Infernul sunt ceilalţi, partea a XVII-a

În primul semestru la medicină, în afara chinurilor cerebrale care creşteau progresiv, cum am explicat, adică migrene presionale şi ameţeli încontinuu, mi s-au întâmplat unele lucruri mai ciudate. Unul dintre ele a fost că am început să înţeleg o parte din organizarea (cel puţin cea veche) acestor fabrici de creiere "aranjate" şi utile, numite facultăţi. Pe vremea aceea totuşi nu înţelesesem întrutotul relaţia dintre mintea umană şi fenomene ale naturii sau alte vieţuitoare din ecosistem. Abia după facultate am devenit mai limpede, cum am explicat în capitolul anterior. Dar am observat că, de pildă, cursul de genetică se ţinea în încăperi asemănătoare cu cea în care făcusem genetică la Cluj, în care era tot sobă de teracotă şi aceeaşi atmosferă închisă şi caldă de incubator. Mai mult decât atât, eu aveam aproape aceeaşi senzaţie neuropsihică acolo, ceea ce m-a dus la concluzia unităţii în diversitate a fenomenelor de formare a tinerilor pentru creaţie intelectuală şi păstrare a valorilor şi conceptelor ştiinţifice, în definitiv invenţii ale creierului uman. Am avut desigur mai multe dovezi, nu doar cea legată de genetică. Am început să văd dincolo de împărţirea spaţiului în diverse cămăruţe, adică am început să înţeleg mai bine teoria cunoaşterii şi evoluţia ştiinţelor. Era normal la vârsta aceea, fiindcă eram o persoană inteligentă.

Un alt lucru interesant a fost că am descoperit în grădina facultăţii de medicină diverse amintiri din copilărie, diverse lucruri pe care le ştiam din copilărie din grădina bunicii şi pe care nu le mai întâlnisem în alte părţi de atunci. De pildă planta Yucca filamentosa, care mă impresiona în copilărie, încă vreo două specii botanice întâlnite când eram copil şi gândacii Vaca Domnului care mă impresionau când eram copil. Erau mulţi la facultate, exact ca în grădina copilăriei. Odată stăteam pe o bancă şi era soare şi în apropiere nişte trandafiri în floare şi o studentă tot din anul I care şedea lângă mine s-a recomandat Ana-Maria (pe vremea aceea nu ştiam că aşa o chema pe aleasa lui Zăgrean) şi a început să îmi vorbească pe un ton nefiresc despre viaţa ei. Părea răutăcioasă, avea o voce ascuţită şi spunea că pe ea trandafirii o întristează foarte mult, fiindcă îi aduc aminte de vremea copilăriei, când ea încă nu ştia ce se ascunde în spatele aparenţelor şi nu bănuise faptul că avea probleme mari, pe care le-a înţeles abia mult mai târziu. În fine, modul în care vorbea putea să creeze mistere întunecate în mintea oricui ar fi ascultat-o. Grrr! Nu mi-a plăcut şi nu înţelegeam ce are cu mine, eu mereu fusesem un spirit luminos şi pur.

