Chestionar filozofic

În ziua aceea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar, mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate asculta. Dacă oamenii voiau să astupe toate oglinzile, trebuiau să intre acolo cu ochii legaţi.

Ce este timpul? Are timpul vreo graniţă cum au toate celelalte? Cât timp îi trebuie luminii să treacă de la ochiul meu până la oglindă şi înapoi? Este ceea ce văd eu trecutul sau viitorul? Exist oare, sau exist numai în măsura în care simţurile mele sunt procesate şi ele într-un timp oarecare de maşinăria creierului meu? Oamenii ori sparg oglinzile ori sparg timpul în bucăţele care au ecou precum tic-tacul pendulei în auzul nostru ori în simţul tactil, pentru cei care nu aud. Dar mortul, care nu mai simte nimic, există oare doar în memoria celor vii? Oare viaţa noastră e doar memini meminisse? Şi este memoria însăşi tot o oglindă? În creier există Cornul lui Amon, cu rol important în consolidarea informaţiilor în memorie. Denumirea pleacă de la zeul-soare Amun-Ra, identificat ulterior cu Zeus la greci, deci una din sursele antice ale unei viziuni parţial monoteiste, în care ceilalţi zei erau simple manifestări ale zeului suprem. De când apărem în viaţa embrionară suntem prizonierii memoriei veacurilor, deoarece embrionul uman parcurge în evoluţie etape similare cu cele parcurse de alte vieţuitoare, de la amfibieni la primate.

Între timp, oamenii se strâng în jurul mortului şi se prind unii de alţii cântând veşnica pomenire. Este cercul simţirii celor vii lângă cel care a plecat, cercul inimilor care pompează sânge cald, cercul care încă pulsează. Eu cred că veşnicia există şi momentul este doar o iluzie.

Scrinul negru

Mulţi oameni obişnuiţi trec prin momente întunecate şi nu au niciodată privilegiul să le povestească altora, pentru a mai uşura desaga amintirilor, pentru a lăsa o rază de soare curat să dezinfecteze duşumeaua umedă şi murdară pe care ei păşesc cu picioarele desculţe.

Eu sunt un om obişnuit şi am avut şi eu, ca atâţia alţii, momentele mele mai sumbre, în care numai raza conştiinţei treze şi gândului curat mai aducea alinare. Fiindcă dacă omul adoarme, demonii dansează chiar şi lângă cea mai curată floare. Şi există locuri care predispun omul la vise negre, locuri create anume pentru a naşte iluzii sumbre şi fantezii diforme. Unul dintre acestea a fost casa în care am stat cu chirie în anii 2003-2006.

Părinţii au decis, după multe discuţii, să îmi plătească chiria într-un apartament de două camere în urbea Bucureştilor, destul de central, pe o arteră de circulaţie zgomotoasă şi prăfuită. Pe vremea aceea chiria era 170 de euro, un preţ nejustificat de mare pentru mizeria pe care a trebuit să o îndur acolo. Eram singură, dar spaţiu nu era, fiindcă bucătăria era extrem de mică, cu frigider minuscul şi vechi şi aragaz asemenea, înghesuite cu o măsuţă şi un dulap cu porţelanuri, toate extrem de insalubre, ca şi restul apartamentului de altfel. Cămara – impracticabilă, plină de vechituri jegoase. Debaraua plină de cărţi vechi.

Proprietăreasa era o adevărată zgripţuroaică, nu permitea nicio modificare în apartament şi, când i-am spus că salteaua din dormitor trebuie aruncată, fiind plină de molii cu care mă luptam zi de zi în zadar, a refuzat categoric. Avea teoria ei că moliile provin de la vecini. Geamurile nu erau prinse bine în cercevele şi lăsau praful şi frigul să intre nestingherite. După un timp le-am lipit cu bandă adezivă. Balconul nu permitea să întinzi ca oamenii gospodari rufe la uscat, fiind plin de fiare vechi, de care proprietarii spuneau că nu au cum să scape, sursă permanentă de praf şi gunoaie. Baia nu avea nici măcar maşină de spălat rufe şi la început a trebuit să plătesc eu să fie desfundat canalul de scurgere, care avea pietroaie înăuntru. Norocul meu era că în camera de zi era o canapea mai nouă şi relativ comodă, unde adormeam după fiecare zi de muncă. Exista şi un televizor, ce e drept color şi cu rezoluţie bună, dar foarte mic. Anterior mie, se spunea că acolo fuseseră chiriaşe nişte prostituate, ceea ce mă nedumirea. La etajul de deasupra locuise o femeie bolnavă de cancer, care se sinucisese aruncându-se de la etaj. Era în general un mediu sumbru.

Dar ceea ce a creat misterul întunecat al acelui apartament, demn de un roman poliţist, a fost mobilierul din camera de zi. Acolo am adus eu colivia mea cu peruşi, dintre care femela a murit destul de repede. Mobilierul era vechi şi inspira repulsie. Mobilă grea, neagră, bufetul şi masa din seturi diferite. Am lipit pe bufet câteva din acuarelele mele cu bandă adezivă şi s-a luat pe ele o parte din lem şi vopsea, ceea ce îmi inspira un mediu toxic şi descompus. Masa cu defecte, lampa de sus cu defecte. Numeam mobila „scrinul negru”, după titlul unui roman de Călinescu, deşi nu era un scrin, ci un bufet gol, în vitrina căruia erau doar nişte piese argintate, asemănătoare pocalelor bisericeşti, accentuând impresia de lugubru a întregii încăperi. Însă cel mai mare mister era soclul de ciment imens dintr-un colţ al încăperii, acoperit de un fel de dantelă, ce îmi amintea de piesa de teatru „Arsenic şi dantelă veche”. Proprietarul îmi spunea că el nu înţelege cum au adus acel soclu acolo, fiindcă el nu poate să îl mute cel puţin, fiind extrem de greu, probabil îl urcaseră cu o macara.

Nenorocirea s-a întâmplat în al treilea an la şederii mele acolo, 2005-2006, după moartea tatei. În contractul de închiriere era specificat că chiriaşul nu are dreptul să înstrăineze sau să modifice ceva din acel apartament. Totuşi eu nu am mai răbdat mizeria. Am chemat şi plătit o femeie să îmi facă curat, dar o vecină i-a spus să nu insiste prea mult, şi mai mult a mânjit decât a făcut curat. Atunci am început eu să curăţ cu multă atenţie peste tot, în afară de moliile de care nu puteam scăpa, orcâte spray-uri foloseam. Ceasul rău, ce să faci?! Am curăţat pereţii, frigiderul, aragazul, am frecat parchetul negru şi chiar şi lampa stricată. Am ajuns şi la soclu şi ideea mea nenorocită a fost să spăl şi dantela. Am înmuiat-o în detergent într-un lighean şi vezi Doamne minune: s-a deşirat din ce în ce şi din ea s-a scurs (fiindcă avea un buzunar interior pe care eu nu îl văzusem), o substanţă gălbuie- roşiatică cu fire şi zgrunţuri care îmi sugera cenuşă de om mort şi incinerat ori vreo otravă oarecare. M-am speriat, dar nu mai aveam ce face. Se deşira din ce în ce, şi la început insistasem să o curăţ. Am pus-o la uscat cu multă scârbă pe balcon, ca să nu miroasă în casă, fiindcă avea un miros urât şi respingăror. Mă gândeam că, Doamne, poate erau chiar resturi omeneşti, fiindcă un soclu sugerează ceva mortuar. Ideea mi-a fost accentuată de aceeaşi vecină care mi-a spus ulterior că, unde stăteam eu, locuise o bătrână cu suflet foarte bun, avea ochii înlăcrimaţi şi mai spunea să o odihnească Dumnezeu acolo unde o fi ea acuma! Apoi eu am ajuns la spital, după ce am făcut erupţie roşie pe faţă şi mi-a fost tare rău. Am păstrat o bucăţică din materialul acela care se deşira, în eventualitatea că ar vrea cineva să o analizeze la laborator, o mai am şi azi. Apoi am pus restul în cămară.

Dar cine să fie interesat de amintirile negre ale unui om obişnuit?

Între timp a murit tatăl meu şi zgripţuroaica a mărit preţul chiriei la 300 de euro, micşorându-mi suma de bani din moştenire, fiindcă un an nu mi-am găsit apartament de cumpărat. Azi stau în apartamentul meu, tot de două camere, şi privesc plantele mele verzi de apartament, care au supravieţuit din vremea când săteam în casa cu scrinul negru. Şi peruşul a mai trăit vreo cinci ani. Ştiu că este poate unica amintire din viaţa mea cu iz de roman poliţist şi acum acei demoni nu mai dansează în visele mele.

Nu ştiu exact care era adevărul despre acea casă. ...Dar de-a lungul anilor a trebuit să învăţ să nu fiu curioasă fiindcă prea multe întrebări legate de trecut, dacă nu au răspuns, creează o stare de discomfort. Ceea ce poate şi trebuie să facă un om e să privească lucid ceea ce este cert despre trecutul său şi să considere ca atare fragmentele neelucidate, fără interpretări greşite. Când în sfârşit m-am mutat de acolo, proprietarul a avut totuşi bunul simţ să îmi returneze garanţia din chirie. În rest, a fost oricum oribil.

O poză --singura pe care o am din acea casă, în care e mama şi o parte din acel bufet negru în stânga. Această parte a încăperii era mai acceptabilă, eu pusesem termometrul meu acolo şi aveam ouă de Paşti în farfurie şi pe Gheruţă în colivie. Încă nu tăiasem firul la interfon, cum am fost obligată mai apoi, fiindcă mă tot bâzâiau nişte ticăloşi, zilnic de mai multe ori, pe lângă alte suferinţe. Citiţi în plus Pe Volga liniştită pentru completarea tabloului.

DE CE?

Şi în definitiv de ce să nu triumfe binele şi adevărul oamenilor?

Am aşteptat şi suferit 30 de ani fără greşeală, fără păcat, păstrându-mi sufletul şi trupul neîntinate.

De ce să nu fie o excepţie de dreptate în cazul meu, într-o lume nedreaptă?

Citiţi tot ce am scris şi spuneţi-mi de ce şi dacă nu am dreptate.

