (şi primul medic a venit după un timp). Eram aşa de strivită de medicamente, dar îmi amintesc că la prima internare, când au stins lumina, m-am gândit puternic la Z şi la iubirea aceea, fiindcă încă credeam în el şi apoi am încercat, în ciuda distrugerii pe care nu o puteam evita, să îmi menţin memoria, fiindu-mi teamă că mi se spală creierul (tata mereu spunea că aşa trebuie, că eu nu am voie să ţin nimic în minte, trebuie să fiu tabula rasa etc.) şi într-adevăr tratamentul are şi astfel de efect de atac asupra amintirilor, în special asupra aspectelor de cultură şi combinaţiilor intelectuale mai complexe. Partea care se leagă mai puternic de afectivitate este mai protejată, cum ar fi amintirile esenţiale din viaţă. Ţin minte că după prima internare ştiam încă pe dinafară multe cântece de exemplu, cu toate cuvintele (în română şi alte limbi), pe care le-am uitat după mai mulţi ani, dar m-am simţit jefuită de partea (frumoasă), pe care o acumulasem prin muncă, de cultură generală sau informaţii literare, filozofice. Aproape că îmi venea să plâng, dar medicamentele nu mă lăsau. Apoi trebuia să suport şi efectul rău asupra activităţii motorii în general. Îmi simţeam trupul rupt de minte, nu îl mai puteam controla, mai rău ca într-o beţie puternică (în viaţă m-am îmbătat numai de căteva ori, când eram foarte tânără şi necazurile erau aşa mari încât nu mai ştiam ce să fac) şi trupul era greu şi împiedicat ca într-o mlaştină. Mişcările fine - se înţelege - tremurături, imposibilitate de a scrie (cred că a durat vreun an, am dovezi încă) şi mişcări stereotipe, care nu pot fi controlate (oamenii de rând, inclusiv tata, au râs de aceste lucruri, nu înţeleg de ce atâta cruzime). Singurătate în propriul trup. Hipotensiune ortostatică, ameţeli, slăbiciune la ridicarea din pat - odată am alunecat şi m-am lovit cu capul de pardoseală. Fiind eu forţată de oameni să fiu controlată de ei medicamentos mă gândeam totuşi că nu au dreptate şi deşi violenţa a fost mare am crezut în dreptate şi nu înţelegeam că internarea acolo va fi pentru ceilalţi pretextul sau motivaţia excluderii mele ulterioare din viaţa "activă".

Eu chiar credeam că acest lucru este doar un necaz mare al vieţii şi că voi trece mai departe şi asta nu mă va afecta. Mă străduiam să îmi păstrez memoria, nu vroiam să rămân golaşă, fiindcă iubeam viaţa enorm. Zâmbetul meu, altădată simetric (am dovezi), a fost afectat şi el, eu am rămas cu un zâmbet cu deschidere mai mare pe partea dreaptă, nu ştiu sigur dacă din cauza medicamentelor. Spuneam că poate unii m-au acuzat în mod absurd legat de conduita mea sexuală în timpul tratamentului, mai ales iniţial, dar asta înseamnă că ei nu cunosc cât de oribil este aşa ceva şi ce fel de suferinţă implică. Senzaţiile nu mai erau ale mele iar senzaţii sexuale nu puteam avea. După externare, pe lângă senzaţiile oribile, oamenii au început să se poarte mai ciudat poate (inclusiv colegi şi profesori) şi eu simţeam şi numeroase frustrări dar şi imposibilitatea de a controla cât de cât situaţia, adică mă simţeam total neajutorată (fusesem tratată violent în spital), oarecum perplexă şi influenţabilă, prea maleabilă fiindcă un lucru, ca un fel de energie a vieţii autonome, îmi fusese smuls şi părea să se scurgă în neant zi de zi. Atunci poate înţelegeţi că nu am greşit când anumiţi bărbaţi au profitat de slăbiciunea mea, în timp ce alte necazuri continuau să se producă.

