Infernul sunt ceilalţi, partea a XIV-a

Există câteva lucruri din acea perioadă foarte neagră a mea între facultatea de psihologie şi cea de medicină, pe care le-am menţionat mai rar şi confuz uneori, care trebuie clarificate acum. Printr-un efort mare de clarificare a tot şi reamintire a tot ce mi s-a întâmplat şi ce am gândit, mi-am amintit noaptea trecută probabil singurul detaliu care lipsea şi pe care îl uitasem mereu, din slăbiciune omenească normală şi alte cauze. Recunosc că am greşit când am spus de atâtea ori că nu am avut absolut nicio greşeală toată viaţa. Am avut o singură greşeală pe care o voi relata acum şi doar câteva slăbiciuni o viaţă întreagă, toate cele pomenite fiind explicate de mari suferinţe şi lovituri practic mortale din partea celorlalţi. Eu am greşit cu un gram, ei m-au lovit cam 10 tone peste viaţa mea fără apărare şi în fond nevinovată.

Repet situaţia: după ce am ajuns  a doua oară la psihiatrie în 96, m-am găsit complet părăsită de toţi, fără nicio şansă să am serviciu, cu toate durerile laolaltă şi tentativele mele jalnice de sinucidere de care am povestit în alt capitol...plus tot adevărul vieţii mele chinuite din 84 fără să înţeleg de ce sau în ce scop. Mai eram şi perfect lucidă, oare înţelegeţi ce spun? Durea totul la sânge şi chiar nu greşisem nimic o viaţă întreagă. Părinţii tot răi erau, doar că nu mă mai băteau. Vecinii făceau zgomotul acela ca un piuit urât, etc. În fine era monstruos. Tata era tiranic şi preluase controlul în casă şi în bucătărie în locul mamei. Mama nu mai făcea nici curăţenie  ca odinioară. Tata aducea alimente groaznice şi scumpe în frigider-- afumături urâte, icre de fabrică, murături multe , ardei iuţi muraţi, ciuperci murate, kaisere mereu, icre negre, caşcaval tot afumat desigur, şi multe altele, dar mai ales ciorbe de burtă la plic, ceafă pentru grătar (în cazul cel mai bun), creier de porc, etc. Eu oricum nu aveam bani. Tata continua să vorbească porcos, dar, ce e drept, mult mai puţin ca în anii dinainte să mă interneze. Mă şi batjocorea mereu şi spunea că eu nu am ce discuta cu el, că eu trebuie să vorbesc numai cu mama. Odată a pus la grătar carne împuţită cu urină, era înfiorător! Şi mai avea şi pretenţia să mănânc şi ca întotdeauna  a făcut scandal când eu am spus adevărul. (altădată la Colun mama a preparat ciuperci otrăvite probabil, fiindcă aveau gustul iute-amar şi foarte rău, eu am gustat şi am spus adevărul şi atunci le-a aruncat). Tata părea să nu fi uitat nici el de Zăgrean, ceea ce mă mira mult, fiindcă zicea uneori "Leon Cacallo" şi alteori spunea că el vrea să îl lovească, dar nu se înţelegea clar pe cine duşmănea. Se îmbăta des şi mă irita că stătea în chiloţi în casă zilnic şi chiloţii îi dezveleau parţial sexul, vizibil chiar dacă nu te uitai dinadins acolo. I-am spus că mă deranja şi el a replicat foarte nervos că la nudişti nici nu contează. În sfârşit au fost mult mai multe alte necazuri, pe care nu le mai menţionez. Au mai fost şi bătăi, cum ar fi cea în care mă zgâria cu unghiile lungi şi murdare pe obraz şi mă trăgea de păr către bucătărie urlând "vedeţi minunea?!" în faţa ferestrei. Eu aveam şi problemele mele fizice neplăcute, povestite deja. Dacă vă întrebaţi de unde avea taică-meu banii vă spun din nou adevărul: lucrase ca inginer la IPTANA, cu sediul lângă gară. Ulterior a mai avut cât timp a trăit încă vreo trei-patru servicii, ori era dat afară, ori pleca, ori cine ştie ce. În anul de după moartea lui am constatat că era o modă în popor să se judece valoarea unui om după maşina pe care o posedă. Unii spuneau de pildă despre un X (care nu era tata) că nu este om nici cât să merite o Dacia. Maşinile Dacia au dispărut rapid, chiar foarte rapid din câte am văzut, şi bulevardele s-au umplut până la refuz cu maşini de import. Eu nu am înţeles de unde aveau toţi atâţia bani, inclusiv de benzină multă, în afară de cazul în care furau oameni ca mine pe care îi considerau nedoriţi pentru ei. Dar e adevărat că familia mea era săracă dintotdeauna. Deci nu are logică. Un alt aspect e că se părea că un bărbat dobândea maşină mai bună dacă făcea vreun rău, dar eu nu pot da decât exemple din viaţa mea. Respectiv Zăgrean la început nu avea, apoi a stat mult cu Dacia, cel puţin până am intrat eu la medicină, din câte mi-au spus băieţii la meditaţii şi păreau absolut de încredere, eu ştiu să judec un om. Apoi Zăgrean a dobândit o maşină mare, am uitat marca ( e posibil totuşi ca prin căsătoria pe care a încheiat-o ulterior). Tata avea Dacia şi apoi doar a schimbat-o cu Dacia 1310, altă culoare. Într-o vreme tata a avut, nu ştiu de ce, şofer personal, cu care am călătorit şi eu cu un Cielo, proprietatea firmei la care lucra. Apoi l-au dat afară şi de acolo. Tata a murit pe 29 iulie 2005 în timp ce se chinuia să repare ceva la maşină. Locul nostru de parcare din curtea blocului l-a luat la un moment dat altcineva, în timp ce tata se chinuia să parcheze Dacia unde apuca. Aş mai putea da încă vreo câteva exemple, dar mă abţin. Poate nu e adevărat că maşina era simbol al statutului unui bărbat, dar alte lucruri pe care le voi povesti sunt absolut clare.

Dincolo de necazuri şi torturi zilnice, eu încercam nu doar să dau la medicină, ci şi să îmi menţin bucuriile sufleteşti, pe cât posibil. Absolut sigur am mai citit câte ceva şi am cumpărat şi citit revistele Magazine Litteraire şi Histoire în franceză, care se găseau pe vremea aceea (sau poate ceva mai încolo, voi căuta datele tipărite pe ele) şi acum am o colecţie, incomplet citită. Îmi plăceau mult. Am mai ascultat şi muzică. Oricum eram prea lucidă şi aceste mici bucurii erau nimic pe lângă chinuri. Şi eram nevinovată, nu înţelegeam de ce. Cel mai rău a fost că au început să mă chinuiască sexual din nou, spre marea mea stupoare, puneţi-vă în locul meu (după ce în facultatea de psihologie avusesem acea perioadă fantastic de liniştită şi bună). Atunci am reînceput să îi vorbesc lui Zăgrean în intimitatea mea, din cauza suferinţelor....niciodată nu m-am gândit că poate şi altcineva ar "auzi" ceea ce spuneam eu singură între patru pereţi. În acea perioadă în care el s-a purtat oribil cu mine când l-am mai căutat, am început efectiv să îl urăsc, şi acest lucru, ca şi cele pomenite mai sus, au fost principalele motive ale greşelii mele. Din cauza abuzurilor groaznice prin care trecusem atâţia ani şi vieţii grele de atunci, am vorbit la un moment dat cum nu îmi stătea în fire, respectiv am început să folosesc repetat cuvintele "mă piş", "fac pipi", etc, tot ce era legat de pipi. Nu mai ţin minte cât m-a ţinut această fază dureroasă. Ceea ce pot spune e că vecinii de sus chiar mă torturaseră cu urinatul aparent foarte des la WC-ul de deasupra printre altele, luni de zile în şir în 1989-1992. Era evident că eu nu eram eu însămi pentru singura dată în viaţa mea, că niciodată nu vorbisem aşa greţos. Ceea ce este şi mai rău, fiindcă o nenorocire nu vine niciodată singură, e că în acea  perioadă mi s-a întâmplat un lucru urât într-o noapte. Nu ştiu cine erau porcii care mă torturau şi mă distrugeau şi nici cine a plănuit acea noapte. S-a întâmplat că peste creierul meu obosit probabil de diverese dureri de cap sau "futaiuri" cum zicea taică-meu şi eu nu înţelegeam cuvântul, au intrat în subconştient nişte sugestii ( nu gânduri efectiv) care îmi cereau să  vorbesc foarte vulgar, ca şi cum i-aş blestema pe ceilalţi cu tot felul de porcării, fiindcă, sugerau ei, aceasta e singura metodă să îmi eliberez trupul violat de la distanţă şi ceierul atacat de migrene. Îmi sugerau puternic că numai aşa, dacă îi atac, voi reuşi să rup lanţurile în care eram şi să mă curăţ, să mă purific. Acele sugestii erau la nivel subconştient, deci m-au convins destul de uşor. Pot spune că acea noapte a fost singura dată din viaţa mea în care am folosit cuvinte porcoase, pe care le aflasem după 89 din vorbele tatei. Ceea ce m-a îngrozit după mai mulţi ani, când naşa mea mai avea puţin până la declanşarea bolii, e că mama zicea că naşa vorbeşte mereu cu "mă piş". Desigur îmi aminteam greşeala mea de demult şi îmi părea rău. Pe de altă parte după 2005 au intrat peste mine unii cu ideea incredibilă că oamenii credeau că aş fi vulgară. Nu înţeleg de ce, fiindcă am fost vulgară doar o noapte toată viaţa. Iar dacă auzeam vorbe vulgare, niciodată nu mă gândeam la ele, îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau pe alta. În ce priveşte ura faţă de Zăgrean, ea s-a transformat în indiferenţă, dar ascunzând dedesubt dureri şi ciotul acelei iubiri. Absolut sigur, tot în aceeaşi perioadă, au intrat unii foarte ai dracu peste mine de două sau trei ori şi îmi cereau insistent, prin chinuri groaznice, să îmi vând sufletul diavolului, că altfel voi avea foarte mult de suferit în continuare. Bineînţeles că mi s-a părut absurd şi nu eram nebună, dar, din cauza torturii am răspuns totuşi acelor porci că eu nu îmi vând sufletul diavolului.

Mai am de spus despre nunţi. Am fost la trei nunţi după 89, fără a enumera nunta Ralucăi Paşca, la care am fost doar la biserică şi nunta Ioanei (Daniela)Şarba. Prima oară m-au invitat naşii la un fin  sau prieten al lor şi am mers împreună cu părinţii la lacul Snagov la masă. Am stat separată de părinţi, alături de nişte francezi cu care am vorbit puţin. Ei spuneau că erau acolo doar fiindcă voiau să vadă cum e o nuntă la români. Desigur nimeni nu m-a invitat la dans (atunci eram suplă) şi pe tot parcursul nunţii m-am simţit prost şi ameţită. Apropo de francezi, eu am corespondat o vreme cu o franţuzoiacă, deoarece îmi dăruise o carte printr-un  program de donaţii la o librărie din Bucureşti. La nunta de care vorbesc am fost înţepată oarecum de vărul meu Pucu care mi.-a spus de două ori un banc anost: "era odată o zână rea, Rea, REA... da' bună". Mi-am dat seama greu de aluzia sexuală, dar nu m-am gândit deloc că s-ar putea referi la mine, poate nici nu se referea la mine. La întoarcere în autocar mi-a fost rău, deşi nu consumasem alcool decât foarte puţin.

Am mai mers cu mama la o nuntă la masă, nu ştiu la cine. Oricum eu cu ea eram excluse deoparte, nu ştiu de ce vrusese mama să mergem. Bineînţeles niciun dans sau distracţie pentru noi, era în centrul Bcureştiului la o terasă şi am stat urmărind cum se dădea în spectacol o femeie grăsună şi vulgară, care dansa ca o paparudă pe melodii precum Hotel California şi melodii cu Rod Stewart sau Smokie.

A treia nuntă a fost a Oanei Jitaru, fosta mea colegă de liceu. Ea s-a căsătorit după ce a terminat facultatea. Luiza îşi amânase un an medical, din cauza tratamentului psihiatric. Şi eu şi Luiza am fost invitate şi am acceptat. Luiza era emoţionată înainte de nuntă şi discutam ce cadou să îi ducem (în comun) şi până la urmă am luat ceva nu prea bun ( ce am găsit atunci la Bucur Obor, atunci era altfel) şi Oana a fost destul de nepoliticoasă spunând că are aşa ceva, dar acum nu mai contează. (era un casetofon ). Apoi am stat cu Luiza unde am fost aşezate, la ultima masă desigur. Bineînţeles niciun dans, nicio distracţie. Oana dansa mult, un cântec al mirilor fusese Islands cu Bonnie Tyler, dintre cântăreţele mele favorite (erau multe care îmi plăceau, Bonnie Tyler mai puţin). Vecinul meu de masă vorbea cu mine şi cu alţii despre Ana Electronic, firmă unde lucra el parcă. Apoi am văzut ceva care m-a întristat. Eu nu eram dezamăgită fiindcă trecusem prin foarte multe, dar Luiza a început să se foiască şi să manifeste o apatie tristă. La un moment dat ochii îi erau umezi de lacrimi. Eu am încercat imposibilul: să o scot din starea aceea.

În ce o priveşte pe Luiza, vă spun drept ce s-a mai întâmplat. Am fos todată la o petrecere la ziua ei, la ea acasă. Şi atunci a început să plângă cu adevărat spunând că eu i-am stricat petrecerea. Se prea poate. Atunci eu eram cea amărâtă rău (iniţial nu am vrut să merg la petrecere) şi am dansat cu colegii ei în timp ce ea stătea mai mult pe margine. După aceea mi-am cerut scuze, dar nu am putut îndrepta acea mică greşeală. Eu am ajutat-o pe Luiza cât am putut şi am încercat să o feresc de adevărul crud despre viaţa mea chinuită. Dar au chinuit-o mai apoi şi pe ea. Odată i-am împrumutat fusta mea să meargă cu ea la o petrecere. Luiza spera atunci ca şi mine marea cu sarea, respectiv să emigreze în SUA.

La câţiva ani de la nunta Oanei ( care a devenit psihiatru pentru copii şi a avut doi băieţi) am avut nişte probleme cu Luiza. Ea a venit odată la mine fiind sub efectul medicamentelor şi am primit-o. În chiar aceeaşi clipă m-a apucat o migrenă oribilă. Nu mai puteam rezista, în timp ce Luiza îmi cerea insistent să ne rugăm pentru sănătate lui Dumnezeu chiar atunci. Am refuzat acest teatru, mă rugasem eu degeaba singură. Apoi fiindcă eu ajunsesem la concluzia că mă voi sinucide şi că nu este altă soluţie, i-am spus Luizei, probabil după o despărţire mai lungă. Vorbeam cu ea la telefon. Ea a reacţionat prompt, spunându-mi că nu am dreptate deloc, că ea mă înţelege (eu mă îndoiesc că înţelegea), că şi ea trecuse prin faza asta dar reuşise să se detaşeze. Mi-a repetat că am nevoie de detaşare. Eu cred că plângeam, cel puţin în sinea mea. După aceea m-am gândit că nu mai pot accepta să fiu prietenă cu Luiza şi să joc teatru că sunt nebună cum voia ea. Sau să mint. Eu încă credeam atunci în prietenie sau comunicare adevărate. Totodată m-am gândit că poate separarea de ea ar fi pozitivă pentru amândouă. Luizei i-a părut aparent sincer rău că vreau să mă separ de ea şi a insistat să rămânem prietene. Este singura dată din viaţă când am întors spatele cuiva relativ bun cu mine. Dar oare mă înţelegeţi? Nu ştiu sigur dacă am geşit...Oricum după ani, respectiv după 2007, Luiza a apărut de mai multe ori pe Moşilor în drumul meu şi m-a rănit fiindcă în ciuda bunelor mele intenţii nu m-a iertat nici când mi-am cerut iertare şi a refuzat să schimbe două vorbe cu mine. La un moment dat nu a mai apărut. Era oricum şi ea grasă din cauza suferinţei, ca şi mine. Dar evident avea bani comparativ cu mine. M-am întâlnit de mai multe ori în mod ciudat şi cu tatăl ei, care vorbea frumos cu mine şi frumos despre Luiza. În mod straniu se tot interesa de banii pe care îi am lunar. Mama Luizei de asemenea a refuzat să mă salute. De fapt nu ştiu ce i-o fi spus Luiza despre mine.

continuare în partea a XV-a. Post scriptum -- am început să am probleme pe acest blog în timp ce am scris scrisoarea de azi, nu ştiu dacă voi termina totul, nu ştiu dacă mă vor lăsa.