Vă daţi seama de suferinţa morală în care stau zi şi noapte fără nicio vină? Când toţi spun că nu e decât un abuz al stăpânirii împotriva mea de când eram copil şi îmi vor moartea şi ascunderea adevărului aşa cum au făcut toţi ticăloşii în toate epocile istorice? Citiţi literatură sau filozofie şi veţi vedea că mereu a fost aşa. Dar nu aveţi milă deloc? Numai fiindcă am fost un om bun, eu să nu am dreptul deloc la viaţă?

Iubirea mea faţă de Zăgrean, partea I

Întâi voi începe, ca introducere, cu una din lamentaţiile mele obişnuite. Nu înţeleg de ce, repet, oamenii efectiv mă omoară atât de crud. Abia mă mai ţin pe picioare din cauza singurătăţii şi fumatului şi întârzierii întregului adevăr. De mulţi ani de zile abia am bani să mănânc şi nici atâta. Nu pot merge la vreun spectacol cum spuneam, şi nici măcar în parc, din lipsă de bani. E inuman. Şi ei tot nu vor să recunoască adevărul. Fără acest lucru, adevărul tot şi copilul care trebuie să mi se nască, mă voi sinucide. În curând. Am fost un om perfect normal viaţa toată şi chiar nu am avut nicio greşeală. Am fost inteligentă şi am citit foarte mult şi cred că meritam să mă lase să am carieră intelectuală. În schimb ei mi-au tot spălat creierul de lucruri foarte frumoase şi adevărată cultură, care îmi dădeau bucurie şi energie şi erau necesare pentru viitorul meu şi spravieţuire. Chiar şi acum aş mai putea citi mult şi memora şi scrie şi ei refuză să mă accepte în lumea lor de porci de fapt. Dar vreau cut to sufletul să am un copil care să devină rău ca ei şi să aibă o şansă de viaţă, fără acest copil voi muri. Şi am mers până la capăt, am aproape 43 de ani, întreaga viaţă am trăit cu gândul la copilul meu şi îl merit şi fiindcă am avut o viaţă absolut pură din punct de vedere sexual. Trebuie să dea şi ei înapoi lui Dumnezeu ceva după toate relele făcute! Doamne, acum e mai greu ca acum 7 ani când eram suplă şi mai tânără, dar vă implor nu mă lăsaţi să mor fără copil. Chiar dacă voi muri la naştere, aşa e drept, să am şi eu parte în viaţă măcar de 9 luni de fericire şi apoi copilul să fie crescut ca om rău şi al dracu, ca să se bucure şi el de viaţă! Eu am fost abuzată şi chinuită fără nicio vină timp de 30 de ani şi am crezut până la 40 de ani că totuşi credinţa în Dumnezeu trebuie să învingă. Ei însă spuneau, ca şi acum, că trebuie să îmi închidă gura că altfel pierd ei totul, că puterea celor răi în societate se bazează pe sacrificiul meu de om nevinovat şi că lumea trebuie să creadă că eu sunt nebună şi rea, pentru ca ei să o ducă bine!! Jur e adevărul curat, dar indiferent cine sunt aceşti oameni ticăloşi, acest lucru nu îi scuteşte de vină pe ceilalţi şi cred că trebuie să fie tot adevărul, inclusiv despre faptul că am fost un om cu suflet curat şi perfect normală întreaga viaţă. Altfel mor. Chiar vă place să trăiţi cu conştiinţa aşa de încărcată?

În ce îl priveşte pe Zăgrean, mi-e tare tare dor de el. Dar el nu vrea să mă vadă şi este rău şi inuman cu mine. A fost singurul bărbat din viaţa mea şi am avut dreptate să cred că mă iubea şi am avut dreptate să cred în el. Este adevărat că lumea consideră acest lucru nebunie, dar am avut toate motivele să cred în el şi aşa era nomral, eu nu aveam cum să ghicesc că el iubea altă femeie şi că îmi voia răul de fapt. Eu nu aveam cum să îmi găsesc alt bărbat, fiind oricum închisă în casă de mică, findcă eram un om cu suflet bun. Dar îl şi iubeam mult pe el. Am observat cum toate fetele mai rele din viaţa mea au obţinut tot ce voiau, şi copii, şi bani, şi drepturi intelectuale, conform titlului cărţii "Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor". Dar eu nu mă puteam schimba. Ştiu că Zăgrean e acum bătrân şi buhăit şi poate nu mai e deloc omul care fusese atunci. Dar pentru mine timpul a stat în loc. Pe el şi pe nevasta lui lumea i-a lăsat să aibă carieră intelectuală şi bani şi copii şi pe mine nu, nu ştiu de ce. Eram cu adevărat capabilă şi nu greşisem nimic. Acum e aproape prea târziu, dar nu chiar complet... Aş fi putut şi eu să am organizare intelectuală ştiinţifică, şi îmi plăcea enorm să muncesc zilnic, nu îneţeleg ce s-a întâmplat. Şi nu m-au lăsat nimic altceva 30 de ani. Probabil cauza evidentă e că proveneam dintr-o familie foarte săracă şi numai banii şi nivelul social contează în cariera intelectuală a omului, fiindcă altfel ar fi mulţi oameni de valoare în societate. Soţii Zăgrean sau alţii din viaţa mea aveau bani din tinereţe, eu nu aveam de mică. Dar cât de dor îmi e de el... Voi povesti din nou absolut totul despre povestea aceea de iubire (mai am de adăugat între timp la o postare mai veche, cea despre sinucidere).

continuarea într-o săptămână

Aici în această postare am exagerat cu ideea că numai cei răi obțin ceva în viață - într-adevăr profesorul Zăgrean așa insinua, se referea odată la ”ăia răi” și într-adevăr unii dintre oamenii puțini din jurul meu au fost cu adevărat răi și așa păreau să gândească ei, așa cum am scris aici, dar eu nu am fost așa și nu sunt așa. Nici acum nu cred, după 37 de ani aproape de calvar, că numai cei răi au drepturi în lume. Totuși, nu e niciun fel de paranoia ceea ce am spus despre alții, e adevărul, și e posibil ca ei să vă fi mințit și pe dvs., în timp ce de fapt admiră și acceptă numai pe cei răi. Adică așa cum mama spunea că toți o vor crede, deși va minți mereu. Tot timpul intrau peste mintea mea cu gânduri de genul că eu nu mă pot transforma. S-ar putea ca ei să se fi referit la o transformare fizică, nu morală, dar ceea ce am povestit de rău despre unii e adevărul - câțiva au fost doar puțin răi sau păcătoși, iar alți câțiva ceva cu adevărat oribil. Am avut, cum am explicat, o singură amăgire întreaga viață - dragostea față de LZ, creată de el cu mari insistențe și apoi dispărută prin uitare, dar neînțeleasă, fapt pentru care a reapărut în 2005 din cauza întâmplării cu radio Europa - abia după încă vreo câțiva ani am înțeles mai bine ce fusese atunci, dar totuși nu înțeleg clar de ce el era plătit sau avea datoria să mă omoare la numai 17 ani, fără greșeală și până atunci. Fără masturbare, fără nimic rău, el a început acea poveste, care s-a petrecut exact cum am povestit atunci în 1988-1989. odinioară, scriind această postare, nici măcar nu am realizat în acea clipă că eram otrăvită constant și că de aceea mi-era rău și greu să mă țin în picioare. (azi 5 ianuarie 2021).

Lucru manual

Acum câţiva ani coseam goblenuri, fără îndemânare desigur. Dar când am început să cos mai bine, am abandonat din cauza torturilor mai groaznice asupra mea, pe care le-am povestit.

Vedeţi dvs., oamenii sunt cruzi. Faptul că un om e evident nevinovat, că ascultă zilnic muzică clasică cu sufletul senin, că trăieşte în sărăcie, nu în lux, că citeşte Biblia, că coase goblenuri, citeşte cărţi bune şi desenează în creion sau acuarele, nu îi împiedică să maltrateze acel om, din motive necunoscute mie. Fie datorită poftelor lor sexuale murdare, fie datorită simplului fapt că nu le-a plăcut de mine. Dar acest lucru nu justifică groaznica tragedie pe care au creat-o şi întârzierea drepturilor pentru mine şi a adevărului. Şi ca întotdeaun acând oamenii persecută un om curat, tot ei inventează că eu mă victimizez singură şi că eu aş fi vinovată, deşi am suferit 30 de ani oameni buni!! E monstruos, de ce nu îşi asumă responsabilitatea şi dimpotrivă ei spun că eu nu fac acest lucru? Dar eu nu am avut viaţă deloc...deloc din 1984.

Iată aici cele trei cusături ale mele, cea din mijloc doar pe jumătate terminată:

O parte din desenele mele din anii 2005-2006 au ajuns la Zăgrean, care nu ştiu ce a făcut cu ele. I le-am dăruit, fiindcă pe vremea aceea mai credeam în el şi nu ştiam că era căsătorit. Am mai dăruit unul şi doamnei doctor psihiatru, fiindcă eram cam ameţită de medicamente, că altfel nu îi dădeam. Şitu că nu am îndemânare, dar mi-a plăcut să desenez uneori. Aici sunt adunate unele din primele mele desene, de atunci am mai desenat și am prelucrat manual pe calculator - adică cu mouse-ul, desenele vechi:

Din ultimele mele schiţe:

Preţul unei vieţi

Am iubit de mică viaţa în toate formele ei. Eram impresionată de miracolul pe care îl puteam observa zilnic în flori, păsări, copaci, animale, gâze. Îmi plăceau mult descrierile de natură şi orele de biologie la şcoală. Când am crescut, mi-era mereu greu să omor fie şi o muscă. Prindeam muştele cu perdeaua între degete şi apoi cu delicateţe le dădeam drumul pe fereastră. Pentru a fi cinstită, aşa este mai igienic în casă. Dar oricum mi-era milă de ele. Oricum am omorât desigur gândaci de bloc sau centipede (am avut din acestea în ultimii ani), ceea ce este firesc. Dar de fluturi şi de buburuze şi de greieri mi-era milă. Eu, deşi am stat la ţară, am fost scutită de a tăia gâtul vreunei găini.

În trecut am încercat de câteva ori să salvez viaţa unor animale chinuite şi uneori am eşuat, nu sunt specialistă în acest sens. Am încercat să salvez un pui de mâţă abandonat în curtea blocului, l-am hrănit cu o siringă, dar a murit, poate laptele nu era bun, ori era oricum prea mic şi bolnav.

