Infernul sunt ceilalţi, partea a XVIII-a

Trebuie să scriu în acest context din nou despre aberaţiile politice ale unora. Eu am fost de-a lungul întregii vieţi un om conştient de fapul că eram doar o simplă sclavă psihiatrică, fără legătură cu politica sau cu alte idei paranoice, că doar nu eram nebună. Dar unii mi-au zis că ei, pentru a îşi asigura puterea şi interesele abjecte în societate faţă de nebunii adevăraţi din România, mi-au legat viaţa de idei politice ale nebunilor, deşi eu am fost mereu un om perfect. Veţi vedea mai bine acest lucru în finalul povestirii. Chiar şi în ultimele zile au intrat peste mine cu aberaţii semi-politice, inventând că ei i-au păcălit pe oameni (care oameni? eu nu am întâlnit un om în 44 de ani, nici măcar unul) că eu aş fi avut legătură cu Ceauşescu (aceasta în scopul de ascunde că am fost mereu un om normal) şi mi-au sugerat pentru prima oară în viaţa mea că "ceauşescu" era taică-meu. Bineînţeles că nu sunt nebună să cred aşa ceva, şi chiar dacă ar fi fost adevărat, nu se explică masacrul de peste 30 de ani şi moartea mea. Eu am fost săracă mereu şi chinuită din 84, dar mi s-a spus că voi fi omorâtă în tortură şi închisoare o viaţă întreagă încă dinainte de 84. Familia mea era extrem de pornită împotriva lui Ceauşescu şi vorbea mereu porcării şi avea o ură ciudată, dar am văzut că în perioada aceea şi alţi oameni aveau idei ciudate şi aberante legate de Ceauşescu. Deoarece eram un copil inteligent şi lucid, m-am gândit atunci în mod firesc (aşa cum e scris şi în cărţi de psihologie) că oamenii sunt proşti şi doar inventează şi proiectează, fiindcă e absurd să gândeşti asemenea aberaţii şi să urăşti chipurile o marionetă politică. Eu nu m-am băgat niciodată în discuţiile "politice" ale altora, copii sau adulţi. Apoi în liceu Luiza mi-a spus o singură dată "ce ai face dacă te-ai întâlni cu Ceauşescu dintr-o dată?". Tot ea mi-a mai amintit de Ceauşescu după 89 spunându-mi că ea este prietenă cu Mihnea, un coleg de la medicină care îi place foarte mult şi ai cărui părinţi erau medici în echipa de medici care îl trata pe defunctul Ceauşescu. Mihnea a emigrat În SUA. Eu nu am avut niciun păcat sau nebunie toată viaţa şi vă repet că nu sunt vinovată de moartea "tiranului" la revoluţie. Unii mi-au spus că eu am greşit şi i-am deranjat pe oameni spunând adevărul, fiindcă ei aveau pasiuni politice şi unii consideră că uciderea lui Ceauşescu a fost barbară, deci îi deranja că eu spun adevărul despre luciditatea mea, fiindcă ei sunt nebuni şi vinovaţi!! Bine dar eu nu am rănit orgoliile nimănui, ce treabă au cu mine oamenii lipsiţi de intelect? ei nu văd că stăpânii lor reali m-au sacrificat întreaga viaţă ca să mă distrugă ei? ca şi cum aş fi un os în cuşca leilor...Eu am fost mereu un om serios şi, fiindcă mă torturau încontinuu, a trebuit să spun tot adevărul, inclusiv faptul că nu am fost nebună niciodată şi nu am păcătuit niciodată, aşa cum e normal să te confesezi de exemplu preotului înainte de moarte. Era şi din cauză că drepturile îmi sunt complet negate şi sunt chinuită încontinuu şi nu înţeleg de ce. Credeam că ei aşteaptă să spun absolut tot adevărul fiindcă au fost minţiţi că eu aş fi nebună sau că aş fi greşit ceva şi de aceea m-au închis la spital. A fost normal că am spus tot adevărul, fiindcă mă torturau încontinuu şi mă obligau să spun tot. Un alt motiv pentru care am scris şi despre nevinovăţia mea legat de moartea lui Ceauşescu este faptul că am crezut că există un fel de curent de opinie "nostalgic" legat de vremurile ceauşiste şi că poate aceia mă torturau imaginându-şi în mod aberant că eu aş avea vreo legătură cu politica. Am crezut acest lucru deoarece tata pronunţase odată cuvintele "răzbunarea lui Ceauşescu" privindu-mă pe mine, şi fiindcă verişoara mea Francisca vorbea de acele vremuri drept "pe timpul lui Ceaşcă", ca şi cum aveau un fel tandreţe glumeaţă legat de acele vremuri. Deci