Poezie de dragoste

Pentru a mă odihni, voi posta aici, una dintre poeziile mele în lectură proprie (poezie care e considerată şi mai slabă decât celelalte, oricum slabe toate din câte mi s-a spus, dar cel puţin cu intenţie bună ca toate celelalte). Este inspirată de povestea iubirii tragice dintre Eloisa şi Abélard, descoperită de mine pe net şi totodată de iubirea mea faţă de Zăgrean. Imaginile sunt portrete ale mele cu rame de pe net. Din păcate azi, 6 noiembrie 2014, am rămas iar fără pastile psihiatrice din cauza celor răi şi trebuie să rezist cu dureri de cap şi eventual atacată sexual până marţi când voi avea altele...Nu ştiu dacă voi rezista. Dacă mă sinucid, povestirea va rămâne oricum neterminată, dar ce mai contează? Oricum nimeni nu citeşte, nimeni nu e interesat, nimeni nu comentează. Dacă voi rezista voi continua povestirea marţi, acum trebuie să fac o pauză, să văd dacă voi rezista.

Pentru eventualii cititori de limba engleză ofer aici o lectură proprie a unei alte poezii de dragoste tradusă de mine în limba engleză, fiindcă o parte din poeziile mele  le-am tradus în engleză (ceea ce l-a determinat pe un om rău să spună că eu aş fi copiat poeziile mele de pe net, de la autori în limba engleză, chipurile prietenii mei, fiindcă el consideră că eu sunt scroafă din punct de vedere al caracterului!!):

Şi un cântec trist, pe care l-am decoperit azi prima oară, despre micul prinţ (carte pe care eu am citit-o doar parţial), care e în legătură cu ceea ce îmi spunea după moartea tatei mătuşa Lili Stoicescu, (de care voi mai povesti), cumnata naşului meu, şi anume că ei nu vor mai găsi niciodată o altă mamaia, care iubea toţi copiii şi care mă creştea ca şi cum eu eram un mic prinţ, fiindcă aşa ar fi făcut cu orice copil, datorită marii răbdări şi sufletului blând pe care le avea. Dar un lucru cert e că eu, deşi am primit multă iubire din partea celorlalţi atunci, nu am fost de fapt răsfăţată, în afară de acea mare dragoste caldă a familiei faţă de mine până în 84:

Postez aici un filmuleţ făcut de mine cu aparatul foto unde am prins o frunză balansându-se într-un fir de păianjen în vântul lui septembrie 2009, sus la vie la bunici..

Infernul sunt ceilalţi, partea a XVIII-a

Trebuie să scriu în acest context din nou despre aberaţiile politice ale unora. Eu am fost de-a lungul întregii vieţi un om conştient de fapul că eram doar o simplă sclavă psihiatrică, fără legătură cu politica sau cu alte idei paranoice, că doar nu eram nebună. Dar unii mi-au zis că ei, pentru a îşi asigura puterea şi interesele abjecte în societate faţă de nebunii adevăraţi din România, mi-au legat viaţa de idei politice ale nebunilor, deşi eu am fost mereu un om perfect. Veţi vedea mai bine acest lucru în finalul povestirii. Chiar şi în ultimele zile au intrat peste mine cu aberaţii semi-politice, inventând că ei i-au păcălit pe oameni (care oameni? eu nu am întâlnit un om în 44 de ani, nici măcar unul) că eu aş fi avut legătură cu Ceauşescu (aceasta în scopul de ascunde că am fost mereu un om normal) şi mi-au sugerat pentru prima oară în viaţa mea că "ceauşescu" era taică-meu. Bineînţeles că nu sunt nebună să cred aşa ceva, şi chiar dacă ar fi fost adevărat, nu se explică masacrul de peste 30 de ani şi moartea mea. Eu am fost săracă mereu şi chinuită din 84, dar mi s-a spus că voi fi omorâtă în tortură şi închisoare o viaţă întreagă încă dinainte de 84. Familia mea era extrem de pornită împotriva lui Ceauşescu şi vorbea mereu porcării şi avea o ură ciudată, dar am văzut că în perioada aceea şi alţi oameni aveau idei ciudate şi aberante legate de Ceauşescu. Deoarece eram un copil inteligent şi lucid, m-am gândit atunci în mod firesc (aşa cum e scris şi în cărţi de psihologie) că oamenii sunt proşti şi doar inventează şi proiectează, fiindcă e absurd să gândeşti asemenea aberaţii şi să urăşti chipurile o marionetă politică. Eu nu m-am băgat niciodată în discuţiile "politice" ale altora, copii sau adulţi. Apoi în liceu Luiza mi-a spus o singură dată "ce ai face dacă te-ai întâlni cu Ceauşescu dintr-o dată?". Tot ea mi-a mai amintit de Ceauşescu după 89 spunându-mi că ea este prietenă cu Mihnea, un coleg de la medicină care îi place foarte mult şi ai cărui părinţi erau medici în echipa de medici care îl trata pe defunctul Ceauşescu. Mihnea a emigrat În SUA. Eu nu am avut niciun păcat sau nebunie toată viaţa şi vă repet că nu sunt vinovată de moartea "tiranului" la revoluţie. Unii mi-au spus că eu am greşit şi i-am deranjat pe oameni spunând adevărul, fiindcă ei aveau pasiuni politice şi unii consideră că uciderea lui Ceauşescu a fost barbară, deci îi deranja că eu spun adevărul despre luciditatea mea, fiindcă ei sunt nebuni şi vinovaţi!! Bine dar eu nu am rănit orgoliile nimănui, ce treabă au cu mine oamenii lipsiţi de intelect? ei nu văd că stăpânii lor reali m-au sacrificat întreaga viaţă ca să mă distrugă ei? ca şi cum aş fi un os în cuşca leilor...Eu am fost mereu un om serios şi, fiindcă mă torturau încontinuu, a trebuit să spun tot adevărul, inclusiv faptul că nu am fost nebună niciodată şi nu am păcătuit niciodată, aşa cum e normal să te confesezi de exemplu preotului înainte de moarte. Era şi din cauză că drepturile îmi sunt complet negate şi sunt chinuită încontinuu şi nu înţeleg de ce. Credeam că ei aşteaptă să spun absolut tot adevărul fiindcă au fost minţiţi că eu aş fi nebună sau că aş fi greşit ceva şi de aceea m-au închis la spital. A fost normal că am spus tot adevărul, fiindcă mă torturau încontinuu şi mă obligau să spun tot. Un alt motiv pentru care am scris şi despre nevinovăţia mea legat de moartea lui Ceauşescu este faptul că am crezut că există un fel de curent de opinie "nostalgic" legat de vremurile ceauşiste şi că poate aceia mă torturau imaginându-şi în mod aberant că eu aş avea vreo legătură cu politica. Am crezut acest lucru deoarece tata pronunţase odată cuvintele "răzbunarea lui Ceauşescu" privindu-mă pe mine, şi fiindcă verişoara mea Francisca vorbea de acele vremuri drept "pe timpul lui Ceaşcă", ca şi cum aveau un fel tandreţe glumeaţă legat de acele vremuri. Deci ea părea mai normală fiindcă e evident că au fost şi lucruri bune pe vremea aceea, că doar oamenii aceia au crescut şi construit România de azi. Nu poţi nega un popor întreg ca valoare umană din motivul că a crescut pe vremea aceea. Şi eu am crescut în suferinţă dar am fost o persoană de valoare, nu ştiu de ce mă omoară şi nu am niciun drept din 84. Au intrat în mintea mea în ultimii ani unii în limba engleză cu gânduri că eu aş fi legată de Ceauşescu în mod indirect, că anume l-aş fi văzut de două ori în viaţa mea şi că el ar fi vrut ca eu să fiu succesorul lui. Nu înţeleg de ce mă torturează toţi cu aberaţii, am fost mereu un om bun şi normal. Tot în limba engleză au intrat unii cu idei politice gen "Casa Albă îşi cere scuze, Uniunea Europeană îşi cere scuze, Argentina îşi cere scuze", etc. ca şi cum toţi cred că eu sunt nebună sau vor să înnebunesc de-adevăratelea. Veţi înţelege la sfârşitul povestirii, când se vor petrece nişte lucruri oribile.

Şi mai era şi din cauza sentimentului de nevoie de dăruire, ca în cântecul acesta, în care femeia este puţin prea orgolioasă. Eu nu am fost orgolioasă, dar am avut într-adevăr caracter frumos şi bogăţii de înţelepciune şi suflet. Credeam că pot dărui altora. Tata spunea că la ziua Andei Călugăreanu l-a cunoscut pe Pittiş şi am aflat că ea era armeancă.
Anda Călugăreanu: "timpul e iute, mai am căte un dar de preţ şi caut destinatari sub stele. S-ar putea să îi caut în zadar şi-am să mă îngrop cu bogăţiile mele".
Abia azi am găsit o mizerie pe net din întâmplare. Eu nu caut niciodată astfel de porcării şi nu urmăresc presa de scandal. Chiar ieri s-a luat din nou o femeie pe stradă de mine că sunt grasă, după ce mi-a urlat în ureche de mă durea capul, fiindcă ea voia să ia o felie de pizza de la pizza Hut înaintea mea. Eu nu am avut nicio vină, vânzătoarea e de vină.

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/ioana-anda-calugareanu-slabit-moare-in-somn-414909.html

Ceea ce s-a întâmplat când eram internată la psihiatrie în 1999 şi după aceea o vreme este una din rarele mele slăbiciuni de-a lungul vieţii (au fost de fapt doar trei -- Zăgrean, acest lucru şi radio Europa) şi nu a fost o greşeală în realitate. Este vorba de povestea legată de postul de radio BBC, în care vina revine exclusiv aproape celorlalţi. Iată faptele: fusesem groaznic torturată ca să mă arunc atunci pe fereastră, întâmplător chiar pe 31 decembrie, cea c ei-a făcut pe unii să afirme că "chiar aşa disperată erai, încât te-ai aruncat chiar pe 31?" ca şi cum erau tâmpiţi şi m-a şocat încă o dată lipsa patologică aproape de realism a unor persoane. În spitalul de ortopedie mi-au dat un pat groaznic cu denivelări şi urlam de durere şi nu îmi dădeau analgezice. Atunci mi-au adus radioul cu emisiunea despre aniversarea morţii lui Eminescu şi nu mi-a plăcut deloc. Apoi în spitalul de psihiatrie mi-au adus radioul din nou (nu mai ştiu dacă eu am cerut acest lucru, fiindcă eram tare amărâtă şi singură. Ceea ce mă rănise mult în anii de după 89 este că după revoluţie dispăruseră ca prin farmec posturile de radio România unu şi doi, pe care eu le mai ascultam uneori. Cum eram tare patrioată m-a durut enorm, nu înţelegeam de ce atunci erau ecranate posturile naţionale. Ciudat era că postul unu de radio rămăsese valid în atelierul de croitorie vechi unde mergeam să îmi scurtez pantalonii, ca şi cum numai acolo mai era un fel de redută nedoborâtă a românilor. Astfel de ateliere vechi au rezistat mai mulţi ani pe Moşilor în ciuda restructurărilor drastice, amintindu-mi de viaţa mea dinainte de 89. În ultimii ani a dispărut chiar şi atelierul de ceasornicărie acolo unde locuiam, ceea ce m-a făcut să înţeleg că voi muri de fapt, fiindcă ceasornicarii reprezintă cel mai sigur stabiliment în negoţ, nu mai explic ce vreau să spun şi rolul lor şi al vechiturilor sau al bătrânilor într-o societate. Mai mult decât atât, în perioada de după 89 apăruseră multe posturi FM cu muzică felurită şi care m-au lovit uneori cum am mai povestit, fiindcă repetau anumite lucruri din viaţa mea, coincidenţe absurde care mă răneau. Astfel încât ascultam puţin. Florian Pittiş a fost mai apoi redactor sau director al postului România tineret (care era România III) şi care a fost mutat pe FM poate pentru a fi auzit mai bine, nu ştiu de ce de fapt. În spitalul de psihiatrie în 99 am încercat să prind posturile naţionale desigur şi am avut surpriza neplăcută să descopăr că ei transmiteau un cântec "popular" sordid despre o femeie proastă pe care o lovise vaca şi care rămăsese grasă şi schiloadă în urma accidentului. M-a lovit coincidenţa legată de viaţa mea, în condiţiile în care fata care avea grijă de mine şi infirmierele din spital îşi băteau joc de mine mereu. Dar am mai ascultat o vreme. Într-o zi a venit naşu la mine în vizită şi chiar în acel moment au transmis melodia cu Trurli, melodie din vremea tinereţii lui, astfel încât eram din nou lovită. Naşu a zis "închide-l dracului!", dar eu nu am înţeles că el de fapt voia să mă ajute şi îmi oferea apărare legat de ce voi păţi în viitor, nu am înţeles că era mai bine să nu ascult deloc. Naşu venise cu o servietă diplomat în care avea doar trei obiecte, în mod simbolic: un covrig, un ziar şi un măr. În perioada aceea cumpăram şi citeam revista Histoire sau L'Histoire ( de fapt amândouă, încă le mai am), fiindcă pe vremea aceea, din cauza suferinţelor îndelungate, nu mai puteam citi literatură (beletristică) fiindcă efectiv totul mă rănea, fiindcă efectiv trecusem prin toate nenorocirile scrise în cărţi şi trăisem toate emoţiile şi sentimentele descrise, de la suferinţa orfanei abuzate până la excluderea din societate, ura fără sens şi nebunia lumii ca în Kafka, durerea intelectualului din clasa de jos distrus ca în Martin Eden, toate durerile legate de o iubire nevinovată distrusă tragic, etc. Aveam nevoie să citesc ceva mai serios, mai grav, şi cu anumite sensuri de joc intelectual şi spiritual superior. De aceea citeam istorie, îmi cumpărasem şi câteva cărţi. În spital aveam cu mine odată o revistă cu un ataşament, respectiv o pagină mare cu "principiul dominoului" în istorie, ceea ce îmi amintea de nişte vorbe ale tatei că anume eu nu înţeleg acel "principiu". Erau pe planşă poze ale liderilor marcanţi în gândirea secolului XX, printre care îmi amintesc de Einstein şi de Gorbaciov (despre care tata spunea că semnul de pe frunte arată că e un om cu destin deosebit). Deşi planşa îmi plăcea, i-am dăruit-o unei asistente când mi-a cerut-o, fiindcă pe vremea aceea eram încă animată de marea mea generozitate, trăsătură accentuată încă din copilărie. Nu am refuzat aproape niciodată pe nimeni, fiindcă simţeam o mare bucurie şi împlinire sufletească să dăruiesc sau să ajut, aşa fusesem crescută. Cât am stat internată la psihiatrie am trecut prin chinuri diverse, inclusiv faptul că eram acuzată că nu iau medicamentele, când de fapt le luam, ceea ce m-a determinat să le ascund de câteva ori în fund, amintindu-mi de povestea eroului din cartea Papillon, care ascundea fişicuri (cu bani) în fund, oricum nu aveam unde să le ascund, fiind imobilizată la pat. Atunci m-au ţinut ca de obicei mult în spital, după aceea au modificat datele, cel puţin pentru unele internări. Am început să ţin un jurnal despre ce auzeam la radio, adică despre evenimentele de la ştiri româneşti, cele mai importante. Ascultam fiindcă până atunci nu ascultasem niciodată şi mă simţeam marginalizată şi singură de prea mult timp. Totuşi am simţit că sunt respinsă oarecum de acele posturi româneşti prin unele lucruri ciudate şi oricum după externare am mers din nou acasă unde posturile româneşti de radio erau oricum blocate. În spital, printre alte chinuri, am suferit din cauza picamerelor la fereastra salonului, fiindcă tocmai atunci reparau trotuarul inutil de lângă geamuri.

Ajungând acasă au continuat diverse suferinţe şi mă chinuiam să merg şi la facultate şi să recuperez pentru examene, pe care le-am luat cu note maxime binemeritate. Nu mai ţin minte exact din ce cauză a început totul. Oricum ţin minte cum a început: căutam posturi de radio pe unde scurte şi, din toată hărmălaia de nedescifrat, s-a evidenţiat postul BBC, care transmitea mai puternic. Interesant a fost că acel post transmitea emisiuni foarte interesante şi incitante pentru mine, adică efectiv mi-a plăcut, fiindcă la început aveau emisiuni culturale cu muzică care îmi plăcea, discuţii despre artă sau ştiinţă care îmi plăceau, etc. Mi se mula ca o mănuşă peste nevoile mele intelectuale şi afective. După un timp am simţit, ascultând acel post, că era un fel de "safe heaven" pentru mine, un refugiu unde nu aveam probleme cerebrale (migrene sau alte suferinţe ca în rest) şi nici probleme emoţionale, şi nu repetau lucruri din viaţa mea, deci nu eram lovită în mod paranoic cum îmi făceau alţii. Unul dintre principalele motive ale simpatiei mele pentru ei şi faptului că îi ascultam era că în copilărie îmi plăcuseră filmele create de BBC pentru a ilustra piesele lui Shakespeare. Imediat după revoluţie a fost o perioadă în care la televizor erau lucruri mai diverse şi destul de drăguţe, printre care şi acele filme BBC. Jur că atunci la televiziunea română au dat multe din lucrurile care mie îmi plăceau, într-un mod ciudat, nu doar acele filme. Deşi ulterior am citit că unii consideră că filmuleţele acelea erau o porcărie, jur că au fost şi mult altele din viaţa mea, pe care nu le puteţi nega pe toate, mai ales înainte de a fi eu torturată sexual înfiorător. Şi eu cred că filmuleţele erau destul de bune. După mai mult timp am descoperit că BBC avea şi posturi la televiziune, atât BBC World cât şi canalul Travel, pe care am început să le urmăresc şi vă daţi seama că îmi plăceau. Modul în care prezentau ei ştirile chiar era incitant oarecum atunci pentru mine şi astfel am ajuns să le urmăresc zilnic într-o perioadă, fiindcă aveam oricum multe probleme la facultate pe care le voi povesti şi astfel găseam o oarecare detaşare de realitatea dureroasă zilnic. Necazurile mari pe care el le prezentau legat de diverse conflicte sau probleme din lume erau antidot pentru suferinţa mea, dar niciodată nu m-am bucurat că alţii suferă, dimpotrivă, după cum vă puteţi imagina. Vibram emoţional la mari probleme de sărăcie sau foame sau diverse conflicte. Atunci a urmat perioada aceea în care ei au accentuat conflictul dintre Israel şi Palestina ( mai am şi acum jurnalul de atunci) şi am văzut că era în aparenţă un conflict real şi violent (ceea ce nu mai sunt sigură acum desigur). Abia mai încolo am citit fapte istorice legate de Palestina şi rolul Marii Britanii de exemplu. Atunci, dacă aveţi înregistrări veţi vedea, era ca şi cum Palestina este martir complet nevinovat şi abuzată de violenţa net superioară a Israelului. În modul acesta m-am identificat cu cauza palestiniană (din cauza martiriului meu de atâţia ani) şi am gândit că nu e drept, şi vă jur că aceasta a fost unica mea idee "politică" atunci (de fapt toată viaţa), în afară de concepţiile mele în general umaniste şi pacifiste. Mai descoperisem cam în aceeaşi perioadă date despre ţara bascilor şi faptul incredibil al supravieţuirii lor de atâtea secole fără o ţară a lor, fiind, culmea, mai vechi decât ceilalţi europeni. Mama zicea că palestinienii sunt ca "ţiganii noştri". Apoi au început anumite fenomene mai ciudate legat de BBC, în sensul că vorbeau despre un fel de "ordeal" groaznic al unei femei şi eu mă simţeam atacată, fiindcă şi eu suferisem mult. Ceea ce m-a uimit la culme e că mergeam pe stradă să cumpăr diverse de la un chioşc din faţa blocului şi acolo aveau un televizor aprins deasupra şi discutau aberaţii şi vânzătoarea a spus odată "vor şi ei ţărişoara lor" şi eu am crezut că e vorba de palestinieni. Când colo, izbucneşte conflictul din Cecenia (sau Afganistan, acum nici nu mai ţin minte şi ăia absolut sigur se refereau la celălalt conflict, de care eu nici nu am habar)! După aceea au urmat atacurile asupra WTC în New York, părinţii urmăreau ei atunci şi mi-au spus să deschid televizorul. Tata urlase "l-a lovit!". Mie nu prea îmi plăcea atunci de SUA, fiindcă aveam impresia absurdă că, pe lângă alianţa cu Israelul, erau prea dominanţi, în defavoarea Uniunii Europene, fiindcă aşa fusesem crescută, să cred în "ideea europeană". De asemenea nu îmi plăcea fiindcă descoperisem lucruri ciudate în trecutul meu legat de SUA, unde aveam pe sora bunicii şi veri de al doilea grad. Îmi aminteam că în trecut primeam haine de la ei, gumă de mestecat, bomboane şi revista National Geographic, lucruri care îmi plăcuseră în copilărie, dar în acel moment mi se părea că toată copilăria mea era plină de pregătirea martiriului meu mai târziu şi oricum mi se spusese de atunci că voi fi chinuită mult şi închisă toată viaţa, dar nu crezusem. Atunci respingeam în bloc copilăria, faptele mai ciudate sau legate de probleme ulterioare adică. Tata avea muzică americană prin care eu am suferit, naşu era încântat de SUA de când eram copil, naşa fusese în vizită acolo şi, culmea, naşului meu îi plăcea cel mai mult melodia tatei U.S.A., cântată de Donna Fargo. Însă ştirile despre tragedia din SUA m-au rănit şi de atunci nu am mai urmărit televizorul aproape deloc până în ziua de azi. Am mai constatat câteva lucruri ciudate legate de BBC. De pildă că Majestatea Sa a prezentat public scuze Statelor Unite. Sau faptul că domul mileniului din Londra conţinea două statui gigant de Buddha dormind, ceea ce m-a dus cu gândul la soarta mea şi a Luizei, sau poate altei persoane torturate psihiatric o viaţă întreagă. Alt lucru clar a fost că ei au vrut să se descotorească de mine oricum, fiindcă emisiunile acelea interesante şi plăcute au fost înlocuite cu muzică de Britten sau cu lucruri anoste când deschideam radioul. La un moment dat, o prezentatoare care mă uimise când tot repeta despre povestea lui Pipi Longstocking, a spus în mod ciudat că "ea era o parte a soluţiei, acum e o parte a problemei" şi m-am simţit atacată, nu doar ca şi cum vorbeau de mine, ci şi fiindcă spunea "relax and enjoy" şi cumva chiar atunci am fost atacată sexual, ceea ce m-a îngrozit, fiindcă de aia mă închiseseră de fapt la psihiatrie în 92. În plus numai după ani de zile mi-am amintit că eu avusesem acea singură greşeală a mea când vorbeam de pipi şi pişat mereu. Este adevărat că un timp crezusem că am oarecare influenţă, dar m-am trezit brusc la realitate, dându-mi seama că gândurile şi ideile mele nu modificau defel cursul evenimentelor din lume, în niciun caz nu se întâmpla ceva ce aş fi gândit eu. După aceea am căutat o vreme alte posturi pe unde scurte şi am ascultat de pildă radio Vatican şi am învăţat pe dinafară Ave Maria şi în latină, rugăciune care îmi plăcea mult şi o spuneam mereu. Bineînţeles că nu mai ascultam decât pentru a asculta, de singurătate şi suferinţă, dar, din păcate, după ani urma să fiu maltratată rău indirect de un alt post de radio, românesc, care m-a convins că mă va salva şi îmi va da libertatea. Pentru a fi oneşti, trebuie spus că mă gândesc câteodată că toate posturile de radio se bazează pe oameni de jos, chinuiţi cum am fost eu, ca materie primă nervoasă....vreau să spun că este logic că radioul este şi el o invenţie omenească pentru oameni, nu este un dar picat din cer. Mi-am cumpărat şi rozariul cu toate rugăciunile, dar nu am devenit bisericoasă, eram un om normal. Voi povesti de ce am vrut să trec la catolici.

Continuare în partea a XIX-a

Vorbele tatei

În cursul povestirii vieţii mele vreau să adaug aici una din poeziile mele şi un text povestire despre vorbele tatălui meu, întrutotul adevărat. Veţi înţelege mai bine aceste texte numai la sfârşitul povestirilor mele, deocamdată pot să pară deplasate. Textele acestea au fost scrise mai demult.

Soră şi-atât

şedeam smirnă în biserica străbătută
de soarele din dreapta
mai era o femeie peste care căzuse lumină multă
m-am întrebat de ce unele poartă nume de zi
şi altele de noapte
de ce rămân în piatră ca sculpturile
toate cele cu care mă înrudisem
fiindcă nu aveam o soră adevărată

aş fi vrut să îi vorbesc
nu despre filozofi cum mărturisisem unui preot
ci despre muşcata mea roşie ca în pridvorul mânăstirii
despre lumina care trecea prin petale şi perdele
şi în definitiv de ce nu
despre floarea de ceapă ca un glob imperfect
şi atâtea alte lucruri frumoase
cum sunt frunzele ca nişte inimi pe vrejul de fasole
lipindu-se de haina mea într-o grădină mică
simple indulgenţe ale vieţii

în jurul casei
pretutindeni era tot mai curat mai linişte
viaţa trecuse ca o călugăriţă îmbrăcată în negru
fără cusur
viaţa mă trăise


Desigur, tot ce am scris e adevărat, inclusiv în poeziile mele pline mereu (toate) de gând bun şi fericire în fond, nu ştiu de ce nu mi-au publicat niciuna...Toate sunt de gând curat şi luminos şi nu sunt pătate de suferinţa îndurată, fiindcă eu am fost mereu un om curat şi bun. Chiar dacă nu am talent, nu înţeleg de ce, voi explica acest lucru. Oamenii în schimb apreciază mult poezia celor ticăloşi sau damnaţi cu adevărat, din ceea ce scrie în biografiile lor. Mereu când am publicat poezii pe blog, ca şi texte de altfel, unii îmi pun semne ciudate pe html, nu ştiu de ce. Oricum nu am mai scris demult, că doar nu sunt nebună, voi explica. Femeia cealaltă din poezie este o femeie din biserica Sacre Coeur din Paris, unde am fost odată, fiind mereu torturată oribil de maică-mea, cum voi povesti. Mai jos e textul despre vorbele tatei:

Vorbele tatei

Un lucru pe care mi-l spunea mereu tatăl meu şi pe care nu îl puteam înţelege era: „Nu contează ceea ce spun, este mai important ceea ce gândesc şi eu gândesc binele”.

Această aserţiune era absurdă, lipsită de sens sau valoare de adevăr pentru mine. Întotdeauna am crezut că vorbele sunt mai importante decât ceea ce se petrece dedesubtul lor, respectiv gândirea invizibilă, inaudibilă, imperceptibilă. Chiar şi când am studiat anumite teorii psihologice despre legătura dintre psihic şi fundamentul neurofiziologic, nu puteam înţelege afirmaţia tatălui meu. Credeam simplu că limbajul verbal are cu adevărat calitatea de a influenţa fizic şi psihic o altă persoană şi eventual rol creator, de a crea sau altera organizarea materiei şi fluxului de energie din univers, prin influenţarea structurilor creierului uman, plecând de la ideea fundamentală a creaţiei: „La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul”. Chiar şi în aceste vorbe din Evanghelia după Ioan apare corespondenţa, identitatea şi congruenţa dintre aparenţă şi esenţă, dintre spirit şi materie, dintre imanent şi transcendent.

Numai după mulţi ani, după ce tatăl meu a murit, m-am gândit că poate era ceva adevăr în ceea ce spunea. Oare latura cu adevărat spirituală a vieţii omeneşti, cea care este ascunsă în funcţionarea celulei nervoase, este mai importantă decât vorbăria superficială? Oare organizarea gândirii umane, cu latura ei arhitectonică şi mai ales dimensiunea teleologică, este ca un râu subsaharian care sapă în cursul evenimentelor mai puternic decât vorbele ce zboară în toate direcţiile? Gândirea este universală şi de sine stătătoare, în timp ce limbajul verbal este circumstanţial, legat irevocabil de fiinţa prezentă şi situaţia în care se află individul. Cuvintele eşuează adesea, nu îşi ating ţinta, datorită a numeroase alterări ale mesajului pe drumul dintre emiţător şi receptor. Gândirea rămâne integră.

Oricum cuvintele tatei nu aş fi putut să le înţeleg niciodată. Fiindcă pentru mine nu exista alteritate între ce spuneam şi ce gândeam. Am fost mereu sinceră până la esenţă şi odată ce ajungeam la vreun mesaj necesar prin gândire, deci fără vreo verbalizare, îl exprimam întocmai, fără alte prelucrări secundare. Filtrul raţiunii exista, dar niciodată nu eram ipocrită, niciodată nu trădam ceea ce gândeam, nu exista nicio falie între ceea ce era lumea mea interioară şi mesajul transmis persoanei cu care dialogam, sau mesajul scris în cazul în care scriam o poezie sau alt text. Poate că o sciziune între cele două planuri ale conştiinţei ar fi fost o dimensiune schizoidă, ceea ce nu a existat nicicând în viaţa mea. Poate că tatăl meu exagera. Pentru el limbajul era mai degrabă subsidiar funcţiei sale ludice, nu aceleia de transmitere a unui mesaj. Îi plăcea să glumească prea mult, nu comunica niciodată cu mine cu adevărat. Vorbea fără sens. Desigur aceasta e o problemă de relaţie dizarmonică în familie, o problemă de vid de semnificaţie, care m-a urmărit în toată perioada în care am trăit în aceeaşi casă cu el. Eu mereu eram eu însămi, el mereu mi se adresa cu jocuri verbale lipsite de sens. Pe care nu le puteam uita. Erau ca nişte cuie înfipte în fiinţa mea, care mă priponeau în aceeaşi poziţie de om nedumirit, om care nu înţelegea în ce scop propriul tată tace de fapt când vorbeşte şi nu acceptă niciodată prezenţa fiicei în viaţa lui.
Nici nu ştiu dacă pe alte planuri ale vieţii el comunica real cu alte persoane în afara mea. Vă dau două exemple dintre şotiile lui verbale, pe care le repeta astfel încât era imposibil să le uit vreodată:

„Matusalem când a murit/ pe piramidă s-a suit/ s-a descheiat la pantalon/ şi-a scos un mic Tutankamon”...

„Eu te spun/ c-ai mâncat săpun/ de la noi din beci/ cu trei lei cinzeci”.

În trealitate relaţia mea cu tata a fost disfuncţională; el era foarte agresiv verbal sau fizic adesea, fără ca eu să îl provoc şi mereu venea cu ideea că mai important e ce gândeşte decât ce spune! Nu mi-e ruşine să recunosc acestea, fiindcă eu nu avusesem vreo greşeală şi eram un copil care credea că gândul bun, asociat faptelor şi vorbelor bune, poate să însemne ceva. Nu a fost aşa în relaţia cu el. De fapt niciodată nu mi-a vorbit cu adevărat, ceea ce a însemnat o oarecare frustrare pentru mine. Iubirea mea normală iniţial faţă de el a rămas fără vreun ecou, dar cu toate acestea l-am iertat şi am plâns moartea lui timpurie.

Dar acum admit faptul că poate şi gândirea are rolul ei demiurgic în lumea fizică, concretă şi vizibilă. Ce este conştiinţa ar fi următoarea întrebare pe care un om şi-o poate pune. În ce măsură conştiinţa umană are legătură cu divinitatea sau concepţia despre lume în general a unui om.

Infernul sunt ceilalţi, partea a XVII-a

În primul semestru la medicină, în afara chinurilor cerebrale care creşteau progresiv, cum am explicat, adică migrene presionale şi ameţeli încontinuu, mi s-au întâmplat unele lucruri mai ciudate. Unul dintre ele a fost că am început să înţeleg o parte din organizarea (cel puţin cea veche) acestor fabrici de creiere "aranjate" şi utile, numite facultăţi. Pe vremea aceea totuşi nu înţelesesem întrutotul relaţia dintre mintea umană şi fenomene ale naturii sau alte vieţuitoare din ecosistem. Abia după facultate am devenit mai limpede, cum am explicat în capitolul anterior. Dar am observat că, de pildă, cursul de genetică se ţinea în încăperi asemănătoare cu cea în care făcusem genetică la Cluj, în care era tot sobă de teracotă şi aceeaşi atmosferă închisă şi caldă de incubator. Mai mult decât atât, eu aveam aproape aceeaşi senzaţie neuropsihică acolo, ceea ce m-a dus la concluzia unităţii în diversitate a fenomenelor de formare a tinerilor pentru creaţie intelectuală şi păstrare a valorilor şi conceptelor ştiinţifice, în definitiv invenţii ale creierului uman. Am avut desigur mai multe dovezi, nu doar cea legată de genetică. Am început să văd dincolo de împărţirea spaţiului în diverse cămăruţe, adică am început să înţeleg mai bine teoria cunoaşterii şi evoluţia ştiinţelor. Era normal la vârsta aceea, fiindcă eram o persoană inteligentă.

Un alt lucru interesant a fost că am descoperit în grădina facultăţii de medicină diverse amintiri din copilărie, diverse lucruri pe care le ştiam din copilărie din grădina bunicii şi pe care nu le mai întâlnisem în alte părţi de atunci. De pildă planta Yucca filamentosa, care mă impresiona în copilărie, încă vreo două specii botanice întâlnite când eram copil şi gândacii Vaca Domnului care mă impresionau când eram copil. Erau mulţi la facultate, exact ca în grădina copilăriei. Odată stăteam pe o bancă şi era soare şi în apropiere nişte trandafiri în floare şi o studentă tot din anul I care şedea lângă mine s-a recomandat Ana-Maria (pe vremea aceea nu ştiam că aşa o chema pe aleasa lui Zăgrean) şi a început să îmi vorbească pe un ton nefiresc despre viaţa ei. Părea răutăcioasă, avea o voce ascuţită şi spunea că pe ea trandafirii o întristează foarte mult, fiindcă îi aduc aminte de vremea copilăriei, când ea încă nu ştia ce se ascunde în spatele aparenţelor şi nu bănuise faptul că avea probleme mari, pe care le-a înţeles abia mult mai târziu. În fine, modul în care vorbea putea să creeze mistere întunecate în mintea oricui ar fi ascultat-o. Grrr! Nu mi-a plăcut şi nu înţelegeam ce are cu mine, eu mereu fusesem un spirit luminos şi pur.

În ce priveşte diferitele obiecte de studiu voi enumera ceea ce mi se întâmpla de fiecare dată după ce voi vorbi de tentativa mea de sinucidere, dar vă asigur că absolut cert au fost mai multe fapte ciudate şi mai multe atacuri asupra mea decât cel din partea acelei Ana Maria, şi unele lucruri din ce voi povesti s-au petrecut probabil înainte de anul nou 1999. Un fapt de asemenea ciudat a fost că aveam o colegă mai "brunetă", nu ştiu dacă era ţigancă, dar mi-a spus odată în mod ciudat şi şocant că ea ştie că Zăgrean Leon este un profesor bun, care îi ajută pe cei ca ea şi pe alţi studenţi. Vă daţi seama ce groaznic mă lovea! Eu nici nu mă gândeam la Zăgrean deloc pe vremea aceea, e adevărat. Un alt aspect mai ciudat a fost morbidul din textele de la orele de franceză de pildă, unde trebuia să studiem un text celebru despre stăpâna unei curse sau reţele, care se dovedea în finalul textului un păianjen femelă. Oricum vă daţi seama că erau multe lucruri întunecate în acel loc. Un alt lucru care m-a rănit, datorită suferinţelor din trecut, a fost organizarea lucrărilor practice de anatomie. Asistentul (parcă i se spunea Angi) ne arăta planşe din atlas la o masă şi ne explica. Din motive obscure parţial pentru mine toţi stundeţii se îngrămădeau ca un ciorchine, rezulta un fel de grămadă ca la rugby şi eu eram dedesubt, ba mai mult decât atât, strivită de senzaţia atingerii picioarelor asistentului, ceea ce îmi amintea de Zăgrean şi ce îmi făcuse pe sub masă. Aveam doar foarte uşoare senzaţii sexuale, desigur neplăcute. Angi avea un aer foarte colocvial, dar nu cu mine desigur, ci cu ceilalţi, deci încă o dată în viaţa mea ceilalţi aveau "lumea lor". Ne cerea să facem desene copie după atlas şi eu ca proasta am făcut, observând că restul nu se sinchisea. Ataşez exemple mai jos, fiindcă îmi plăceau desnele şi fiindcă eram înfiorător de conformistă mereu în viaţă. Tot el spunea despre un coleg mai tuciuriu "nu vă uitaţi la el că e mai închis la culoare, că tot de-al nostru este". Mi se părea ciudat, era ca şi cum atunci descopeream că există atutidine şovină în lume faţă de ţigani, dar nu mă aşteptam să întâlnesc acest lucru spus pe faţă la facultate. Tot el ne-a adus odată cărţi diverse şi am cumpărat şi eu, inclusiv o carte a lui Zăgrean. La un moment dat, mai încolo, Angi s-a bătut în palme cu băieţii din grupa mea (era unul Laurenţiu şi alţii) spunând că a reuşit să fie acceptat să plece undeva în străinătate.

Ceea ce voi nota este adevărul refăcut din zdrenţe, fiindcă în ultimii 10 ani m-au torturat oribil şi mi-au şters în special memoria anilor la medicină, mai înainte puteam povesti totul mai fluent şi complet. În ansamblu viaţa mea poartă urmele unor lovituri de tun în acei ani, găuri mari pe care minţile criminale le-au lăsat goale, fără urma dinamitei care poate dovedi totul. M-au lovit astfel mai rău, fiindcă eu rezolvasem durerile din trecut chiar dacă iniţial ţineam minte totul. M-au lovit nu ca să mă ajute, ci pentru interesele lor meschine de ascundere a adevărului şi eliminare a mea din viaţa activă. Şi mi-au făcut şi mai mult rău. Chiar dacă voi ziceţi că e normal, fiindcă nu am terminat facultatea de medicină, eu vă spun că nu e deloc normal ce mi-au făcut acolo. E crimă.


La sfârşitul anului mă simţeam înfiorător. Apoi am avut acea tentativă de sinucidere, exact aşa cum am povestit. Voi nota din nou câteva aspecte importante: mama mi-a dat bani să plec la Govora, în urma rugăminţilor mele, dar aveam o sumă economisită în mod cert. Mă durea capul aşa rău încât credeam că numai dacă plec din presiunea oraşului asupra mea voi putea să dorm să mă odihnesc puţin să intru întreagă în noul an. Tata s-a împotrivit plecării mele şi a urlat că mă dă în urmărire generală. Oamenii într-adevăr m-au urmărit spre marea mea mirare, de parcă toţi îmi voiau moartea cu adevărat, eram şocată. Îmi aruncau ameninţări groaznice, mi-au furat banii şi m-am plâns şi ei spuneau că "au luat banii înainte să facă treaba şi se distrau, ca şi cum erau asasini plătiţi şi foarte abjecţi. Unul m-a urmărit în tren cu idei de bulibaşă român şi mutanţi genetic care conduc ţara şi pe care el îi cunoaşte şi poate salva numai un singur om pe an şi că eu trebuie să merg la Cernica peste câteva zile cu cruciuliţă la gât. Pe vremea aceea era o modă a cruciuliţelor la gât, cel puţin în spitalul de psihiatrie. La Govora şi-au bătut joc de mine monstruos, cu oameni descreieraţi pe stradă în pijama, cu faptul că nu mi-au dat un loc de dormit, cu semnul crucii făcut în calea mea, cu ameninţarea cu Poliţia, care chiar a venit, dar nu m-a arestat. Cel mai rău mă rănea că m-au filmat, după ce m-au pus să dansez cu un idiot într-o sală de mese -- ei aveau bani de revelion ( nu erau ţigani cum spunea tata) şi aveau orchestră cu un ţigan care cânta cântecul Sacrificiul primului născut. Mai spuneau că ei cred că îl voi aduce acolo şi nu ştiam la cine se referă, dar a trebuit să cer ajutorul tatei, care a venit cu taxiul acolo să mă ia, m-a dus la Bucureşti şi, la plângerile mele şi rugămintea mea, mi-a spus că nu mă poate interna la spital că sunt prea bolnavă şi numai la Bălăceanca mai e loc pentru mine. Mă durea capul din ce în ce mai rău...El s-a culcat rapid şi eu am încercat în zadar să adorm şi a trebuit să mă arunc pe geam la bucătărie, nu numai de teama de a înnebuni, ceea ce oricum era nedrept, ci mai ales fiindcă atunci credeam că dacă înnebunesc voi deveni unealtă de distrugere a celor buni şi nevinovaţi, aşa cum întâlnisem şi eu atâţia oameni care m-au lovit în viaţă. Deci a fost un suicid altruist... Apoi m-a găsit dn-a Kis, vecina de dedesubt, căreia tata îi spunea dna Piş şi care a apărut şi ea pe Moşilor în calea mea după 2007 în mod ciudat de multe ori până când nu a mai apărut. Ea avea o fată cu nume ciudat Taina, care a emigrat în Italia după ce mi-a făcut mie timp îndelungat zile fripte, fiindcă vorbea tare şi ore în şir la telefon şi râdea ciudat...A venit salvarea mai târziu deci, eu eram inconştientă şi tata zice că cineva mă trăsese lângă zid. Am mers cu salvare mică fiindcă atunci nu se modernizaseră toţi şi am observat că pe mine mă duceau mereu cu salvare mică model vechi, încă o dovadă a statutului social inferior. Am refuzat transfuziile în zadar, etc. M-am trezit privindu-mi corpul de deasupra, de la cap, cum am povestit. Apoi, după tot restul m-au dus la ortopedie la Colentina, apoi la psihiatrie. Mi-au făcut extrem de multe radiografii în toate spitalele şi mie îmi era frică de radiaţii. În spitalul Colentina am avut un radio la care se vorbea de moartea lui Eminescu (era probabil 15 ianuarie). Dl. psihiatru Ionescu iniţial nu voia să mă interneze sau juca teatru, nu ştiu, apoi a fost convins. În general toate acestea le-am povestit şi am povestit despre felul în care în spital iar îşi băteau toţi joc de mine, e adevărat. Medicul afost unul dintre puţinii oameni din viaţa mea (printre care şi Zăgrean), care au dat mâna cu mine. De faţă cu o doctoriţă rezidentă ulterior transferată la Bălăceanca, mi-a spus că el nu înţelege ce e cu ideea aceea a mea "tatăl meu, duşmanul meu" şi nici eu nu am înţeles, precis nu spusesem aşa ceva. Doctoriţa a zis că familia mea spunea aşa. Dl. Ionescu mi-a mai spus că trebuie să renunţ la facultate, dar eu am refuzat, era tot ce aveam, după atâţia ani de chin. Doctoriţa a venit odată după un timp la mine acasă şi i-am spus ceva de Dumnezeu şi ea atunci mi-a scris o reţetă cu diagnosticul tulburare remisă, deci vindecată, dar când i-am spus că vreau libertatea şi drepturi, mi-a zis că trebuie să mă treacă pe litiu dacă accept. Am refuzat. Ea era genul de frumuseţe germanică, cu ochi albastru tăios şi păr blond. Fiindcă eu coseam goblen, mi-a spus că şi ea a cusut unul mare cu Fecioara Maria. Tata îmi spusese în mod ciudat că el e "iniţat" în secta Fecioarei Maria, care era chipurile la modă în România. Când am mai căutat-o pe ea fiindcă mi-era rău tare, mi-a spus să nu o mai caut, că nu mai poate să mă ajute, că are copil mic.

Am scris o parte din ce a fost atunci, restul oricum găsiţi pe acest blog. Vreun an am mers în cârje la facultate, că proteza nu merge pe bont insuficient vindecat. Mergeam cu taxiul şi în cârje, inclusiv la sala de disecţii.

Azi, 5 noiembrie au intrat, ca şi ieri, unii cu cuvintele următoare "de ce nu mi-ai zis, porcu dracu?". Nu ştiu cine sunt ăştia.

Continuare în partea a XVIII-a

Infernul sunt ceilalţi, partea a XVI-a

Postez aici o trecere în revistă a unei părţi din ceea ce citisem în adolescenţă, dar vă asigur că eram o citioare cu spirit critic, chiar dacă aveam obiceiul să citesc, în viaţa mea de autodidact, mai multe cărţi din opera unui autor, pentru a avea o viziune comprehensivă, acesta era idealul meu atunci. Am citit mai mult decât am scris aici şi, în anii tinereţii, am trecut la literatură ştiinţifică, şi în facultatea de psihologie şi la medicină. Nu am avut autori preferaţi, în general am apreciat aproape tot ce am citit. Am găsit ceva bun la fiecare. Am descoperit că diverşi autori au într-adevăr stilul lor, am descoperit un singur autor care mi se părea proteic, la care nu am găsit un numitor comun între cărţile lui, ca şi cum le-ar fi scris persoane diferite, şi anume John Fowles, din care am citit trei sau patru cărţi. Poate a fost doar o părere, poate nu am fost destul de pătrunzătoare. În perioada despre care vorbesc aici chiar citeam încă câte o carte pe zi. Tata avea unele cărţi bune, dar în general am evitat să citesc din biblioteca lui. Părinţii încercau să mă oprească din citit uneori, ziceau că citesc prea mult. A fost totuşi unul dintre cele mai bune lucruri din viaţa mea. În anii de suferinţă, la început, naşul meu mi-a recomandat Cartea Blocadei, ca fiind un fel de antidot pentru suferinţă. Şi avea dreptate. Tot aşa, la început m-a ajutat sufleteşte Decameronul şi m-a mirat că era chiar despre povestiri spuse în vremea ciumei. Povestirile din Canterbury le-am descoperit mult mai târziu. În prezent mă lupt să citesc "Să ucizi o pasăre cântătoare", care îmi scăpase atunci. Înainte de aceasta am citit "Cei frumoşi şi blestemaţi". Am citit Mizerabilii târziu, cu puţin înainte de facultatea de medicină (era din biblioteca tatei, de la el am citit Stendhal, dar nu şi Goethe de exemplu, tot de la el mi-a plăcut Ghepardul mult, cred că e o carte foarte bună) şi m-a impresionat profund. Am citit Proust integral când eram profesoară la liceul Caragiale, parţial de la biblioteca liceului. În anii maturităţii am citit Conrad, care mi-a plăcut mai mult ca alţii. Am detestat cartea Parfumul de Suskind, dar am citit-o. Cartea aceasta a fost publicată în 84, la fel cu Vrăjitoarele din Eastwick, pe care am aruncat-o cât colo, cred că vă daţi seama de ce. Mi-a plăcut Thomas Mann, dar mai mult povestirile. La un moment dat am citit Condiţia umană şi mi-a plăcut, tot datorită suferinţelor prin care treceam şi care mi-au lăsat drept bune pentru mine doar cărţile sau filmele de război. De pildă, unul dintre ultimele filme pe care le-am văzut, şi care mi-a şi plăcut mult pe vremea aceea, a fost Cold Mountain. Niciodată nu se întâmpla să las o carte cu prefaţa sau postfaţa necitite, din două motive: unu -- pur şi simplu îmi plăcea critica literară, doi -- mă ajuta să îmi găsesc alte cărţi sau autori pentru următoarele lecturi. Dar ceea ce am scris mai sus sau în continuare sunt doar păreri ale mele şi adevărul despre mine, nu idei din critica literară. Şi naşul meu avusese o bibliotecă bună, nu ştiu sigur dacă nu era compusă din cărţi date de-o parte de tata. Naşii mei citeau mereu. Tata citea şi el mereu (după revoluţie tata citea numai SF şi spunea că el abia aşteaptă să iasă la pensie să recitească cărţi bune, cum ar fi Cei trei muşchetari), mama citea mai puţin, în ultimii ani porcării gen Sandra Brown. Taică-meu avea ideea că e rău să citeşti Dostoievski, dar nu cred că avea dreptate. Tata spunea despre Mihai Plămădeală, de care am mai vorbit, că "O să ajungă rău săracu. A citit Dostoievski." În biblioteca mea, culmea ironiei sorţii, tronează peste toate cartea Crimă şi pedeapsă în limba franceză, fiindcă aşa am aranjat cărţile din întâmplare când m-am mutat aici, respectiv cărţile în franceză pe primul raft de sus, în corpul lateral şi apoi nu am mai schimbat aranjamentul. Pe raftul bazal filozofie, pe raftul de la mijloc poezie, pe raftul doi de sus limba engleză. Eu am puţine cărţi aici, în general cumpărate de mine în anii când aveam încă bani, şi câteva de la tata, mama (cărţi de poezie clasică franceză) sau de la naşu. În anii de după 90 mai deschideam uneori radioul. Odată citeam geografie şi istorie din cărţi sau din noile manuale aşa numite "alternative" pe vremea aceea, fiindcă voiam să fiu la curent cu ce e nou şi fiindcă istoria şi geografia sunt primele lucruri pe care omul le uită în suferinţă, fiind mai puţin logice. Când am deschis radioul, moderatorii au vituperat că "geografia s-a porcărit, istoria s-a porcărit", cuvinte care m-au rănit, atât prin coincidenţa fantastică legată de viaţa mea de atunci, cât şi prin cuvântul "porcărit" pe care nu l-am înţeles, şi consideram, pe bună dreptate, că eu nu sunt porcar sau porc. Azi mă gândesc că poate ei nu se refereau la mine, că poate se refereau la faptul că aceste ştiinţe nu prea o duceau bine în România de atunci, deşi acest lucru e anormal de afirmat într-o emisiune tâmpită pentru tâmpiţi, cu muzică tâmpită.(Astfel de coincidenţe au fost enorm de multe).

În secolul 17 al vieţii mele, adică între 16 şi 18 ani, cântam încă la virginal împreună cu tinerele doamne ale lui Vermeer. Călătoream cu personalul la clasa a II-a şi parcă atingeam tastele imaginare şezând pe bancheta îngustă şi incomodă, tapotând cu podul palmei măsuţa rabatabilă. Înghiţeam cărţile ca pe o îngheţată de căpşuni cu frişcă, mă plimbam printre sălile mănăstirii din Numele trandafirului şi mă minunam de misoginismul celor care găseau folos în trupul preacurat al femeilor tinere şi apoi îşi renegau deitatea, călătoream cu Michel Butor în trenul renunţării sale, mă înfioram de furtuna dulce din Fructele pământului cu sufletul disecat asemenea novicelui Nathanael la o răscruce de vânturi ameţitoare, care lasă porţile larg deschise sau le smulg din ţâţâni. Credeam, împreună cu Simone de Beauvoir, că timpul nu curge cu adevărat şi viitorul este tot ceea ce există în mod infinit, încercam să descifrez de ce Conchis din Magicianul crede că numai misterul conferă energie celui care caută un răspuns, în timp ce calea liberă către adevăr castrează individul de o sursă importantă de energie.

Importantă era călătoria, nu imaginile derulate pe retină. Important era că lucrurile se metamorfozau, prindeau aripi şi dobândeau sensuri palpabile, ca o eşarfă de mohair fin sau doar urma senzaţiei de căldură lăsată de acuarelele lui Kandinsky. Îmi prelungeam bucuria de a mă ascunde printre pădurile lui Sisley sau gustam cu voluptate răul de mare din pictura lui Aivazovsky, cerurile în flăcări şi rotocolul de fum gros al înfrângerilor din imemoriale bătălii maritime. Şi apoi mă gândeam din nou la modul în care simbolic sexul pruncului din finalul celor o sută de ani de singurătate este hiperinflat, ca o confirmare a legii compensaţiei, ca un nou Big Bang al universului în faşă, după ce legea extensiei în vid a acaparat realitatea în mod prozaic. Mergeam cu trenul vreo 300 de kilometri până în satul bunicilor din inima României, dar nu citeam niciodată în tren. Nu înţelegeam cum pot unii citi în tren, făcând abstracţie de presiunea asupra aparatului vestibular din urechea internă. Pe cei mai mulţi autori români mai cunoscuţi îi citisem în primii ani ai adolescenţei. Ascultam cu neplăcere sunetul strident al glasului roţilor de tren la megafoane în diferite gări şi mă bucuram că, spre deosebire de drumul pe şosea, trenul lasă mai multe culori în coada ochilor, cum ar fi micile gospodării mici şi cenuşii de lângă calea ferată, unde poate locuiau şi copii minune ca în filmul Călăuza al lui Tarkovsky, sau oameni care se obişnuiseră să doarmă cu trenul zdruncinându-le patul, cu cântatul cocoşului şi guiţatul porcului amestecate cu zgura şi mirosul de fier încins şi cu fluierul locomotivei.

În secolul 17 al vieţii mele citeam Sonata Kreutzer în franceză şi vizionam adaptarea ei cinematografică în URSS. Îmi aminteam un film (polonez sau ceh parcă), o parodie poate după Romeo şi Julieta, în care un cuplu de adolescenţi se sinucide în forma unei nunţi fericite, singuri între florile câmpului. Mă întrebam dacă ei erau sau nu înţelepţi. Mă revoltam încă împotriva ideii de moarte, atât de uzitată în creaţiile artistice. Mă mângâiam cu cinismul şi ironia lui Aldous Huxley, care răspundea nevoii mele fragede de autoanaliză şi critică. Îmi legănam sufletul printre ierburile uscate şi asceza estetică din La răsărit de Eden. Încercam să înţeleg de ce Malraux spunea că arta e acel ceva prin care formele devin stil. Mă îmbătam cu citate, precum cel al lui Valéry : „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles.”. Artiştii sunt o categorie de indivizi care încearcă imposibilul: să trăiască şi totuşi să lase visele lor să respire. Câteodată mor alţii pentru ca arta creată de ei să prindă viaţă. Cum ai putea fugări un vis? Nici realitatea trans-figurată nu poate fi prinsă din urmă. Visele se întorc precum umbrele dintr-un ceas solar în anii maturităţii artistice, dar numai eul juvenil are capacitatatea de a le uita, pentru a le sădi într-un sol mai fertil.

____________________________
În jurul vârstei de 35 de ani, după ce am citit câteva cărţi de istoria artei şi mi-am deschis mintea şi sufletul în faţa unor tablouri mai mult sau mai puţin celebre, am simţit că încep să mă trezesc la realitate. Această trezire a fost destul de bruscă în cazul meu. Am înţeles că până atunci doar ştiam lucruri diverse şi doar acumulam informaţii prin lectură, lucruri frumoase şi bune, dar pe care alţii le aruncau mereu la gunoi, internându-mă la psihiatrie nevinovată. Am înţeles că până atunci cunoşteam doar nişte date şi nişte nume practic, nişte lucruri care îmi lăsau doar întrebări. Atunci am început să înţeleg ceea ce citisem. Totul devenea tot mai luminos şi clar. Era o adevărată bucurie sufletească, iar cunoaşterea răului nu mi-a întunecat cunoaşterea binelui şi credinţa că binele este deasupra, lucru pe care torţionarii mei îl neagă. Unul dintre primele lucruri pe care l-am înţeles a fost că în general cărţile nu sunt ceea ce crezusem. Am înţeles, comparând ediţia mea veche din Andersen şi cea nouă, cumpărată de mine, că potentaţii lumii le modifică substanţial, odată cu modificările istorice. Am început să cuget mai mult, să văd ce este mai stabil, ce se întâmplă cu poezia (spre deosebire de proză), ce se întâmplă cu anticariatele şi bibliotecile şi ce rol au memoria şi uitarea celor inteligenţi în societate. Am început să mă gândesc serios la rostul arderii pe rug a cărţilor, la ce e bine şi ce e rău. La uşile interzise deschise de copii inteligenţi din întâmplare şi la rostul lor...(şi eu găsisem din întâmplare şi cărţi vechi şi acte vechi despre bătrânii mei, când îmi făceam arborele genealogic, în podul bunicilor la ţară, altădată împrumutasem de la un ţăran o carte, etc.) Am deschis ochii mai bine asupra rolului muzicii, atât cea înscrisă în partituri vechi, cât şi cea prinsă pe suport fizic. E adevărat, aşa a fost şi a fost un lucru normal, firesc, care s-a produs în mine datorită picturilor şi vârstei maturităţii, exact cum e scris în psihologia clasică, că omul pe la 35 de ani trece în altă etapă a vieţii, mai stabilă, mai aşezată. Omul pierde ca flexibilitate, dar câştigă ca profunzime.

Azi, 5 noiembrie 2014 (scriu noaptea) aş vrea să adaug aici un lucru din viaţa mea. Am fost mereu un om simplu, chiar dacă am citit mult. Am fost un om cu rădăcini puternice în sat, cu inima largă în care susurau izvoare ascunse printre copaci umbroşi, deasupra bisericii cu strane vechi din poala dealului. Izvoare pe care le descopeream eu însămi, curcubeie mirifice printre frunzele a numeroase esenţe, unele tari ca lemn, altele rezistând mulţi ani în arşiţă şi secetă. De aceea nu am putut uita cântecul lui Şt. O. Iosif, oricât vi se pare de banal şi cu nuanţe aparent lipsite de naturaleţe fiindcă sare de la un registru descriptiv şi obiectiv la început, la unul vocativ şi subiectiv în partea a doua. Dar mie îmi place încă şi acum. Şi nu am putut uita, dintre poeziile pe care le recitam odată.

Cântecul ce-ades ţi-l cânt Când te-adorm în fapt de seară, Puiule, e-un cântec sfânt, Vechi şi simplu de la ţară. Mama mi-l cânta şi ea, Şi, la versul lui cel dulce, Puiul ei se potolea Şi-o lăsa frumos să-l culce. Azi te-adorm cu dânsul eu, Ieri - el m-adormea pe mine, Şi-adormi pe tatăl meu Când era copil ca tine... Mâine, când voi fi pământ, Nu uita nici tu - şi zi-le, Zi-le doina, cântec sfânt, La copiii tăi, copile!

În momentul acesta iar a intrat un porc pe mintea mea şi iar mă înjură, cum fac ei mereu în ultimele zile şi nu e prima oară...Porcul zice "dă-o dracu! Nu-i e de ajuns că a redus la tăcere o ţară întreagă!" Nu ştiu la ce se referă porcul, eu nu sunt sursa niciunui rău, nu am avut niciodată de ales şi nu am greşit propriu zis nimic. Nici nu am înjurat niciodată. Nu am fost niciodată hapsână, nu am avut niciodată bani şi am fost masacrată încontinuu, deci cuvintele lui că nu îmi e de ajuns sunt absurde. Mai mult decât atât, eu am spus doar esenţialul despre tot ce a fost viaţa mea şi cum m-au chinuit peste 30 de ani, am spus puţin despre mult rău asupra unui om nevinovat cum am fost mereu. Şi am avut absolut mereu dreptate, puteţi să luaţi drept adevăr şi acest lucru. Am fost un om calm mereu. Şi alt porc, sau acelaşi spune acum "nu are dreptate". Fie blestemat...eu am blestemat numai acum în finalul vieţii, aşa cum fac toţi marii inocenţi...şi am dreptate, e un porc infect.

V-am dat ca exemplu două cântece care arată că mulţi au spus înaintea mea lucrurilor pe nume. În literatură şi în filozofie ar fi mii şi mii de exemple. Însă ei, spre deosebire de mine, sunt dintre intelectualii acceptaţi de societate. Un lucru foarte important legat de ceea ce am scris mai sus e că chiar azi noapte a intrat iar peste mine unul, exact cu aceleaşi vorbe cu care m-au lovit de mii de ori (printre altele) şi anume că oamenii m-au condamnat la moarte fiindcă ei cred că eu aş fi nebună. Şi ei cred că eu sunt nebună din cauza faptului că ei nu înţeleg aspecte mai complexe sau mai profunde intelectual, precum cele de mai sus. Dar e total absurd! Cum ar putea un om mai puţin inteligent să judece un om cu intelectul superior lui şi să îl considere nebun? De ce? adică de ce spuneţi că oamenii mai puţin inteligenţi au dreptul să omoare pe cei buni şi lucizi cu gândire corectă, numai fiindcă lor li se pare că omul inteligent e nebun? Înseamnă că nu oamenii de rând omoară, nu ei m-au omorât, ci stăpânii lor, care nu m-au acceptat între ei. Până şi un om prost poate înţelege că că el nu are cum să judece o persoană care îi este superioară ca intelect. Atunci de ce ei au dreptul să omoare? Chiar şi Luiza mi-a spus odată că "normalitatea este ceea ce crede omul de rând", ceea ce gândeşte de exemplu ciobanul de la stână (sau alt exemplu), adică simţul comun. Mulţi m-au atacat cu ideea că sunt nebună fiindcă îmi lipseşte simţul comun, adică judecata asemănătoare oamenilor de rând. Nu este adevărat, am avut mereu simţ comun, încă din copilărie, am înţeles totul despre cum gândesc oamenii de rând, fără exagerare am înţeles tot. Am ales ce e bun din simţul comun. Am gândit mereu corect, dar, fiind un om inteligent, nu am avut prejudecăţile oamenilor de rând sau erorile lor de gândire niciodată. Concluzia este următoarea: ori viaţa mea a fost exact modelată după filmul Planeta maimuţelor, în care maimuţele doctori docenţi judecă drept nebun şi retardat omul normal şi cuminte şi inteligent, ori mai clar poate e că oamenii porci şi la putere în ţara mea au hotărât să mă sacrifice pentru a profita de creierul meu, de realizările mele intelectuale, prin furt, şi pentru a se ridica ei la putere prin măcelul asupra mea, care le conferă statut superior, putere asupra proştilor sau nebunilor adevăraţi şi imunitate şi protecţie în faţa atacurilor vulgare ale oamenilor de jos. Eu m-am purtat mereu normal cu oamenii aşa numiţi simpli sau comuni, dar ei m-au distrus şi toţi în ansamblu mă condamnă şi la moarte după peste 30 de ani de abuzuri încontinuu. Lucrurile acestea au mai fost scrise de mulţi alţii înaintea mea şi toţi recunosc că e vorba de crime de fapt, că omul martirizat nu are nicio şansă şi nicio vină. Un exemplu ar fi ideea notată de mine din filmul Contele de Monte Cristo, unde Napoleon spune tânărului naiv şi cu sufletul frumos că asta e lumea: împăraţi şi nebuni. În multe cântece apare aceeaşi idee şi tot adevărul despre astfel de "cazuri", cum ar fi de exemplu "The Wind Beneath My Wings", aceasta pentru ideea valorii omului în societate. Întâmplător totul a fost adevărat şi în cazul meu...

Continuare (despre facultatea de medicină) în partea a XVII-a

Infernul sunt ceilalţi, partea a XV-a

4 noiembrie 2014. Iar m-au chinuit ieri şi noaptea trecută. Când m-am trezit au intrat peste mine cu gânduri urâte, că anume nu îi interesează că eu mă voi sinucide, dar îi deranjează că până una alta eu spun adevărul. De asemenea ei spun că nu contează că nu am greşit nimic, că de fapt ei trebuiau să mă omoare mai demult. Doamne Dumnezeule! Continui povestirea...

Irina Ioniţă a jucat un rol important în viaţa mea fiindcă alte opţiuni nu aveam. De aceea m-am hotărât să mai adaug câteva lucruri despre ea, deşi, cum am spus, m-a lovit mai puţin şi a avut şi daruri frumoase pentru mine. Următoarea întâmplare este interesant de menţionat (bineînţeles ştiu că publicul nu mă place, deşi mereu am fost sinceră şi cu gânduri bune).

Irina a avut bunăvoinţa să mă invite când eram în clasa a XI-a la facultatea de medicină, să mergem să vedem cadavrele în sala de disecţie, fiindcă, spunea ea, trebuie să vedem dacă suntem pregătite sufleteşte. Am acceptat. Am ajuns acolo şi o studentă sau un student ne-a întrebat unde ne sunt halatele. Nu aveam, nu ştiam că trebuie. Ni s-au dat două şi apoi am fost lăsate singure în sala cu cadavre. Erau oameni transformaţi în carcase, mulţi, acum nu mai ţin minte câţi. Unii acoperiţi cu cearceafuri. Irina a insistat să mergem să dăm roată cadavrelor, să le vedem pe toate. Apoi tot ea m-a rugat să ne retragem într-un colţ lângă un schelet înalt într-o cutie de sticlă protectoare. Deoarece mirosea înfiorător, amestecul acela de formol sau altceva şi carne umană învechită. Am discutat puţin, nu mai ţin minte ce. Apoi s-a întâmplat ceva ce m-a surprins: Irina a început să lăcrimeze. Şi spunea ceva de genul"când te gândeşti că toţi au fost oameni". Aşa era ea, lăcrima când înţelegea ceva trist. Eu nu lăcrimam, poate şi fiindcă citeam prea mult, cum am povestit, şi eram obişnuită cu lumea lui Hemingway, Balzac şi multe altele.

Altădată, înainte să fiu închisă psihiatric, ea mi-a spus (ceea ce firesc mă rănea oarecum) că "nebunii sunt cei mai buni dintre oameni". M-a întristat puţin. Altădată m-a dus pe terasa blocului în care locuia ea. Îmi spunea că acolo ea simte că poate trece peste diverse necazuri sau dificultăţi şi se simte mai bine când priveşte oraşul de pe bloc. Când m-am întors de la Cluj(cum am povestit) şi au început din nou să mă tortureze m-am gândit pentru prima oară la sinucidere. M-am dus acolo şi spre surpriza mea drumul spre terasă era încă deschis. Aveam sufletul greu de suferinţe nemeritate de atâţia ani şi plin de durerile din prezentul de atunci. Mă dusesem să mă sinucid. M-am apropiat de margine şi am privit şi am meditat asupra situaţiei mele groaznice. Dar se pare că atunci nu eram pregătită să mă sinucid, fiindcă am ajuns la concluzia că poate mai sunt speranţe de viitor, rememorând cărţi în care citisem despre suferinţe îndelungate sau rezistenţă a omului la chinuri şi supravieţuirea iubirii şi a gândului curat şi bun. Sunt destule astfel de exemple. Şi în acelaşi moment a urcat pe terasă un bărbat care se apropia şi el de mine. Nu i-am văzut faţa clar şi am plecat repede de acolo, lăsând deoparte ideea sinuciderii.

Odată am fost cu Irina şi părinţii ei într-o excursei la Sinaia. Oana Jitaru avea casă la Sinaia şi îmi povestea despre acest lucru. Cu părinţii Irinei am stat înghesuiţi într-o cameră în gazdă, am dormit trei femei într-un pat. Atunci mi s-a întâmplat ceva foarte trist pentru mine. Aveam pe degetul inelar un inel frumos solitaire, amintire şi dar de la mamaia, inel la care ţineam mult. Mamaia îmi spusese că era din platină. În Sinaia ne-am întâlnit cu nişte prieteni evrei ai părinţilor Irinei, un cuplu care stătea la un hotel. Am fost în drumeţii montane, odată împreună cu ei. Mamaia îmi spusese în copilărie că porţelanurile ei vechi, cristalurile şi bijuteriile îmi vor reveni toate mie după moartea ei. Când am întrebat-o de unde le are, mi-a spus că le cumpărase ieftin în anii războiului de la evreii scăpătaţi. Părinţii tatei aveau prăvălii mici visavis de biserica Armenească, unde am auzit prima oară clopotele atunci când am mers la revoluţie în 22 decembrie 89. La Sinaia acei evrei au stat de vorbă cu mine şi a venit vorba de inelul meu. Femeia s-a uitat şi mi-a spus că nu e platină, că scrie pe el Sterling, deci e argint. Eu nu mă uitasem pe el, dar era inelul la care ţineam cel mai mult. Când m-am întors la Bucureşti m-am întors fără el şi mi-a părut tare rău, şi nu ştiam cum l-am pierdut sau cine mi l-a luat. Absolut sigur inelul nu mi-era larg pe deget.

Acum trebuie să scriu tot ce s-a întâmplat în viaţa mea legat de evrei, mai ales fiindcă în ultimii ani unii au intrat peste mintea mea cu ideea absurdă că lumea m-a condamnat fiindcă eu aş avea idei antisemite. Tot în ultimele zile am avut impresia că pe stradă apar mereu aceleeaşi persoane, de origine poate evreiască. Alţii mi-au spus că eu aş avea origine evreiască, alţii că dacă ar fi adevărul despre viaţa mea ar fi un val prea mare de antisemitism în lume. În liceu mama mi-a dăruit o carte (o enciclopedie franceză, o mai am) în care scrie că evreii au fost urâţi de oameni timp îndelungat fiindcă printre altele unii evrei sacrifică copii creştini furaţi sau adoptaţi sau proprii lor copii în ideea de a repeta sacrificiul lui Cristos. Cartea prezintă aceste fapte drept realităţi clare şi mulţi mi-au sugerat că eu aş fi "sacrificiu" în mod evident. Porecla tatălui meu era "Toto", aşa era alintat. Familia mea părea să aibă vagi concepţii antisemite, dar numai după 84. În copilărie naşii mei vorbeau foarte frumos despre evrei (ca şi de toţi ceilalţi) şi au avut prieteni evrei pe Erica şi soţul ei care veneau la noi în vizită şi au emigrat în Germania. De fapt naşu ţinea la ei şi după 89, a fost la ei în vizită singur în Germania, unde acei oameni aveau restaurant. Tata a fost în vizită la Paris câteva zile, datorită firmei la care lucra, lucru care m-a mirat puţin. Soţii aceia evrei aveau o fetiţă care m-a cam uimit, fiindcă ţipa tare puternic şi foarte ascuţit la noi în grădină, era tare ciudat pentru mine. Apoi au fost anii de liceu în care tata spunea să mă feresc de evrei, dar el avea diverşi prieteni evrei, cum ar fi dl Brenner, care a vorbit cu mama şi după moartea tatei şi i-a spus cu tristeţe "a murit ursul ăsta?!", ca şi cum nu credea. Mai era d-na Ionescu, medicul familiei mele, care m-a dus la psihiatru când eram în liceu odată (fiindcă părinţii mă chinuiau şi mă obligaseră să fug de acasă). Acel psihiatru l-a convins pe tata să mă lase în pace vreo câteva săptămâni. Tata zicea că el spusese că eu aş fi un fel de "geniu". În general d-na Ionescu s-a purtat bine cu noi şi mi-a dat medicamente bune în ultimii ani pentru problemele mele, a fost singurul meu medic bun de fapt. Singura la care puteam cere un ajutor (în afara medicului de familie de la policlinică), mai ales în ultimii 10 ani, deşi era tare bătrână. A funcţionat ca medic pe strada Batiştei timp îndelungat. Odată mi-a spus şi ea ceva ciudat şi anume că e de mirare că eu îi cer ei scuze, nu mai ştiu pentru ce. Dl. Brenner ne dădea pască evreiască în post, care mie îmi plăcea foarte mult (pâinea aceea din făină tare albă şi tare crocantă, în fâşii). Odată ne-a dat un vin Carmel, care a fost extraordinar de dulce şi chiar şi mie mi-a plăcut. Cu Brenner m-am întâlnit pe stradă după moartea tatei şi m-a salutat el, fiindcă eu nu îi ţinusem minte chipul, nici acum nu îl ştiu. L-am văzut doar o dată sau de două ori. Dintre colegii de liceu, tata spune că Mirela Reicher era evreică, o fată care mie îmi plăcea, colegă de bancă cu Oana Jitaru. Am revăzut-o la întâlnirea de 20 de ani din 2009. Mai era şi meditatorul de matematică (care la uşa noastră recita din Divina Comedie şi tata spunea că eu nu ştiu încă), cel căsătorit cu o evreică. Apoi naşu vorbea de Petre Roman că e "jidan", tata îmi spunea de Florian Pittiş că e evreu, de Holdevici la fel, etc. (Despre Petre Roman îmi vorbise o fostă meditatoare din clasa a XI-a, aşa cum voi mai povesti, dar şi o colegă de la psihologie,care fusese internată la psihiatrie cu psihoză postpartum şi care fusese ziaristă şi luase interviu soţiei lui Petre Roman. Tot ea vorbea de sataniştii de la Constanţa). Un fapt ciudat e că în copilărie stăteam odată cu naşii mei şi priveam stelele şi naşii mei îmi arătau diverse constelaţii, îmi amintesc că naşa vorbea de Cassiopeia. Naşu a spus că evreii sunt deştepţi şi alte lucruri, şi naşa a spus "dar Isus a fost din Palestina". După mulţi ani, după 2004 şi chiar după 2007, o fostă vecină de bloc, d-na Nicolau, catolică ferventă de origine maghiară, urma să îmi spună la fel, că evreii sunt cei mai deştepţi, fiindcă ei deţin supremaţia în cele mai multe domenii intelectuale, sau cam aşa ceva. Pe mine desigur mă întristau contribuţiile evreilor la ştiinţa psihiatriei şi în psihanaliză şi psihologie, fiindcă aceste lucruri aduc şi mai multă suferinţă celor masacraţi cum am fost eu. Un bărbat mi-a spus odată că toată lumea ştie că psihanaliştii nu sunt decât nişte porci care profită sexual de pacienţii lor în esenţă. Tata nu avusese numai prieteni evrei, la început avea diverşi alţi prieteni, cum ar fi fidelul său subaltern, dl Dănăricu, care îmi spusese odată "trebuie să asculţi întotdeauna de tăticul tău, fiindcă el îţi vrea binele". Mai fusese dentista d-na Retti, un om foarte bun, mai era Pompi, de care mama spunea că voia un loc de muncă în Bucureşti (era medic), mai erau vecinii de bloc Netti şi soţul ei zis Conu, colegul lui Florea Sabin care avea o fată ce voia să intre la medicină, cu care am fost la mare în septembrie 89, etc. Mama spunea că el şi-a pierdut toţi prietenii fiindcă le făcea promişiuni deşarte şi nu ştia să se poarte cu ei. Când eram copil erau la modă bancuri cu evreii Iţic şi Ştrul. În 2007 sau după am văzut la televizor pe Florin Piersic, care glumea din nou de evrei şi m-am mirat. Dar lucrul care m-a mirat cel mai tare a fost că am decoperit pe filmul acela din liceu, în care colegii mei erau răi şi dezmăţaţi în lumea lor, pe la spatele meu, că atunci când se distrau odată, pe tablă era desenată steaua evreiască (steaua lui David), pot să vă arăt fragmente din acel film, dacă nu mi l-au luat de sub birou. Nu înţeleg de ce. Tot ce am spus mereu e adevărul curat, am dovedit totul mereu. Eu toată viaţa nu am avut nici un fel de prejudecăţi, deci nici concepţii antievreieşti. În ultimii ani am avut o prietenă fotograf din Iaşi, cu pseudonimul Lavana Kray, care a fost unul dintre puţinii oameni care au comunicat cu mine pe internet şi în viaţă în general. Ea a fost un om cumsecade şi de treabă faţă de mine. La început nu scria haiku, a început să scrie în urma faptului că m-a cunoscut şi apoi ea a fost mereu publicată (spre deosebire de mine) în foarte multe publicaţii şi a luat multe premii. Spre deosebire de mine a avut talent sau mai mult talent, ceea ce a scris ea a plăcut celor mai mulţi. Ea a călătorit în Israel, aşa mi-a povestit, şi a venit cu poze de acolo. Un singur lucru m-a deranjat în relaţia cu ea, dar poate că ea nu a fost rău intenţionată. La început îmi dădea multe poze frumoase să fac eu haiga cu ele (poză plus haiku-ul meu, imagine lucrată de mine pe calculatorul meu. După aceea a început să facă ea însăşi haiga-le şi din păcate, deşi avea de ales, a făcut chiar cu pozele pe care mi le dăduse mie şi pe care lucrasem eu. Nu mi-a plăcut acest lucru din cauză că oamenii m-au tot lovit şi m-au scuipat cu tot felul de minciuni şi poate părea că eu aş fi furat pozele de la ea. Dar poate că exagerez legat de acest lucru. Oricum acolo unde am publicat eu câteva haiga-le cu pozele ei, am acordat credit fotografului, am scris clar că pozele erau ale ei. După ce m-am mutat în blocul în care stau acum am avut o vecină îngrozitoare sub apartamentul meu, vecină în vârstă care s-a purtat îngrozitor cu mine, deşi am avut numai gânduri bune şi nu am greşit nimic. Această doamnă Ioana mi-a povestit că ea a lucrat în anii de pensionare la o policlinică evreiască dar că nu îi pare rău că nu mai este acolo, fiindcă, citez: "evreii ăştia dau bani foarte puţini". D-na Ioana este în aparenţă foarte credincioasă, în realitate o femeie rea fără motiv. (Azi iar am auzit-o pe holul blocului, vorbind cu soţia zugravului care m-a mai ajutat oarecum după ce m-am mutat aici. Dna Ioana i-a dat o oală cu mâncare acelei femei. Cu mine a fost rea de obicei, nu ştiu de ce, voi povesti. Azi e prima oară în viaţa mea când mama mă păcăleşte, fiindcă mi-a dat banii de întreţinere cu întârziere şi a insistat să merg azi să plătesc întreţinerea. Eu nu mi-am dat seama şi am coborât degeaba. Liftul era blocat de vecini la 2. Le-am întâlnit pe cele două femei. Abia când am revenit mi-am dat seama că azi nu era zi de întreţinere. Maică-mea mi-a mai făcut aşa, dar atunci nu am coborât degeaba fiindcă mi-am dat seama. Acum eram prea chinuită cerebral şi atentă la ceea ce scriam aici.)

Din nou la examenul de medicină în 1998. Atunci am făcut cunoştinţă în sala de examen cu o fată drăguţă şi blândă care s-a purtat frumos cu mine, dintre cele mai bune cu mine pe parcursul facultăţii. La examen am stat de vorbă puţin. A intrat şi ea şi a fost repartizată cu mine în grupă pe tot parcursul facultăţii, dacă ţin bine minte. O chema Mirela M. După repartizarea pe grupe, eu şi alţi colegi (unii se mutau sau erau mutaţi şi apăreau alţii de-a lungul anilor)am făcut anii preclinici în parte la subsolul facultăţii, unde erau puncte de interes: sala de anatomie (şi disecţii), sala de curs pentru microbiologie (acolo curgea apă pe podea din ţevi), xeroxul pentru cursuri şi altele, barul pentru sucuri şi sandvişuri. Mergeam la bar cu Mirela sau singură şi acolo s-a întâmplat că barmanul vorbea că "aia făcea urât de tot", amintindu-mi de închiderea mea psihiatrică în 92 când ţipam fiindcă eram chinuită mult de tot. În aceeaşi perioadă a apărut Zăgrean în uşă şi când m-a văzut şi-a mişcat uşor buzele, părea furios şi a ieşit trântind uşa. În perioada primului semestru mi s-au întâmplat multe lucruri neplăcute, dar cel mai rău a fost faptul că am început să simt o presiune urâtă pe creier, care nu ceda la antiinflamatoare. Atunci nu luam medicamente psihiatrice. Mă şi durea indescriptibil, parţial ca în momentul acesta. Aceste presiuni s-au accentuat insidios de-a lungul primelor săptămâni acolo. Între timp mi se întâmplau şi alte lucruri.

Este adevărat că pe parcursul anilor mei de studenţie la medicină nu îi vorbeam lui Zăgrean, ca şi la psihologie, probabil aproape tot timpul acelor ani. Ştiu că nu mă credeţi, şi mie mi se pare incredibil că am rezistat la atâtea rele, dar a fost adevărat. Gândiţi-vă că eu într-adevăr eram un om fără probleme psihice, că într-adevăr nu greşisem nimic şi atunci credeam în viitor, la fel ca în facultatea de psihologie. Oricât pare de incredibil, e adevărat că, în ciuda faptului că nu îi vorbeam, oamenii şi societatea în ansamblu tot m-au masacrat de moarte, pentru a mă aduce la sinucidere în curând şi eu nu înţeleg deloc de ce. Mulţi m-au acuzat în ultimii ani că am fost proastă că m-am plâns şi am demascat adevărul despre asasinii din viaţa mea şi despre nevinovăţia mea, ei spun că oamenii mă omoară din cauza aceasta şi că dacă îmi ţineam gura m-ar fi lăsat în pace şi aş fi supravieţuit. Ei spun că oamenii chipurile m-ar fi distrus (ce e aia?) fiindcă au înţeles că eu vorbesc singură, deşi eu nu puteam bănui că ei mă aud vorbind singură din cauza torturii şi necazurilor, şi astfel oamenii credeau că sunt nebună. Şi că ei îi omoară pe cei consideraţi nebuni, ca într-un fel de purificare a societăţii. Nu e adevărat, în mod firesc mulţi ani am tăcut şi ceilalţi m-au lovit la fel de rău. Nimic nu foloseşte, degeaba am fost un om perfect. Iar adevărul, subliniez, trebuia oricum să fie, e o datorie morală, findcă e vorba de crime şi păcate monstruoase şi eu am fost mereu un om perfect, meritam şi merit să am copilul meu şi celelalte drepturi, cerute din 1984. Vă spun adevărul curat, tăcerea nu foloseşte la nimic, absolut cert, iar ascunderea adevărului e un păcat imens şi crimă monstruoasă totodată.

Continuare în partea a XVI-a

Unii au intrat acum peste mine cu ideea că oamenii m-au masacrat toată viaţa fiindcă eu sunt ţigancă şi nu ştiam acest lucru. Nimeni nu mi-a spus aşa ceva, cum aş fi putut bănui, presupunând că e aşa? Eu mereu aveam o piele mai albă decât colegele mele în toate grupurile în care am fost. Adică eram dintre cele mai albe. Acum am pielea gălbuie de la fumat şi stat în casă. Nu am avut nici trăsături de ţigancă. În plus nu aveau de ce să mă distrugă că sunt ţigancă, fiindcă nu am avut nici habar de cultura ţiganilor sau obiceiurile lor, dimpotrivă, am fost româncă adevărată trup şi suflet, cu cunoaşterea şi respectarea valorilor culturale şi tradiţiilor româneşti. Cu multă dragoste faţă de ele şi faţă de ţară. Postez aici două din pozele mele preferate din copilărie (precis aşa arătam) în care se vede că aveam pielea albă şi părul meu era pe vremea aceea şaten închis, moale şi mai rar, neted. Apoi s-a schimbat. D-na Ioana, vecina mea actuală de dedesubt, s-a purtat uneori într-un fel ciudat, care ar putea conduce la ipoteza că mă credea ţigancă. Unii oameni cred că ţiganii sunt murdari, că nu le place curăţenia. Am invitat-o la mine la masă de câteva ori, în ciuda faptului că se purtase oribil cu mine. Fiindcă nu aveam pe altcineva şi fiindcă mereu am iertat cu adevărat (acum nu mai pot ierta). Ea venea, dar mereu refuza să guste din ceea ce găteam eu. Cineva a intrat peste mine atunci cu ideea că "mie mi-e scârbă să mănânc de la ea". Este însă posibil ca ei să îi fi fost scârbă fiindcă credea că aş fi nebună şi că nu gătesc igienic. Nu ştiu care e adevărul, dar vă voi spune că în realitate eu am fost foarte curată când spălam vasele (întotdeauna) şi foarte curată gătind măncare. D-na Ioana a refuzat şi colivă de la mine, de la moartea unei mătuşi. Totuşi ştiam că coliva nu se refuză, putea să o ia şi să o dea altcuiva. M-a rănit. Iar mama mea mi-a spălat uneori vasele, în ciuda împotrivirii mele (a vrut să acapareze totul în casa mea) şi de obicei le spală prost, după care tot ea zice că eu le las murdare.

Infernul sunt ceilalţi, partea a XIV-a

Există câteva lucruri din acea perioadă foarte neagră a mea între facultatea de psihologie şi cea de medicină, pe care le-am menţionat mai rar şi confuz uneori, care trebuie clarificate acum. Printr-un efort mare de clarificare a tot şi reamintire a tot ce mi s-a întâmplat şi ce am gândit, mi-am amintit noaptea trecută probabil singurul detaliu care lipsea şi pe care îl uitasem mereu, din slăbiciune omenească normală şi alte cauze. Recunosc că am greşit când am spus de atâtea ori că nu am avut absolut nicio greşeală toată viaţa. Am avut o singură greşeală pe care o voi relata acum şi doar câteva slăbiciuni o viaţă întreagă, toate cele pomenite fiind explicate de mari suferinţe şi lovituri practic mortale din partea celorlalţi. Eu am greşit cu un gram, ei m-au lovit cam 10 tone peste viaţa mea fără apărare şi în fond nevinovată.

Repet situaţia: după ce am ajuns  a doua oară la psihiatrie în 96, m-am găsit complet părăsită de toţi, fără nicio şansă să am serviciu, cu toate durerile laolaltă şi tentativele mele jalnice de sinucidere de care am povestit în alt capitol...plus tot adevărul vieţii mele chinuite din 84 fără să înţeleg de ce sau în ce scop. Mai eram şi perfect lucidă, oare înţelegeţi ce spun? Durea totul la sânge şi chiar nu greşisem nimic o viaţă întreagă. Părinţii tot răi erau, doar că nu mă mai băteau. Vecinii făceau zgomotul acela ca un piuit urât, etc. În fine era monstruos. Tata era tiranic şi preluase controlul în casă şi în bucătărie în locul mamei. Mama nu mai făcea nici curăţenie  ca odinioară. Tata aducea alimente groaznice şi scumpe în frigider-- afumături urâte, icre de fabrică, murături multe , ardei iuţi muraţi, ciuperci murate, kaisere mereu, icre negre, caşcaval tot afumat desigur, şi multe altele, dar mai ales ciorbe de burtă la plic, ceafă pentru grătar (în cazul cel mai bun), creier de porc, etc. Eu oricum nu aveam bani. Tata continua să vorbească porcos, dar, ce e drept, mult mai puţin ca în anii dinainte să mă interneze. Mă şi batjocorea mereu şi spunea că eu nu am ce discuta cu el, că eu trebuie să vorbesc numai cu mama. Odată a pus la grătar carne împuţită cu urină, era înfiorător! Şi mai avea şi pretenţia să mănânc şi ca întotdeauna  a făcut scandal când eu am spus adevărul. (altădată la Colun mama a preparat ciuperci otrăvite probabil, fiindcă aveau gustul iute-amar şi foarte rău, eu am gustat şi am spus adevărul şi atunci le-a aruncat). Tata părea să nu fi uitat nici el de Zăgrean, ceea ce mă mira mult, fiindcă zicea uneori "Leon Cacallo" şi alteori spunea că el vrea să îl lovească, dar nu se înţelegea clar pe cine duşmănea. Se îmbăta des şi mă irita că stătea în chiloţi în casă zilnic şi chiloţii îi dezveleau parţial sexul, vizibil chiar dacă nu te uitai dinadins acolo. I-am spus că mă deranja şi el a replicat foarte nervos că la nudişti nici nu contează. În sfârşit au fost mult mai multe alte necazuri, pe care nu le mai menţionez. Au mai fost şi bătăi, cum ar fi cea în care mă zgâria cu unghiile lungi şi murdare pe obraz şi mă trăgea de păr către bucătărie urlând "vedeţi minunea?!" în faţa ferestrei. Eu aveam şi problemele mele fizice neplăcute, povestite deja. Dacă vă întrebaţi de unde avea taică-meu banii vă spun din nou adevărul: lucrase ca inginer la IPTANA, cu sediul lângă gară. Ulterior a mai avut cât timp a trăit încă vreo trei-patru servicii, ori era dat afară, ori pleca, ori cine ştie ce. În anul de după moartea lui am constatat că era o modă în popor să se judece valoarea unui om după maşina pe care o posedă. Unii spuneau de pildă despre un X (care nu era tata) că nu este om nici cât să merite o Dacia. Maşinile Dacia au dispărut rapid, chiar foarte rapid din câte am văzut, şi bulevardele s-au umplut până la refuz cu maşini de import. Eu nu am înţeles de unde aveau toţi atâţia bani, inclusiv de benzină multă, în afară de cazul în care furau oameni ca mine pe care îi considerau nedoriţi pentru ei. Dar e adevărat că familia mea era săracă dintotdeauna. Deci nu are logică. Un alt aspect e că se părea că un bărbat dobândea maşină mai bună dacă făcea vreun rău, dar eu nu pot da decât exemple din viaţa mea. Respectiv Zăgrean la început nu avea, apoi a stat mult cu Dacia, cel puţin până am intrat eu la medicină, din câte mi-au spus băieţii la meditaţii şi păreau absolut de încredere, eu ştiu să judec un om. Apoi Zăgrean a dobândit o maşină mare, am uitat marca ( e posibil totuşi ca prin căsătoria pe care a încheiat-o ulterior). Tata avea Dacia şi apoi doar a schimbat-o cu Dacia 1310, altă culoare. Într-o vreme tata a avut, nu ştiu de ce, şofer personal, cu care am călătorit şi eu cu un Cielo, proprietatea firmei la care lucra. Apoi l-au dat afară şi de acolo. Tata a murit pe 29 iulie 2005 în timp ce se chinuia să repare ceva la maşină. Locul nostru de parcare din curtea blocului l-a luat la un moment dat altcineva, în timp ce tata se chinuia să parcheze Dacia unde apuca. Aş mai putea da încă vreo câteva exemple, dar mă abţin. Poate nu e adevărat că maşina era simbol al statutului unui bărbat, dar alte lucruri pe care le voi povesti sunt absolut clare.

Dincolo de necazuri şi torturi zilnice, eu încercam nu doar să dau la medicină, ci şi să îmi menţin bucuriile sufleteşti, pe cât posibil. Absolut sigur am mai citit câte ceva şi am cumpărat şi citit revistele Magazine Litteraire şi Histoire în franceză, care se găseau pe vremea aceea (sau poate ceva mai încolo, voi căuta datele tipărite pe ele) şi acum am o colecţie, incomplet citită. Îmi plăceau mult. Am mai ascultat şi muzică. Oricum eram prea lucidă şi aceste mici bucurii erau nimic pe lângă chinuri. Şi eram nevinovată, nu înţelegeam de ce. Cel mai rău a fost că au început să mă chinuiască sexual din nou, spre marea mea stupoare, puneţi-vă în locul meu (după ce în facultatea de psihologie avusesem acea perioadă fantastic de liniştită şi bună). Atunci am reînceput să îi vorbesc lui Zăgrean în intimitatea mea, din cauza suferinţelor....niciodată nu m-am gândit că poate şi altcineva ar "auzi" ceea ce spuneam eu singură între patru pereţi. În acea perioadă în care el s-a purtat oribil cu mine când l-am mai căutat, am început efectiv să îl urăsc, şi acest lucru, ca şi cele pomenite mai sus, au fost principalele motive ale greşelii mele. Din cauza abuzurilor groaznice prin care trecusem atâţia ani şi vieţii grele de atunci, am vorbit la un moment dat cum nu îmi stătea în fire, respectiv am început să folosesc repetat cuvintele "mă piş", "fac pipi", etc, tot ce era legat de pipi. Nu mai ţin minte cât m-a ţinut această fază dureroasă. Ceea ce pot spune e că vecinii de sus chiar mă torturaseră cu urinatul aparent foarte des la WC-ul de deasupra printre altele, luni de zile în şir în 1989-1992. Era evident că eu nu eram eu însămi pentru singura dată în viaţa mea, că niciodată nu vorbisem aşa greţos. Ceea ce este şi mai rău, fiindcă o nenorocire nu vine niciodată singură, e că în acea  perioadă mi s-a întâmplat un lucru urât într-o noapte. Nu ştiu cine erau porcii care mă torturau şi mă distrugeau şi nici cine a plănuit acea noapte. S-a întâmplat că peste creierul meu obosit probabil de diverese dureri de cap sau "futaiuri" cum zicea taică-meu şi eu nu înţelegeam cuvântul, au intrat în subconştient nişte sugestii ( nu gânduri efectiv) care îmi cereau să  vorbesc foarte vulgar, ca şi cum i-aş blestema pe ceilalţi cu tot felul de porcării, fiindcă, sugerau ei, aceasta e singura metodă să îmi eliberez trupul violat de la distanţă şi ceierul atacat de migrene. Îmi sugerau puternic că numai aşa, dacă îi atac, voi reuşi să rup lanţurile în care eram şi să mă curăţ, să mă purific. Acele sugestii erau la nivel subconştient, deci m-au convins destul de uşor. Pot spune că acea noapte a fost singura dată din viaţa mea în care am folosit cuvinte porcoase, pe care le aflasem după 89 din vorbele tatei. Ceea ce m-a îngrozit după mai mulţi ani, când naşa mea mai avea puţin până la declanşarea bolii, e că mama zicea că naşa vorbeşte mereu cu "mă piş". Desigur îmi aminteam greşeala mea de demult şi îmi părea rău. Pe de altă parte după 2005 au intrat peste mine unii cu ideea incredibilă că oamenii credeau că aş fi vulgară. Nu înţeleg de ce, fiindcă am fost vulgară doar o noapte toată viaţa. Iar dacă auzeam vorbe vulgare, niciodată nu mă gândeam la ele, îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau pe alta. În ce priveşte ura faţă de Zăgrean, ea s-a transformat în indiferenţă, dar ascunzând dedesubt dureri şi ciotul acelei iubiri. Absolut sigur, tot în aceeaşi perioadă, au intrat unii foarte ai dracu peste mine de două sau trei ori şi îmi cereau insistent, prin chinuri groaznice, să îmi vând sufletul diavolului, că altfel voi avea foarte mult de suferit în continuare. Bineînţeles că mi s-a părut absurd şi nu eram nebună, dar, din cauza torturii am răspuns totuşi acelor porci că eu nu îmi vând sufletul diavolului.

Mai am de spus despre nunţi. Am fost la trei nunţi după 89, fără a enumera nunta Ralucăi Paşca, la care am fost doar la biserică şi nunta Ioanei (Daniela)Şarba. Prima oară m-au invitat naşii la un fin  sau prieten al lor şi am mers împreună cu părinţii la lacul Snagov la masă. Am stat separată de părinţi, alături de nişte francezi cu care am vorbit puţin. Ei spuneau că erau acolo doar fiindcă voiau să vadă cum e o nuntă la români. Desigur nimeni nu m-a invitat la dans (atunci eram suplă) şi pe tot parcursul nunţii m-am simţit prost şi ameţită. Apropo de francezi, eu am corespondat o vreme cu o franţuzoiacă, deoarece îmi dăruise o carte printr-un  program de donaţii la o librărie din Bucureşti. La nunta de care vorbesc am fost înţepată oarecum de vărul meu Pucu care mi.-a spus de două ori un banc anost: "era odată o zână rea, Rea, REA... da' bună". Mi-am dat seama greu de aluzia sexuală, dar nu m-am gândit deloc că s-ar putea referi la mine, poate nici nu se referea la mine. La întoarcere în autocar mi-a fost rău, deşi nu consumasem alcool decât foarte puţin.

Am mai mers cu mama la o nuntă la masă, nu ştiu la cine. Oricum eu cu ea eram excluse deoparte, nu ştiu de ce vrusese mama să mergem. Bineînţeles niciun dans sau distracţie pentru noi, era în centrul Bcureştiului la o terasă şi am stat urmărind cum se dădea în spectacol o femeie grăsună şi vulgară, care dansa ca o paparudă pe melodii precum Hotel California şi melodii cu Rod Stewart sau Smokie.

A treia nuntă a fost a Oanei Jitaru, fosta mea colegă de liceu. Ea s-a căsătorit după ce a terminat facultatea. Luiza îşi amânase un an medical, din cauza tratamentului psihiatric. Şi eu şi Luiza am fost invitate şi am acceptat. Luiza era emoţionată înainte de nuntă şi discutam ce cadou să îi ducem (în comun) şi până la urmă am luat ceva nu prea bun ( ce am găsit atunci la Bucur Obor, atunci era altfel) şi Oana a fost destul de nepoliticoasă spunând că are aşa ceva, dar acum nu mai contează. (era un casetofon ). Apoi am stat cu Luiza unde am fost aşezate, la ultima masă desigur. Bineînţeles niciun dans, nicio distracţie. Oana dansa mult, un cântec al mirilor fusese Islands cu Bonnie Tyler, dintre cântăreţele mele favorite (erau multe care îmi plăceau, Bonnie Tyler mai puţin). Vecinul meu de masă vorbea cu mine şi cu alţii despre Ana Electronic, firmă unde lucra el parcă. Apoi am văzut ceva care m-a întristat. Eu nu eram dezamăgită fiindcă trecusem prin foarte multe, dar Luiza a început să se foiască şi să manifeste o apatie tristă. La un moment dat ochii îi erau umezi de lacrimi. Eu am încercat imposibilul: să o scot din starea aceea.

În ce o priveşte pe Luiza, vă spun drept ce s-a mai întâmplat. Am fos todată la o petrecere la ziua ei, la ea acasă. Şi atunci a început să plângă cu adevărat spunând că eu i-am stricat petrecerea. Se prea poate. Atunci eu eram cea amărâtă rău (iniţial nu am vrut să merg la petrecere) şi am dansat cu colegii ei în timp ce ea stătea mai mult pe margine. După aceea mi-am cerut scuze, dar nu am putut îndrepta acea mică greşeală. Eu am ajutat-o pe Luiza cât am putut şi am încercat să o feresc de adevărul crud despre viaţa mea chinuită. Dar au chinuit-o mai apoi şi pe ea. Odată i-am împrumutat fusta mea să meargă cu ea la o petrecere. Luiza spera atunci ca şi mine marea cu sarea, respectiv să emigreze în SUA.

La câţiva ani de la nunta Oanei ( care a devenit psihiatru pentru copii şi a avut doi băieţi) am avut nişte probleme cu Luiza. Ea a venit odată la mine fiind sub efectul medicamentelor şi am primit-o. În chiar aceeaşi clipă m-a apucat o migrenă oribilă. Nu mai puteam rezista, în timp ce Luiza îmi cerea insistent să ne rugăm pentru sănătate lui Dumnezeu chiar atunci. Am refuzat acest teatru, mă rugasem eu degeaba singură. Apoi fiindcă eu ajunsesem la concluzia că mă voi sinucide şi că nu este altă soluţie, i-am spus Luizei, probabil după o despărţire mai lungă. Vorbeam cu ea la telefon. Ea a reacţionat prompt, spunându-mi că nu am dreptate deloc, că ea mă înţelege (eu mă îndoiesc că înţelegea), că şi ea trecuse prin faza asta dar reuşise să se detaşeze. Mi-a repetat că am nevoie de detaşare. Eu cred că plângeam, cel puţin în sinea mea. După aceea m-am gândit că nu mai pot accepta să fiu prietenă cu Luiza şi să joc teatru că sunt nebună cum voia ea. Sau să mint. Eu încă credeam atunci în prietenie sau comunicare adevărate. Totodată m-am gândit că poate separarea de ea ar fi pozitivă pentru amândouă. Luizei i-a părut aparent sincer rău că vreau să mă separ de ea şi a insistat să rămânem prietene. Este singura dată din viaţă când am întors spatele cuiva relativ bun cu mine. Dar oare mă înţelegeţi? Nu ştiu sigur dacă am geşit...Oricum după ani, respectiv după 2007, Luiza a apărut de mai multe ori pe Moşilor în drumul meu şi m-a rănit fiindcă în ciuda bunelor mele intenţii nu m-a iertat nici când mi-am cerut iertare şi a refuzat să schimbe două vorbe cu mine. La un moment dat nu a mai apărut. Era oricum şi ea grasă din cauza suferinţei, ca şi mine. Dar evident avea bani comparativ cu mine. M-am întâlnit de mai multe ori în mod ciudat şi cu tatăl ei, care vorbea frumos cu mine şi frumos despre Luiza. În mod straniu se tot interesa de banii pe care îi am lunar. Mama Luizei de asemenea a refuzat să mă salute. De fapt nu ştiu ce i-o fi spus Luiza despre mine.

continuare în partea a XV-a. Post scriptum -- am început să am probleme pe acest blog în timp ce am scris scrisoarea de azi, nu ştiu dacă voi termina totul, nu ştiu dacă mă vor lăsa.