Dar de câteva ori am fost norocoasă şi animalele de asemenea. La un moment dat eram singură în curtea bunicilor, nu îmi amintesc unde erau ceilalţi. M-am dus spre latrina din fundul curţii pentru nevoile mele fireşti şi providenţa m-a făcut să priovesc în jos. Era acolo un pui alb de găină, aproape înecat în mizerie săracul. Mi-am ridicat mâinile şi abţinându-mă să vomit, am scos biata creatură din caca şi pipi. Am aruncat apă peste el, fiindcă era extrem de murdar şi, fiind vară, puiul şi-a revenit. Ce e drept ulterior mâinile îmi miroseau urât o vreme chiar după detergent, dar salvasem o viaţă!

În altă zi, în aceeaşi curte, mama Limpi uitase deschis capacul fântânii. Eram pe-acolo şi tot providenţa m-a făcut să mă duc la fântână să privesc înăuntru fiindcă am observat că nu îmi ieşeau toţi puii la numărătoare. Poate nu credeţi, dar am salvat unul sau doi pui de găină mai măricei cu găleata şi apoi ei s-au uscat, fiindcă era cald.

În viaţă astfel de momente, momente în care este posibil să salvăm o viaţă, de animal, găză sau om, sunt rare şi preţioase, sunt clipe binecuvântate.

Aşa şi cu mama mea. Poate veţi spune că nu o respect deloc şi nu ţin la ea deloc fiindcă m-a chinuit mult. Nu e adevărat. Dar mi-e şi frică să recunosc că ţin oarecum la ea. Toţi cei la care am ţinut au dispărut din viaţa mea sau au murit în suferinţă. În definitiv poate este mama mea, chiar dacă nu semănăm şi deci mi-a dat viaţă, singurul lucru pe care un om îl are. În definitiv îmi citea povestea lui Sindbad şi altele când eram mică şi uneori a fost sursă de momente calde în viaţa mea. În plus, este şi ea o viaţă de om şi viaţa este un lucru sfânt, înţelegeţi oare ce spun? De pildă eu, am fost chinuită întreaga viaţă, deşi nevinovată, ca şi cum nu eram om. Chiar dacă aş fi avut vreo vină, nimic nu ar justifica aşa un tratament. Mama mea este şi ea o viaţă de om, chiar dacă nu mi-aş fi dat copilul pe mâna ei, în mod firesc. Chiar dacă aş fi preferat să o văd mai rar fiindcă m-a făcut să sufăr mult şi nu ştiu de ce, mi-a vrut răul. Oricât de monstru este, e o viaţă de om.


Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Pot fi acuzată că am înnnebunit şi că iert un om ticălos. Nu e adevărat. Eu am făcut greşeala de a ierta mulţi ani de zile, fiindcă aşa fusesem educată. Dar de vreo trei ani nu mai pot ierta. Şi nu voi mai ierta niciodată, aşa e normal. Însă ceea ce am spus e clar. Consider că până şi un om rău, foarte rău, cum e maică-mea, merită respect şi a nu fi tratat ca un animal, cum au făcut cu mine atâţia ani.

(aici în poză, una din găinile bunicului meu din 2009, ei ţineau găini roşii din acestea şi albe)

Tentativa mea de sinucidere

Voi rescrie aici ceea ce am scris curat despre acest lucru pe mailul meu mai demult, începând cu 2007, cum am povestit. Desigur tot ceea ce am scris acolo e adevărul tot în întregime, la fel ca şi aici.Sunt conştientă că nimeni nu este interesat de adevăr, cum spunea tata odată. Sunt conştientă că unii oameni, nu ştiu din ce motive, mă urăsc deşi am fost mereu un om bun şi echilibrat şi calm, din 1984. Ei spun că povestirile mele sunt catalogate drept patologice, deşi nu sunt. Dar e adevărat că tot ceea ce scriu nu e de fapt decât un monolog fără auditoriu, că sunt foarte puţini cititori pe acest blog poate prea trist, dar şi pe blogurile mele de poezii sau haiku. Aici există o singură persoană interesată, din întâmplare, care s-a înscris mai demult pe blogul meu, fiindcă dacă ar fi ştiut că eu scriu absolut totul despre mine, poate nu ar fi făcut acest lucru. În rest, cititorii nu pun nici reacţii, nici comentarii.Ceea ce mă îndurerează mult de vreo săptămână este că am verificat mailul meu şi am constatat că unii oameni ticăloşi au intrat acolo şi au şters unele povestiri (ele erau enumerate) şi acest lucru în sine este pentru mine motiv de sinucidere, nu ştiu dacă puteţi înţelege. Mai mult decât atât, scrisorile mele fără adresă au devenit scrise cu litere foarte mici, abia se pot citi. Pentru mine adevărul e frumos e singurul lucru bun pe care îl am, ca un fel de apărare faţă de minciunile absurde cu care mă înconjoară unii de atâţia ani. Adevărul nu mă îndurerează, dimpotrivă, este un sprijin pentru echilibru şi pace sufletească. Cum aş putea fi altceva decât omul drept şi bun care am fost întodeauna? Nu înţeleg de ce oamenii m-au izolat din 1984 şi apoi complet după 2007. Toţi colegii m-au părăsit, nimeni nu vrea să vorbească cu mine, nici prin scrisori pe mail şi eu am încercat de multe ori să îi contactez în zadar. Şi verişoarele mele m-au părăsit, nu au ce discuta cu mine, deşi eu am povestit frumos despre ele pe mailul meu sau aici, adevărul curat, cu nostalgie şi gând frumos faţă de copilărie. Tot ce mi s-a oferit a fost mersul la fundaţia Estuar pentru schizofreni la un grup pentru limba engleză. Dar acolo nu am putut ajunge decât de câteva ori, din cauza problemelor de sănătate oribile (şi medicii nu mă tratează) şi din cauza faptului că nu am bani de transport. Deci stau şi zac în singurătate şi aer închis, tot mai palidă şi chinuită. Sunt un om normal, deci vă imaginaţi ce greu este. În acelaşi timp mă terorizează unii peste gândurile mele că vor să îmi şteargă memoria, că ăsta e interesul lor, nu ştiu de ce şi că abia aşteaptă ei să mă sinucid. Evident că este oribil, de ce să îmi şteargă memoria din moment ce am fost om echilibrat şi fără vină, doar că unii mă torturează mereu? Şi eram un suflet bun şi chiar foarte fericit, dacă ar fi fost dreptate. În ultimele două trei zile tot intră aceşti călăi cu ideea absurdă că eu mint şi mă tot bat la cap cu vorbele "nu e adevărat" "nu are dreptate" şi altele...Cu alte cuvinte acest blog este istoria veridică şi completă a unei crime monstruoase, fiindcă ei tot spun că adevărul trebuie ascuns, deşi eu am spus totul din 1984 şi nimeni nu e interesat de salvarea mea. Mă doare pieptul, mă doare în dreapta, mă doare stomacul şi totul e din cauză că ei întârzie adevărul şi eliberarea mea din 1984. Şi eu abia am aşteptat şi am spus de la început că voi fi fericită şi vreau să am un copil. Dar ei spun mereu că abia aşteaptă să scape de mine.

Iată ce s-a întâmplat în 1998, când am avut tentativa mea de sinucidere:

Eram după 14 ani de chinuri, în 1998, proaspăt studentă la medicină. Tata continua desigur să mă chinuie, colegii erau ca de obicei puţin ciudaţi - odată de exemplu repetau vorbe ale tatei, etc.Vecinii de sus continuau să mă chinuie cu simpla lor prezenţă după tot ce îmi făcuseră şi cu zgomotul unui aparat urât la baie, acre ţiuia, de care chiar şi mama îşi mai aminteşte acum. Eu aveam câţiva lei puşi deoparte. Treptat, odată cu acea toamnă au început să mă cuprindă nişte migrene ciudate. Ce-i drept consumam multă cafea, dar nu cred că era otrăvită, beam cafea fiindcă mi-era tot mai rău şi poate astfel era şi un cerc vicios. A fost singura perioadă din viaţă cu migrene.Ele s-au accentuat şi la un moment dat nu mai reuşeam să mă odihnesc, erau migrene de tip presional, dar presiunea creştea tot mai mare. La un moment dat nu mai puteam dormi şi zgomotele mă deranjau mai tare.Ele erau desigur reale, înregistrate pe casete audio şi video şi au fost continue. Dar pe medicii psihiatri nu îi înteresează dovezile, ei doar te pleznesc cu ideea că realitatea se numeşte delir şi că eşti bolnav. La facultatea de medicină eram odată în barul de la subsol, să iau o gustare sau un suc. Atunci s-a deschis uşa brusc şi a apărut Zăgrean, s-a uitat la mine şi a trântit uşa la loc, plecând. Mă simţeam orecum urmărită, fiindcă vânzătorul discuta chiar într-o zi când eram eu acolo că aia ţipa tare urât şi parcă aşa au închis-o, deci mă gândeam că dacă nu vorbeşte de mine, oricum vorbea de cineva torturat psihiatric. Şi eram singură acolo şi mi-era greu.
Atunci am hotărât să plec de revelion 3-4 zile într-o staţiune din afara oraşului. Am găsit staţiunea Govora, trenul, etc. Urlând de disperare că plec, tata mi-a spus că mă va da în urmărire generală. Din păcate nu am ascultat de el să nu mă duc. Într-adevăr s-au întâmplat lucruri stranii, în sensul că în tren erau oameni ciudaţi. Îmi amintesc de exemplu cum o femeie tânără părea că mă imită, avea şi o şapcă la fel cu una de-a mea şi spunea "şi acum şi cafegioaica asta nu va mai avea viaţă personală"; alt bărbat a vrut să mă sperie mai rău, povestindu-mi despre nu ştiu ce bulibaşă român al ţiganilor şi despre banii conducători de la Craiova şi despre faptul că eu ar trebui să îmi pun cruciuliţă la gât şi să merg peste câteva zile la mănăstirea Cernica. Apoi mi-a mai spus că există doi mutanţi genetic care conduc această ţară şi condamnă oamenii nevinovaţi şi el nu poate să salveze decât o singură persoană pe an. În timp ce el mă speria cu diverse poveşti, durerea mea de cap creştea vertiginos şi începeam să cred cu adevărat că voi muri sau trebuie să mă arunc, să mă sinucid cumva pentru a evita să înnebunesc sau să mor mai groaznic. Nu vă puteţi imagina cât de groaznică era acea durere de cap, nu cred că aţi păţit vreodată aşa ceva, dar ceea ce povestesc este adevărul obiectiv!
Ajungând la Govora, abia am găsit un mijloc cam dubios de transport şi am constatat că o parte din bani îmi lipsesc - asta nu pot spune precis că a fost adevărat fiindcă am pus banii în mai multe locuri. Dar m-am plâns taximetristului, care mi-a spus glumeţ că "au împărţit banii înainte să facă treaba"! Astfel teama mea creştea - cursa cu taxiul era infernală, cu o durere de cap feroce, pendulând între 2 hoteluri şi chiar pe jos o bucată de drum...moment în care o fată a fugit speriată din calea mea, când fără să vreau, din cauza oboselii, durerii şi fricii m-am plâns că mi s-a spus să îmi pun cruciuliţă la gât. Fata aceea şi-a făcut cruce în faţa mea, ca şi cum vedea ceva rău în mine. Unul dintre cele două hoteluri la care mă ducea taxiul era dărăpănat şi avea un aer sinistru. În faţa hotelului se plimba un bărbat în pijama, ceea ce îmi amintea de spitalul de psihiatrie, amplificându-mi frica. Am refuzat să cobor acolo. Celălalt hotel era modern şi curat în aparenţă, dar, în ciuda implorărilor mele, nu voiau să mă primească, nici pentru o noapte, nici pentru toţi banii pe care îi aveam. Am implorat-o atunci pe recepţioneră să mă lase să mă odihnesc doar o noapte într-o cămăruţă oarecare până la trenul de a doua zi înapoi şi mi s-a răspuns că singurul loc pentru mine este arestul poliţiei, ceea ce am refuzat. Chiar a venit un poliţist. Atunci m-au invitat în sala de mese, unde era un grup petrecăreţ şi destul de agresiv. Un tânăr s-a aşezat la masă cu mine şi m-a invitat la dans, iar eu de scârbă faţă de ura lor şi lipsa de milă, am acceptat. Oamenii se distrau şi făceau horă în jurul nostru ca la urs, iar orchestra cânta un cântec trist despre frunze în toamnă şi altul înfiorător despre sacrificiul primului născut. Între timp oamenii aceia m-au filmat. Durerea de cap creştea. A trebuit să îi dau telefon tatei şi să îl implor să vină să mă ia de acolo fiindcă nu am unde dormi şi mi-e rău. A venit cu un taxi dar mi s-a părut că oamenii şuşoteau că "o să-l aducă aici" şi erau nemulţumiţi. Eram oricum obişnuită de mulţi ani cu excluderea din societate şi eram într-o perioadă în care recunosc că mă cam îmboldea gândul la sinucidere uneori(perioada 96-2002), fiindcă nu vedeam nici o altă soluţie pentru mine, fiind singură și fără perspective de a avea un loc de muncă, ceea ce m-a obligat să dau la medicină examen. Capul mă durea atât de rău încât aproape îmi pierdusem conştienţa, dar ţin minte că l-am rugat pe tata să mă ducă la spital şi el a râs că mie nu îmi trebuie spital ci Bălăceanca (adică spitalul de psihiatrie unde s-a transferat ulterior doctoriţa stagiară ce urma să mă trateze). L-am mai rugat să îmi dea o ţigară şi să îmi cumpere lapte, ceea ce nu a făcut.

Acasă m-a lăsat în bucătărie şi s-a dus să se culce cu mama, care nici nu s-a deranjat să vorbească cu mine atunci, iar eu, în sutien şi ciorapi (fiindcă iniţial am încercat să mă culc) am sărit pe geamul de la bucătărie de la etajul trei în momentul în care eram convinsă că dacă mai rămân îmi voi pierde total conştienţa, pentru totdeauna. Îmi doream e adevărat să mor şi să scap de toate astea, dar cosider că de fapt alţii m-au împins la sinucidere. Mi-era tare teamă că voi înnebuni. Fiindcă ţineam minte desigur tot trecutul, nu voiam să devin un fel de instrument de distrugere în mâinile celor răi, aşa cum fuseseră atâţia oameni inconştienţi în viaţa mea. Să nu fiu şi eu ca ei! Din nefericire sau din fericire, atunci exista o copertină metalică la firma de asigurări (Allianz Ţiriac) de dedesubt. Atunci m-am gândit că dacă mă voi prinde în copertină voi scăpa cu viaţă, ceea ce nu doream. Din cauza aceasta mi-am luat elan şi am sărit peste copertină şi apoi mi-am pierdut conştienţa. Se pare că am aterizat exact în picioare, şi gleznele s-au fracturat. Tata mi-a spus că vecina de dedesubt, doamna Kiss, m-a găsit în stradă, dar că ea spunea că eram în sânge şi că cineva mă trăsese lângă zid şi stăteam sprijinită şi inconştientă şi am cerut o ţigară. Abia atunci au chemat salvarea, o maşină de tip vechi, nu din cele moderne probabil (fiindcă ulterior aşa m-au transportat).