ea părea mai normală fiindcă e evident că au fost şi lucruri bune pe vremea aceea, că doar oamenii aceia au crescut şi construit România de azi. Nu poţi nega un popor întreg ca valoare umană din motivul că a crescut pe vremea aceea. Şi eu am crescut în suferinţă dar am fost o persoană de valoare, nu ştiu de ce mă omoară şi nu am niciun drept din 84. Au intrat în mintea mea în ultimii ani unii în limba engleză cu gânduri că eu aş fi legată de Ceauşescu în mod indirect, că anume l-aş fi văzut de două ori în viaţa mea şi că el ar fi vrut ca eu să fiu succesorul lui. Nu înţeleg de ce mă torturează toţi cu aberaţii, am fost mereu un om bun şi normal. Tot în limba engleză au intrat unii cu idei politice gen "Casa Albă îşi cere scuze, Uniunea Europeană îşi cere scuze, Argentina îşi cere scuze", etc. ca şi cum toţi cred că eu sunt nebună sau vor să înnebunesc de-adevăratelea. Veţi înţelege la sfârşitul povestirii, când se vor petrece nişte lucruri oribile.

Şi mai era şi din cauza sentimentului de nevoie de dăruire, ca în cântecul acesta, în care femeia este puţin prea orgolioasă. Eu nu am fost orgolioasă, dar am avut într-adevăr caracter frumos şi bogăţii de înţelepciune şi suflet. Credeam că pot dărui altora. Tata spunea că la ziua Andei Călugăreanu l-a cunoscut pe Pittiş şi am aflat că ea era armeancă.
Anda Călugăreanu: "timpul e iute, mai am căte un dar de preţ şi caut destinatari sub stele. S-ar putea să îi caut în zadar şi-am să mă îngrop cu bogăţiile mele".
Abia azi am găsit o mizerie pe net din întâmplare. Eu nu caut niciodată astfel de porcării şi nu urmăresc presa de scandal. Chiar ieri s-a luat din nou o femeie pe stradă de mine că sunt grasă, după ce mi-a urlat în ureche de mă durea capul, fiindcă ea voia să ia o felie de pizza de la pizza Hut înaintea mea. Eu nu am avut nicio vină, vânzătoarea e de vină.

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/ioana-anda-calugareanu-slabit-moare-in-somn-414909.html

Ceea ce s-a întâmplat când eram internată la psihiatrie în 1999 şi după aceea o vreme este una din rarele mele slăbiciuni de-a lungul vieţii (au fost de fapt doar trei -- Zăgrean, acest lucru şi radio Europa) şi nu a fost o greşeală în realitate. Este vorba de povestea legată de postul de radio BBC, în care vina revine exclusiv aproape celorlalţi. Iată faptele: fusesem groaznic torturată ca să mă arunc atunci pe fereastră, întâmplător chiar pe 31 decembrie, cea c ei-a făcut pe unii să afirme că "chiar aşa disperată erai, încât te-ai aruncat chiar pe 31?" ca şi cum erau tâmpiţi şi m-a şocat încă o dată lipsa patologică aproape de realism a unor persoane. În spitalul de ortopedie mi-au dat un pat groaznic cu denivelări şi urlam de durere şi nu îmi dădeau analgezice. Atunci mi-au adus radioul cu emisiunea despre aniversarea morţii lui Eminescu şi nu mi-a plăcut deloc. Apoi în spitalul de psihiatrie mi-au adus radioul din nou (nu mai ştiu dacă eu am cerut acest lucru, fiindcă eram tare amărâtă şi singură. Ceea ce mă rănise mult în anii de după 89 este că după revoluţie dispăruseră ca prin farmec posturile de radio România unu şi doi, pe care eu le mai ascultam uneori. Cum eram tare patrioată m-a durut enorm, nu înţelegeam de ce atunci erau ecranate posturile naţionale. Ciudat era că postul unu de radio rămăsese valid în atelierul de croitorie vechi unde mergeam să îmi scurtez pantalonii, ca şi cum numai acolo mai era un fel de redută nedoborâtă a românilor. Astfel de ateliere vechi au rezistat mai mulţi ani pe Moşilor în ciuda restructurărilor drastice, amintindu-mi de viaţa mea dinainte de 89. În ultimii ani a dispărut chiar şi atelierul de ceasornicărie acolo unde locuiam, ceea ce m-a făcut să înţeleg că voi muri de fapt, fiindcă ceasornicarii reprezintă cel mai sigur stabiliment în negoţ, nu mai explic ce vreau să spun şi rolul lor şi al vechiturilor sau al bătrânilor într-o societate. Mai mult decât atât, în perioada de după 89 apăruseră multe posturi FM cu muzică felurită şi care m-au lovit uneori cum am mai povestit, fiindcă repetau anumite lucruri din viaţa mea, coincidenţe absurde care mă răneau. Astfel încât ascultam puţin. Florian Pittiş a fost mai apoi redactor sau director al postului România tineret (care era România III) şi care a fost mutat pe FM poate pentru a fi auzit mai bine, nu ştiu de ce de fapt. În spitalul de psihiatrie în 99 am încercat să prind posturile naţionale desigur şi am avut surpriza neplăcută să descopăr că ei transmiteau un cântec "popular" sordid despre o femeie proastă pe care o lovise vaca şi care rămăsese grasă şi schiloadă în urma accidentului. M-a lovit coincidenţa legată de viaţa mea, în condiţiile în care fata care avea grijă de mine şi infirmierele din spital îşi băteau joc de mine mereu. Dar am mai ascultat o vreme. Într-o zi a venit naşu la mine în vizită şi chiar în acel moment au transmis melodia cu Trurli, melodie din vremea tinereţii lui, astfel încât eram din nou lovită. Naşu a zis "închide-l dracului!", dar eu nu am înţeles că el de fapt voia să mă ajute şi îmi oferea apărare legat de ce voi păţi în viitor, nu am înţeles că era mai bine să nu ascult deloc. Naşu venise cu o servietă diplomat în care avea doar trei obiecte, în mod simbolic: un covrig, un ziar şi un măr. În perioada aceea cumpăram şi citeam revista Histoire sau L'Histoire ( de fapt amândouă, încă le mai am), fiindcă pe vremea aceea, din cauza suferinţelor îndelungate, nu mai puteam citi literatură (beletristică) fiindcă efectiv totul mă rănea, fiindcă efectiv trecusem prin toate nenorocirile scrise în cărţi şi trăisem toate emoţiile şi sentimentele descrise, de la suferinţa orfanei abuzate până la excluderea din societate, ura fără sens şi nebunia lumii ca în Kafka, durerea intelectualului din clasa de jos distrus ca în Martin Eden, toate durerile legate de o iubire nevinovată distrusă tragic, etc. Aveam nevoie să citesc ceva mai serios, mai grav, şi cu anumite sensuri de joc intelectual şi spiritual superior. De aceea citeam istorie, îmi cumpărasem şi câteva cărţi. În spital aveam cu mine odată o revistă cu un ataşament, respectiv o pagină mare cu "principiul dominoului" în istorie, ceea ce îmi amintea de nişte vorbe ale tatei că anume eu nu înţeleg acel "principiu". Erau pe planşă poze ale liderilor marcanţi în gândirea secolului XX, printre care îmi amintesc de Einstein şi de Gorbaciov (despre care tata spunea că semnul de pe frunte arată că e un om cu destin deosebit). Deşi planşa îmi plăcea, i-am dăruit-o unei asistente când mi-a cerut-o, fiindcă pe vremea aceea eram încă animată de marea mea generozitate, trăsătură accentuată încă din copilărie. Nu am refuzat aproape niciodată pe nimeni, fiindcă simţeam o mare bucurie şi împlinire sufletească să dăruiesc sau să ajut, aşa fusesem crescută. Cât am stat internată la psihiatrie am trecut prin chinuri diverse, inclusiv faptul că eram acuzată că nu iau medicamentele, când de fapt le luam, ceea ce m-a determinat să le ascund de câteva ori în fund, amintindu-mi de povestea eroului din cartea Papillon, care ascundea fişicuri (cu bani) în fund, oricum nu aveam unde să le ascund, fiind imobilizată la pat. Atunci m-au ţinut ca de obicei mult în spital, după aceea au modificat datele, cel puţin pentru unele internări. Am început să ţin un jurnal despre ce auzeam la radio, adică despre evenimentele de la ştiri româneşti, cele mai importante. Ascultam fiindcă până atunci nu ascultasem niciodată şi mă simţeam marginalizată şi singură de prea mult timp. Totuşi am simţit că sunt respinsă oarecum de acele posturi româneşti prin unele lucruri ciudate şi oricum după externare am mers din nou acasă unde posturile româneşti de radio erau oricum blocate. În spital, printre alte chinuri, am suferit din cauza picamerelor la fereastra salonului, fiindcă tocmai atunci reparau trotuarul inutil de lângă geamuri.

