Irina Ioniţă a jucat un rol important în viaţa mea fiindcă alte opţiuni nu aveam. De aceea m-am hotărât să mai adaug câteva lucruri despre ea, deşi, cum am spus, m-a lovit mai puţin şi a avut şi daruri frumoase pentru mine. Următoarea întâmplare este interesant de menţionat (bineînţeles ştiu că publicul nu mă place, deşi mereu am fost sinceră şi cu gânduri bune).
Irina a avut bunăvoinţa să mă invite când eram în clasa a XI-a la facultatea de medicină, să mergem să vedem cadavrele în sala de disecţie, fiindcă, spunea ea, trebuie să vedem dacă suntem pregătite sufleteşte. Am acceptat. Am ajuns acolo şi o studentă sau un student ne-a întrebat unde ne sunt halatele. Nu aveam, nu ştiam că trebuie. Ni s-au dat două şi apoi am fost lăsate singure în sala cu cadavre. Erau oameni transformaţi în carcase, mulţi, acum nu mai ţin minte câţi. Unii acoperiţi cu cearceafuri. Irina a insistat să mergem să dăm roată cadavrelor, să le vedem pe toate. Apoi tot ea m-a rugat să ne retragem într-un colţ lângă un schelet înalt într-o cutie de sticlă protectoare. Deoarece mirosea înfiorător, amestecul acela de formol sau altceva şi carne umană învechită. Am discutat puţin, nu mai ţin minte ce. Apoi s-a întâmplat ceva ce m-a surprins: Irina a început să lăcrimeze. Şi spunea ceva de genul"când te gândeşti că toţi au fost oameni". Aşa era ea, lăcrima când înţelegea ceva trist. Eu nu lăcrimam, poate şi fiindcă citeam prea mult, cum am povestit, şi eram obişnuită cu lumea lui Hemingway, Balzac şi multe altele.
Altădată, înainte să fiu închisă psihiatric, ea mi-a spus (ceea ce firesc mă rănea oarecum) că "nebunii sunt cei mai buni dintre oameni". M-a întristat puţin. Altădată m-a dus pe terasa blocului în care locuia ea. Îmi spunea că acolo ea simte că poate trece peste diverse necazuri sau dificultăţi şi se simte mai bine când priveşte oraşul de pe bloc. Când m-am întors de la Cluj(cum am povestit) şi au început din nou să mă tortureze m-am gândit pentru prima oară la sinucidere. M-am dus acolo şi spre surpriza mea drumul spre terasă era încă deschis. Aveam sufletul greu de suferinţe nemeritate de atâţia ani şi plin de durerile din prezentul de atunci. Mă dusesem să mă sinucid. M-am apropiat de margine şi am privit şi am meditat asupra situaţiei mele groaznice. Dar se pare că atunci nu eram pregătită să mă sinucid, fiindcă am ajuns la concluzia că poate mai sunt speranţe de viitor, rememorând cărţi în care citisem despre suferinţe îndelungate sau rezistenţă a omului la chinuri şi supravieţuirea iubirii şi a gândului curat şi bun. Sunt destule astfel de exemple. Şi în acelaşi moment a urcat pe terasă un bărbat care se apropia şi el de mine. Nu i-am văzut faţa clar şi am plecat repede de acolo, lăsând deoparte ideea sinuciderii.
Odată am fost cu Irina şi părinţii ei într-o excursei la Sinaia. Oana Jitaru avea casă la Sinaia şi îmi povestea despre acest lucru. Cu părinţii Irinei am stat înghesuiţi într-o cameră în gazdă, am dormit trei femei într-un pat. Atunci mi s-a întâmplat ceva foarte trist pentru mine. Aveam pe degetul inelar un inel frumos solitaire, amintire şi dar de la mamaia, inel la care ţineam mult. Mamaia îmi spusese că era din platină. În Sinaia ne-am întâlnit cu nişte prieteni evrei ai părinţilor Irinei, un cuplu care stătea la un hotel. Am fost în drumeţii montane, odată împreună cu ei. Mamaia îmi spusese în copilărie că porţelanurile ei vechi, cristalurile şi bijuteriile îmi vor reveni toate mie după moartea ei. Când am întrebat-o de unde le are, mi-a spus că le cumpărase ieftin în anii războiului de la evreii scăpătaţi. Părinţii tatei aveau prăvălii mici visavis de biserica Armenească, unde am auzit prima oară clopotele atunci când am mers la revoluţie în 22 decembrie 89. La Sinaia acei evrei au stat de vorbă cu mine şi a venit vorba de inelul meu. Femeia s-a uitat şi mi-a spus că nu e platină, că scrie pe el Sterling, deci e argint. Eu nu mă uitasem pe el, dar era inelul la care ţineam cel mai mult. Când m-am întors la Bucureşti m-am întors fără el şi mi-a părut tare rău, şi nu ştiam cum l-am pierdut sau cine mi l-a luat. Absolut sigur inelul nu mi-era larg pe deget.
Acum trebuie să scriu tot ce s-a întâmplat în viaţa mea legat de evrei, mai ales fiindcă în ultimii ani unii au intrat peste mintea mea cu ideea absurdă că lumea m-a condamnat fiindcă eu aş avea idei antisemite. Tot în ultimele zile am avut impresia că pe stradă apar mereu aceleeaşi persoane, de origine poate evreiască. Alţii mi-au spus că eu aş avea origine evreiască, alţii că dacă ar fi adevărul despre viaţa mea ar fi un val prea mare de antisemitism în lume. În liceu mama mi-a dăruit o carte (o enciclopedie franceză, o mai am) în care scrie că evreii au fost urâţi de oameni timp îndelungat fiindcă printre altele unii evrei sacrifică copii creştini furaţi sau adoptaţi sau proprii lor copii în ideea de a repeta sacrificiul lui Cristos. Cartea prezintă aceste fapte drept realităţi clare şi mulţi mi-au sugerat că eu aş fi "sacrificiu" în mod evident. Porecla tatălui meu era "Toto", aşa era alintat. Familia mea părea să aibă vagi concepţii antisemite, dar numai după 84. În copilărie naşii mei vorbeau foarte frumos despre evrei (ca şi de toţi ceilalţi) şi au avut prieteni evrei pe Erica şi soţul ei care veneau la noi în vizită şi au emigrat în Germania. De fapt naşu ţinea la ei şi după 89, a fost la ei în vizită singur în Germania, unde acei oameni aveau restaurant. Tata a fost în vizită la Paris câteva zile, datorită firmei la care lucra, lucru care m-a mirat puţin. Soţii aceia evrei aveau o fetiţă care m-a cam uimit, fiindcă ţipa tare puternic şi foarte ascuţit la noi în grădină, era tare ciudat pentru mine. Apoi au fost anii de liceu în care tata spunea să mă feresc de evrei, dar el avea diverşi prieteni evrei, cum ar fi dl Brenner, care a vorbit cu mama şi după moartea tatei şi i-a spus cu tristeţe "a murit ursul ăsta?!", ca şi cum nu credea. Mai era d-na Ionescu, medicul familiei mele, care m-a dus la psihiatru când eram în liceu odată (fiindcă părinţii mă chinuiau şi mă obligaseră să fug de acasă). Acel psihiatru l-a convins pe tata să mă lase în pace vreo câteva săptămâni. Tata zicea că el spusese că eu aş fi un fel de "geniu". În general d-na Ionescu s-a purtat bine cu noi şi mi-a dat medicamente bune în ultimii ani pentru problemele mele, a fost singurul meu medic bun de fapt. Singura la care puteam cere un ajutor (în afara medicului de familie de la policlinică), mai ales în ultimii 10 ani, deşi era tare bătrână. A funcţionat ca medic pe strada Batiştei timp îndelungat. Odată mi-a spus şi ea ceva ciudat şi anume că e de mirare că eu îi cer ei scuze, nu mai ştiu pentru ce. Dl. Brenner ne dădea pască evreiască în post, care mie îmi plăcea foarte mult (pâinea aceea din făină tare albă şi tare crocantă, în fâşii). Odată ne-a dat un vin Carmel, care a fost extraordinar de dulce şi chiar şi mie mi-a plăcut. Cu Brenner m-am întâlnit pe stradă după moartea tatei şi m-a salutat el, fiindcă eu nu îi ţinusem minte chipul, nici acum nu îl ştiu. L-am văzut doar o dată sau de două ori. Dintre colegii de liceu, tata spune că Mirela Reicher era evreică, o fată care mie îmi plăcea, colegă de bancă cu Oana Jitaru. Am revăzut-o la întâlnirea de 20 de ani din 2009. Mai era şi meditatorul de matematică (care la uşa noastră recita din Divina Comedie şi tata spunea că eu nu ştiu încă), cel căsătorit cu o evreică. Apoi naşu vorbea de Petre Roman că e "jidan", tata îmi spunea de Florian Pittiş că e evreu, de Holdevici la fel, etc. (Despre Petre Roman îmi vorbise o fostă meditatoare din clasa a XI-a, aşa cum voi mai povesti, dar şi o colegă de la psihologie,care fusese internată la psihiatrie cu psihoză postpartum şi care fusese ziaristă şi luase interviu soţiei lui Petre Roman. Tot ea vorbea de sataniştii de la Constanţa). Un fapt ciudat e că în copilărie stăteam odată cu naşii mei şi priveam stelele şi naşii mei îmi arătau diverse constelaţii, îmi amintesc că naşa vorbea de Cassiopeia. Naşu a spus că evreii sunt deştepţi şi alte lucruri, şi naşa a spus "dar Isus a fost din Palestina". După mulţi ani, după 2004 şi chiar după 2007, o fostă vecină de bloc, d-na Nicolau, catolică ferventă de origine maghiară, urma să îmi spună la fel, că evreii sunt cei mai deştepţi, fiindcă ei deţin supremaţia în cele mai multe domenii intelectuale, sau cam aşa ceva. Pe mine desigur mă întristau contribuţiile evreilor la ştiinţa psihiatriei şi în psihanaliză şi psihologie, fiindcă aceste lucruri aduc şi mai multă suferinţă celor masacraţi cum am fost eu. Un bărbat mi-a spus odată că toată lumea ştie că psihanaliştii nu sunt decât nişte porci care profită sexual de pacienţii lor în esenţă. Tata nu avusese numai prieteni evrei, la început avea diverşi alţi prieteni, cum ar fi fidelul său subaltern, dl Dănăricu, care îmi spusese odată "trebuie să asculţi întotdeauna de tăticul tău, fiindcă el îţi vrea binele". Mai fusese dentista d-na Retti, un om foarte bun, mai era Pompi, de care mama spunea că voia un loc de muncă în Bucureşti (era medic), mai erau vecinii de bloc Netti şi soţul ei zis Conu, colegul lui Florea Sabin care avea o fată ce voia să intre la medicină, cu care am fost la mare în septembrie 89, etc. Mama spunea că el şi-a pierdut toţi prietenii fiindcă le făcea promişiuni deşarte şi nu ştia să se poarte cu ei. Când eram copil erau la modă bancuri cu evreii Iţic şi Ştrul. În 2007 sau după am văzut la televizor pe Florin Piersic, care glumea din nou de evrei şi m-am mirat. Dar lucrul care m-a mirat cel mai tare a fost că am decoperit pe filmul acela din liceu, în care colegii mei erau răi şi dezmăţaţi în lumea lor, pe la spatele meu, că atunci când se distrau odată, pe tablă era desenată steaua evreiască (steaua lui David), pot să vă arăt fragmente din acel film, dacă nu mi l-au luat de sub birou. Nu înţeleg de ce. Tot ce am spus mereu e adevărul curat, am dovedit totul mereu. Eu toată viaţa nu am avut nici un fel de prejudecăţi, deci nici concepţii antievreieşti. În ultimii ani am avut o prietenă fotograf din Iaşi, cu pseudonimul Lavana Kray, care a fost unul dintre puţinii oameni care au comunicat cu mine pe internet şi în viaţă în general. Ea a fost un om cumsecade şi de treabă faţă de mine. La început nu scria haiku, a început să scrie în urma faptului că m-a cunoscut şi apoi ea a fost mereu publicată (spre deosebire de mine) în foarte multe publicaţii şi a luat multe premii. Spre deosebire de mine a avut talent sau mai mult talent, ceea ce a scris ea a plăcut celor mai mulţi. Ea a călătorit în Israel, aşa mi-a povestit, şi a venit cu poze de acolo. Un singur lucru m-a deranjat în relaţia cu ea, dar poate că ea nu a fost rău intenţionată. La început îmi dădea multe poze frumoase să fac eu haiga cu ele (poză plus haiku-ul meu, imagine lucrată de mine pe calculatorul meu. După aceea a început să facă ea însăşi haiga-le şi din păcate, deşi avea de ales, a făcut chiar cu pozele pe care mi le dăduse mie şi pe care lucrasem eu. Nu mi-a plăcut acest lucru din cauză că oamenii m-au tot lovit şi m-au scuipat cu tot felul de minciuni şi poate părea că eu aş fi furat pozele de la ea. Dar poate că exagerez legat de acest lucru. Oricum acolo unde am publicat eu câteva haiga-le cu pozele ei, am acordat credit fotografului, am scris clar că pozele erau ale ei. După ce m-am mutat în blocul în care stau acum am avut o vecină îngrozitoare sub apartamentul meu, vecină în vârstă care s-a purtat îngrozitor cu mine, deşi am avut numai gânduri bune şi nu am greşit nimic. Această doamnă Ioana mi-a povestit că ea a lucrat în anii de pensionare la o policlinică evreiască dar că nu îi pare rău că nu mai este acolo, fiindcă, citez: "evreii ăştia dau bani foarte puţini". D-na Ioana este în aparenţă foarte credincioasă, în realitate o femeie rea fără motiv. (Azi iar am auzit-o pe holul blocului, vorbind cu soţia zugravului care m-a mai ajutat oarecum după ce m-am mutat aici. Dna Ioana i-a dat o oală cu mâncare acelei femei. Cu mine a fost rea de obicei, nu ştiu de ce, voi povesti. Azi e prima oară în viaţa mea când mama mă păcăleşte, fiindcă mi-a dat banii de întreţinere cu întârziere şi a insistat să merg azi să plătesc întreţinerea. Eu nu mi-am dat seama şi am coborât degeaba. Liftul era blocat de vecini la 2. Le-am întâlnit pe cele două femei. Abia când am revenit mi-am dat seama că azi nu era zi de întreţinere. Maică-mea mi-a mai făcut aşa, dar atunci nu am coborât degeaba fiindcă mi-am dat seama. Acum eram prea chinuită cerebral şi atentă la ceea ce scriam aici.)
Din nou la examenul de medicină în 1998. Atunci am făcut cunoştinţă în sala de examen cu o fată drăguţă şi blândă care s-a purtat frumos cu mine, dintre cele mai bune cu mine pe parcursul facultăţii. La examen am stat de vorbă puţin. A intrat şi ea şi a fost repartizată cu mine în grupă pe tot parcursul facultăţii, dacă ţin bine minte. O chema Mirela M. După repartizarea pe grupe, eu şi alţi colegi (unii se mutau sau erau mutaţi şi apăreau alţii de-a lungul anilor)am făcut anii preclinici în parte la subsolul facultăţii, unde erau puncte de interes: sala de anatomie (şi disecţii), sala de curs pentru microbiologie (acolo curgea apă pe podea din ţevi), xeroxul pentru cursuri şi altele, barul pentru sucuri şi sandvişuri. Mergeam la bar cu Mirela sau singură şi acolo s-a întâmplat că barmanul vorbea că "aia făcea urât de tot", amintindu-mi de închiderea mea psihiatrică în 92 când ţipam fiindcă eram chinuită mult de tot. În aceeaşi perioadă a apărut Zăgrean în uşă şi când m-a văzut şi-a mişcat uşor buzele, părea furios şi a ieşit trântind uşa. În perioada primului semestru mi s-au întâmplat multe lucruri neplăcute, dar cel mai rău a fost faptul că am început să simt o presiune urâtă pe creier, care nu ceda la antiinflamatoare. Atunci nu luam medicamente psihiatrice. Mă şi durea indescriptibil, parţial ca în momentul acesta. Aceste presiuni s-au accentuat insidios de-a lungul primelor săptămâni acolo. Între timp mi se întâmplau şi alte lucruri.
Este adevărat că pe parcursul anilor mei de studenţie la medicină nu îi vorbeam lui Zăgrean, ca şi la psihologie, probabil aproape tot timpul acelor ani. Ştiu că nu mă credeţi, şi mie mi se pare incredibil că am rezistat la atâtea rele, dar a fost adevărat. Gândiţi-vă că eu într-adevăr eram un om fără probleme psihice, că într-adevăr nu greşisem nimic şi atunci credeam în viitor, la fel ca în facultatea de psihologie. Oricât pare de incredibil, e adevărat că, în ciuda faptului că nu îi vorbeam, oamenii şi societatea în ansamblu tot m-au masacrat de moarte, pentru a mă aduce la sinucidere în curând şi eu nu înţeleg deloc de ce. Mulţi m-au acuzat în ultimii ani că am fost proastă că m-am plâns şi am demascat adevărul despre asasinii din viaţa mea şi despre nevinovăţia mea, ei spun că oamenii mă omoară din cauza aceasta şi că dacă îmi ţineam gura m-ar fi lăsat în pace şi aş fi supravieţuit. Ei spun că oamenii chipurile m-ar fi distrus (ce e aia?) fiindcă au înţeles că eu vorbesc singură, deşi eu nu puteam bănui că ei mă aud vorbind singură din cauza torturii şi necazurilor, şi astfel oamenii credeau că sunt nebună. Şi că ei îi omoară pe cei consideraţi nebuni, ca într-un fel de purificare a societăţii. Nu e adevărat, în mod firesc mulţi ani am tăcut şi ceilalţi m-au lovit la fel de rău. Nimic nu foloseşte, degeaba am fost un om perfect. Iar adevărul, subliniez, trebuia oricum să fie, e o datorie morală, findcă e vorba de crime şi păcate monstruoase şi eu am fost mereu un om perfect, meritam şi merit să am copilul meu şi celelalte drepturi, cerute din 1984. Vă spun adevărul curat, tăcerea nu foloseşte la nimic, absolut cert, iar ascunderea adevărului e un păcat imens şi crimă monstruoasă totodată.
Continuare în partea a XVI-a
Unii au intrat acum peste mine cu ideea că oamenii m-au masacrat toată viaţa fiindcă eu sunt ţigancă şi nu ştiam acest lucru. Nimeni nu mi-a spus aşa ceva, cum aş fi putut bănui, presupunând că e aşa? Eu mereu aveam o piele mai albă decât colegele mele în toate grupurile în care am fost. Adică eram dintre cele mai albe. Acum am pielea gălbuie de la fumat şi stat în casă. Nu am avut nici trăsături de ţigancă. În plus nu aveau de ce să mă distrugă că sunt ţigancă, fiindcă nu am avut nici habar de cultura ţiganilor sau obiceiurile lor, dimpotrivă, am fost româncă adevărată trup şi suflet, cu cunoaşterea şi respectarea valorilor culturale şi tradiţiilor româneşti. Cu multă dragoste faţă de ele şi faţă de ţară. Postez aici două din pozele mele preferate din copilărie (precis aşa arătam) în care se vede că aveam pielea albă şi părul meu era pe vremea aceea şaten închis, moale şi mai rar, neted. Apoi s-a schimbat. D-na Ioana, vecina mea actuală de dedesubt, s-a purtat uneori într-un fel ciudat, care ar putea conduce la ipoteza că mă credea ţigancă. Unii oameni cred că ţiganii sunt murdari, că nu le place curăţenia. Am invitat-o la mine la masă de câteva ori, în ciuda faptului că se purtase oribil cu mine. Fiindcă nu aveam pe altcineva şi fiindcă mereu am iertat cu adevărat (acum nu mai pot ierta). Ea venea, dar mereu refuza să guste din ceea ce găteam eu. Cineva a intrat peste mine atunci cu ideea că "mie mi-e scârbă să mănânc de la ea". Este însă posibil ca ei să îi fi fost scârbă fiindcă credea că aş fi nebună şi că nu gătesc igienic. Nu ştiu care e adevărul, dar vă voi spune că în realitate eu am fost foarte curată când spălam vasele (întotdeauna) şi foarte curată gătind măncare. D-na Ioana a refuzat şi colivă de la mine, de la moartea unei mătuşi. Totuşi ştiam că coliva nu se refuză, putea să o ia şi să o dea altcuiva. M-a rănit. Iar mama mea mi-a spălat uneori vasele, în ciuda împotrivirii mele (a vrut să acapareze totul în casa mea) şi de obicei le spală prost, după care tot ea zice că eu le las murdare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...