Tentativa mea de sinucidere

Voi rescrie aici ceea ce am scris curat despre acest lucru pe mailul meu mai demult, începând cu 2007, cum am povestit. Desigur tot ceea ce am scris acolo e adevărul tot în întregime, la fel ca şi aici.Sunt conştientă că nimeni nu este interesat de adevăr, cum spunea tata odată. Sunt conştientă că unii oameni, nu ştiu din ce motive, mă urăsc deşi am fost mereu un om bun şi echilibrat şi calm, din 1984. Ei spun că povestirile mele sunt catalogate drept patologice, deşi nu sunt. Dar e adevărat că tot ceea ce scriu nu e de fapt decât un monolog fără auditoriu, că sunt foarte puţini cititori pe acest blog poate prea trist, dar şi pe blogurile mele de poezii sau haiku. Aici există o singură persoană interesată, din întâmplare, care s-a înscris mai demult pe blogul meu, fiindcă dacă ar fi ştiut că eu scriu absolut totul despre mine, poate nu ar fi făcut acest lucru. În rest, cititorii nu pun nici reacţii, nici comentarii.Ceea ce mă îndurerează mult de vreo săptămână este că am verificat mailul meu şi am constatat că unii oameni ticăloşi au intrat acolo şi au şters unele povestiri (ele erau enumerate) şi acest lucru în sine este pentru mine motiv de sinucidere, nu ştiu dacă puteţi înţelege. Mai mult decât atât, scrisorile mele fără adresă au devenit scrise cu litere foarte mici, abia se pot citi. Pentru mine adevărul e frumos e singurul lucru bun pe care îl am, ca un fel de apărare faţă de minciunile absurde cu care mă înconjoară unii de atâţia ani. Adevărul nu mă îndurerează, dimpotrivă, este un sprijin pentru echilibru şi pace sufletească. Cum aş putea fi altceva decât omul drept şi bun care am fost întodeauna? Nu înţeleg de ce oamenii m-au izolat din 1984 şi apoi complet după 2007. Toţi colegii m-au părăsit, nimeni nu vrea să vorbească cu mine, nici prin scrisori pe mail şi eu am încercat de multe ori să îi contactez în zadar. Şi verişoarele mele m-au părăsit, nu au ce discuta cu mine, deşi eu am povestit frumos despre ele pe mailul meu sau aici, adevărul curat, cu nostalgie şi gând frumos faţă de copilărie. Tot ce mi s-a oferit a fost mersul la fundaţia Estuar pentru schizofreni la un grup pentru limba engleză. Dar acolo nu am putut ajunge decât de câteva ori, din cauza problemelor de sănătate oribile (şi medicii nu mă tratează) şi din cauza faptului că nu am bani de transport. Deci stau şi zac în singurătate şi aer închis, tot mai palidă şi chinuită. Sunt un om normal, deci vă imaginaţi ce greu este. În acelaşi timp mă terorizează unii peste gândurile mele că vor să îmi şteargă memoria, că ăsta e interesul lor, nu ştiu de ce şi că abia aşteaptă ei să mă sinucid. Evident că este oribil, de ce să îmi şteargă memoria din moment ce am fost om echilibrat şi fără vină, doar că unii mă torturează mereu? Şi eram un suflet bun şi chiar foarte fericit, dacă ar fi fost dreptate. În ultimele două trei zile tot intră aceşti călăi cu ideea absurdă că eu mint şi mă tot bat la cap cu vorbele "nu e adevărat" "nu are dreptate" şi altele...Cu alte cuvinte acest blog este istoria veridică şi completă a unei crime monstruoase, fiindcă ei tot spun că adevărul trebuie ascuns, deşi eu am spus totul din 1984 şi nimeni nu e interesat de salvarea mea. Mă doare pieptul, mă doare în dreapta, mă doare stomacul şi totul e din cauză că ei întârzie adevărul şi eliberarea mea din 1984. Şi eu abia am aşteptat şi am spus de la început că voi fi fericită şi vreau să am un copil. Dar ei spun mereu că abia aşteaptă să scape de mine.

Iată ce s-a întâmplat în 1998, când am avut tentativa mea de sinucidere:

Eram după 14 ani de chinuri, în 1998, proaspăt studentă la medicină. Tata continua desigur să mă chinuie, colegii erau ca de obicei puţin ciudaţi - odată de exemplu repetau vorbe ale tatei, etc.Vecinii de sus continuau să mă chinuie cu simpla lor prezenţă după tot ce îmi făcuseră şi cu zgomotul unui aparat urât la baie, acre ţiuia, de care chiar şi mama îşi mai aminteşte acum. Eu aveam câţiva lei puşi deoparte. Treptat, odată cu acea toamnă au început să mă cuprindă nişte migrene ciudate. Ce-i drept consumam multă cafea, dar nu cred că era otrăvită, beam cafea fiindcă mi-era tot mai rău şi poate astfel era şi un cerc vicios. A fost singura perioadă din viaţă cu migrene.Ele s-au accentuat şi la un moment dat nu mai reuşeam să mă odihnesc, erau migrene de tip presional, dar presiunea creştea tot mai mare. La un moment dat nu mai puteam dormi şi zgomotele mă deranjau mai tare.Ele erau desigur reale, înregistrate pe casete audio şi video şi au fost continue. Dar pe medicii psihiatri nu îi înteresează dovezile, ei doar te pleznesc cu ideea că realitatea se numeşte delir şi că eşti bolnav. La facultatea de medicină eram odată în barul de la subsol, să iau o gustare sau un suc. Atunci s-a deschis uşa brusc şi a apărut Zăgrean, s-a uitat la mine şi a trântit uşa la loc, plecând. Mă simţeam orecum urmărită, fiindcă vânzătorul discuta chiar într-o zi când eram eu acolo că aia ţipa tare urât şi parcă aşa au închis-o, deci mă gândeam că dacă nu vorbeşte de mine, oricum vorbea de cineva torturat psihiatric. Şi eram singură acolo şi mi-era greu.
Atunci am hotărât să plec de revelion 3-4 zile într-o staţiune din afara oraşului. Am găsit staţiunea Govora, trenul, etc. Urlând de disperare că plec, tata mi-a spus că mă va da în urmărire generală. Din păcate nu am ascultat de el să nu mă duc. Într-adevăr s-au întâmplat lucruri stranii, în sensul că în tren erau oameni ciudaţi. Îmi amintesc de exemplu cum o femeie tânără părea că mă imită, avea şi o şapcă la fel cu una de-a mea şi spunea "şi acum şi cafegioaica asta nu va mai avea viaţă personală"; alt bărbat a vrut să mă sperie mai rău, povestindu-mi despre nu ştiu ce bulibaşă român al ţiganilor şi despre banii conducători de la Craiova şi despre faptul că eu ar trebui să îmi pun cruciuliţă la gât şi să merg peste câteva zile la mănăstirea Cernica. Apoi mi-a mai spus că există doi mutanţi genetic care conduc această ţară şi condamnă oamenii nevinovaţi şi el nu poate să salveze decât o singură persoană pe an. În timp ce el mă speria cu diverse poveşti, durerea mea de cap creştea vertiginos şi începeam să cred cu adevărat că voi muri sau trebuie să mă arunc, să mă sinucid cumva pentru a evita să înnebunesc sau să mor mai groaznic. Nu vă puteţi imagina cât de groaznică era acea durere de cap, nu cred că aţi păţit vreodată aşa ceva, dar ceea ce povestesc este adevărul obiectiv!
Ajungând la Govora, abia am găsit un mijloc cam dubios de transport şi am constatat că o parte din bani îmi lipsesc - asta nu pot spune precis că a fost adevărat fiindcă am pus banii în mai multe locuri. Dar m-am plâns taximetristului, care mi-a spus glumeţ că "au împărţit banii înainte să facă treaba"! Astfel teama mea creştea - cursa cu taxiul era infernală, cu o durere de cap feroce, pendulând între 2 hoteluri şi chiar pe jos o bucată de drum...moment în care o fată a fugit speriată din calea mea, când fără să vreau, din cauza oboselii, durerii şi fricii m-am plâns că mi s-a spus să îmi pun cruciuliţă la gât. Fata aceea şi-a făcut cruce în faţa mea, ca şi cum vedea ceva rău în mine. Unul dintre cele două hoteluri la care mă ducea taxiul era dărăpănat şi avea un aer sinistru. În faţa hotelului se plimba un bărbat în pijama, ceea ce îmi amintea de spitalul de psihiatrie, amplificându-mi frica. Am refuzat să cobor acolo. Celălalt hotel era modern şi curat în aparenţă, dar, în ciuda implorărilor mele, nu voiau să mă primească, nici pentru o noapte, nici pentru toţi banii pe care îi aveam. Am implorat-o atunci pe recepţioneră să mă lase să mă odihnesc doar o noapte într-o cămăruţă oarecare până la trenul de a doua zi înapoi şi mi s-a răspuns că singurul loc pentru mine este arestul poliţiei, ceea ce am refuzat. Chiar a venit un poliţist. Atunci m-au invitat în sala de mese, unde era un grup petrecăreţ şi destul de agresiv. Un tânăr s-a aşezat la masă cu mine şi m-a invitat la dans, iar eu de scârbă faţă de ura lor şi lipsa de milă, am acceptat. Oamenii se distrau şi făceau horă în jurul nostru ca la urs, iar orchestra cânta un cântec trist despre frunze în toamnă şi altul înfiorător despre sacrificiul primului născut. Între timp oamenii aceia m-au filmat. Durerea de cap creştea. A trebuit să îi dau telefon tatei şi să îl implor să vină să mă ia de acolo fiindcă nu am unde dormi şi mi-e rău. A venit cu un taxi dar mi s-a părut că oamenii şuşoteau că "o să-l aducă aici" şi erau nemulţumiţi. Eram oricum obişnuită de mulţi ani cu excluderea din societate şi eram într-o perioadă în care recunosc că mă cam îmboldea gândul la sinucidere uneori(perioada 96-2002), fiindcă nu vedeam nici o altă soluţie pentru mine, fiind singură și fără perspective de a avea un loc de muncă, ceea ce m-a obligat să dau la medicină examen. Capul mă durea atât de rău încât aproape îmi pierdusem conştienţa, dar ţin minte că l-am rugat pe tata să mă ducă la spital şi el a râs că mie nu îmi trebuie spital ci Bălăceanca (adică spitalul de psihiatrie unde s-a transferat ulterior doctoriţa stagiară ce urma să mă trateze). L-am mai rugat să îmi dea o ţigară şi să îmi cumpere lapte, ceea ce nu a făcut.

Acasă m-a lăsat în bucătărie şi s-a dus să se culce cu mama, care nici nu s-a deranjat să vorbească cu mine atunci, iar eu, în sutien şi ciorapi (fiindcă iniţial am încercat să mă culc) am sărit pe geamul de la bucătărie de la etajul trei în momentul în care eram convinsă că dacă mai rămân îmi voi pierde total conştienţa, pentru totdeauna. Îmi doream e adevărat să mor şi să scap de toate astea, dar cosider că de fapt alţii m-au împins la sinucidere. Mi-era tare teamă că voi înnebuni. Fiindcă ţineam minte desigur tot trecutul, nu voiam să devin un fel de instrument de distrugere în mâinile celor răi, aşa cum fuseseră atâţia oameni inconştienţi în viaţa mea. Să nu fiu şi eu ca ei! Din nefericire sau din fericire, atunci exista o copertină metalică la firma de asigurări (Allianz Ţiriac) de dedesubt. Atunci m-am gândit că dacă mă voi prinde în copertină voi scăpa cu viaţă, ceea ce nu doream. Din cauza aceasta mi-am luat elan şi am sărit peste copertină şi apoi mi-am pierdut conştienţa. Se pare că am aterizat exact în picioare, şi gleznele s-au fracturat. Tata mi-a spus că vecina de dedesubt, doamna Kiss, m-a găsit în stradă, dar că ea spunea că eram în sânge şi că cineva mă trăsese lângă zid şi stăteam sprijinită şi inconştientă şi am cerut o ţigară. Abia atunci au chemat salvarea, o maşină de tip vechi, nu din cele moderne probabil (fiindcă ulterior aşa m-au transportat).

M-au trezit în maşina de salvare şi fiindcă mi s-a cerut să spun ce grupă sangvină am, am încercat să mint, deşi îmi dădeam seama că oricum mă pot salva, chiar dacă eu mormăiam alte grupe de sânge decât cea reală. Apoi am avut un vis ciudat, m-am văzut pe masa de operaţie, cu picioarele roşii poate de sânge şi mă priveam întinsă de la capul patului. Un medic a spus, spre enervarea mea, ceva de genul "ce femeie a fost asta". Acest lucru mi s-a părut anormal. La capătul acelei săli era o uşă şi parcă că tata era acolo şi cineva l-ar fi întrebat ceva. Furioasă, am adormit din nou. Aceasta a fost ceea ce este numit, inclusiv în wikipedia, NDE ( near death experience). Puteţi citi în limba engleză aici:

http://en.wikipedia.org/wiki/Near-death_experience
M-am trezit, furioasă că n-am murit, în sala de reanimare şi mi-am scos perfuziile. Apoi m-au mutat în alt salon unde a venit mama şi mi-a spus că îmi vor face proteză, iar eu am chemat preotul la patul meu şi recunosc, i-am spus că vreau să mor, ceea ce în adâncul meu nu era adevărat, dar mă săturasem. Mi-am mai dorit să mor până în 2002, când am început să umblu peste tot cu crererea mea de eliberare, în încercarea de a face lumină şi dreptate în viaţa mea, de a trăi în sfârşit cu adevărat. Dar, după cum aţi văzut, a fost mai rău. Am mai stat câteva zile la Urgenţă, în alt salon, pe un pat destul de comod şi rabatabil, unde gustam supa de acolo care era bună. Naşu, care plângea când m-a văzut prima oară fără picior, a zis că se va termina cu patul ăla bun. Apoi am suferit mult în spitalul Colentina pe un pat înfiorător, cu salteaua diformă, internată la doctorul Zaharia, prieten cu naşu (durerile erau groaznice, calmante nu îmi dădeau sau nu aveau efect). Acolo mi-au făcut din nou multe radiografii deşi le aveam pe cele de la Urgenţă. În rezerva în care stăteam a trebuit să urlu de durere şi ceilalţi mă certau, dar vă jur că era înfiorător.

Apoi m-au dus la spitalul de psihiatrie unde am stat săptămâni lungi, nu cum au scris ei în acte. Din nou mi-au făcut radiografii şi acolo, ceea ce m-a înspăimântat. Apoi am ajuns după un timp şi la spitalul Victor Babeş, fiind studentă acolo şi iar mi-au făcut radiografii. Foarte multe în total. La psihiatrie o pacientă îşi bătea joc că sunt şchioapă, etc. dar mâncarea a fost mai bună ca niciodată de data aceea. În rest mâncarea la spitalul de psihiatrie este înfiorătoare şi insuficientă. Atunci erau mai mulţi internaţi şi au jucat cărţi cu mine. Alţi doi bărbaţi au venit la mine în rezervă şi unul îmi vorbea de Dumnezeu, altul îmi explica că din păcate şi el a păţit acelaşi lucru cu mine, că oamenii l-au distrus şi l-au închis acolo fiindcă părinţii lui au făcut greşeala să îl crească ca pe un om cinstit şi bun şi el, ca şi mine, nu înţelesese cum sunt de fapt ceilalţi.

Naşii mi-au dat drept fată de companie şi ajutor pe Ionica, o fată tânără de la ţară care mă spăla şi îmi ducea plosca. Câteodată se plictisea şi mi se părea că râde de mine împreună cu pacienţii de acolo, în timp ce eu o strigam. Dar în general a fost de treabă, îmi povestea că o bătuse tatăl ei acasă că parcă era prea multă muncă şi ei nu îi plăcea munca. Apoi ea a venit cu mine şi la mine acasă, să mă ajute să fac baie şi să mă ajute să merg la facultate în cârje fiindcă eu nu puteam urca şi mai ales coborî scările singură şi mergeam la facultate cu taxiul. Era greu într-un singur picior, mai ales la disecţii, dar nu am vrut să renunţ la facultate după atâtea eforturi de ani de zile, cum îmi sugera dl doctor psihiatru Ionescu, fiindcă aş fi perdut examenul de admitere. Ionica împreună cu tata şi o fostă infirmieră de la spital, Mariana, m-au dus în vremea aceea şi la plimbare la grădina zoologică, în parcul Herăstrău, în parcul Circului. Ceea ce m-a nedumirit şi m-a supărat a fost faptul că odată povesteam lor cum fusese la grădina zoologică şi ei au negat pur şi simplu, acel lucru, zicând că sunt nebună şi am visat doar. Acest lucru mă face să cred că poate lor cineva le ştergea memoria periodic, aşa cum ei spun acum că fac cu mine, pentru a distruge adevărul. Sau cineva, doar atunci, îmi plantase în vis o amintire, fiindcă aasta e posibil, nu mai explic. Ionica era uneori ciudată, odată m-a întrebat ce să facă să nu rămână gravidă, că ea a început viaţa sexuală. Eu nu am ştiut ce să îi spun, i-am spus să folosească prezervativ şi ea a zis că nimeni nu foloseşte aşa ceva. După mai mult timp am descoperit că ea avea un gest cam indecent cu mâna peste sex când a făcut poză cu mine în parcul circului, eu fiind în scaunul cu rotile fără nicio bănuială. După ce nu a mai lucrat la mine, s-a angajat la o brutărie. Infirmiera Mariana părea că mă strânge de gât.
Iată pozele cu Mariana şi Ionica în parcul circului: