Din cauza sănătăţii precare nu am reuşit să mă ţin de cuvânt să completez postările din urmă, dar acum promit din nou şi cred că mă voi ţine de cuvânt, fiindcă mă voi centra pe acest blog. Din păcate în ultimele zile am fost foarte nenorocită fiindcă nu am greşit deloc şi nu am avut viaţă propriuzis din 1984. Şi nu vor să mă trateze deşi eu mereu am fost la medic...
În ce priveşte poezia, nu prea mai am de ce să scriu, nimănui nu plac poeziile mele şi mai mult decât atât se comportă ca nişte călăi de om bun şi nevinovat, cum am fost întreaga viaţă. Oricum niciun site de poezie nu m-a acceptat, am avut o soartă mult mai rea decât a lui Jean Valjean persecutat de Javert de-a lungul întregii vieţi. Şi Javert ştia totuşi adevărul...cum prea bine îl ştiu şi cei care mă omoară pe mine.
Un poet, publicat şi apreciat spre deosebire de mine, a postat o poezie foarte murdară din punct de vedere moral în opinia mea şi am fost obligată să postez un comentariu ca ripostă pentru ideile urâte din poezie. Am postat şi o discuţie pe un site unde acel poet nu era se pare membru, fiindcă găsisem întâmplător rubrica de polemici. Un memebru al administraţiei mi-a atras atenţia că am greşit şi eu mi-am cerut scuze vineri, după care discuţia s-a închis.
Dar administratorul Virgil Titarenco de pe siteul Hermeneia, o persoană care mă insultase urât cu mai multe luni de zile în urmă, legat de o poezie patriotică a mea, în loc să critice poezia, azi mi-a închis contul pe siteul lui motivând că am avut comportament greşit pe celălalt site legat de poezia dlui Emilian Pal şi că am încălcat multe drepturi ale autorului respectiv, ca şi cum el este justiţiar legat de comportamentul membrilor Hermemeia în altă parte. Datorită comportamentului dlui Virgil eu nu am mai scris poezii timp de câteva luni anul trecut.
Dacă fusese o greşeală faptul că criticasem acea poezie, eu mi-am cerut scuze că nu ştiam că acel poet nu era membru al celuilalt site. Acel poet a mai scris o altă poezie despre psihiatrie şi a scris şi un comentariu răutăcios ca şi cum mie îmi trebuie tratament psihiatric (era o aluzie) fiindcă am îndrăznit să critic poezia lui.
Acum vă rog să citiţi poezia lui oribilă şi comentariul meu decent şi răspunsurile mele la diverse alte comentarii ale altor persoane, pe care nu le mai public aici:
viaţa de dincolo de fortral
de cele mai multe ori Pediatria pare o hală industrială dezafectată
unde nou-născuţi în sevraj orăcăie după amfetamină
femei pămîntii de parcă le-a zămislit fumul de ceară
de parcă cineva a dat foc unei anvelope şi din sîrmă a creat aceste momîi
mă uit la ele la ţîţele lor abia mijite mă întreb dacă au lapte destul
cît să-şi sufoce pruncii
se aliniază frumos la uşa asistentului social schiaună după o pungă cu lapte praf
după o pereche de pamperşi totul nu e decît o monedă de schimb
pentru ţigări şi pahare de unică folosinţă
pruncii muşcă ţîţele abia mijite ca nişte scobai momeala pescarului
din ele curge cafea şi
fiere
aici ştii că e viaţă doar cînd ferestrele saloanelor se deschid
în loc de orbite se poartă pelinci cafenii
un fel de capitulare un fel de a spune scuteşte-mă doamne toţi sînt egali
mai fac încă unul să iau alocaţia mai bine să pierzi şi să ţi se dea totul de-a gata
vîntul usucă pelincile confesiuni smulse într-un dosar soluţionat cu a.n.
pelincile îşi iau pruncii în spate şi încep să meargă dau lumii întregi mărturie
că şeful de secţie bărbos şi peltic
poate vindeca cefaleea numai cu ramuri de mîţişor
eu sînt cîinele păzitor la care cei mici se-nchină seara
cîine cîinişorul meu ce mi te-a dat dumnezeu
eu sunt mic tu fă-mă soldat în garda regală
eu sunt slab tu fă-mă gheaţă la mal
eu sînt cîinele păzitor despre care toţi ştiu
că-i place să dea bir cu fugiţii
pe umărul drept
*
alina îşi începe ziua între tomberonul plin de seringi
şi veceul ecologic improvizat
zîmbeşte tîmp angajatului de la cantină
în timp ce-o pătrunde trupul ei fierbe
ca o ciorbă cu perişoare pe care-o s-o liorbăie mai tîrziu
la felul doi chiftele în sos marinat
în timp ce-o pătrunde trupul ei scîrţîie
ca o carcasă de vită zvîrlită în crematoriu
e totul bine
plozii alinei cară apă de la episcopie în bidoane de cinci
din biscuiţii primiţi de pomană fac nişte capcane să prindă iepuri
din plozii alinei angajatul de la cantină face capcane să prindă ajutor social
ea zîmbeşte tîmp se lasă pătrunsă ca o copită pe care-o potcoveşti
prima oară
*
la a.t.i timpul şi-a pus stolă şi iartă cîte-un cirotic la întîmplare
bătrînii învaţă să trimită cv-uri europene lui leonard cohen
poate le va scrie într-un sfîrşit de decembrie să vadă dacă sînt bine
muribunzii îndoctrinaţi îşi fac testamentul îşi pun la gît rozarii şi
dispozitive închipuite apoi
se aruncă în aer la porţile cerului
în urma lor copiii de poliuretan se jură
că n-au ştiut că i-ar fi luat acasă pentru a nu se ajunge la asta
dar oare cine a învăţat să facă totul la timpul său
pînă la urmă e mai uşor să crezi că dumnezeu e
un începător norocos care-a vînat soarele din greşeală
l-a împăiat şi-l expune zilnic
la simpozioanele de profil
http://hermeneia.com/content/poezie/viata_de_dincolo_de_fortral
Presată de imperative morale, sunt obligată să comentez acest poem. Veţi spune că e doar interpretarea mea naivă, dar poate nu sunt singura care gândeşte aşa. Cel puţin în aparenţă poemul oferă aceste sensuri reliefate de mine şi niciun fel de dublu înţeles nu scuză aparenţele. Şi acest lucru e suficient ca să mă revolt.
Este aceasta poezie de valoare? Dacă da, cum e posibil, cum s-a ajuns la aşa ceva? Oare autorul chiar simte şi gândeşte aşa?
Este un text fluent şi demn din câte se pare de o recomandare pe acest site...dar cât de trist este atunci când arta alunecă în imoralitate. Sunt obligată să acuz acest text vinovat prin etica perfidă şi strâmbă pe care o afirmă. Este un text inuman cu note fasciste. Ştiu că arta nu are graniţe, teoretic nu este tributară unei ideologii, dar de data aceasta acest poem mă obligă moral să ripostez. Sărăcia, lipsurile, murdăria lumii "de jos" nu pot fi poezie adevărată (aşa cred eu), dacă apar distorsionate, diforme şi ridiculizate fără scrupule de către cei privilegiaţi, cei care în realitate fură din bunurile şi drepturile celor mărunţi. E vorba de oameni care îşi doreau poate mult să muncească, să câştige un ban muncit şi legea le-a luat dreptul sau au fost brutal marginalizaţi. E vorba de omenescul pur şi simplu al stării de a fi mamă, care nu "schiaună" şi este obligată să cerşească pentru viaţa pruncului. Cunosc din proprie experienţă ce înseamnă să cerşeşti asistenţilor sociali sau în spitale o pereche de pamperşi, nu pentru ţigări sau pahare...aici textul atinge din nou absurdul şi grotescul lipsei de onestitate. Până şi parodierea rugăciunii pentru copii ("cîine cîinişorul meu" cu î din i din vremea de demult) trece dincolo de limitele acceptabile ale cruzimii şi exprimă doar ideologia celui puternic asupra celui slab. Cunosc foarte bine cum omul lipsit de şanse simte chiar la vârstă adultă nevoia să murmure acea rugăciune. Rozariile nu sunt legate de "îndoctrinarea" muribunzilor, ci a torţionarilor de felurite feluri, cu felurite măşti. Goya însuşi ar fi poate îngrozit de o astfel de viziune, precum cea din acest poem. Poemul este plin până la refuz de astfel de exemple. În definitiv şi medicii nazişti din lagărele de concentrare aveau copiii lor care se jucau inocenţi şi fericiţi, aşa cum unii se joacă cu versurile de acest gen.
Mai pot adăuga că în ultima strofă autorul pare să se spele pe mâini ca Pilat şi să dea vina pe Dumnezeu, pentru a eluda veninoasele sale acuzaţi, concluzii şi insinuări din primele strofe. Oare nu apare clar şi acest lucru ?
Poate nu sunteţi de acord cu mine, dar eu a trebuit să îmi exprim revolta care mi-a lăsat un gust amar şi o tristeţe indescriptibilă. Eu am cunoscut această lume descrisă în poezie dinăuntru şi poate veţi spune că sunt subiectivă, dar oare perspectiva de deasupra nu este o vizuină perfectă pentru colţii şi ghearele celor cu concepţii partizane, nicidecum imparţiale ?
RĂSPUNSUL MEU 1
Vă mulţumesc pentru opinia sinceră. Niciodată nu am avut pretenţia că opiniile mele sunt absolut perfecte, dar cred că fantele a exagerat aici. Există unele expresii strecurate în text care duc la revoltă, mici alăturări de cuvinte care au semnificaţie evident negativă. Dau un alt exemplu: "un fel de a spune scuteşte-mă doamne toţi sînt egali". Înţelegeţi ce am criticat eu aici - atitudinea elitist provocatoare de dandy care în realitate pare să dispreţuiască lumea celor umili. NU, nu este un gest răutăcios din partea mea, fiindcă oricum opiniile mele nu sunt pseudo-lege.
Mă uimeşte faptul că aţi considerat admirabil un poem al meu, de altfel publicat într-o revistă decentă din S.U.A. în traducere proprie. Altfel eu nu prea am avut prezenţe editoriale şi nu neg valoarea lirică a poeziei domnului Pal. Sper că acest lucru e clar. Această scriere e doar o cenzură morală a mea faţă de acest poem, vă asigur că fără pudibonderie din partea mea.
Fortralul e un medicament administrat ca paliativ în cazuri de cancer din câte ştiu eu, deci în cazuri fără speranţă. În acest caz eu cred că poemul este manifest, iar nu latent un fel de manifest în favoarea eutanasierii chiar când ea nu e necesară, de aceea l-am criticat.
RĂSPUNSUL MEU 2
Îmi cereţi să explic în detaliu... Am specificat că sunt imagini care alcătuiesc un monolit întunecat în acest poem, nu are rost să le enumăr, ele sunt evidente - nou-născuţii în sevraj amfetaminic, femeile momîi schiaună, pelinci cafenii, dosar soluţionat, cv european, etc., dar lipseşte respectul faţă de om în totalitate, imaginea dezolantă e a halei dezafectate plus un fatalism neasumat ("mai bine să pierzi şi să ţi se dea totul de-a gata" sau "e mai uşor să crezi că dumnezeu, etc", sau altele), plus un cinism muşcător prin expresii de genul "e totul bine" sau "se aliniază frumos". În ansamblu acest poem este cum am mai spus prezentarea unei stări de fapt, dar nu obiectiv, ci dintr-o perspectivă egoistă a celui mai puternic sau a celui pur şi simplu prea indiferent, chiar negând dreptul la omenie al omului. În fine asta am simţit eu, nu mai comentez. Şi dvs poate aveţi dreptate, nu pretind că sunt o balanţă perfectă...vă rog să citiţi ce am răspuns mai jos altor persoane.
RĂSPUNSUL MEU 3
Vă mulţumesc mult pentru părerea sinceră.
Eu am considerat textul poezie, dar l-am criticat din punct de vedere moral.
Şi acum, citind comentariul dvs. cred că aveţi dreptate. Este totodată vulgar într-un anumit sens. Nu ad literam.
Recunosc că am scris şi eu poate două sau trei texte mai vulgare, nu mai mult, din nevoia de a exprima anumite adevăruri, dar nu le consider poezie adevărată.
Textul de mai sus poate fi considerat vulgar prin ton şi atitudine, ceea ce nu observasem în critica mea. Adică este strident, hiperbolizant într-o manieră care s-a demonetizat, aproape că s-a vulgarizat. Este un fel de vulgaritate de lord de mahala, care priveşte de la înălţimea privilegiilor sale. Eu aşa percep.
Vreau să specific clar: în final autorul spune că e mai uşor să îl critici pe dumnezeu, dar ceea ce percep eu din text (poate mă înşel) nu e o valoare moralizatoare prin ricoşeu ci un fel de paşaport tot pentru lipsa de înţelegere faţă de omul în suferinţă sau neputinţă. Fiindcă e prea lung şi autorul introduce imagini care creează repulsie şi deci e mai uşor să întoarcem capul în faţa nedreptăţii în loc să privim adevărul în faţă. Altfel aş fi spus că autorul chiar are intenţii bune jucând dinadins rolul negativ, pentru a ne da ocazia să gândim invers!
RĂSPUNSUL MEU 4
Corect, Ovidiu. Nici eu nu am considerat textul vulgar, dar exagerat da. Cel mai adesea, cum bine spui, arta nu este perfect albă. Dacă mă întrebi însă dacă pentru mine textul e frumos răspund categoric nu deoarece contrazice convingerile mele morale intime. De gustibus non disputandum.
În ce priveşte caracterul de fabulă al scrierii, sunt de acord că părerile pot fi împărţite. Mie mi s-a părut un text negativ, decadent din punct de vedere moral, atâta tot. Un fatalism fals ("până la urmă e mai uşor..."), o stare de fapt descrisă în aşa fel încât numai ideile nihiliste pot fi percepute ca fiind mai importante, dar speranţa şi credinţa în om ba.
Şi nici respectul faţă de om.
Eu cred că speranţa e raţiunea oamenilor de a trăi şi de a muri, cum spunea Malraux.
RĂSPUNSUL MEU 5
Din sinceritate.
Uneori oamenii au nevoie de aşa ceva şi doare să taci.
Aşa cum în Hyde Park există colţul vorbitorului în partea de nordest.
Şi fiindcă simţeam că e datoria mea pentru a fi coerentă cu mine însămi, mai ales că am scris pe aceleaşi siteuri cu domnul Pal. Eram deci vecini oarecum.
RĂSPUNSUL AUTORULUI POEZIEI, CITAT DE ALTĂ PERSOANĂ
Cum autorul nu poate sa va raspunda aici si pentru ca va raspuns acolo unde omul si-a postat poezia, imi permit sa postez rspunsul poetului:
"Cristina Monica Moldoveanu, am citit zimbind interpretarea ta care, din fericire pentru mine, are erori grave si esentiale de logica si semantica.
In primul rind(desi nu sunt dator sa explic, dar, la rindul meu ma vad obligat pentru a taia elanul aceastei viziuni aproape habotnice), am folosit Fortral nu ca paliativ ci ca un drog care te face sa nu mai vezi realitatea. Cititnd comentariul tau, cred ca este cel mai bun exemplu de supradoza cu opioide spirituale.
Nu stiu in ce realitate ai trait tu, dar acest text nu reprezinta o forma de arta, ci realitatea in care am trait eu timp de peste 10 ani.
Ai vazut vreodata un nou-nascut cu sifilis congenital sau dependent de droguri? Eu da. Te invit intr-o zi(de preferinta la sfirsitul saptaminii) pe holurile sectiei Pediatrie, cind e plin de femei de etnie rroma(90% dintre aceste nu au 17 ani), care stau la coada pentru pampersi sau cutii cu lapte praf. Dupa ce se aprovizioneaza se duc la magazinul din curtea spitalului si schimba produsele pentru un pahar de cafea si o tigara, in vreme ce sotii lor asteapta in taxiuri, la colt, sa se deschida cantina sociala, pentru a lua acasa prinzul in caserole. Ce realitate este distorsionata aici? Faptul ca ai avut o altfel de experienta nu-ti da dreptul sa dai verdicte si sa ma etichetezi fascist. Ti-as povesti despre noul bulibasa de la noi din oras care s-a prezentat singur la ziar sa-i facem un portret. In curtea casei vechi, copiii, complet dezbracati, se jucau in praf, in timp ce surorile mai mari ascultau muzica pe iphone. Si ca peisajul sa fie complet, bulibasa m-a dus la vila sa in constructie, cu noua turnulete(stii care e semnificatia turneletelor? Prin partile noastre inseamna numarul de copii sau de cocosei de aur. Probabil ca acum sunt si mai fascist in viziunea ta). Iar ca sa incheie apoteotic, a chemat-o si pe nevasta sa-i fac o poza in fata vilei(care avea un hol identic cu cel al primariei din oras-pentru ca bulibasa a marturisit ca asa i-a fost pofta), ambii sprijiniti de Hammerul condus de un sofer roman angajat, pentru ca bulibasa nu avea permis. Iar nevasta, intr-un acces de inteligenta s-a sucit: haoleu, nu fa poze baiatu, ca ne vede aia de la primarie si nu ne mai da ajutor social. Din ceea ce am spus pina acum, unde este marginalizarea brutala? Unde este distorsionarea fascista?
Una din erorile grave pe care le-ai comis este ca eu nu vorbesc despre omul lipsit de sansa, ci despre acea tipologie care lipseste pe altii de sanse.
Alina, cea care apare in text, are 23 de ani, doi copii facuti cu fratele si cu unchiul sau. Copiii stau si cersesc in fata Episcopiei Romanului si Bacaului, iar cind le dai ceva de mincare te injura si arunca dupa tine cu mincarea primita pomana.
Cit despre "scuteste-ma doamne" ti-as povesti citi benbeficari de ajutor social au scutiri de la medic ce dovedesc ca nu sunt apti de munca, scutiri care au si ele pun pret.
Ci despre muribunzi, dai dovada, din punctul meu de vedere de o ipocrizie cum rar mi-a fost dat sa vad. In ultimii ani, in zona noastra cazurile de cancer au explodat. Nu avem centru de ingrijiri paliative, astfel ca cei mai multi copii isi aduc parintii in pragul mortii sa-si dea sfirsitul in sectia Oncologie. Ai vazut vreodata un astfel de muribund cum framinta roziariul in timp ce este vegheat de calugarite straine?
Nici nu mai comentez celelalate aspecte, pentru ca interpretarea ta este de o ipocrizie si habotnicie cum numai fortralul spiritual o poate da. Unii il prefera pentru a mai crede in umanitate, altii cred in umanitate dar nu au nevoie de surogate sa vada si o altfel de realitate. "
RĂSPUNSUL MEU 6
Deoarece domnul Pal începe să discute altceva faţă de ceea ce am scris şi comentat eu, voi explica şi eu într-un registru mai personal.
Când am citit poezia nici nu m-am gândit la etnia rromă, şi nu văd ceva rău în faptul că femeile stau la coadă pentru lapte praf şi pamperşi, ci un fapt inuman şi trist. Puritatea sau naivitatea mea absolute în ce priveşte sugestia legată de rromi cum îi numeşte autorul, dovedeşte poate că poetul s-a lăsat purtat oarecum de sentimente şovine sau rasiste, lucru regretabil pe care eu nu l-am bănuit măcar! Nu cred că o poezie poate fi bazată pe astfel de sentimente.
Revenind la exemplul meu personal, pot povesti că am văzut şi eu destule lucruri triste în spitale pe vremea când eram studentă la medicină, facultate pe care nu am terminat-o ce e drept , dar nu înseamnă că nu am fost un observator imparţial. Faptul că nu am bani decât pentru alimente de mulţi ani de zile şi că am fost obligată să cerşesc şi eu nu mă face neom. Am fost de curând internată la secţia medicală a spitalului de urgenţă, alături de pacienţi foarte grav bolnavi. Am primit pampers gratuit pentru nevoile mele fiziologice. Cel puţin mâncarea era bună, ceea ce a dus la creşterea mea în greutate de lăcomie. După ce rabzi, ai tendinţa să fii mai lacom...Dar ceea ce vreau să menţionez e că acolo în spital am plâns când, înainte cu câteva zile de Crăciun, a venit la noi în salon o tânără studentă la teologie care colinda împreună cu alţii fără să primească vreun ban, ba chiar împărţea iconiţe plastifiate gratuit. Şi dacă aţi fi văzut chipul şi zâmbetul acelei fete, poate aţi fi plâns şi dvs., dacă aţi fi înţeles că era sinceră...
Iată, am fost şi eu subiectivă şi personală, ca şi domnul Pal mai sus, dumnealui mă insultă în timp ce eu nu am insultat defel, m-am referit doar la text, nu la caracteristici ale autorului. Vina de a fi sărac nu este o vină în faţa lui Dumnezeu cu D mare de data aceasta. Bun, nu credeţi în Dumnezeu, dar atunci poate totuşi credeţi în ceva.
RĂSPUNSUL MEU 7
Şi un alt exemplu. Zilele trecute urcam cu greu scările din pasajul Universităţii. Când mă aplecam greu cu tot bustul pe balustradă, o femeie, trecătoare ca şi mine prin valea plângerii, m-a apostrofat agresiv: Hai că ai putere! Ai venit aici la noi de la ţară...etc. Nu ştiu de ce femeia necunoscută se răţoia şi nu ştiu de ce mă vedea ţărancă. Şi se pare că avea o atitudine negativă faţă de ţărani. De ce să judeci omul după haină? De ce să loveşti? Eu nu am insultat pe nimeni, m-am referit doar la poezie.
RĂSPUNSUL MEU 8
De data aceasta nu înţeleg de ce mă critici Mara. E mai bine aşa. Tot pe mine mă criticaţi? Dar nu s-a întâmplat nimic rău. Valoarea autorului rămâne necontestată şi atestată de publicare şi aprecieri, nu cred că critica mea a dăunat sau a sporit faima acestui poet. Pentru mine e mai bine că am fost sinceră, nu cred că trebuia să nu îl iau în seamă. Dacă oamenii nu iau în seamă relele, nu e nici bine, nici creştineşte, nici drept.
RĂSPUNSUL MEU 9
Mulţumesc pentru părere Nadia. Dacă autorul nu ar fi fost în viaţă, atunci ai fi acceptat poate răvaşul meu. Cred că e totuşi un dublu standard, fiindcă am specificat unde poate fi găsit textul, nu am încălcat legea copyrightului, am pus link pentru siteul unde am postat şi eu comentariu. Domnul Pal este şi el o realitate contemporană, nu cred că este subiect tabu. Şi orice realitate poate fi discutată sau criticată atunci când atacă moravurile eventual. Eu nu m-aş fi supărat dacă altcineva ar fi discutat vreo impresie despre poeziile mele fără ca eu să pot riposta. Mai demult mi-au fost luate la discuţie pe un forum nişte haiku-uri şi cineva scria acolo Cristinica vulgarica ca şi cum se referea la mine. Acela era un abuz. Din partea mea nu a fost niciun abuz, discuţia era deschisă şi comentariul răspuns al autorului a fost postat. De curând chiar mi s-a întâmplat să fiu publicată în revista Singur, fără să fiu anunţată în prealabil, fără să mi se spună ce text mi-a fost selectat. Şi aici pe acest site am fost anunţată că un text mi-a fost selectat mai demult pentru revista siteului fără să fiu întrebată. Nu e aproape acelaşi lucru? Totodată se scriu epigrame despre diverşi autori, etc.
RĂSPUNSUL MEU 10
Dar dacă tu Nadia, în calitate de membru al administraţiei, consideri că am încălcat vreo regulă, îmi cer scuze. Nu verificasem dacă autorul citat de mine e membru al siteului sau nu. Am văzut rubrica POLEMICI aici. Îmi rămâne să scriu doar despre autori trecuţi în nefiinţă, dacă voi mai fi vreodată revoltată sau dimpotrivă, impresionată plăcut de vreun text. (10 ianuarie, vineri)
RĂSPUNSUL MEU 11
Mulţumesc. Pe mine asemenea versuri într-adevăr mă inspiră să scriu ceva adevărat dar şi luminos totodată.
Repet, am citat poezia autorului Pal menţionând sursa publică unde ea se găseşte. Deci nu am încălcat drepturi de autor. Siteul agonia nu mai funcţionează nici el temporar pentru mine, aşa că nu pot da link acolo.
Am dat linkul de pe hermeneia. Şi iată şi linkul discuţiei incriminate:
http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/cu-durere-n-suflet?xg_source=activity&id=4029617%3ATopic%3A884076&page=1#comments
7 ianuarie 2021
Regret că am criticat poezia domnului Pal, nu avea niciun rost, dar eram stresată oribil și îngrozită de minciunile psihiatrice care păreau să ducă clar la moartea mea și așa și este - și detestam pe cei care devin avocatul diavolului. Pal poate nu știe nimic despre condamnarea celor nevinovați la psihiatrie. De fapt, tocmai de aceea am intervenit, scârbită de minciună. A fost singurul meu gest de acest gen și, poate fiindcă s-au întâmplat câteva astfel de lucruri, unii dintre oameni chiar cred că eu sunt nebună sau că e vorba de astfel de probleme minore în viața mea - precum lupta de idei de genul acesta - și astfel oamenii nu pot crede că eu sunt omorâtă nedrept cu adevărat. Site-ul Hermeneia s-a desființat. Administratorul, Virgil T. era convins că eu sunt nebună și că greșesc mereu și exprima deschis această idee.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
marți, 14 ianuarie 2014
miercuri, 8 ianuarie 2014
Zi de doliu
Azi, 8 ianuarie 2014 e zi de doliu pentru mine.
Azi dimineaţă mi-a murit conştiinţa.
E prima oară când mi se întâmplă aşa ceva şi sinuciderea mea este sigură în curând se pare după ce voi termina de scris absolut totul pe acest blog, fiindcă ei nu vor să am copil şi drepturi şi să fie tot adevărul şi fiindcă mi-au făcut şi aşa ceva azi dimineaţă.
Vă povestesc ce s-a întâmplat.
Ieri după masă am ieşit pe stradă şi am fost la supermarket unde am cumpărat iaurturi mai ieftine şi o budincă cu cacao. Întorcându-mă mi s-a întâmplat următorul lucru, pe care l-am semnalat pe facebook, unde desigur nu am primit niciun comentariu sau reacţie, ca de obicei:
"Ciudat cum mereu aceiaşi foşti vecini din blocul în care locuiam cu 11 ani în urmă apar în drumul meu în faţa blocului în care locuiesc acum în acelaşi loc pe trotuar, ca mecanismul unui ceasornic, în mod periodic, azi poate fiindcă era frumos şi soare. Azi nu am mai încercat să îi salut fiindcă am încercat mai demult dar nu mă recunosc sau sunt grăbiţi sau surzi. Mai trist e că nici vecinii din blocul actual nu mă salută, de pildă cel de deasupra, deşi soţia lui fusese odată la mine acasă, dar nici ea nu vorbea cu mine, nu mi-a adresat niciun cuvânt şi se uita doar la administratorul care era alături şi el.Oamenii mă evită, trăiesc cu bani foarte puţini ca în junglă şi pot muri în casă fără ajutorul lor (îmi amintesc ce greu respiram acum câteva săptămâni când am chemat salvarea). Mi se pare foarte ciudat fiindcă eu mereu am fost un om normal şi politicos cu toţi ceilalţi de când am venit în Bucureşti în 1984. Niciodată nu am gândit de rău şi nu am bârfit pe nimeni. Mă nedumireşte atitudinea lor."
Unul dintre acei vecini era colonelul în rezervă Djendov, un bărbat foarte bătrân, care fusese vecin de palier cu familia mea după 1984. Mai demult acest om venise odată, după 1989, la noi în vizită şi mă simţisem foarte neplăcut fiindcă era în perioada în care eu eram maltratată sexual de la distanţă şi el a început să plescăie urât şi în acelaşi timp în care el plescăia eu aveam senzaţii sexuale urâte ceea ce mă făcea să gândesc că poate el îmi dădea acele senzaţii sexuale, lucru de care nu eram defel sigură, dar m-a deranjat.
Ieri am intrat în casă după ce m-am întâlnit cu acei vecini (cealaltă persoană era o femeie al cărei nume nu îl cunosc), şi atunci au intrat peste mintea mea iarăşi unii oameni răi. Unii dintre ei vorbeau în limba engleză că sunt vinovată şi alţii spuneau că nu sunt, în timp ce eu mă întrebam despre ce vină este vorba, fiindcă efectiv nu am greşit nimic, deci nu se poate pune problema că aş fi vinovată de ceva, iar altul sau alta vorbea în română că mă distruge de data asta, exact aşa cum a vorbit de foarte multe ori în ultimii 6-7 ani. Absolut de fiecare dată, după ce acea persoană spunea că mă distruge, îmi era foarte rău şi seara şi peste noapte, ca şi cum cineva aplică torturi cerebrale groaznice asupra mea fără niciun motiv, dintr-o ură ciudată. Mă refăceam foarte greu şi în ziua care urma eram obligată să fumez şi să mănânc mai mult, ceea ce a dus la obezitatea mea groaznică de acum.
La fel s-a întâmplat şi ieri. Am fost torturată groaznic. Apoi mi-am luat totuşi medicamentul psihiatric (fiindcă mi-era tare rău) pe care în general l-am luat mereu, deşi am chiar mai puţine decât trebuie, fiindcă psihiatrul de la policlinică nu mai vrea de vreo doi ani să îmi dea reţeta completă prescrisă de medicul psihiatru de la spital.
Azi, 8 ianuarie 2014, trebuia să merg la medicul de familie să îmi recolteze sânge pentru analize.Deci ar fi trebuit să nu iau aseară acel medicament pentru a nu dormi prea mult. În acelaşi timp trebuia să dorm fără dopuri în urechi, pentru a auzi soneria de alarmă a telefonului mobil şi apelul mamei mele, care a spus că mă sună la 7 dimineaţa să îmi aducă aminte că trebuie să plec la policlincă. Eu folosesc dopuri fiindcă în bloc e mereu zgomot la baie de la vecini, dar mai ales fiindcă vecina de dedesubt, doamna Ioana, ascultă televizorul extrem de tare, în aşa fel încât mă chinuie cu el, se aude chiar în dormitorul meu, deşi ea îl are în camera de zi şi dedesubt!! Nu vrea să asculte la căşti deşi e anormal să chinuie vecinii în halul ăsta. Tot ea venise la mine singura dată când am ascultat muzică, dar nu excesiv de tare şi mi-a cerut imperativ să ascult la căşti şi chiar m-a vorbit de rău altor vecini şi administratorului blocului.
Aseară de asemenea am fost chinuită de televizorul vecinei ca în toate serile şi în acelaşi timp am trăit senzaţii cerebrale cumplite, aşa cum e mereu în ultimii ani de când intră peste mine un om care tot spune că vrea să mă distrugă. Înainte de a adormi îmi spuneau că eu oricum nu aş fi putut fi niciodată un lider, de aceea m-au chinuit toată viaţa. Dar este un lucru absurd, eu cred că şi eu puteam să fiu lider în sens intelectual în profesie cum au fost lăsate să fie celelalte colege ale mele de liceu sau facultate.
Azi dimineaţă am auzit alarma telefonului mobil, am oprit-o, dar nu am putut să mă scol, apoi mi-am pierdut conştienţa. M-am trezit cu chiu cu vai la ora 2 după masa. Am sunat-o pe mama şi i-am spus că nu m-a sunat dimineaţa. Ea mi-a spus că nu îmi mai aduc aminte, dar eu am vorbit cu ea dimineaţa şi că acea convorbire inconştientă a mea este înregistrată pe telefonul ei mobil. Am verificat telefonul meu şi este şi acolo. Vă daţi seama de durerea sufletească pe care o resimt, fiindcă am vorbit teleghidată se pare cu ea, fără a fi lucidă de ce fac. Este totuşi prima oară în viaţă când mi se întâmplă aşa ceva, pot jura acest lucru şi am simţit nevoia să scriu.
Acest lucru s-a întâmplat numai fiindcă există nişte persoane rele pe mintea mea care mă torturează groaznic cum spuneam în ultimii ani, vrând eventual să dea impresia că eu aş fi fost inconştientă şin teleghidată şi în trecut, ceea ce nu este adevărat.
Eu am scris absolut tot adevărul despre mine pe acest blog şi vă jur că este adevărul fără omisiuni, nu lipseşte nimic şi nimic nu e minciună, dacă voi adăuga încă câteva lucruri în următoarle două luni. Şi totul e adevărat şi într-adevăr nu am greşit nimic şi nu am minţit nimic.Numai dacă sunteţi oameni răi puteţi spune că şi în trecut mi s-a mai întâmplat să îmi pierd conştiinţa ca azi, dar nu e adevărat. Azi e o zi de doliu cumplit pentru mine şi plâng îndurerată singură şi fără lacrimi.
Sunt conştientă de faptul că unii pot inventa minciuna groaznică că şi în trecut mi s-a întâmplat acest lucru.
Azi dimineaţă mi-a murit conştiinţa.
E prima oară când mi se întâmplă aşa ceva şi sinuciderea mea este sigură în curând se pare după ce voi termina de scris absolut totul pe acest blog, fiindcă ei nu vor să am copil şi drepturi şi să fie tot adevărul şi fiindcă mi-au făcut şi aşa ceva azi dimineaţă.
Vă povestesc ce s-a întâmplat.
Ieri după masă am ieşit pe stradă şi am fost la supermarket unde am cumpărat iaurturi mai ieftine şi o budincă cu cacao. Întorcându-mă mi s-a întâmplat următorul lucru, pe care l-am semnalat pe facebook, unde desigur nu am primit niciun comentariu sau reacţie, ca de obicei:
"Ciudat cum mereu aceiaşi foşti vecini din blocul în care locuiam cu 11 ani în urmă apar în drumul meu în faţa blocului în care locuiesc acum în acelaşi loc pe trotuar, ca mecanismul unui ceasornic, în mod periodic, azi poate fiindcă era frumos şi soare. Azi nu am mai încercat să îi salut fiindcă am încercat mai demult dar nu mă recunosc sau sunt grăbiţi sau surzi. Mai trist e că nici vecinii din blocul actual nu mă salută, de pildă cel de deasupra, deşi soţia lui fusese odată la mine acasă, dar nici ea nu vorbea cu mine, nu mi-a adresat niciun cuvânt şi se uita doar la administratorul care era alături şi el.Oamenii mă evită, trăiesc cu bani foarte puţini ca în junglă şi pot muri în casă fără ajutorul lor (îmi amintesc ce greu respiram acum câteva săptămâni când am chemat salvarea). Mi se pare foarte ciudat fiindcă eu mereu am fost un om normal şi politicos cu toţi ceilalţi de când am venit în Bucureşti în 1984. Niciodată nu am gândit de rău şi nu am bârfit pe nimeni. Mă nedumireşte atitudinea lor."
Unul dintre acei vecini era colonelul în rezervă Djendov, un bărbat foarte bătrân, care fusese vecin de palier cu familia mea după 1984. Mai demult acest om venise odată, după 1989, la noi în vizită şi mă simţisem foarte neplăcut fiindcă era în perioada în care eu eram maltratată sexual de la distanţă şi el a început să plescăie urât şi în acelaşi timp în care el plescăia eu aveam senzaţii sexuale urâte ceea ce mă făcea să gândesc că poate el îmi dădea acele senzaţii sexuale, lucru de care nu eram defel sigură, dar m-a deranjat.
Ieri am intrat în casă după ce m-am întâlnit cu acei vecini (cealaltă persoană era o femeie al cărei nume nu îl cunosc), şi atunci au intrat peste mintea mea iarăşi unii oameni răi. Unii dintre ei vorbeau în limba engleză că sunt vinovată şi alţii spuneau că nu sunt, în timp ce eu mă întrebam despre ce vină este vorba, fiindcă efectiv nu am greşit nimic, deci nu se poate pune problema că aş fi vinovată de ceva, iar altul sau alta vorbea în română că mă distruge de data asta, exact aşa cum a vorbit de foarte multe ori în ultimii 6-7 ani. Absolut de fiecare dată, după ce acea persoană spunea că mă distruge, îmi era foarte rău şi seara şi peste noapte, ca şi cum cineva aplică torturi cerebrale groaznice asupra mea fără niciun motiv, dintr-o ură ciudată. Mă refăceam foarte greu şi în ziua care urma eram obligată să fumez şi să mănânc mai mult, ceea ce a dus la obezitatea mea groaznică de acum.
La fel s-a întâmplat şi ieri. Am fost torturată groaznic. Apoi mi-am luat totuşi medicamentul psihiatric (fiindcă mi-era tare rău) pe care în general l-am luat mereu, deşi am chiar mai puţine decât trebuie, fiindcă psihiatrul de la policlinică nu mai vrea de vreo doi ani să îmi dea reţeta completă prescrisă de medicul psihiatru de la spital.
Azi, 8 ianuarie 2014, trebuia să merg la medicul de familie să îmi recolteze sânge pentru analize.Deci ar fi trebuit să nu iau aseară acel medicament pentru a nu dormi prea mult. În acelaşi timp trebuia să dorm fără dopuri în urechi, pentru a auzi soneria de alarmă a telefonului mobil şi apelul mamei mele, care a spus că mă sună la 7 dimineaţa să îmi aducă aminte că trebuie să plec la policlincă. Eu folosesc dopuri fiindcă în bloc e mereu zgomot la baie de la vecini, dar mai ales fiindcă vecina de dedesubt, doamna Ioana, ascultă televizorul extrem de tare, în aşa fel încât mă chinuie cu el, se aude chiar în dormitorul meu, deşi ea îl are în camera de zi şi dedesubt!! Nu vrea să asculte la căşti deşi e anormal să chinuie vecinii în halul ăsta. Tot ea venise la mine singura dată când am ascultat muzică, dar nu excesiv de tare şi mi-a cerut imperativ să ascult la căşti şi chiar m-a vorbit de rău altor vecini şi administratorului blocului.
Aseară de asemenea am fost chinuită de televizorul vecinei ca în toate serile şi în acelaşi timp am trăit senzaţii cerebrale cumplite, aşa cum e mereu în ultimii ani de când intră peste mine un om care tot spune că vrea să mă distrugă. Înainte de a adormi îmi spuneau că eu oricum nu aş fi putut fi niciodată un lider, de aceea m-au chinuit toată viaţa. Dar este un lucru absurd, eu cred că şi eu puteam să fiu lider în sens intelectual în profesie cum au fost lăsate să fie celelalte colege ale mele de liceu sau facultate.
Azi dimineaţă am auzit alarma telefonului mobil, am oprit-o, dar nu am putut să mă scol, apoi mi-am pierdut conştienţa. M-am trezit cu chiu cu vai la ora 2 după masa. Am sunat-o pe mama şi i-am spus că nu m-a sunat dimineaţa. Ea mi-a spus că nu îmi mai aduc aminte, dar eu am vorbit cu ea dimineaţa şi că acea convorbire inconştientă a mea este înregistrată pe telefonul ei mobil. Am verificat telefonul meu şi este şi acolo. Vă daţi seama de durerea sufletească pe care o resimt, fiindcă am vorbit teleghidată se pare cu ea, fără a fi lucidă de ce fac. Este totuşi prima oară în viaţă când mi se întâmplă aşa ceva, pot jura acest lucru şi am simţit nevoia să scriu.
Acest lucru s-a întâmplat numai fiindcă există nişte persoane rele pe mintea mea care mă torturează groaznic cum spuneam în ultimii ani, vrând eventual să dea impresia că eu aş fi fost inconştientă şin teleghidată şi în trecut, ceea ce nu este adevărat.
Eu am scris absolut tot adevărul despre mine pe acest blog şi vă jur că este adevărul fără omisiuni, nu lipseşte nimic şi nimic nu e minciună, dacă voi adăuga încă câteva lucruri în următoarle două luni. Şi totul e adevărat şi într-adevăr nu am greşit nimic şi nu am minţit nimic.Numai dacă sunteţi oameni răi puteţi spune că şi în trecut mi s-a mai întâmplat să îmi pierd conştiinţa ca azi, dar nu e adevărat. Azi e o zi de doliu cumplit pentru mine şi plâng îndurerată singură şi fără lacrimi.
Sunt conştientă de faptul că unii pot inventa minciuna groaznică că şi în trecut mi s-a întâmplat acest lucru.
luni, 6 ianuarie 2014
ultima mea lamentaţie
6 ianuarie 2014.
Sunt din nou încărcată de vorbele şi gândurile urâte ale unor oameni pe care nu îi înţeleg, care intră peste mintea mea numai din 2005, după moartea tatei, când aveam 34 de ani, cum am povestit. Dar diagnosticul psihiatric mi l-au pus din 1992, la 21 de ani.
Ştiu că aceşti oameni ticăloşi nu se vor opri şi vor scuipa mereu lucruri urâte şi ameninţătoare peste mintea mea, în ciuda faptului că eu mereu am gândit frumos despre alţii. De aceea încerc să scriu această postare drept ultima de acest fel, oricâte lucruri urâte vor continua ei să arunce asupra mea.
De pildă acum două zile, sâmbătă 4 ianuarie, au intrat peste mintea mea cu ideea, repetată de ei de sute de ori în ultimii 9 ani, că eu am dreptate 100%, dar ei nu au ce face, ei nu pot să recunoască adevărul şi vor muşamaliza totul, adevărul care e vital pentru mine nu va fi spus şi în consecinţă eu mă voi omorî, de fapt ucisă de ei. Eu nu ştiu cine sunt aceşti oameni şi de ce au luat o decizie atât de murdară. Îmi pare extrem de rău, fiindcă mereu am ţinut la viaţă. Azi, 6 ianuarie, au intrat din nou peste mintea mea cu ideea de asemenea repetată de multe ori, că ei nu pot să îmi şteargă memoria. Dumnezeule, de ce să îmi şteargă memoria (alţii au intrat chiar cu ideea că m-au lobotomizat, ca pe schizofreni, ca să îmi distrugă naturaleţea afectivităţii, etc.) repet de ce să îmi şteargă memoria? Eu de ce să nu am dreptul la carieră intelectuală şi realizări creative pentru societate, chiar la carieră universitară, să am dreptul să îmi dau masterul şi doctoratul cum profesorii au spus că eu nu am dreptul? De ce să îmi şteargă memoria, când am fost mereu un om normal şi chiar perfect, cu amintiri normale şi frumoase fiindcă nu am greşit nimic? Cum adică, numai ei au dreptul la memorie, un lucru fundamental în constituţia unui om? Eu de ce nu? Repet, am fost un om capabil de muncă, fără defecte psihice. De ce creează ei un scenariu de groază din viaţa mea atât de luminoasă şi mă tratează mai rău ca pe un animal?
Alţii au intrat din nou peste mine cu ideea că eu nu am înţeles de ce m-au închis la 21 de ani la psihiatrie şi sugerează faptul că m-au închis fiindcă oamenii au văzut că eu vorbeam singură la pereţi în camera mea, nu pe stradă. Dar e absurd, complet absurd. Ei puteau să vadă că aveam rezultate maxime la învăţătură cu efort minim, deci eram un om inteligent. Comportamentul meu era perfect normal în rest şi mereu adecvat realităţii. Atunci concluzia firească a oricărui om normal ar fi fost că eu am un motiv raţional să vorbesc la pereţi în singurătate. Gândiţi-vă că eu nu am perceput gândurile altora în mintea mea până la 34 de ani. Cred că psihiatrul m-a întrebat acest lucru şi am spus adevărul. Deci nu aş fi putut ghici că există aşa ceva. În consecinţă am crezut în Leon Zăgrean, care mi-a dovedit timp de 6 luni că el ascultă vorbele părinţilor mei sau dialogul meu cu ei la mine în casă cu ajutorul unor minuscule microfoane. Mi-a spus acest lucru de vreo trei ori şi a dovedit tot timpul. Atunci firesc eu i-am vorbit, fiindcă trebuia să am încredere în el, care părea un om normal şi de treabă, cu toate că avea puteri "paranormale", cum sugera el atunci. Iar eu nu aveam bani şi nici unde fugi, iar părinţii mei erau monstruoşi, nu le puteam povesti nimic şi intenţionau nu ştiu de ce (ei spuneau că fiindcă eram prea inteligentă) să mă închidă la psihiatrie...! Astfel i-am vorbit lui Zăgrean şi el îmi răspundea la meditaţii prin vorbe diferite, legat de ceea ce îi vorbeam eu la mine acasă. Deci de ce să creadă lumea că eram nebună, când eram 100% normală? Iar când am încetat să îi vorbesc torturile sexuale şi altele asupra mea au fost mai oribile!
Sâmbătă am fost în oraş. Un lucru tragicomic a fost că o femeie oarecare m-a făcut ţărancă pe stradă, zicea că vin la ei în oraş de la ţară şi că am putere destulă...să urc scările de la pasajul Universităţii, în timp ce mie îmi era greu. Duminică a fost mama pe la mine şi a făcut o scenă urâtă, amintind de vremurile dinainte de Zăgrean când mă bătea zilnic fără motiv şi făcea scene şi scandaluri de ore în şir. Acum nu a ţipat chiar tare.
Un ultim aspect pe care îl repet e că unii sugerează pe mintea mea că oamenii mă acuză pentru povestea aceea din nordul ţării, chiar dacă în ceea ce mă priveşte nu au fost acte sexuale ci doar atingeri, aşa cum sunt la ginecolog. Doar simţul tactil era implicat, dar nici acela complet. Unii spun că oamenii nu pot înţelege de ce eu am reacţionat la torturi aşa, prin acele acţiuni sau prin fumat. Dar, repet, vă puteţi imagina ce scârbă îmi provoacă ideea de sex oral sau fumatul (să mă ierte fumătorii!), în consecinţă cât de mult m-au torturat brutal ani de zile înainte. Pentru numele lui Dumnezeu, m-au torturat violent sexual şi psihiatric înainte de povestea de la Lăpuş şi eu nu înţelegeam de ce. Poate alţi oameni care sunt închişi psihiatric nu sunt torturaţi aşa cumplit, poate ei au unele defecte de gândire...dar eu nu aveam deloc.De aceea ei nu pot înţelege. Poate că e altfel când loveşti sexual şi psihiatric înfiorător un om perfect normal şi nevinovat cum eram eu (deşi eu nu am motive să cred că alţi pacienţi erau anormali, poate erau doar ceva mai puţin inteligenţi). De asemenea violenţa chinurilor sexuale de la distanţă a fost imensă asupra mea la numai 18-19 ani şi mai departe. Şi prea mult eram chinuită de la 13 ani de părinţi.
Alţii au intrat din nou peste mine cu ideea că eu nu am înţeles de ce m-au închis la 21 de ani la psihiatrie şi sugerează faptul că m-au închis fiindcă oamenii au văzut că eu vorbeam singură la pereţi în camera mea, nu pe stradă. Dar e absurd, complet absurd. Ei puteau să vadă că aveam rezultate maxime la învăţătură cu efort minim, deci eram un om inteligent. Comportamentul meu era perfect normal în rest şi mereu adecvat realităţii. Atunci concluzia firească a oricărui om normal ar fi fost că eu am un motiv raţional să vorbesc la pereţi în singurătate. Gândiţi-vă că eu nu am perceput gândurile altora în mintea mea până la 34 de ani. Cred că psihiatrul m-a întrebat acest lucru şi am spus adevărul. Deci nu aş fi putut ghici că există aşa ceva. În consecinţă am crezut în Leon Zăgrean, care mi-a dovedit timp de 6 luni că el ascultă vorbele părinţilor mei sau dialogul meu cu ei la mine în casă cu ajutorul unor minuscule microfoane. Mi-a spus acest lucru de vreo trei ori şi a dovedit tot timpul. Atunci firesc eu i-am vorbit, fiindcă trebuia să am încredere în el, care părea un om normal şi de treabă, cu toate că avea puteri "paranormale", cum sugera el atunci. Iar eu nu aveam bani şi nici unde fugi, iar părinţii mei erau monstruoşi, nu le puteam povesti nimic şi intenţionau nu ştiu de ce (ei spuneau că fiindcă eram prea inteligentă) să mă închidă la psihiatrie...! Astfel i-am vorbit lui Zăgrean şi el îmi răspundea la meditaţii prin vorbe diferite, legat de ceea ce îi vorbeam eu la mine acasă. Deci de ce să creadă lumea că eram nebună, când eram 100% normală? Iar când am încetat să îi vorbesc torturile sexuale şi altele asupra mea au fost mai oribile!
Sâmbătă am fost în oraş. Un lucru tragicomic a fost că o femeie oarecare m-a făcut ţărancă pe stradă, zicea că vin la ei în oraş de la ţară şi că am putere destulă...să urc scările de la pasajul Universităţii, în timp ce mie îmi era greu. Duminică a fost mama pe la mine şi a făcut o scenă urâtă, amintind de vremurile dinainte de Zăgrean când mă bătea zilnic fără motiv şi făcea scene şi scandaluri de ore în şir. Acum nu a ţipat chiar tare.
Un ultim aspect pe care îl repet e că unii sugerează pe mintea mea că oamenii mă acuză pentru povestea aceea din nordul ţării, chiar dacă în ceea ce mă priveşte nu au fost acte sexuale ci doar atingeri, aşa cum sunt la ginecolog. Doar simţul tactil era implicat, dar nici acela complet. Unii spun că oamenii nu pot înţelege de ce eu am reacţionat la torturi aşa, prin acele acţiuni sau prin fumat. Dar, repet, vă puteţi imagina ce scârbă îmi provoacă ideea de sex oral sau fumatul (să mă ierte fumătorii!), în consecinţă cât de mult m-au torturat brutal ani de zile înainte. Pentru numele lui Dumnezeu, m-au torturat violent sexual şi psihiatric înainte de povestea de la Lăpuş şi eu nu înţelegeam de ce. Poate alţi oameni care sunt închişi psihiatric nu sunt torturaţi aşa cumplit, poate ei au unele defecte de gândire...dar eu nu aveam deloc.De aceea ei nu pot înţelege. Poate că e altfel când loveşti sexual şi psihiatric înfiorător un om perfect normal şi nevinovat cum eram eu (deşi eu nu am motive să cred că alţi pacienţi erau anormali, poate erau doar ceva mai puţin inteligenţi). De asemenea violenţa chinurilor sexuale de la distanţă a fost imensă asupra mea la numai 18-19 ani şi mai departe. Şi prea mult eram chinuită de la 13 ani de părinţi.
Azi, 7 ianuarie 2021, aceasta nu a fost ultima mea lamentație, dar atunci așa speram.
miercuri, 1 ianuarie 2014
1 ianuarie 2014
Iar a avenit scârba de maică-mea la mine în vizită...
Am fost totuşi un om perfect şi nu înţeleg de ce nimănui nu i-e milă de mine după 30 de ani de chinuri atroce şi toţi mă lasă izolată şi obligată să o suport pe scârba asta groaznică de maică-mea...de ce nu aveţi milă şi respect, am fost un om atât de bun...
Acum ultimul obicei al mamei mele e să plece de la mine după ce varsă o căldare de apă pe jos în baie. Azi a fost a 4-a oară sau a cincea. La început nu ştiam ce este, am crezut că e inundaţie. Apoi am văzut că apare numai după ce pleacă ea şi a trebuit să scot preşul din baie pe balcon, că stătea mereu împuţit şi ud. Azi era să alunec chiar în baie. Iar unii răi peste mintea mea gândesc aşa "Nu pot să o aranjeze". Cum adică să mă aranjeze? Nu am greşit nimic şi nu am făcut cel mai mic rău şi trebuie din 1984 să am drepturi depline şi copil.
Mai adaug aici o povestire (absolut tot ce am scris e adevărul), din anii 90.
Ca să vedeţi ce oribil e să fii un om drept şi bun, cum am fost eu întreaga viaţă. Părinţii au fost mult mai monstruoşi cu mine decât tot ce am putut povesti şi eu nici măcar nu îi provocam. În acelaşi timp jucau teatru că lumea îi crede pe ei şi că ei îi pot manipula pe idioţi şi proşti că sunt destui din ăştia, să creadă că eu sunt rea şi ei sunt nevinovaţi că mă bat zilnic etc. Chiar aşa mi-au spus de mai multe ori. Că nimeni nu îi crede pe cei buni, fiindcă în mod logic cei răi sunt mereu la putere şi îi oprimă din copilărie pe cei buni, care sunt doar călcaţi în picioare, cum a făcut Zăgrean şi cum au făcut toţi ceilalţi cu mine.
Eram după prima mea internare psihiatrică la Colun, cu părinţii şi bunicii, iarna, poate de vreun revelion chiar. Din senin, ca de obicei fără să îi provoc, aşa cum făceau mereu, părinţii au început să mă ocărască, să mă împroaşte cu tot felul de acuzaţii false şi minciuni şi ţipau chiar urăt. Eu, oricum chinuită de medicamente, am încercat să mă apăr şi am răspuns calm că nu e adevărat, că nu am făcut nimic rău şi nimic din ce spuneau atunci tata şi mama ( nu mai ţin minte în detaliu de ce mă acuzau). Atunci tata a scos Biblia şi m-a pus să jur pe Biblie. Eu eram scârbită de nefirescul şi anormalul acelei situaţii de copil chinuit cum eram, în plus batjocoriotă de părinţii torţionari, care mă chinuiseră atâţia ani. Chiar nu înţelegeţi ce spun? E anormal, de ce întârzie şi societatea adevărul? Chiar am fost un om perfect, şi la fel era şi atunci, adică minciuna asasinilor asupra unui miel nevinovat. Tata l-a cooptat atunci şi pe bunicu, care nu mă mai apăra ca în copilărie de urgia părinţilor. În copilărie bunicii amândoi mă mai apărau de nervii şi bătăile nedrepte ale părinţilor. Dar în seara aceea bunicu, la incitarea din partea părinţilor mei care erau foarte violenţi, s-a repezit asupra mea şi m-a trăznit puternic peste gură cu palma sau chiar cu dosul palmei. Era ca şi cum ura părinţilor mei se transmisese telepatic în mintea slabă a bietului bătrân, care a început şi să mă scuipe cu tot felul de insulte aberante şi oribile, spunea că eu mi-am chinuit părinţii, care sunt oameni aşa buni cu mine etc. Dar foarte violent. Era ca şi cum uitase brusc tot ce fusese înainte, când ştia adevărul şi mă apăra şi vorbea corect despre părinţii mei nebuni şi răi cu mine. Am înţeles că era inconştient, o simplă jucărie în mâna părinţilor mei, ca un topor cu care ei îmi dădeau în cap. Bineînţeles că nu i-am purtat pică.
Să vă explic puţin cum gândesc eu: cred că unii dintre dvs. mă pot acuza că o numesc scârbă pe maică-mea, că nu am altă expresie mai puţin urâtă faţă de ea, femeia care mi-a dat viaţă, chiar dacă ulterior a luat totul înapoi. Vă explic pe scurt: Încercaţi să vă imaginaţi că am iubit-o cu adevărat şi că tot ce am scris pe acest blog e adevărul. Este normal ca un om cum am fost eu să reziste la suferinţă şi singurătate mulţi ani şi aşa a şi fost...mulţi ani nu am numit-o scârbă. La început o alintam mami, după vreo 7 ani îi spuneam numai mamă, după încă vreo şapte ani a devenit maică-mea şi abia după douăzeci, cu unele fluctuaţii în timp i-am spus scârbă. Adică vreau să spun că pe termen lung concepţiile cele mai stabile ale unui om se pot schimba dacă e chinuit în permanenţă. Dar e urât să îi spun scârbă, mă voi corecta atât cât pot.
Un alt aspect: întrebările mele retorice de genul DE CE sau altele... Uite ce gândesc eu. Ştiu că mulţi copii, unii poate cu potenţial bun intelectual sunt abandonaţi în orfelinate şi soarta lor nu e mai bună decât a fost a mea (poate). Pe de altă parte, ei poate suferă mai puţin fiindcă încă de la început sunt orientaţi spre meserii mai simple, nu au şi suferinţa intelectuală pe deasupra, cum am păţit eu fiindcă am avut educaţie de nivel înalt şi sute de cărţi bune citite. Eu nu pot pretinde nimic, ştiu asta. Ştiu că în societate fiecare se luptă să îşi sprijine proprii copii să reuşească în viaţă şi să aibă serviciu, nu au timp de copiii altora, mai ales dacă aceşti copii sunt respinşi în aşa hal de familia de apartenenţă. Dar eu am foat degeaba la ONGuri sau alte organizaţii, nici acestea nu au grijă de cei ca mine sau de drepturile omului, statul însuşi serveşte doar interesele elitei, claselor sociale dominante prin forţă financiară. Bun. Ce rămâne atunci pentru cei ca mine? Rămâne întrebarea - de ce lumea nu m-a acceptat când au văzut clar, fiindcă dovedisem, că familia mă omora şi că eu crescusem ca om, un om de valoare intelectuală, care merita poate să fie lăsat să realizeze ceva în profesie, merita poate să aibă drepturi universitare şi dreptul de a întemeia o familie şi a creşte cel puţin un copil. Ar fi fost un bun deja dobândit pentru societate, nu eram un gunoi cum spunea tata uneori. De ce chiar nimeni nu m-a iubit când eu am iubit cu adevărat oamenii şi de ce toţi m-au batjocorit când eu am respectat cu adevărat pe toţi?
Azi, 7 ianuarie 2021 - știu că pentru dvs. pare exagerat faptul că am numit-o ”scârbă” pe mama - mai ales fiind eu un om inteligent, cu ecducație superioară. Totuși, din păcate am avut dreptate. E de la sine înțeles că mama m-a tratat întreaga viață drept copil și nebună, deși nu am greșit nimic nici față de ea și nu am fost nici nebună sau copil ci m-am afirmat normal dar ea nu m-a accpetat. În rest, tot ce am spus despre ea e adevărul trist și mi-a făcut răul intenționat și a spus că toți o vor crede pe ea încă din 84-85. Îmi făcea mult rău, am iertat degeaba ani de zile. Nu contează ceea ce a fost, trecutul nu e niciodată o problemă. Nu știu cu precizie dacă ea mă freacă în somn, dar e cert că ea îi spunea tatei că își face prea multe păcate cu copilul ăsta, adică cu mine. Eu eram femeie matură, dar ei mă vedeau tot copil, poate din cauza faptului că mă chinuiseră, printre altele. Un cântec de-al tatei, Delta Dawn, despre o femeie de 42 de ani, nebună și tratată drept copil, ca toți nebunii:
Am fost totuşi un om perfect şi nu înţeleg de ce nimănui nu i-e milă de mine după 30 de ani de chinuri atroce şi toţi mă lasă izolată şi obligată să o suport pe scârba asta groaznică de maică-mea...de ce nu aveţi milă şi respect, am fost un om atât de bun...
Acum ultimul obicei al mamei mele e să plece de la mine după ce varsă o căldare de apă pe jos în baie. Azi a fost a 4-a oară sau a cincea. La început nu ştiam ce este, am crezut că e inundaţie. Apoi am văzut că apare numai după ce pleacă ea şi a trebuit să scot preşul din baie pe balcon, că stătea mereu împuţit şi ud. Azi era să alunec chiar în baie. Iar unii răi peste mintea mea gândesc aşa "Nu pot să o aranjeze". Cum adică să mă aranjeze? Nu am greşit nimic şi nu am făcut cel mai mic rău şi trebuie din 1984 să am drepturi depline şi copil.
Mai adaug aici o povestire (absolut tot ce am scris e adevărul), din anii 90.
Ca să vedeţi ce oribil e să fii un om drept şi bun, cum am fost eu întreaga viaţă. Părinţii au fost mult mai monstruoşi cu mine decât tot ce am putut povesti şi eu nici măcar nu îi provocam. În acelaşi timp jucau teatru că lumea îi crede pe ei şi că ei îi pot manipula pe idioţi şi proşti că sunt destui din ăştia, să creadă că eu sunt rea şi ei sunt nevinovaţi că mă bat zilnic etc. Chiar aşa mi-au spus de mai multe ori. Că nimeni nu îi crede pe cei buni, fiindcă în mod logic cei răi sunt mereu la putere şi îi oprimă din copilărie pe cei buni, care sunt doar călcaţi în picioare, cum a făcut Zăgrean şi cum au făcut toţi ceilalţi cu mine.
Eram după prima mea internare psihiatrică la Colun, cu părinţii şi bunicii, iarna, poate de vreun revelion chiar. Din senin, ca de obicei fără să îi provoc, aşa cum făceau mereu, părinţii au început să mă ocărască, să mă împroaşte cu tot felul de acuzaţii false şi minciuni şi ţipau chiar urăt. Eu, oricum chinuită de medicamente, am încercat să mă apăr şi am răspuns calm că nu e adevărat, că nu am făcut nimic rău şi nimic din ce spuneau atunci tata şi mama ( nu mai ţin minte în detaliu de ce mă acuzau). Atunci tata a scos Biblia şi m-a pus să jur pe Biblie. Eu eram scârbită de nefirescul şi anormalul acelei situaţii de copil chinuit cum eram, în plus batjocoriotă de părinţii torţionari, care mă chinuiseră atâţia ani. Chiar nu înţelegeţi ce spun? E anormal, de ce întârzie şi societatea adevărul? Chiar am fost un om perfect, şi la fel era şi atunci, adică minciuna asasinilor asupra unui miel nevinovat. Tata l-a cooptat atunci şi pe bunicu, care nu mă mai apăra ca în copilărie de urgia părinţilor. În copilărie bunicii amândoi mă mai apărau de nervii şi bătăile nedrepte ale părinţilor. Dar în seara aceea bunicu, la incitarea din partea părinţilor mei care erau foarte violenţi, s-a repezit asupra mea şi m-a trăznit puternic peste gură cu palma sau chiar cu dosul palmei. Era ca şi cum ura părinţilor mei se transmisese telepatic în mintea slabă a bietului bătrân, care a început şi să mă scuipe cu tot felul de insulte aberante şi oribile, spunea că eu mi-am chinuit părinţii, care sunt oameni aşa buni cu mine etc. Dar foarte violent. Era ca şi cum uitase brusc tot ce fusese înainte, când ştia adevărul şi mă apăra şi vorbea corect despre părinţii mei nebuni şi răi cu mine. Am înţeles că era inconştient, o simplă jucărie în mâna părinţilor mei, ca un topor cu care ei îmi dădeau în cap. Bineînţeles că nu i-am purtat pică.
Să vă explic puţin cum gândesc eu: cred că unii dintre dvs. mă pot acuza că o numesc scârbă pe maică-mea, că nu am altă expresie mai puţin urâtă faţă de ea, femeia care mi-a dat viaţă, chiar dacă ulterior a luat totul înapoi. Vă explic pe scurt: Încercaţi să vă imaginaţi că am iubit-o cu adevărat şi că tot ce am scris pe acest blog e adevărul. Este normal ca un om cum am fost eu să reziste la suferinţă şi singurătate mulţi ani şi aşa a şi fost...mulţi ani nu am numit-o scârbă. La început o alintam mami, după vreo 7 ani îi spuneam numai mamă, după încă vreo şapte ani a devenit maică-mea şi abia după douăzeci, cu unele fluctuaţii în timp i-am spus scârbă. Adică vreau să spun că pe termen lung concepţiile cele mai stabile ale unui om se pot schimba dacă e chinuit în permanenţă. Dar e urât să îi spun scârbă, mă voi corecta atât cât pot.
Un alt aspect: întrebările mele retorice de genul DE CE sau altele... Uite ce gândesc eu. Ştiu că mulţi copii, unii poate cu potenţial bun intelectual sunt abandonaţi în orfelinate şi soarta lor nu e mai bună decât a fost a mea (poate). Pe de altă parte, ei poate suferă mai puţin fiindcă încă de la început sunt orientaţi spre meserii mai simple, nu au şi suferinţa intelectuală pe deasupra, cum am păţit eu fiindcă am avut educaţie de nivel înalt şi sute de cărţi bune citite. Eu nu pot pretinde nimic, ştiu asta. Ştiu că în societate fiecare se luptă să îşi sprijine proprii copii să reuşească în viaţă şi să aibă serviciu, nu au timp de copiii altora, mai ales dacă aceşti copii sunt respinşi în aşa hal de familia de apartenenţă. Dar eu am foat degeaba la ONGuri sau alte organizaţii, nici acestea nu au grijă de cei ca mine sau de drepturile omului, statul însuşi serveşte doar interesele elitei, claselor sociale dominante prin forţă financiară. Bun. Ce rămâne atunci pentru cei ca mine? Rămâne întrebarea - de ce lumea nu m-a acceptat când au văzut clar, fiindcă dovedisem, că familia mă omora şi că eu crescusem ca om, un om de valoare intelectuală, care merita poate să fie lăsat să realizeze ceva în profesie, merita poate să aibă drepturi universitare şi dreptul de a întemeia o familie şi a creşte cel puţin un copil. Ar fi fost un bun deja dobândit pentru societate, nu eram un gunoi cum spunea tata uneori. De ce chiar nimeni nu m-a iubit când eu am iubit cu adevărat oamenii şi de ce toţi m-au batjocorit când eu am respectat cu adevărat pe toţi?
Azi, 7 ianuarie 2021 - știu că pentru dvs. pare exagerat faptul că am numit-o ”scârbă” pe mama - mai ales fiind eu un om inteligent, cu ecducație superioară. Totuși, din păcate am avut dreptate. E de la sine înțeles că mama m-a tratat întreaga viață drept copil și nebună, deși nu am greșit nimic nici față de ea și nu am fost nici nebună sau copil ci m-am afirmat normal dar ea nu m-a accpetat. În rest, tot ce am spus despre ea e adevărul trist și mi-a făcut răul intenționat și a spus că toți o vor crede pe ea încă din 84-85. Îmi făcea mult rău, am iertat degeaba ani de zile. Nu contează ceea ce a fost, trecutul nu e niciodată o problemă. Nu știu cu precizie dacă ea mă freacă în somn, dar e cert că ea îi spunea tatei că își face prea multe păcate cu copilul ăsta, adică cu mine. Eu eram femeie matură, dar ei mă vedeau tot copil, poate din cauza faptului că mă chinuiseră, printre altele. Un cântec de-al tatei, Delta Dawn, despre o femeie de 42 de ani, nebună și tratată drept copil, ca toți nebunii:
marți, 31 decembrie 2013
La mulţi ani!
La mulţi ani cititorilor acestui blog, atât retrospectiv pentru Crăciunul care a trecut cât şi pentru noul an 2014!
Aici în poza aceasta sunt eu plus câteva ornamente prin care mă amuz puţin pe seama bebeluşului care fusesem.
Şi aici sunt tot eu, părinţii mi-au făcut multe poze de acest gen când abia apărusem şi eu pe lume.
luni, 30 decembrie 2013
Umbra bunicii mele
Poate că nu ar fi bine să scriu despre aceste fapte dureroase în amintire.
Dar dacă tot mor, dacă tot am scris totul în speranţa că va fi lumină şi
dreptate, dacă tot am mărturisit totul din 1984 degeaba... Puneţi-vă în locul
meu: complet nevinovată de 30 de ani, dorindu-mi viaţa şi o familie a mea, sunt
în permanenţă bombardată de gândurile unor oameni răi(nu ştiu cine sunt ei), care îmi tot spun că
preferă să mă omoare decât să recunoască adevărul.
Nu cred că am mai scris despre acest lucru fiindcă implică fapte urâte din partea unchiului meu Nelu, fratele mamei, care, spre deosebire de mine, a fost un om adaptat în societate, s-a bucurat de viaţă şi a avut copii. Iar verii mei, cum am mai povestit, deşi am scris frumos despre ei, cu nostalgia vremurilor de odinioară, totuşi m-au părăsit. Unchiul meu este singura persoană care, cât de cât, mai întreabă de mine la telefon şi cu care am mai avut relaţii tranzitorii în ultimii ani, din 2 în 2 ani, în condiţiile în care în rest sunt singură cuc, de parcă oamenii vor să mă omoare numai fiindcă am fost un om bun. (Azi m-a căutat Irina de la Constanţa după ce am scris această povestire, acum adaug aici. Doar cu ea am mai avut mici conversaţii, dar foarte rar, la telefon şi rar cu o fostă vecină. Ceea ce mă enervează e că de fiecare dată când vorbesc cu Irina la telefon, ea nu aude, nu ştiu de ce, şi mă obligă deci să vorbesc cât pot eu de tare, ceea ce dă un ton nenatural vocii mele şi conversaţiei de parcă nu aş fi eu).
Dar oricum aceste fapte urâte de care vorbeam erau subînţelese, fiindcă am scris despre modul în care erau trataţi bătrânii în satul bunicilor mei, cruzime a celor tineri care vor să îi ajute să treacă pe lumea cealaltă mai repede, chiar dacă ei nu vor, cruzime care mi-a frânt inima de multe ori... Vă daţi seama cât am suferit când am văzut cum o tratau pe biata buna, străbunica mea, în ultimii ei ani de viaţă...cât o suduiau şi fiul şi nora, cum se chinuia să mănânce cu tacâmul cel mai rău şi blidul cel mai urât pe colţul unei laviţe, nu la masă cu noi..Etc. Dar aşa era obiceiul acolo probabil în tot satul, lege a pământului pe care eu nu o înţelesesem mult timp. În ultimii ani am văzut cum toţi bătrânii satului au fost lăsaţi singuri în casele lor să îşi afle sfârşitul...sau aproape toţi. Acolo oamenii erau aspri, la fel cu pământul sărac, propice doar pentru fâneţe şi păşunat. Copiii erau trataţi cu oarecare indiferenţă, nu erau respectaţi defel chiar dacă erau adesea răsfăţaţi, iar bătrânii erau chinuiţi încă de la primele semne vagi de neputinţă. Deoarece pe mine mă chinuiseră mult părinţii, eu visam să rup acest cerc vicios, să am grijă cu adevărat de părinţii mei când urma să fie neputincioşi, chiar dacă ei mă chinuiseră...nu mă aşteptam la o soartă aşa grea.
Bunica mea, mama Limpi, a paralizat la 2 săptâmâni după ce ne-a vizitat pe noi în Bucureşti. Tata câştigase atunci premiul doi la loterie, ceea ce desigur mă duce cu gândul la lucruri necurate, dar nu pot spune nimic cu certitudine. Desigur acolo în sat nu putea fi chemată nicio salvare şi s-a chinuit în pat mult, cu bunicul care ţipa la ea urât probabil. Eu am găsit-o la spitalul feroviar din Sibiu, fiindcă bunicu lucrase la CFR. Nu mai ştiu cât am stat atunci cu ea... Paralizase pe partea stângă a creierului, deci nu mai putea vorbi. După vreo două săptămâni m-au chemat să mă duc la Colun, fiindcă ea nu murise încă, să ajut. Era în 1996 şi eu aveam o serie de probleme la facultate, fiind evident că profesorii şi colegii mă respingeau, că nu aveam dreptul să muncesc ca eişi să îmi dau masterul. Deci lovită atunci de două ori foarte puternic în acelaşi timp, fiindcă desigur ţineam mult la bunica mea şi mă îngrozeam ce îi face familia dacă e neputincioasă în pat. M-am dus acolo să ajut şi am găsit-o într-o stare foarte rea, culcată într-un pat gen coşciug improvizat de scânduri, ca să nu murdărească patul adevărat, aşezată de-a latul camerei, conştientă dar fără să poată vorbi, extrem de slăbită, fără să poată mânca, aproape fără să bea. Ştiam că pacienţii hemiplegici înţeleg mai mult decât cred ceilalţi, sau mai mult decât ceilalţi se prefac că bolnavul înţelege. Cei sănătoşi din jur vorbesc vrute şi nevrute, ca şi cum bolnavul e deja mort, îl batjocoresc şi toate cele, şi eu sufeream cumplit să aud diverse porcării acolo în camera bunicii, fiindcă ştiam că ea aude şi înţelege. Deci era tratată cu indiferenţă dar şi cu cruzime. Pe scurt: în timpul cât am stat eu acolo ea a început să vorbească câte puţin, să mănânce singură cu mâna stângă, să se ridice în capul oaselor şi să se învârtă în pat mai uşor. O rugam să mă strângă de mână dacă înţelege ce îi spun şi ea făcea acest lucru şi aproape că plângeam... Îi citeam dintr-o carte de rugăciuni...Dar când a început să vorbească fiul ei a ocărât-o mai tare. Mi-era tare greu să aud aşa ceva. Ea începuse să se vaite mai des cu expresia „vai de mine” şi la fel mârâia şi se văita când a venit în vizită Iosif ciobanul de odinioară, care a început să plângă şi să bocească acolo lângă ea „lelica Limpi, ce grea e moartea nu-i aşal?”. Mi-era tare milă de ea.
Dar, cum vă puteţi imagina, când bunicu şi Nelu au văzut că ea începe să se înzdrăvenească au sărit asupra mea cu ocară, m-au făcut nebună şi în toate felurile că stric rânduiala lor acolo şi m-au obligat să părăsesc bolnava şi să mă întorc în Bucureşti la necazurile mele. Bunica mea nu avea încă 68 de ani şi cred că sub îngrijire bună, (ceea ce mie îmi plăcea mult) ar fi putut să îşi revină să spună mai multe cuvinte şi chiar să meargă prin casă. Dar oricum acolo nu erau condiţii pentru un astfel de pacient. Să explic puţin: familia mea era săracă, deci nu îşi putea permite o internare a ei într-un azil special cu condiţii deosebite. Acolo, la ţară, chiar dacă s-ar fi înzdrăvenit, nu ar fi putut merge nici în cârje la latrina din curte, curtea fiind pietruită. Nu mai vorbesc de baie sau altele şi nu avea cine s-o îngrijească. Bunicul meu dinspre tată a fost lăsat 5 ani în cârje după paralizie, dar chiar dacă nici la bunica dinspre tată nu erau condiţii, erau totuşi oameni să aibă grijă de el şi mergea singur la WCul din curte. Fratele mamei nu putea să o ia la el acasă fiindcă avea numai trei camere mici şi doi copii şi bani puţini şi el. Nimeni nu îşi putea premite o infirmieră. Premiul la loterie al tatei fusese mic pe vremea aceea, au fost mulţi câştigători. De ce mama nu a luat-o în Bucureşti nu pot explica cu precizie, dar oricum nici ai mei nu aveau bani, chiar dacă eu puteam avea grijă de ea, având două picioare atunci.
Mama Limpi a decedat exact de ziua de naştere a norei sale, în iulie, parcă 13 iulie, la câteva zile după propria ei aniversare. După 1988, toţi cei care au murit în familia mea au murit în zile semnificative în calendar sau în raport cu viaţa lor. Genica, nora ei îmi povestea că mama Limpi zâmbise când a aflat că Rita, căţeaua mea, va avea pui şi că mă chema adesea pe mine cu vorbe din rugăciunile citite de mine atunci „vindecă suferinţele...” ori poate se ruga ea în felul ei.
Înmormântarea ei a fost prilejul celui mai dulce-amar moment din viaţa mea chinuită.
(Cât despre fiul şi nora ei, spre deosebire de mine, au avut totuşi noroc în viaţă, anul acesta au fost chiar în străinătate la mare, în timp ce eu din 1984 până azi am ieşit doar de vreo câteva ori din închisoarea groaznică în care am fost pusă...)
Voi povesti despre un moment aproape luminos în întreaga mea viaţă de abuzuri şi suferinţă. Acea fericire şi seninul din suflet din toamna lui 1988 erau mai degrabă o iluzie care nu putea să dureze. Însă momentul acesta a fost ca lumina unui licurici (oricum eu nu am văzut niciodată licurici, doar am auzit că există) în noapte.
Pe drumul înapoi de la cimitir spre casă eram desigur tristă şi ca întotdeauna izolată fiindcă, după cum aţi văzut, eram demult tratată drept oaia neagră a familiei şi oamenii evitau să vorbească cu mine oricât de puţin, poate ştiau toţi că eram şi condamnată psihiatric, poate unii ştiau că eram nevinovată şi un om normal...dar asta nu e sigur. Cu toate că ceilalţi mă izolau şi mă respingeau, eu continuam să zâmbesc şi să încerc să dau o mână de ajutor, de exemplu în acea zi am ajutat la prepararea şi servirea tradiţională a mâncării la pomana mortului. Eu niciodată nu fugisem de muncă încă de când eram mică, dar încă de atunci familia mă trata ca şi cum eram un intrus, cum aţi văzut iniţial voiau doar să citesc şi să învăţ, dar nu aveam loc cu ei în familie.
Atunci fuseseră mulţi oaspeţi la pomană şi s-au întins mesele în grădină, cu toate că grădina era în pantă, le-au îndreptat cum au putut. Fostul chirurg Nicodim, unchi al mamei mele venise şi el. Ştiu că era diabetic şi degetele îi tremurau pe vremea aceea. Atunci el s-a apropiat de mine (lucru pe care nimeni nu îl făcea) şi a început o conversaţie cu mine pe drumul spre casă. Mi-a vorbit ca şi cum eram o persoană normală şi ca şi cum mă respecta cu adevărat, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci decât foarte rar, înainte de povestea aceea cu Zăgrean. Am simţit că îmi vin lacrimile în ochi cu adevărat. Nu mai ştiu ce am discutat cu el dar ştiu că a observat că tata mă trata urât şi atunci m-a fixat puternic întrebându-mă DE CE. Şi eu am răspuns sincer că nu ştiu, acesta era adevărul şi acesta e de fapt şi acum. Am simţit că omul acela se purta deschis şi gentil cu mine ca şi cum eram o altă fiinţă omenească nu aşa cum mă tratau ceilalţi. Astfel cuvintele lui intrau direct în inima mea şi ochii îmi erau umezi. Nu mai eram singură şi omul acela era ca o rază de soare într-o pădure întunecată. A şi dat mâna cu mine.
Am păstrat timp de decenii aceste amintiri aproape de suflet, fiind întreaga viaţă un ocnaş chinuit fără vină. După ani mama m-a anunţat, fiindcă ea mereu venea cu anunţuri dureroase despre sat sau oamenii de acolo, că doctorul Nicodim a avut o soartă rea, deoarece a murit singur în casa lui (aceeaşi singurătate a celor condamnaţi sau alungaţi din viaţă...) şi a fost găsit mai târziu. Totuşi acel om, bolnav şi bătrân, a fost singurul om care a vorbit omeneşte cu mine în întreaga mea viaţă de ocnaş...şi unul din puţinii care efectiv au vorbit cu mine şi mi-au adus o rază de lumină curată. Ca şi cum eram şi eu om.
Oricum nu cred că lumea m-a torturat şi distrus o viaţă întreagă numai fiindcă am fost un om bun. Dar nu ştiu care poate fi motivul fiindcă efectiv nu am deranjat pe nimeni cu nimic. Nici pe cei răi şi mincinoşi nu aveam cum să îi pedepsesc. Eu am făcut numai fapte bune de fiecare dată când am avut ocazia. Am avut numai gânduri bune, încărcate de iubire şi lumină faţă de oameni şi faţă de ţara mea iubită. Am fost şi un om inteligent şi vorbele mele au fost mereu sincere dar şi foarte de bine, cu drag faţă de oamenii cu care am avut ocazia să vorbesc, mereu conştientă de faptul că toţi avem o singură viaţă şi timpul nu se mai întoarce. Am iubit copiii enorm, dar am fost şi tare miloasă faţă de bătrâni. (de curând chiar, fiind internată în spital la urgenţă chiar am plâns lacrimi de mila unei bătrâne dintr-un pat vecin, dar mi-era milă de toate femeile de acolo). Efectiv nu înţeleg de ce oamenii din ţara aceasta mă sacrifică de mică, eu am cerut o excepţie în cazul meu de când eram copil la 13 ani până azi. Trebuie să am măcar un copil, oricât de greu ar fi! Altfel e moartea şi ei ştiu asta. Nu înţeleg nici de ce le plac minciunile atât de mult când de fapt adevărul despre mine e atât de frumos şi aşa am fost timp de 30 de ani.
În fotografie e mama Limpi cu iapa ei, traversând Oltul pe bacul care aluneca pe cablu...
Nu cred că am mai scris despre acest lucru fiindcă implică fapte urâte din partea unchiului meu Nelu, fratele mamei, care, spre deosebire de mine, a fost un om adaptat în societate, s-a bucurat de viaţă şi a avut copii. Iar verii mei, cum am mai povestit, deşi am scris frumos despre ei, cu nostalgia vremurilor de odinioară, totuşi m-au părăsit. Unchiul meu este singura persoană care, cât de cât, mai întreabă de mine la telefon şi cu care am mai avut relaţii tranzitorii în ultimii ani, din 2 în 2 ani, în condiţiile în care în rest sunt singură cuc, de parcă oamenii vor să mă omoare numai fiindcă am fost un om bun. (Azi m-a căutat Irina de la Constanţa după ce am scris această povestire, acum adaug aici. Doar cu ea am mai avut mici conversaţii, dar foarte rar, la telefon şi rar cu o fostă vecină. Ceea ce mă enervează e că de fiecare dată când vorbesc cu Irina la telefon, ea nu aude, nu ştiu de ce, şi mă obligă deci să vorbesc cât pot eu de tare, ceea ce dă un ton nenatural vocii mele şi conversaţiei de parcă nu aş fi eu).
Dar oricum aceste fapte urâte de care vorbeam erau subînţelese, fiindcă am scris despre modul în care erau trataţi bătrânii în satul bunicilor mei, cruzime a celor tineri care vor să îi ajute să treacă pe lumea cealaltă mai repede, chiar dacă ei nu vor, cruzime care mi-a frânt inima de multe ori... Vă daţi seama cât am suferit când am văzut cum o tratau pe biata buna, străbunica mea, în ultimii ei ani de viaţă...cât o suduiau şi fiul şi nora, cum se chinuia să mănânce cu tacâmul cel mai rău şi blidul cel mai urât pe colţul unei laviţe, nu la masă cu noi..Etc. Dar aşa era obiceiul acolo probabil în tot satul, lege a pământului pe care eu nu o înţelesesem mult timp. În ultimii ani am văzut cum toţi bătrânii satului au fost lăsaţi singuri în casele lor să îşi afle sfârşitul...sau aproape toţi. Acolo oamenii erau aspri, la fel cu pământul sărac, propice doar pentru fâneţe şi păşunat. Copiii erau trataţi cu oarecare indiferenţă, nu erau respectaţi defel chiar dacă erau adesea răsfăţaţi, iar bătrânii erau chinuiţi încă de la primele semne vagi de neputinţă. Deoarece pe mine mă chinuiseră mult părinţii, eu visam să rup acest cerc vicios, să am grijă cu adevărat de părinţii mei când urma să fie neputincioşi, chiar dacă ei mă chinuiseră...nu mă aşteptam la o soartă aşa grea.
Bunica mea, mama Limpi, a paralizat la 2 săptâmâni după ce ne-a vizitat pe noi în Bucureşti. Tata câştigase atunci premiul doi la loterie, ceea ce desigur mă duce cu gândul la lucruri necurate, dar nu pot spune nimic cu certitudine. Desigur acolo în sat nu putea fi chemată nicio salvare şi s-a chinuit în pat mult, cu bunicul care ţipa la ea urât probabil. Eu am găsit-o la spitalul feroviar din Sibiu, fiindcă bunicu lucrase la CFR. Nu mai ştiu cât am stat atunci cu ea... Paralizase pe partea stângă a creierului, deci nu mai putea vorbi. După vreo două săptămâni m-au chemat să mă duc la Colun, fiindcă ea nu murise încă, să ajut. Era în 1996 şi eu aveam o serie de probleme la facultate, fiind evident că profesorii şi colegii mă respingeau, că nu aveam dreptul să muncesc ca eişi să îmi dau masterul. Deci lovită atunci de două ori foarte puternic în acelaşi timp, fiindcă desigur ţineam mult la bunica mea şi mă îngrozeam ce îi face familia dacă e neputincioasă în pat. M-am dus acolo să ajut şi am găsit-o într-o stare foarte rea, culcată într-un pat gen coşciug improvizat de scânduri, ca să nu murdărească patul adevărat, aşezată de-a latul camerei, conştientă dar fără să poată vorbi, extrem de slăbită, fără să poată mânca, aproape fără să bea. Ştiam că pacienţii hemiplegici înţeleg mai mult decât cred ceilalţi, sau mai mult decât ceilalţi se prefac că bolnavul înţelege. Cei sănătoşi din jur vorbesc vrute şi nevrute, ca şi cum bolnavul e deja mort, îl batjocoresc şi toate cele, şi eu sufeream cumplit să aud diverse porcării acolo în camera bunicii, fiindcă ştiam că ea aude şi înţelege. Deci era tratată cu indiferenţă dar şi cu cruzime. Pe scurt: în timpul cât am stat eu acolo ea a început să vorbească câte puţin, să mănânce singură cu mâna stângă, să se ridice în capul oaselor şi să se învârtă în pat mai uşor. O rugam să mă strângă de mână dacă înţelege ce îi spun şi ea făcea acest lucru şi aproape că plângeam... Îi citeam dintr-o carte de rugăciuni...Dar când a început să vorbească fiul ei a ocărât-o mai tare. Mi-era tare greu să aud aşa ceva. Ea începuse să se vaite mai des cu expresia „vai de mine” şi la fel mârâia şi se văita când a venit în vizită Iosif ciobanul de odinioară, care a început să plângă şi să bocească acolo lângă ea „lelica Limpi, ce grea e moartea nu-i aşal?”. Mi-era tare milă de ea.
Dar, cum vă puteţi imagina, când bunicu şi Nelu au văzut că ea începe să se înzdrăvenească au sărit asupra mea cu ocară, m-au făcut nebună şi în toate felurile că stric rânduiala lor acolo şi m-au obligat să părăsesc bolnava şi să mă întorc în Bucureşti la necazurile mele. Bunica mea nu avea încă 68 de ani şi cred că sub îngrijire bună, (ceea ce mie îmi plăcea mult) ar fi putut să îşi revină să spună mai multe cuvinte şi chiar să meargă prin casă. Dar oricum acolo nu erau condiţii pentru un astfel de pacient. Să explic puţin: familia mea era săracă, deci nu îşi putea permite o internare a ei într-un azil special cu condiţii deosebite. Acolo, la ţară, chiar dacă s-ar fi înzdrăvenit, nu ar fi putut merge nici în cârje la latrina din curte, curtea fiind pietruită. Nu mai vorbesc de baie sau altele şi nu avea cine s-o îngrijească. Bunicul meu dinspre tată a fost lăsat 5 ani în cârje după paralizie, dar chiar dacă nici la bunica dinspre tată nu erau condiţii, erau totuşi oameni să aibă grijă de el şi mergea singur la WCul din curte. Fratele mamei nu putea să o ia la el acasă fiindcă avea numai trei camere mici şi doi copii şi bani puţini şi el. Nimeni nu îşi putea premite o infirmieră. Premiul la loterie al tatei fusese mic pe vremea aceea, au fost mulţi câştigători. De ce mama nu a luat-o în Bucureşti nu pot explica cu precizie, dar oricum nici ai mei nu aveau bani, chiar dacă eu puteam avea grijă de ea, având două picioare atunci.
Mama Limpi a decedat exact de ziua de naştere a norei sale, în iulie, parcă 13 iulie, la câteva zile după propria ei aniversare. După 1988, toţi cei care au murit în familia mea au murit în zile semnificative în calendar sau în raport cu viaţa lor. Genica, nora ei îmi povestea că mama Limpi zâmbise când a aflat că Rita, căţeaua mea, va avea pui şi că mă chema adesea pe mine cu vorbe din rugăciunile citite de mine atunci „vindecă suferinţele...” ori poate se ruga ea în felul ei.
Înmormântarea ei a fost prilejul celui mai dulce-amar moment din viaţa mea chinuită.
(Cât despre fiul şi nora ei, spre deosebire de mine, au avut totuşi noroc în viaţă, anul acesta au fost chiar în străinătate la mare, în timp ce eu din 1984 până azi am ieşit doar de vreo câteva ori din închisoarea groaznică în care am fost pusă...)
Voi povesti despre un moment aproape luminos în întreaga mea viaţă de abuzuri şi suferinţă. Acea fericire şi seninul din suflet din toamna lui 1988 erau mai degrabă o iluzie care nu putea să dureze. Însă momentul acesta a fost ca lumina unui licurici (oricum eu nu am văzut niciodată licurici, doar am auzit că există) în noapte.
Pe drumul înapoi de la cimitir spre casă eram desigur tristă şi ca întotdeauna izolată fiindcă, după cum aţi văzut, eram demult tratată drept oaia neagră a familiei şi oamenii evitau să vorbească cu mine oricât de puţin, poate ştiau toţi că eram şi condamnată psihiatric, poate unii ştiau că eram nevinovată şi un om normal...dar asta nu e sigur. Cu toate că ceilalţi mă izolau şi mă respingeau, eu continuam să zâmbesc şi să încerc să dau o mână de ajutor, de exemplu în acea zi am ajutat la prepararea şi servirea tradiţională a mâncării la pomana mortului. Eu niciodată nu fugisem de muncă încă de când eram mică, dar încă de atunci familia mă trata ca şi cum eram un intrus, cum aţi văzut iniţial voiau doar să citesc şi să învăţ, dar nu aveam loc cu ei în familie.
Atunci fuseseră mulţi oaspeţi la pomană şi s-au întins mesele în grădină, cu toate că grădina era în pantă, le-au îndreptat cum au putut. Fostul chirurg Nicodim, unchi al mamei mele venise şi el. Ştiu că era diabetic şi degetele îi tremurau pe vremea aceea. Atunci el s-a apropiat de mine (lucru pe care nimeni nu îl făcea) şi a început o conversaţie cu mine pe drumul spre casă. Mi-a vorbit ca şi cum eram o persoană normală şi ca şi cum mă respecta cu adevărat, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci decât foarte rar, înainte de povestea aceea cu Zăgrean. Am simţit că îmi vin lacrimile în ochi cu adevărat. Nu mai ştiu ce am discutat cu el dar ştiu că a observat că tata mă trata urât şi atunci m-a fixat puternic întrebându-mă DE CE. Şi eu am răspuns sincer că nu ştiu, acesta era adevărul şi acesta e de fapt şi acum. Am simţit că omul acela se purta deschis şi gentil cu mine ca şi cum eram o altă fiinţă omenească nu aşa cum mă tratau ceilalţi. Astfel cuvintele lui intrau direct în inima mea şi ochii îmi erau umezi. Nu mai eram singură şi omul acela era ca o rază de soare într-o pădure întunecată. A şi dat mâna cu mine.
Am păstrat timp de decenii aceste amintiri aproape de suflet, fiind întreaga viaţă un ocnaş chinuit fără vină. După ani mama m-a anunţat, fiindcă ea mereu venea cu anunţuri dureroase despre sat sau oamenii de acolo, că doctorul Nicodim a avut o soartă rea, deoarece a murit singur în casa lui (aceeaşi singurătate a celor condamnaţi sau alungaţi din viaţă...) şi a fost găsit mai târziu. Totuşi acel om, bolnav şi bătrân, a fost singurul om care a vorbit omeneşte cu mine în întreaga mea viaţă de ocnaş...şi unul din puţinii care efectiv au vorbit cu mine şi mi-au adus o rază de lumină curată. Ca şi cum eram şi eu om.
Oricum nu cred că lumea m-a torturat şi distrus o viaţă întreagă numai fiindcă am fost un om bun. Dar nu ştiu care poate fi motivul fiindcă efectiv nu am deranjat pe nimeni cu nimic. Nici pe cei răi şi mincinoşi nu aveam cum să îi pedepsesc. Eu am făcut numai fapte bune de fiecare dată când am avut ocazia. Am avut numai gânduri bune, încărcate de iubire şi lumină faţă de oameni şi faţă de ţara mea iubită. Am fost şi un om inteligent şi vorbele mele au fost mereu sincere dar şi foarte de bine, cu drag faţă de oamenii cu care am avut ocazia să vorbesc, mereu conştientă de faptul că toţi avem o singură viaţă şi timpul nu se mai întoarce. Am iubit copiii enorm, dar am fost şi tare miloasă faţă de bătrâni. (de curând chiar, fiind internată în spital la urgenţă chiar am plâns lacrimi de mila unei bătrâne dintr-un pat vecin, dar mi-era milă de toate femeile de acolo). Efectiv nu înţeleg de ce oamenii din ţara aceasta mă sacrifică de mică, eu am cerut o excepţie în cazul meu de când eram copil la 13 ani până azi. Trebuie să am măcar un copil, oricât de greu ar fi! Altfel e moartea şi ei ştiu asta. Nu înţeleg nici de ce le plac minciunile atât de mult când de fapt adevărul despre mine e atât de frumos şi aşa am fost timp de 30 de ani.
În fotografie e mama Limpi cu iapa ei, traversând Oltul pe bacul care aluneca pe cablu...
30 decembrie 2013
Vreau doar să specific că din cauza sănătăţii precare nu am mai reuşit să scriu nimic pe acest blog.
Am şi câteva postări neterminate în urmă.
Suferinţa mea sufletească e foarte mare fiindcă implor drepturile esențiale, deci libertate, de 30 de ani. Între timp nu am greşit nimic şi nu am fost defel nebună şi oamenii răi au inventat că aş fi nebună ca să mă oblige la sinucidere, deci să mă omoare. Poate că au inventat şi alte minciuni. Şi nu înţeleg de ce nu vor să îmi lase viaţa, cred că am fost un om de valoare şi nu am apucat să trăiesc deloc. Comportamentul şi gândirea şi afectivitatea mea au fost mereu normale, adecvate realităţii şi normale au fost toate cele în viaţa mea. Am avut doar câteva momente în care a fost greu să mă controlez dar numai din cauza medicamentelor psihiatrice prea puternice. De pildă povestea aceea din Lăpuş nu s-ar fi întâmplat dacă nu mă torturau psihiatric. Şi medicamentele psihiatrice sunt tot crimă, fiindcă nu greşisem nimic şi fusesem un om perfect normal. Iar psihiatrii, ca şi ceilalţi, împroaşcă numai minciuni peste victimă, am povestit deja. De pildă că aş avea inversiune afectivă faţă de mamă, când maică-mea e un monstru de ipocrizie şi venin şi mi-a promis de când eram copil că mă va tortura psihiatric, mi-a urlat că ea e de zeci de ori superioară, că are dreptul să mă omoare şi că toată lumea o va crede pe ea. Şi vedeţi că exact aşa este. Şi eu trebuie să o suport, să o văd şi să simt ruptura psihică imensă, fiindcă am avut mereu dreptate şi călăii mei nu vor să îmi dea libertatea şi să recunoască adevărul. Vă puteţi imagina ce greu este pentru mine după 30 de ani?
Am scris din nou pe mail cerere la o organizaţie pentru persoane cu handicap şi drepturile omului. Desigur tot în zadar, nu e prima oară când scriu. Oricum din 1984 implor şi am dovedit mereu tot adevărul. Iar din 2002 am fost pe la toate organizaţiile şi instituţiile sau persoanele cu putinţă pentru mine..
Promit că în două luni voi termina de scris absolut totul despre viaţa mea pe acest blog. Da, până la sfârşitul lui februarie, după care mă voi sinucide dacă nu voi avea drepturi, inclusiv intelectuale şi universitare depline, dacă nu va fi tot adevărul din 1984 şi dacă nu voi avea dreptul de a îmi creşte copilul, copil care nu există încă dar fără de care mă voi omorî, fiindcă a fost viaţa mea întreagă din 84 şi nu am greşit nimic, suferind şi martiriul sexual înfiorător. Legal nu am dreptul să am copil sau să muncesc. Nu înţeleg de ce din copilărie îmi vreţi cu toţii moartea, fiindcă am fost mereu un om gingaş, bun,. blând, cu iubire faţă de oameni şi sfială, cu virtuţi creştineşti şi multă răbdare. Aceste lucruri despre mine au fost mereu adevărul, poate aţi înţeles că nu mă laud din ceea ce am scris până acum, poate aţi înţeles ce fel de om am fost. Tot ce am scris e adevărul, deci portretul meu poate fi schiţat din fapte şi sentimente şi gânduri ale mele. Cei care intră pe mintea mea cu gândurile lor spun şi ei că am fost un om prefect normal, dar totuşi prea cinstită şi prea corectă, hipercorectă. Da, am fost şi prea minuţioasă adesea, extrem de tipicară. Câteodată mi-e ciudă că m-au omorât aşa şi mă întreb de ce nu omoară în schimb oamenii răi sau păcătoşi, de aceea am scris despre mine totul. Ştiu, aceste lamentaţii le-am scris de zeci de ori până acum. Societatea m-a izolat complet, obligându-mă, deşi poate aş fi fost un om util ca intelectual, să mă gândesc zilnic numai la ceea ce am scris aici, această ruptură psihică imensă, de a fi condamantă la moarte în chinuri de zeci de ani, deşi am fost un om absolut normal şi abslout fără greşeală. Şi între timp oamenii se prefac că realitatea nu există!! E oribil, iar eu nu am minţit niciodată.
E atât de simplu: trebuie să fie cum am spus de atâtea ori absolut tot adevărul de 30 de ani în detaliu, fiindcă e frumos şi am fost mereu o eroină pozitivă, fără să exagerez pot spune că am avut o viaţă model de virtute. Nu înţeleg de ce unii oameni mă tot lovesc şi acum, după 30 de ani de chinuri, când eu nu am minţit niciodată şi nu am greşit nimic, mai mult decât atât am fost mereu o femeie frumoasă, adică cu suflet foarte blând şi cald şi luminos, cu îndreptare spre ceea ce e drept şi curat în permanenţă. Nu înţeleg de ce oamenii se prefac că le plac aceste lucruri şi toate virtuţile pe care eu le-am avut constant, de ce chiar şi în mass media ei scriu sau arată că admiră şi respectă femeile cum am fost eu, dar în realitate, pe la spate, le violentează sexual şi le distrug viaţa. Şi mie îmi tot spun că trebuie să mă termine şi eu nu înţeleg de ce, fiindcă nu am greşit absolut nimic şi nu aş fi greşit nimic în viitor iar gândirea sau afectivitatea mea nu au nimic morbid sau anormal şi nu au avut niciodată. Dar e atât de simplu: trebuie să fie tot adevărul! Nu înţeleg de ce ei nu se căiesc deloc după 30 de ani de păcate grele. Sau chiar dacă nu se căiesc de ce nu vor să îmi dea viaţa, deci să fie absolut tot adevărul din 1984, aşa cum e normal. Oameni buni, oare chiar nu înţelegeţi, oare chiar aţi degenerat? În ce fel de fiare v-aţi transformat? Luaţi un copil inteligent de 13 ani cum fusesem şi eu în 1984 şi spuneţi lui o parte din adevărul tăinuit al crimei voastre de 30 de ani asupra mea, deci indirect asupra lui Dumnezeu, fiindcă nu am avut nicio vină. Acel copil va simţi şi el ce e normal, şi va gândi asemenea, anume că e aşa e normal să fie tot adevărul, nu minciunile de porci ale unor asasini. Desigur cu condiţia să fie educat copilul în sensul binelui raţional, aşa cum am fost şi eu. Chiar numai ascunderea adevărului e o crimă monstruoasă şi orice om nevinovat se sinucide în final chiar numai din cauza aceasta, fiindcă omul e absolut normal şi ceilalţi îl tratează ca şi cum nu ar avea gândire sau conştiinţă, deci ca şi cum nu ar exista.
E atât de simplu: trebuie să fie cum am spus de atâtea ori absolut tot adevărul de 30 de ani în detaliu, fiindcă e frumos şi am fost mereu o eroină pozitivă, fără să exagerez pot spune că am avut o viaţă model de virtute. Nu înţeleg de ce unii oameni mă tot lovesc şi acum, după 30 de ani de chinuri, când eu nu am minţit niciodată şi nu am greşit nimic, mai mult decât atât am fost mereu o femeie frumoasă, adică cu suflet foarte blând şi cald şi luminos, cu îndreptare spre ceea ce e drept şi curat în permanenţă. Nu înţeleg de ce oamenii se prefac că le plac aceste lucruri şi toate virtuţile pe care eu le-am avut constant, de ce chiar şi în mass media ei scriu sau arată că admiră şi respectă femeile cum am fost eu, dar în realitate, pe la spate, le violentează sexual şi le distrug viaţa. Şi mie îmi tot spun că trebuie să mă termine şi eu nu înţeleg de ce, fiindcă nu am greşit absolut nimic şi nu aş fi greşit nimic în viitor iar gândirea sau afectivitatea mea nu au nimic morbid sau anormal şi nu au avut niciodată. Dar e atât de simplu: trebuie să fie tot adevărul! Nu înţeleg de ce ei nu se căiesc deloc după 30 de ani de păcate grele. Sau chiar dacă nu se căiesc de ce nu vor să îmi dea viaţa, deci să fie absolut tot adevărul din 1984, aşa cum e normal. Oameni buni, oare chiar nu înţelegeţi, oare chiar aţi degenerat? În ce fel de fiare v-aţi transformat? Luaţi un copil inteligent de 13 ani cum fusesem şi eu în 1984 şi spuneţi lui o parte din adevărul tăinuit al crimei voastre de 30 de ani asupra mea, deci indirect asupra lui Dumnezeu, fiindcă nu am avut nicio vină. Acel copil va simţi şi el ce e normal, şi va gândi asemenea, anume că e aşa e normal să fie tot adevărul, nu minciunile de porci ale unor asasini. Desigur cu condiţia să fie educat copilul în sensul binelui raţional, aşa cum am fost şi eu. Chiar numai ascunderea adevărului e o crimă monstruoasă şi orice om nevinovat se sinucide în final chiar numai din cauza aceasta, fiindcă omul e absolut normal şi ceilalţi îl tratează ca şi cum nu ar avea gândire sau conştiinţă, deci ca şi cum nu ar exista.
Zilele acestea picioarele mi se umflă încontinuu şi nu se mai dezumflă peste noapte. Povestea asta cu picioare umflate a început dinainte de a împlini 40 de ani, eram deci destul de tânără dar medicii nu mă tratează. E deprimant. Pe 12 decembrie când m-au internat m-am lăsat desigur de fumat, cred eu pentru totdeauna. Acum mai trebuie să slăbesc, fiindcă sunt obeză tare, dar dacă unii mă chinuie e tare greu..
Vă doresc aniticipat la mulţi ani şi un an nou fericit!
Eu cred că am avut pur şi simplu ghinion, aşa cum un om poate fi tâlhărit şi omorât pe o alee întunecată noaptea, în condiţiile în care nu putea să evite acea alee. Dar am vrut să trăiesc, am iubit viaţa foarte mult şi de aceea a trebuit să spun tot adevărul, fiindcă e vorba de o crimă întinsă pe 30 de ani, cei care sunt omorâţi pe vreo alee au noroc comparativ cu mine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)