În ziua aceea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar,
mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care
stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii
vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile
nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul
fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un
capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate
asculta. Dacă oamenii voiau să astupe toate oglinzile, trebuiau să intre acolo
cu ochii legaţi.
Ce este timpul? Are timpul vreo graniţă cum au toate celelalte? Cât timp îi trebuie luminii
să treacă de la ochiul meu până la oglindă şi înapoi? Este ceea ce văd eu
trecutul sau viitorul? Exist oare, sau exist numai în măsura în care simţurile
mele sunt procesate şi ele într-un timp oarecare de maşinăria creierului meu?
Oamenii ori sparg oglinzile ori sparg timpul în bucăţele care au ecou precum
tic-tacul pendulei în auzul nostru ori în simţul tactil, pentru cei care nu
aud. Dar mortul, care nu mai simte nimic, există oare doar în memoria celor
vii? Oare viaţa noastră e doar memini
meminisse? Şi este memoria însăşi tot
o oglindă? În creier există Cornul lui Amon, cu rol important în consolidarea
informaţiilor în memorie. Denumirea pleacă de la zeul-soare Amun-Ra,
identificat ulterior cu Zeus la greci, deci una din sursele antice ale unei
viziuni parţial monoteiste, în care ceilalţi zei erau simple manifestări ale
zeului suprem. De când apărem în viaţa embrionară suntem prizonierii memoriei
veacurilor, deoarece embrionul uman parcurge în evoluţie etape similare cu cele
parcurse de alte vieţuitoare, de la amfibieni la primate.
Între timp, oamenii se strâng în jurul mortului şi se prind unii de alţii
cântând veşnica pomenire. Este cercul simţirii celor vii lângă cel care a
plecat, cercul inimilor care pompează sânge cald, cercul care încă pulsează.
Eu cred că veşnicia există şi momentul este doar o iluzie.
CONȚINUT ADULT NUMAI CÂTEVA CUVINTE VULGARE, ESTE UN BLOG PENTRU PESTE 18 ANI, FOARTE TRIST, NERECOMANDABIL PENTRU CEI INCULȚI SAU PREA TINERI
Vă vine să credeți că din țărână cresc trandafiri, copaci înalți, case și oameni? Atâta frumusețe incredibilă. Hai, recunoașteți... chiar puteți crede că toate cresc din pământ așa frumoase?
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postare prezentată
Ultima parte – CONCLUZII - enumerare
Concluzii, partea 1 Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în li...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...