În ce priveşte diferitele obiecte de studiu voi enumera ceea ce mi se întâmpla de fiecare dată după ce voi vorbi de tentativa mea de sinucidere, dar vă asigur că absolut cert au fost mai multe fapte ciudate şi mai multe atacuri asupra mea decât cel din partea acelei Ana Maria, şi unele lucruri din ce voi povesti s-au petrecut probabil înainte de anul nou 1999. Un fapt de asemenea ciudat a fost că aveam o colegă mai "brunetă", nu ştiu dacă era ţigancă, dar mi-a spus odată în mod ciudat şi şocant că ea ştie că Zăgrean Leon este un profesor bun, care îi ajută pe cei ca ea şi pe alţi studenţi. Vă daţi seama ce groaznic mă lovea! Eu nici nu mă gândeam la Zăgrean deloc pe vremea aceea, e adevărat. Un alt aspect mai ciudat a fost morbidul din textele de la orele de franceză de pildă, unde trebuia să studiem un text celebru despre stăpâna unei curse sau reţele, care se dovedea în finalul textului un păianjen femelă. Oricum vă daţi seama că erau multe lucruri întunecate în acel loc. Un alt lucru care m-a rănit, datorită suferinţelor din trecut, a fost organizarea lucrărilor practice de anatomie. Asistentul (parcă i se spunea Angi) ne arăta planşe din atlas la o masă şi ne explica. Din motive obscure parţial pentru mine toţi stundeţii se îngrămădeau ca un ciorchine, rezulta un fel de grămadă ca la rugby şi eu eram dedesubt, ba mai mult decât atât, strivită de senzaţia atingerii picioarelor asistentului, ceea ce îmi amintea de Zăgrean şi ce îmi făcuse pe sub masă. Aveam doar foarte uşoare senzaţii sexuale, desigur neplăcute. Angi avea un aer foarte colocvial, dar nu cu mine desigur, ci cu ceilalţi, deci încă o dată în viaţa mea ceilalţi aveau "lumea lor". Ne cerea să facem desene copie după atlas şi eu ca proasta am făcut, observând că restul nu se sinchisea. Ataşez exemple mai jos, fiindcă îmi plăceau desnele şi fiindcă eram înfiorător de conformistă mereu în viaţă. Tot el spunea despre un coleg mai tuciuriu "nu vă uitaţi la el că e mai închis la culoare, că tot de-al nostru este". Mi se părea ciudat, era ca şi cum atunci descopeream că există atutidine şovină în lume faţă de ţigani, dar nu mă aşteptam să întâlnesc acest lucru spus pe faţă la facultate. Tot el ne-a adus odată cărţi diverse şi am cumpărat şi eu, inclusiv o carte a lui Zăgrean. La un moment dat, mai încolo, Angi s-a bătut în palme cu băieţii din grupa mea (era unul Laurenţiu şi alţii) spunând că a reuşit să fie acceptat să plece undeva în străinătate.

Ceea ce voi nota este adevărul refăcut din zdrenţe, fiindcă în ultimii 10 ani m-au torturat oribil şi mi-au şters în special memoria anilor la medicină, mai înainte puteam povesti totul mai fluent şi complet. În ansamblu viaţa mea poartă urmele unor lovituri de tun în acei ani, găuri mari pe care minţile criminale le-au lăsat goale, fără urma dinamitei care poate dovedi totul. M-au lovit astfel mai rău, fiindcă eu rezolvasem durerile din trecut chiar dacă iniţial ţineam minte totul. M-au lovit nu ca să mă ajute, ci pentru interesele lor meschine de ascundere a adevărului şi eliminare a mea din viaţa activă. Şi mi-au făcut şi mai mult rău. Chiar dacă voi ziceţi că e normal, fiindcă nu am terminat facultatea de medicină, eu vă spun că nu e deloc normal ce mi-au făcut acolo. E crimă.


La sfârşitul anului mă simţeam înfiorător. Apoi am avut acea tentativă de sinucidere, exact aşa cum am povestit. Voi nota din nou câteva aspecte importante: mama mi-a dat bani să plec la Govora, în urma rugăminţilor mele, dar aveam o sumă economisită în mod cert. Mă durea capul aşa rău încât credeam că numai dacă plec din presiunea oraşului asupra mea voi putea să dorm să mă odihnesc puţin să intru întreagă în noul an. Tata s-a împotrivit plecării mele şi a urlat că mă dă în urmărire generală. Oamenii într-adevăr m-au urmărit spre marea mea mirare, de parcă toţi îmi voiau moartea cu adevărat, eram şocată. Îmi aruncau ameninţări groaznice, mi-au furat banii şi m-am plâns şi ei spuneau că "au luat banii înainte să facă treaba şi se distrau, ca şi cum erau asasini plătiţi şi foarte abjecţi. Unul m-a urmărit în tren cu idei de bulibaşă român şi mutanţi genetic care conduc ţara şi pe care el îi cunoaşte şi poate salva numai un singur om pe an şi că eu trebuie să merg la Cernica peste câteva zile cu cruciuliţă la gât. Pe vremea aceea era o modă a cruciuliţelor la gât, cel puţin în spitalul de psihiatrie. La Govora şi-au bătut joc de mine monstruos, cu oameni descreieraţi pe stradă în pijama, cu faptul că nu mi-au dat un loc de dormit, cu semnul crucii făcut în calea mea, cu ameninţarea cu Poliţia, care chiar a venit, dar nu m-a arestat. Cel mai rău mă rănea că m-au filmat, după ce m-au pus să dansez cu un idiot într-o sală de mese -- ei aveau bani de revelion ( nu erau ţigani cum spunea tata) şi aveau orchestră cu un ţigan care cânta cântecul Sacrificiul primului născut. Mai spuneau că ei cred că îl voi aduce acolo şi nu ştiam la cine se referă, dar a trebuit să cer ajutorul tatei, care a venit cu taxiul acolo să mă ia, m-a dus la Bucureşti şi, la plângerile mele şi rugămintea mea, mi-a spus că nu mă poate interna la spital că sunt prea bolnavă şi numai la Bălăceanca mai e loc pentru mine. Mă durea capul din ce în ce mai rău...El s-a culcat rapid şi eu am încercat în zadar să adorm şi a trebuit să mă arunc pe geam la bucătărie, nu numai de teama de a înnebuni, ceea ce oricum era nedrept, ci mai ales fiindcă atunci credeam că dacă înnebunesc voi deveni unealtă de distrugere a celor buni şi nevinovaţi, aşa cum întâlnisem şi eu atâţia oameni care m-au lovit în viaţă. Deci a fost un suicid altruist... Apoi m-a găsit dn-a Kis, vecina de dedesubt, căreia tata îi spunea dna Piş şi care a apărut şi ea pe Moşilor în calea mea după 2007 în mod ciudat de multe ori până când nu a mai apărut. Ea avea o fată cu nume ciudat Taina, care a emigrat în Italia după ce mi-a făcut mie timp îndelungat zile fripte, fiindcă vorbea tare şi ore în şir la telefon şi râdea ciudat...A venit salvarea mai târziu deci, eu eram inconştientă şi tata zice că cineva mă trăsese lângă zid. Am mers cu salvare mică fiindcă atunci nu se modernizaseră toţi şi am observat că pe mine mă duceau mereu cu salvare mică model vechi, încă o dovadă a statutului social inferior. Am refuzat transfuziile în zadar, etc. M-am trezit privindu-mi corpul de deasupra, de la cap, cum am povestit. Apoi, după tot restul m-au dus la ortopedie la Colentina, apoi la psihiatrie. Mi-au făcut extrem de multe radiografii în toate spitalele şi mie îmi era frică de radiaţii. În spitalul Colentina am avut un radio la care se vorbea de moartea lui Eminescu (era probabil 15 ianuarie). Dl. psihiatru Ionescu iniţial nu voia să mă interneze sau juca teatru, nu ştiu, apoi a fost convins. În general toate acestea le-am povestit şi am povestit despre felul în care în spital iar îşi băteau toţi joc de mine, e adevărat. Medicul afost unul dintre puţinii oameni din viaţa mea (printre care şi Zăgrean), care au dat mâna cu mine. De faţă cu o doctoriţă rezidentă ulterior transferată la Bălăceanca, mi-a spus că el nu înţelege ce e cu ideea aceea a mea "tatăl meu, duşmanul meu" şi nici eu nu am înţeles, precis nu spusesem aşa ceva. Doctoriţa a zis că familia mea spunea aşa. Dl. Ionescu mi-a mai spus că trebuie să renunţ la facultate, dar eu am refuzat, era tot ce aveam, după atâţia ani de chin. Doctoriţa a venit odată după un timp la mine acasă şi i-am spus ceva de Dumnezeu şi ea atunci mi-a scris o reţetă cu diagnosticul tulburare remisă, deci vindecată, dar când i-am spus că vreau libertatea şi drepturi, mi-a zis că trebuie să mă treacă pe litiu dacă accept. Am refuzat. Ea era genul de frumuseţe germanică, cu ochi albastru tăios şi păr blond. Fiindcă eu coseam goblen, mi-a spus că şi ea a cusut unul mare cu Fecioara Maria. Tata îmi spusese în mod ciudat că el e "iniţat" în secta Fecioarei Maria, care era chipurile la modă în România. Când am mai căutat-o pe ea fiindcă mi-era rău tare, mi-a spus să nu o mai caut, că nu mai poate să mă ajute, că are copil mic.

Am scris o parte din ce a fost atunci, restul oricum găsiţi pe acest blog. Vreun an am mers în cârje la facultate, că proteza nu merge pe bont insuficient vindecat. Mergeam cu taxiul şi în cârje, inclusiv la sala de disecţii.

Azi, 5 noiembrie au intrat, ca şi ieri, unii cu cuvintele următoare "de ce nu mi-ai zis, porcu dracu?". Nu ştiu cine sunt ăştia.

Continuare în partea a XVIII-a