Am luat cuminte medicamentele şi după externare, nu îmi amintesc când m-am opus prima oară. Consideram acest lucru o datorie, nu stau să explic. La început, în mai 92, am hotărât să fac nişte fotografii tip portret la fotograf, unii mă pot acuza de narcisism sau chiar că nu sunt fotografii perfect decente, dar atunci eu eram foarte puternic influenţată de medicamente şi m-am gândit să păstrez amintirile zilelor trecute, să mă împotrivesc unei spălări a creierului, aşa credeam eu atunci. După un timp mai îndelungat, medicul mi-a permis să nu le mai iau, prin reducere treptată şi apoi am avut acea perioadă mai bună, respectiv 94 -96. La al doilea tratament, am început să mă opun, am încercat să ascund medicamentele, să le arunc, parţial fiindcă m-a enervat doamna doctor care insinua nonşalant că eu nu iau medicamentele, în timp ce eu le luam, chiar dacă am avut o discuţie ciudată cu colega de rezervă (cred că ea mi-a sugerat să nu le iau, dar eu eram un om sincer, onest, nu consideram că trebuie să mă împotrivesc deciziei întregii societăţi de a mă chinui aşa, deşi eram nevinovată). În rest am oscilat din multe motive între a le lua şi a nu le lua...şi când stăteam în propria mea mizerie în pat după amputaţie am simţit nevoia de a nu le lua şi atunci le-am ascuns chiar în fund fiindcă nu aveam alt loc şi eram şi ameţită şi nu prea îmi dădeam seama ce fac (un efect al medicaţiei este că slăbeşte controlul în general, lucru foarte scârbos). Atunci au venit în vizită părinţii amândoi la spital şi mă controlau dacă le iau, insinuând că nu. Personalul medical verifică pacienţii mereu dacă le iau sau nu, controlând sub limbă dar nu lateral, ceea ce iarăşi m-a stimulat să mă opun. Până şi pacientele mă acuzau că nu le iau sau că nu vreau să îmi văd de tratament, destul de agresiv. O dată sau de mai multe ori chiar m-au certat că nu le iau în timp ce eu le luam precis (asistente sau infirmiere)! Administrarea medicamentelor se făcea în spital la ore fixe sau aproape, astfel încât mă trezeau din somn chiar dacă mai dormeam pentru tratament. Seara era mai important se pare. Ora era uşor schimbătoare în timp, fiind în general între 9 şi 10 seara. Pentru injecţii veneau în rezervă, iar pastilele se dădeau uneori în salonul mare, unde se făcea coadă. Îmi amintesc cu durere, dat fiind faptul că am suferit mult din cauza medicamentelor, că pacientele celelalte îmi vorbeau des despre tratament şi chiar şi ele mă tratau ca pe un copil mic, exprimând idei de genul că tratamentul te ajută să te faci bine (în timp ce mie mi-era mai rău), că te ajută să te simţi bine (!) de parcă eram un copil sau puteam crede că mă simt mai bine când mă simţeam mai rău. Vorbeau şi despre valoarea medicului tot aşa cum alţii afirmă despre un preot că are har mai mult ca alţii.

.......................

În prezent, după 2007, iau medicamente, dimineaţa Abilify şi seara Seroquel, prescrise d-na doctor Căpraru Nora. Ea m-a dispensarizat în 2007 şi după aceea nu m-au mai primit în spital, deşi am rugat acest lucru când mi-a mai fost rău odată, parcă tot în 2007, când am fost torturată groaznic. Acum sunt în evidenţa d-nei doctor Cârlig de la policlinica Vitan, al 5-lea medic psihiatru în viaţa mea. D-na Cârlig spune că nu este legal să îmi dea două feluri de medicamente cum au fost prescrise şi nu îmi dă doză de 15 mg la Abilify ci de 10. Totuşi din păcate medicamentele nu mai au acum efect asupra torturilor cerebrale sau sexuale, care au continuat.
..........................

L-am aşteptat pe Zăgrean toată viaţa, dar am aşteptat destul libertatea (şi în spital) în zadar.

Acum nu voi mai scrie despre trecut, respectiv despre relaţiile cu alţi oameni din spital, simt că îmi face rău. Oricum toate erau cred în mod accentuat fapte anormale şi multe m-au rănit mai rău poate decât cele de afară. Scriu totuşi despre mama - care repet nu îmi era mamă, atât prin faptul că nu semănam, cât şi prin faptul că avea rolul de a mă maltrata, mult mai tare decât am auzit vreodată de vreo mamă, fie şi adoptivă (mai bine zis e ceva ce greu se poate imagina). Mereu în aceste scrieri, în toate, am încercat să prezint faptele obiectiv, fără prea multe interpretări sau sentimente exprimate, nu fiindcă aş fi anormală din acest punct de vedere, ci fiindcă întreaga viaţă lumea a părut că mă interoghează acuzator, că nu mă crede niciodată, iar în spitalul de psihiatrie întreaga realitate a vieţii este numită delir, ca şi cum nu ar fi realitate obiectivă.

Trăind în mizeria şi umilinţa din spitalul de psihiatrie (oricum acasă era aceeaşi situaţie) a trebuit să suport printre atâtea necazuri şi să o văd din nou pe mama, care şi de data asta juca teatru de a fi o mamă extrem de atentă şi grijulie, aşa cum păţisem din copilărie, în timp ce ea... A venit cum spuneam, aducându-mi piure de spanac încă de la prima internare şi la o altă internare sau aceeaşi mi-a adus chiar şi pernă, deşi era interzis în spital. La prima internare a fost foarte uimită de un cuplu pacientă-mamă, fiindcă spunea că fata aceea este ţigancă şi nu seamănă deloc cu mama ei care pare o doamnă (era medic şi îi administra ea medicamente foarte des fetei extrem de agitate). Desigur am avut un sentiment neplăcut, de milă şi dezgust oarecum observând aceasta (dacă pe parcursul acestor scrieri aş fi scris şi despre emoţii, gânduri sau sentimente, probabil că volumul lor s-ar fi triplat şi oricum nu s-ar mai fi observat poate esenţialul; am avut cred în viaţă reacţii afective perfect normale legat de realitate şi, deşi am suferit enorm, cred că mi-a rămas cum spuneam capacitatea de fericire şi nu ar fi un motiv să nu mi se dea libertatea faptul că am trecut prin necazuri multe). În general, în viaţă şi în spitalul de psihiatrie, aproape tot ce am avut de trăit a fost rău sau anormal iar atunci când mă sinţeam puţin bine, trăind din punct de vedere sufletesc emoţii pozitive (fiindcă am avut cred mari resurse) ceilalţi aveau grijă să mă lovească din nou, absolut sigur. Nu cred că exagerez când spun că lumea avea ceva agresiv şi un fel de atitudine ciudată împotriva mea. Când eram mică credeam că este din cauză că eu aveam o atitudine pură de iubire caldă şi prietenie şi eram binele. Ca şi cum binele atrage răul, fiindcă nu înţelegeam. Apoi mama m-a şi plimbat puţin prin curtea spitalului, îmi amintesc desigur sentimentul de suferinţă şi neputinţă, ea părea foarte sigură pe picioarele ei, în timp ce eu, amintindu-mi tot ce îmi făcuse rău din copilărie, trebuia să accept să merg ca un mieluşel după ea, să accept şi să o aştept uneori cu înfrigurare fiindcă şi acolo eram singură şi nu prea eram acceptată de pacientele celelalte (uneori chiar mă atacau verbal, nu doar fizic, cele agitate). Mi-era tare greu să o văd pe mama dar eram obligată. Odată am chiar aruncat în ea cu obiecte din încăpere fiindcă rugam în zadar să fiu lăsată în pace. După ce am sărit pe fereastră, ea a venit acolo la mine la pat şi a început să se plângă cu voce tare faţă de infirmiere, ca şi cum ea ar fi suferit mult şi nu eu ...atunci îmi amintesc că una dintre infirmiere a luat-o de mijloc sau a atins-o cu un gest prietenos, aşa cum fac fetiţele la şcoală, spunându-i «draga mea» şi că biata abia este la început şi mai are mult de îndurat(! nu ştiam dacă se refera la mine indirect sau chiar la mama, care a fost mereu veninoasă şi mereu îi vorbea de rău pe ceilalţi, şi