M-au trezit în maşina de salvare şi fiindcă mi s-a cerut să spun ce grupă sangvină am, am încercat să mint, deşi îmi dădeam seama că oricum mă pot salva, chiar dacă eu mormăiam alte grupe de sânge decât cea reală. Apoi am avut un vis ciudat, m-am văzut pe masa de operaţie, cu picioarele roşii poate de sânge şi mă priveam întinsă de la capul patului. Un medic a spus, spre enervarea mea, ceva de genul "ce femeie a fost asta". Acest lucru mi s-a părut anormal. La capătul acelei săli era o uşă şi parcă că tata era acolo şi cineva l-ar fi întrebat ceva. Furioasă, am adormit din nou. Aceasta a fost ceea ce este numit, inclusiv în wikipedia, NDE ( near death experience). Puteţi citi în limba engleză aici:

http://en.wikipedia.org/wiki/Near-death_experience
M-am trezit, furioasă că n-am murit, în sala de reanimare şi mi-am scos perfuziile. Apoi m-au mutat în alt salon unde a venit mama şi mi-a spus că îmi vor face proteză, iar eu am chemat preotul la patul meu şi recunosc, i-am spus că vreau să mor, ceea ce în adâncul meu nu era adevărat, dar mă săturasem. Mi-am mai dorit să mor până în 2002, când am început să umblu peste tot cu crererea mea de eliberare, în încercarea de a face lumină şi dreptate în viaţa mea, de a trăi în sfârşit cu adevărat. Dar, după cum aţi văzut, a fost mai rău. Am mai stat câteva zile la Urgenţă, în alt salon, pe un pat destul de comod şi rabatabil, unde gustam supa de acolo care era bună. Naşu, care plângea când m-a văzut prima oară fără picior, a zis că se va termina cu patul ăla bun. Apoi am suferit mult în spitalul Colentina pe un pat înfiorător, cu salteaua diformă, internată la doctorul Zaharia, prieten cu naşu (durerile erau groaznice, calmante nu îmi dădeau sau nu aveau efect). Acolo mi-au făcut din nou multe radiografii deşi le aveam pe cele de la Urgenţă. În rezerva în care stăteam a trebuit să urlu de durere şi ceilalţi mă certau, dar vă jur că era înfiorător.

Apoi m-au dus la spitalul de psihiatrie unde am stat săptămâni lungi, nu cum au scris ei în acte. Din nou mi-au făcut radiografii şi acolo, ceea ce m-a înspăimântat. Apoi am ajuns după un timp şi la spitalul Victor Babeş, fiind studentă acolo şi iar mi-au făcut radiografii. Foarte multe în total. La psihiatrie o pacientă îşi bătea joc că sunt şchioapă, etc. dar mâncarea a fost mai bună ca niciodată de data aceea. În rest mâncarea la spitalul de psihiatrie este înfiorătoare şi insuficientă. Atunci erau mai mulţi internaţi şi au jucat cărţi cu mine. Alţi doi bărbaţi au venit la mine în rezervă şi unul îmi vorbea de Dumnezeu, altul îmi explica că din păcate şi el a păţit acelaşi lucru cu mine, că oamenii l-au distrus şi l-au închis acolo fiindcă părinţii lui au făcut greşeala să îl crească ca pe un om cinstit şi bun şi el, ca şi mine, nu înţelesese cum sunt de fapt ceilalţi.

Naşii mi-au dat drept fată de companie şi ajutor pe Ionica, o fată tânără de la ţară care mă spăla şi îmi ducea plosca. Câteodată se plictisea şi mi se părea că râde de mine împreună cu pacienţii de acolo, în timp ce eu o strigam. Dar în general a fost de treabă, îmi povestea că o bătuse tatăl ei acasă că parcă era prea multă muncă şi ei nu îi plăcea munca. Apoi ea a venit cu mine şi la mine acasă, să mă ajute să fac baie şi să mă ajute să merg la facultate în cârje fiindcă eu nu puteam urca şi mai ales coborî scările singură şi mergeam la facultate cu taxiul. Era greu într-un singur picior, mai ales la disecţii, dar nu am vrut să renunţ la facultate după atâtea eforturi de ani de zile, cum îmi sugera dl doctor psihiatru Ionescu, fiindcă aş fi perdut examenul de admitere. Ionica împreună cu tata şi o fostă infirmieră de la spital, Mariana, m-au dus în vremea aceea şi la plimbare la grădina zoologică, în parcul Herăstrău, în parcul Circului. Ceea ce m-a nedumirit şi m-a supărat a fost faptul că odată povesteam lor cum fusese la grădina zoologică şi ei au negat pur şi simplu, acel lucru, zicând că sunt nebună şi am visat doar. Acest lucru mă face să cred că poate lor cineva le ştergea memoria periodic, aşa cum ei spun acum că fac cu mine, pentru a distruge adevărul. Sau cineva, doar atunci, îmi plantase în vis o amintire, fiindcă aasta e posibil, nu mai explic. Ionica era uneori ciudată, odată m-a întrebat ce să facă să nu rămână gravidă, că ea a început viaţa sexuală. Eu nu am ştiut ce să îi spun, i-am spus să folosească prezervativ şi ea a zis că nimeni nu foloseşte aşa ceva. După mai mult timp am descoperit că ea avea un gest cam indecent cu mâna peste sex când a făcut poză cu mine în parcul circului, eu fiind în scaunul cu rotile fără nicio bănuială. După ce nu a mai lucrat la mine, s-a angajat la o brutărie. Infirmiera Mariana părea că mă strânge de gât.
Iată pozele cu Mariana şi Ionica în parcul circului: