Nu cred că am mai scris despre acest lucru fiindcă implică fapte urâte din partea unchiului meu Nelu, fratele mamei, care, spre deosebire de mine, a fost un om adaptat în societate, s-a bucurat de viaţă şi a avut copii. Iar verii mei, cum am mai povestit, deşi am scris frumos despre ei, cu nostalgia vremurilor de odinioară, totuşi m-au părăsit. Unchiul meu este singura persoană care, cât de cât, mai întreabă de mine la telefon şi cu care am mai avut relaţii tranzitorii în ultimii ani, din 2 în 2 ani, în condiţiile în care în rest sunt singură cuc, de parcă oamenii vor să mă omoare numai fiindcă am fost un om bun. (Azi m-a căutat Irina de la Constanţa după ce am scris această povestire, acum adaug aici. Doar cu ea am mai avut mici conversaţii, dar foarte rar, la telefon şi rar cu o fostă vecină. Ceea ce mă enervează e că de fiecare dată când vorbesc cu Irina la telefon, ea nu aude, nu ştiu de ce, şi mă obligă deci să vorbesc cât pot eu de tare, ceea ce dă un ton nenatural vocii mele şi conversaţiei de parcă nu aş fi eu).
Dar oricum aceste fapte urâte de care vorbeam erau subînţelese, fiindcă am scris despre modul în care erau trataţi bătrânii în satul bunicilor mei, cruzime a celor tineri care vor să îi ajute să treacă pe lumea cealaltă mai repede, chiar dacă ei nu vor, cruzime care mi-a frânt inima de multe ori... Vă daţi seama cât am suferit când am văzut cum o tratau pe biata buna, străbunica mea, în ultimii ei ani de viaţă...cât o suduiau şi fiul şi nora, cum se chinuia să mănânce cu tacâmul cel mai rău şi blidul cel mai urât pe colţul unei laviţe, nu la masă cu noi..Etc. Dar aşa era obiceiul acolo probabil în tot satul, lege a pământului pe care eu nu o înţelesesem mult timp. În ultimii ani am văzut cum toţi bătrânii satului au fost lăsaţi singuri în casele lor să îşi afle sfârşitul...sau aproape toţi. Acolo oamenii erau aspri, la fel cu pământul sărac, propice doar pentru fâneţe şi păşunat. Copiii erau trataţi cu oarecare indiferenţă, nu erau respectaţi defel chiar dacă erau adesea răsfăţaţi, iar bătrânii erau chinuiţi încă de la primele semne vagi de neputinţă. Deoarece pe mine mă chinuiseră mult părinţii, eu visam să rup acest cerc vicios, să am grijă cu adevărat de părinţii mei când urma să fie neputincioşi, chiar dacă ei mă chinuiseră...nu mă aşteptam la o soartă aşa grea.
Bunica mea, mama Limpi, a paralizat la 2 săptâmâni după ce ne-a vizitat pe noi în Bucureşti. Tata câştigase atunci premiul doi la loterie, ceea ce desigur mă duce cu gândul la lucruri necurate, dar nu pot spune nimic cu certitudine. Desigur acolo în sat nu putea fi chemată nicio salvare şi s-a chinuit în pat mult, cu bunicul care ţipa la ea urât probabil. Eu am găsit-o la spitalul feroviar din Sibiu, fiindcă bunicu lucrase la CFR. Nu mai ştiu cât am stat atunci cu ea... Paralizase pe partea stângă a creierului, deci nu mai putea vorbi. După vreo două săptămâni m-au chemat să mă duc la Colun, fiindcă ea nu murise încă, să ajut. Era în 1996 şi eu aveam o serie de probleme la facultate, fiind evident că profesorii şi colegii mă respingeau, că nu aveam dreptul să muncesc ca eişi să îmi dau masterul. Deci lovită atunci de două ori foarte puternic în acelaşi timp, fiindcă desigur ţineam mult la bunica mea şi mă îngrozeam ce îi face familia dacă e neputincioasă în pat. M-am dus acolo să ajut şi am găsit-o într-o stare foarte rea, culcată într-un pat gen coşciug improvizat de scânduri, ca să nu murdărească patul adevărat, aşezată de-a latul camerei, conştientă dar fără să poată vorbi, extrem de slăbită, fără să poată mânca, aproape fără să bea. Ştiam că pacienţii hemiplegici înţeleg mai mult decât cred ceilalţi, sau mai mult decât ceilalţi se prefac că bolnavul înţelege. Cei sănătoşi din jur vorbesc vrute şi nevrute, ca şi cum bolnavul e deja mort, îl batjocoresc şi toate cele, şi eu sufeream cumplit să aud diverse porcării acolo în camera bunicii, fiindcă ştiam că ea aude şi înţelege. Deci era tratată cu indiferenţă dar şi cu cruzime. Pe scurt: în timpul cât am stat eu acolo ea a început să vorbească câte puţin, să mănânce singură cu mâna stângă, să se ridice în capul oaselor şi să se învârtă în pat mai uşor. O rugam să mă strângă de mână dacă înţelege ce îi spun şi ea făcea acest lucru şi aproape că plângeam... Îi citeam dintr-o carte de rugăciuni...Dar când a început să vorbească fiul ei a ocărât-o mai tare. Mi-era tare greu să aud aşa ceva. Ea începuse să se vaite mai des cu expresia „vai de mine” şi la fel mârâia şi se văita când a venit în vizită Iosif ciobanul de odinioară, care a început să plângă şi să bocească acolo lângă ea „lelica Limpi, ce grea e moartea nu-i aşal?”. Mi-era tare milă de ea.
Dar, cum vă puteţi imagina, când bunicu şi Nelu au văzut că ea începe să se înzdrăvenească au sărit asupra mea cu ocară, m-au făcut nebună şi în toate felurile că stric rânduiala lor acolo şi m-au obligat să părăsesc bolnava şi să mă întorc în Bucureşti la necazurile mele. Bunica mea nu avea încă 68 de ani şi cred că sub îngrijire bună, (ceea ce mie îmi plăcea mult) ar fi putut să îşi revină să spună mai multe cuvinte şi chiar să meargă prin casă. Dar oricum acolo nu erau condiţii pentru un astfel de pacient. Să explic puţin: familia mea era săracă, deci nu îşi putea permite o internare a ei într-un azil special cu condiţii deosebite. Acolo, la ţară, chiar dacă s-ar fi înzdrăvenit, nu ar fi putut merge nici în cârje la latrina din curte, curtea fiind pietruită. Nu mai vorbesc de baie sau altele şi nu avea cine s-o îngrijească. Bunicul meu dinspre tată a fost lăsat 5 ani în cârje după paralizie, dar chiar dacă nici la bunica dinspre tată nu erau condiţii, erau totuşi oameni să aibă grijă de el şi mergea singur la WCul din curte. Fratele mamei nu putea să o ia la el acasă fiindcă avea numai trei camere mici şi doi copii şi bani puţini şi el. Nimeni nu îşi putea premite o infirmieră. Premiul la loterie al tatei fusese mic pe vremea aceea, au fost mulţi câştigători. De ce mama nu a luat-o în Bucureşti nu pot explica cu precizie, dar oricum nici ai mei nu aveau bani, chiar dacă eu puteam avea grijă de ea, având două picioare atunci.
Mama Limpi a decedat exact de ziua de naştere a norei sale, în iulie, parcă 13 iulie, la câteva zile după propria ei aniversare. După 1988, toţi cei care au murit în familia mea au murit în zile semnificative în calendar sau în raport cu viaţa lor. Genica, nora ei îmi povestea că mama Limpi zâmbise când a aflat că Rita, căţeaua mea, va avea pui şi că mă chema adesea pe mine cu vorbe din rugăciunile citite de mine atunci „vindecă suferinţele...” ori poate se ruga ea în felul ei.
Înmormântarea ei a fost prilejul celui mai dulce-amar moment din viaţa mea chinuită.
(Cât despre fiul şi nora ei, spre deosebire de mine, au avut totuşi noroc în viaţă, anul acesta au fost chiar în străinătate la mare, în timp ce eu din 1984 până azi am ieşit doar de vreo câteva ori din închisoarea groaznică în care am fost pusă...)
Voi povesti despre un moment aproape luminos în întreaga mea viaţă de abuzuri şi suferinţă. Acea fericire şi seninul din suflet din toamna lui 1988 erau mai degrabă o iluzie care nu putea să dureze. Însă momentul acesta a fost ca lumina unui licurici (oricum eu nu am văzut niciodată licurici, doar am auzit că există) în noapte.
Pe drumul înapoi de la cimitir spre casă eram desigur tristă şi ca întotdeauna izolată fiindcă, după cum aţi văzut, eram demult tratată drept oaia neagră a familiei şi oamenii evitau să vorbească cu mine oricât de puţin, poate ştiau toţi că eram şi condamnată psihiatric, poate unii ştiau că eram nevinovată şi un om normal...dar asta nu e sigur. Cu toate că ceilalţi mă izolau şi mă respingeau, eu continuam să zâmbesc şi să încerc să dau o mână de ajutor, de exemplu în acea zi am ajutat la prepararea şi servirea tradiţională a mâncării la pomana mortului. Eu niciodată nu fugisem de muncă încă de când eram mică, dar încă de atunci familia mă trata ca şi cum eram un intrus, cum aţi văzut iniţial voiau doar să citesc şi să învăţ, dar nu aveam loc cu ei în familie.
Atunci fuseseră mulţi oaspeţi la pomană şi s-au întins mesele în grădină, cu toate că grădina era în pantă, le-au îndreptat cum au putut. Fostul chirurg Nicodim, unchi al mamei mele venise şi el. Ştiu că era diabetic şi degetele îi tremurau pe vremea aceea. Atunci el s-a apropiat de mine (lucru pe care nimeni nu îl făcea) şi a început o conversaţie cu mine pe drumul spre casă. Mi-a vorbit ca şi cum eram o persoană normală şi ca şi cum mă respecta cu adevărat, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci decât foarte rar, înainte de povestea aceea cu Zăgrean. Am simţit că îmi vin lacrimile în ochi cu adevărat. Nu mai ştiu ce am discutat cu el dar ştiu că a observat că tata mă trata urât şi atunci m-a fixat puternic întrebându-mă DE CE. Şi eu am răspuns sincer că nu ştiu, acesta era adevărul şi acesta e de fapt şi acum. Am simţit că omul acela se purta deschis şi gentil cu mine ca şi cum eram o altă fiinţă omenească nu aşa cum mă tratau ceilalţi. Astfel cuvintele lui intrau direct în inima mea şi ochii îmi erau umezi. Nu mai eram singură şi omul acela era ca o rază de soare într-o pădure întunecată. A şi dat mâna cu mine.
Am păstrat timp de decenii aceste amintiri aproape de suflet, fiind întreaga viaţă un ocnaş chinuit fără vină. După ani mama m-a anunţat, fiindcă ea mereu venea cu anunţuri dureroase despre sat sau oamenii de acolo, că doctorul Nicodim a avut o soartă rea, deoarece a murit singur în casa lui (aceeaşi singurătate a celor condamnaţi sau alungaţi din viaţă...) şi a fost găsit mai târziu. Totuşi acel om, bolnav şi bătrân, a fost singurul om care a vorbit omeneşte cu mine în întreaga mea viaţă de ocnaş...şi unul din puţinii care efectiv au vorbit cu mine şi mi-au adus o rază de lumină curată. Ca şi cum eram şi eu om.
Oricum nu cred că lumea m-a torturat şi distrus o viaţă întreagă numai fiindcă am fost un om bun. Dar nu ştiu care poate fi motivul fiindcă efectiv nu am deranjat pe nimeni cu nimic. Nici pe cei răi şi mincinoşi nu aveam cum să îi pedepsesc. Eu am făcut numai fapte bune de fiecare dată când am avut ocazia. Am avut numai gânduri bune, încărcate de iubire şi lumină faţă de oameni şi faţă de ţara mea iubită. Am fost şi un om inteligent şi vorbele mele au fost mereu sincere dar şi foarte de bine, cu drag faţă de oamenii cu care am avut ocazia să vorbesc, mereu conştientă de faptul că toţi avem o singură viaţă şi timpul nu se mai întoarce. Am iubit copiii enorm, dar am fost şi tare miloasă faţă de bătrâni. (de curând chiar, fiind internată în spital la urgenţă chiar am plâns lacrimi de mila unei bătrâne dintr-un pat vecin, dar mi-era milă de toate femeile de acolo). Efectiv nu înţeleg de ce oamenii din ţara aceasta mă sacrifică de mică, eu am cerut o excepţie în cazul meu de când eram copil la 13 ani până azi. Trebuie să am măcar un copil, oricât de greu ar fi! Altfel e moartea şi ei ştiu asta. Nu înţeleg nici de ce le plac minciunile atât de mult când de fapt adevărul despre mine e atât de frumos şi aşa am fost timp de 30 de ani.
În fotografie e mama Limpi cu iapa ei, traversând Oltul pe bacul care aluneca pe cablu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...