Ajungând acasă au continuat diverse suferinţe şi mă chinuiam să merg şi la facultate şi să recuperez pentru examene, pe care le-am luat cu note maxime binemeritate. Nu mai ţin minte exact din ce cauză a început totul. Oricum ţin minte cum a început: căutam posturi de radio pe unde scurte şi, din toată hărmălaia de nedescifrat, s-a evidenţiat postul BBC, care transmitea mai puternic. Interesant a fost că acel post transmitea emisiuni foarte interesante şi incitante pentru mine, adică efectiv mi-a plăcut, fiindcă la început aveau emisiuni culturale cu muzică care îmi plăcea, discuţii despre artă sau ştiinţă care îmi plăceau, etc. Mi se mula ca o mănuşă peste nevoile mele intelectuale şi afective. După un timp am simţit, ascultând acel post, că era un fel de "safe heaven" pentru mine, un refugiu unde nu aveam probleme cerebrale (migrene sau alte suferinţe ca în rest) şi nici probleme emoţionale, şi nu repetau lucruri din viaţa mea, deci nu eram lovită în mod paranoic cum îmi făceau alţii. Unul dintre principalele motive ale simpatiei mele pentru ei şi faptului că îi ascultam era că în copilărie îmi plăcuseră filmele create de BBC pentru a ilustra piesele lui Shakespeare. Imediat după revoluţie a fost o perioadă în care la televizor erau lucruri mai diverse şi destul de drăguţe, printre care şi acele filme BBC. Jur că atunci la televiziunea română au dat multe din lucrurile care mie îmi plăceau, într-un mod ciudat, nu doar acele filme. Deşi ulterior am citit că unii consideră că filmuleţele acelea erau o porcărie, jur că au fost şi mult altele din viaţa mea, pe care nu le puteţi nega pe toate, mai ales înainte de a fi eu torturată sexual înfiorător. Şi eu cred că filmuleţele erau destul de bune. După mai mult timp am descoperit că BBC avea şi posturi la televiziune, atât BBC World cât şi canalul Travel, pe care am început să le urmăresc şi vă daţi seama că îmi plăceau. Modul în care prezentau ei ştirile chiar era incitant oarecum atunci pentru mine şi astfel am ajuns să le urmăresc zilnic într-o perioadă, fiindcă aveam oricum multe probleme la facultate pe care le voi povesti şi astfel găseam o oarecare detaşare de realitatea dureroasă zilnic. Necazurile mari pe care el le prezentau legat de diverse conflicte sau probleme din lume erau antidot pentru suferinţa mea, dar niciodată nu m-am bucurat că alţii suferă, dimpotrivă, după cum vă puteţi imagina. Vibram emoţional la mari probleme de sărăcie sau foame sau diverse conflicte. Atunci a urmat perioada aceea în care ei au accentuat conflictul dintre Israel şi Palestina ( mai am şi acum jurnalul de atunci) şi am văzut că era în aparenţă un conflict real şi violent (ceea ce nu mai sunt sigură acum desigur). Abia mai încolo am citit fapte istorice legate de Palestina şi rolul Marii Britanii de exemplu. Atunci, dacă aveţi înregistrări veţi vedea, era ca şi cum Palestina este martir complet nevinovat şi abuzată de violenţa net superioară a Israelului. În modul acesta m-am identificat cu cauza palestiniană (din cauza martiriului meu de atâţia ani) şi am gândit că nu e drept, şi vă jur că aceasta a fost unica mea idee "politică" atunci (de fapt toată viaţa), în afară de concepţiile mele în general umaniste şi pacifiste. Mai descoperisem cam în aceeaşi perioadă date despre ţara bascilor şi faptul incredibil al supravieţuirii lor de atâtea secole fără o ţară a lor, fiind, culmea, mai vechi decât ceilalţi europeni. Mama zicea că palestinienii sunt ca "ţiganii noştri". Apoi au început anumite fenomene mai ciudate legat de BBC, în sensul că vorbeau despre un fel de "ordeal" groaznic al unei femei şi eu mă simţeam atacată, fiindcă şi eu suferisem mult. Ceea ce m-a uimit la culme e că mergeam pe stradă să cumpăr diverse de la un chioşc din faţa blocului şi acolo aveau un televizor aprins deasupra şi discutau aberaţii şi vânzătoarea a spus odată "vor şi ei ţărişoara lor" şi eu am crezut că e vorba de palestinieni. Când colo, izbucneşte conflictul din Cecenia (sau Afganistan, acum nici nu mai ţin minte şi ăia absolut sigur se refereau la celălalt conflict, de care eu nici nu am habar)! După aceea au urmat atacurile asupra WTC în New York, părinţii urmăreau ei atunci şi mi-au spus să deschid televizorul. Tata urlase "l-a lovit!". Mie nu prea îmi plăcea atunci de SUA, fiindcă aveam impresia absurdă că, pe lângă alianţa cu Israelul, erau prea dominanţi, în defavoarea Uniunii Europene, fiindcă aşa fusesem crescută, să cred în "ideea europeană". De asemenea nu îmi plăcea fiindcă descoperisem lucruri ciudate în trecutul meu legat de SUA, unde aveam pe sora bunicii şi veri de al doilea grad. Îmi aminteam că în trecut primeam haine de la ei, gumă de mestecat, bomboane şi revista National Geographic, lucruri care îmi plăcuseră în copilărie, dar în acel moment mi se părea că toată copilăria mea era plină de pregătirea martiriului meu mai târziu şi oricum mi se spusese de atunci că voi fi chinuită mult şi închisă toată viaţa, dar nu crezusem. Atunci respingeam în bloc copilăria, faptele mai ciudate sau legate de probleme ulterioare adică. Tata avea muzică americană prin care eu am suferit, naşu era încântat de SUA de când eram copil, naşa fusese în vizită acolo şi, culmea, naşului meu îi plăcea cel mai mult melodia tatei U.S.A., cântată de Donna Fargo. Însă ştirile despre tragedia din SUA m-au rănit şi de atunci nu am mai urmărit televizorul aproape deloc până în ziua de azi. Am mai constatat câteva lucruri ciudate legate de BBC. De pildă că Majestatea Sa a prezentat public scuze Statelor Unite. Sau faptul că domul mileniului din Londra conţinea două statui gigant de Buddha dormind, ceea ce m-a dus cu gândul la soarta mea şi a Luizei, sau poate altei persoane torturate psihiatric o viaţă întreagă. Alt lucru clar a fost că ei au vrut să se descotorească de mine oricum, fiindcă emisiunile acelea interesante şi plăcute au fost înlocuite cu muzică de Britten sau cu lucruri anoste când deschideam radioul. La un moment dat, o prezentatoare care mă uimise când tot repeta despre povestea lui Pipi Longstocking, a spus în mod ciudat că "ea era o parte a soluţiei, acum e o parte a problemei" şi m-am simţit atacată, nu doar ca şi cum vorbeau de mine, ci şi fiindcă spunea "relax and enjoy" şi cumva chiar atunci am fost atacată sexual, ceea ce m-a îngrozit, fiindcă de aia mă închiseseră de fapt la psihiatrie în 92. În plus numai după ani de zile mi-am amintit că eu avusesem acea singură greşeală a mea când vorbeam de pipi şi pişat mereu. Este adevărat că un timp crezusem că am oarecare influenţă, dar m-am trezit brusc la realitate, dându-mi seama că gândurile şi ideile mele nu modificau defel cursul evenimentelor din lume, în niciun caz nu se întâmpla ceva ce aş fi gândit eu. După aceea am căutat o vreme alte posturi pe unde scurte şi am ascultat de pildă radio Vatican şi am învăţat pe dinafară Ave Maria şi în latină, rugăciune care îmi plăcea mult şi o spuneam mereu. Bineînţeles că nu mai ascultam decât pentru a asculta, de singurătate şi suferinţă, dar, din păcate, după ani urma să fiu maltratată rău indirect de un alt post de radio, românesc, care m-a convins că mă va salva şi îmi va da libertatea. Pentru a fi oneşti, trebuie spus că mă gândesc câteodată că toate posturile de radio se bazează pe oameni de jos, chinuiţi cum am fost eu, ca materie primă nervoasă....vreau să spun că este logic că radioul este şi el o invenţie omenească pentru oameni, nu este un dar picat din cer. Mi-am cumpărat şi rozariul cu toate rugăciunile, dar nu am devenit bisericoasă, eram un om normal. Voi povesti de ce am vrut să trec la catolici.

Continuare în partea a XIX-a