în timp ce eu am fost mereu singură ea părea să aibă respectul şi simpatia celoralţi). Ea venea cu cadouri pentru ceilalţi ca în copilărie şi foarte rapid, pe căi necunoscute de mine, îşi ţesea relaţii cu cei din jurul meu (vecini ulteriori, personal medical sau pacienţi acolo) care în mod straniu păreau nebuni (sau răi?) şi jucau teatru necăjindu-mă pe mine şi ploconindu-se faţă de ea, lucru început chiar din copilărie. Una dintre infirmiere, care mi-a spus ulterior că încearcă să îmi intre în graţii mie, dar eu nu înţeleg (cu reproş) părea foarte încântată de mama(!), nu înţeleg de ce şi tot ea avea expresia stereotipă de exemplu "copii nevinovaţi", referindu-se la copiii ei de faţă cu mama. Tot ea şi cu altele discutau râzând de gripa aviară la o internare a mea, asta mi-am amintit fiindcă am văzut apoi ştiri despre gripa porcină. Mi-era greu să suport uneori aceste jocuri ale societăţii care o amplasau pe mama într-o poziţie de stăpân agresiv al meu, tratând-o atât de politicos uneori, iar pe mine invers. Ea mă trata uneori în spital ca şi cum eram un copil micuţ pe care îl abuza totuşi (trebuia să nu mă împotrivesc defel voinţei ei). La ultimele internări, (după ce ea a râs şi cu băieţii de la camera de gardă, în timp ce mie îmi era rău, fiindcă mă chinuia mult şi acasă), încercam să o resping acolo, dar era foarte greu. Odată asistenta şefă i-a cerut în mod absurd faţă de mine să mă mai lase în pace, să nu mai încerce să mă controleze atâta. Mi-era câteodată o scârbă înfiorătoare de ea şi trebuia să o suport după tot ce îmi făcuse fără să o provoc, fiindcă aşa cum spunea tata, era mama mea şi era nebună. Ea juca şi rolul de a vorbi cu personalul medical în calitate de aparţinător, ca şi cum mă proteja în viaţă (?) şi ducea acestora diferite cadouri cum am povestit că pare a fi regula, dar lucru care pe mine mă îndurera mai mult, fiindcă e un însemn al sclaviei mele şi al puterii de control inclusiv financiar al celorlalţi. Încă o dată pe scurt, ceea ce spitalul făcea era o legiferare a abuzurilor din familie din partea mamei asupra mea (după moartea tatei mi s-a făcut odată rău în casa aceea cu soclul şi ea a venit la mine şi şi-a bătut joc de mine împreună cu fratele ei care mai spunea din când în când de faţă cu alţii că aşa sunt cei din familia noastră, glumea - mai nebuni, iar atunci comentau starea mea spunând că se putea mai rău). Şi totodată repetau atitudinea de afară - de a accentua faptul că eu nu am cum să am respect, drepturi, prestanţă în societate, depinzând chipurile de persoana aceea nebună şi rea numită mamă. Câteodată parcă şi societatea de afară mă urmărea pe străzi cu ideea că mama poate se gândea la binele meu (!) şi de aceea se purta astfel. Sincer nu cred că a avut vreun rol de protecţie a mea vreodată şi îmi amintesc clar cum pentru ea eu eram un fel de duşman din 84 mai ales (dar şi înainte), cum îşi declara un fel de ură, de invidie sau gelozie faţă de mine, (fizic şi intelectual ?) deşi eu eram calmă şi cu sentimente bune, iertând-o şi încercînd să o ajut când cădea în stări de nervi groaznice. Şi acum are ades expresia "mă inervezi". (Era înfiorător, cum am povestit nici în liceu nu aveam dreptul la intimitate sau linişte defel, părinţii îmi cotrobăiau în lucruri -adică mama şi îmi aranjau dulapul de haine cum vroiau, iar uşa o scoteau din ţâţâni când eu încercam să scap de urgiile lor, încercând să mă retrag în cameră.). De mister a rămas pentru mine faptul că până şi oamenii din sat (din diferite generaţii, inclusiv tineri) s-au purtat de faţă cu mine cu mult respect şi oarecum cu căldură faţă de mama (de parcă ei ar fi fost uneori părţi din sufletul meu, fiindcă eu aşa eram, caldă şi prietenoasă de fapt), iar mama îi vorbea de obicei de rău pe ceilalţi.

Azi, 26 aprilie 2009, vreau să mai exprim o dată perplexitatea mea în faţa suferinţei şi marginalizării, de fapt chiar izolare. Deşi am 38 de ani nu pot înţelege, nu pot crede că acest popor în care m-am născut a avut ceva rău împotriva mea, un fel de ură şi agresivitate. Oare este chiar real? Poate nu mă înţelegeţi, dar am suferit mult cred fără vină, mi-am dezvoltat un suflet frumos, (nu e orgoliu, este perplexitatea martirului, ştiu că pare un termen exagerat dar a fost un martiriu) cu veselie de fapt şi dragoste imensă dar blândă, delicată faţă de oameni şi faţă de ţară. Şi cu constanţă a caracterului şi sufletului, nu cu faze ciudate, cum îmi sugera odată un şofer de taxi. I-am iertat pe oameni, dacă s-au îndreptat în sensul binelui, repet. Nu înţeleg, nu îmi vine să cred. Chiar toţi sunt paranoici cum se spunea despre mine? Adică vreau să spun interpretează greşit şi proiectează răul din ei asupra altora? Adică pe măsură ce eu credeam în bine ei credeau în rău, invers mereu? De ce? De ce trebuia neapărat să mă sacrifice? Faptul că m-au folosit mereu pentru interesele lor în societate, atâţia ani chinuită, nu le e de ajuns? Nu le trezeşte nici mila şi nici respectul faptul că am reuşit să ajung la bucurie sufletească chair în tot iadul în care m-au aruncat? Ei nu înţeleg seninătatea şi pacea sufletească defel ? Sau căldura, bucuria de a fi împreună cu alţii pe care am avut-o mereu, doar ceilalţi m-au respins ? Fiindcă au început să mă chinuie din copilărie asta înseamnă că nu suportă ca un om să îşi depăşească destinul? Adică nu acceptă ei faptul că poate meritam libertatea? Nu îmi vine să cred aşa ceva. Cred că este mai normal ca un om să creadă în bine şi în puterea raţiunii, este cel puţin un pic mai sănătos.Dacă e să gândesc logic, aş putea emite ipoteza absurdă poate (nu cred că ar trebui să scriu) că existau nişte formatori de opinie care creau şi propagau idei rele foarte despre mine...dar cu ce scop sau cu ce interes? Sau dacă aveau interes care era mobilul ? Şi cum ar fi putut oamenii să creadă în ei ca într-un Dzeu răzbunător şi negru rău nu un Dzeu al binelui? Aşa doar absurd lumea preferă să creadă în rău? Şi cine era sursa răului? Un om nu are cum să se creadă duşmănit în mod absurd de alţii, eu niciodată nu am făcut sau gândit răul şi nu am provocat pe nimeni să mă urască. Sunt poate idei prea infantile. Unii mi-au sugerat desigur că aşa ceva este total absurd şi că explicaţia este că lumea pur şi simplu nu m-a plăcut, ceea ce i-a determinat să vrea să mă izoleze total(!) şi chiar să îmi vrea distrugerea şi moartea(!) Totuşi atunci de unde exista atâta masă de manevră a părţii de societate care nu mă plăcea, astfel încât în aparenţă să dea vina pe mine?

Azi, 17 februarie 2021: S-a dovedit când am fost la Sibiu în 2017 că fratele mamei a luat el măscăriciul acela spart de tata cu puțin înainte să moară și l-a lipit, ținându-l în sat laolaltă cu alte vechituri de la mamaia, cu care copilărisem eu. Am luat câteva înapoi, inclusiv măscăriciul - e adevărat că mi s-a părut mai grotesc faptul că el atârna vechiturile mele urâte în grădină și în bucătăria de vară acolo, mai grotesc decât măscăriciul însuși. Iată-l în poze:

10 comentarii:

  1. Luiza avea dreptate, cea mai bună soluție e resemnarea încă de la început, dar oamenii fac o mulțime de lucruri rele pentru a zgândări pacienții psihiatrici, pentru a îi face să lase deoparte tratamentul și astfel să îi f_tă. În același timp eu aveam ideea greșită, de fapt visul de a avea copil. Erau mereu multe necazuri, din care cauză nu reușeam să mă resemnez cu nedreapta condamnare psihiatrică - căci totuși nu greșisem nimic și medicul chiar mi-a scos tratamentul după un timp, și nu s-a mai întîmplat nimic rău un timp.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Însă Luiza a refuzat, când am revenit pe Moșilor, să mă salute sau să vorbească cu mine, nu știu de ce, era lucidă și mă recunoștea, dar probabil că era supărată pe mine.

      Ștergere
  2. În aparență, familia a început să mă trateze fățiș drept nebună abia la începutul lui 89, ceea ce pe mine mă șoca - poate fiindcă știau că eram f_tă, dar eu nu știam. Poate că chiar ei mă f-teau, mă gândesc acum. Dar ei mă tratau de fapt de mică așa, numai că mai demult nu vorbeau așa aiurea. Atunci nici nu realizasem că poate pereții au urechi, sau că eram eventual ca pe o scenă, unde eu eram nebuna.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eram însă prea tânără ca să cred că îmi voiau răul și nu înțelegeam deloc de ce mă tratau drept nebună, pur și simplu am crezut în ei, chiar până după ce nu au mai fost în viață.

      Ștergere
  3. De la cursul de ekg îmi amintesc azi de Ariel și prietena lui, nu mai țin minte numele ei și de ideea crucificării omului cu electrozi - poate eu, poate ei - pentru analiza ekg.

    RăspundețiȘtergere
  4. Termenul pavilion este folosit de mai multe ori în Mica Biblie pentru diverse locuri, inclusiv pentru Cina cea de taină. Acum câțiva ani vărul meu Cosmin a ridicat un pavilion mare de lemn în grădina de la Colun, cu masă și băncuțe.

    RăspundețiȘtergere
  5. Suma de care vorbeam nu era pensie, ci ajutorul pentru handicapul psihic.

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu știu ce s-a întâmplat - nu țin minte să fi crezut că nu semănam cu mama. Îmi amintesc de o femeie cu care m-am întâlnit la Foișorul de Foc, aproape de locuința mea, pentru a îi da câteva obiecte în dar și ea spunea că fiica ei e bolnavă psihic și boala ei se manifestă prin aceea că crede că ea nu e mama ei!

    RăspundețiȘtergere
  7. Mama a fost într-adevăr un om monstruos, dar mă tem că dvs. nu mă credeți, deși nu știți nimic, doar așa, fiindcă oamenii au ideea fără fundament că nebunii mint despre părinți, că părinții sunt ceva sfânt și nu pot fi monștri etc. În prima parte a calvarului nu credeam că mama avea dreptate că societatea îi aprobă pe părinți dacă vor să își omoare copilul și că au dreptul, fiindcă sunt Părinți.Credeam că voi scăpa și oricum nu m-aș fi plâns altora.

    RăspundețiȘtergere

Cu sinceritate cred că...

Postare prezentată

Ultima parte – CONCLUZII - enumerare

Concluzii, partea 1 Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în li...